O VIZITA LUI FORD.

Detroit (Mich.), 14 mai.

ÎL ÎNTÎLNISEM până acum de trei sau patru ori pe bătrânul Ford (Henry), pe când mă ocupam de afaceri, dar de data aceasta am vrut să-i fac o vizită personală şi „dezinteresată”.

L-am găsit cu o înfăţişare înfloritoare şi vesel, prin urmare dispus să vorbească şi să facă confidenţe.

— Dumneata ştii, îmi spuse el, că aici nu e vorba deloc de a dezvolta o industrie, ci de a încerca o nouă experienţă intelectuală şi politică. Nimeni n-a înţeles bine principiile mistice ale activităţii mele. Şi totuşi, nimic n-ar putea fi mai simplu; ele se reduc la Patru Minus-uri, Patru Plus-uri şi la raporturile dintre ele. Cei patru Minus sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea timpului pentru fabricarea oricărei unităţi vânzătoare; micşorarea numărului de tipuri de obiecte fabricate; şi, în sfârşit, scăderea progresivă a preţurilor de vânzare.

Cele Patru Plus-uri, în legătură strânsă cu cei Patru Minus, sunt: creşterea numărului maşinilor şi aparatelor, spre a reduce mâna de lucru; creşterea indefinită a producţiei zilnice şi anuale; creşterea perfecţiunii mecanice a produselor fabricate; mărirea salariilor.

Pentru o minte superficială şi învechită, aceste opt scopuri ar părea că se contrazic, dar dumneata, om practic, observi, desigur, perfecta armonie dintre ele.

A mări cantitatea şi randamentul maşinilor, înseamnă a putea micşora numărul lucrătorilor; a reduce timpul necesar fabricaţiei unui obiect, înseamnă a produce mult şi din zi în zi mai mult; a micşora numărul „tipurilor”, obligând pe consumatori să renunţe la gusturile lor individuale, are drept urmare o sporire a producţiei şi o reducere a preţurilor de cost; şi, în sfârşit, scăzând preţurile şi mărind salariile, sporesc numărul celor ce au posibilitatea să cumpere şi capacitatea lor de achiziţionare, aşa încât pot să măresc producţia fără riscuri. Dacă automobilele sunt scumpe şi lucrătorii mei câştigă puţin, puţini vor fi cei care pot să cumpere: plăteşte bine şi vinde cu preţ convenabil şi toţi vor deveni clienţii dumitale. Secretul îmbogăţirii este să plăteşti ca un risipitor şi să vinzi ca şi când ai fi în ajunul falimentului. Acest paradox care înspăimântă pe timizi, este secretul averii mele.

Întorcându-mă la cele opt principii ale mele, e uşor de dedus că cel mai mare ideal ar fi acesta: să fabrici fără nici un lucrător un număr tot mai mare de obiecte, care nu costă aproape nimic. Recunosc că vor trebui să treacă încă vreo zece ani înainte de a atinge acest ideal: sunt un utopist, nu un nebun. Totuşi, mă pregătesc pentru acea zi. Sunt pe punctul de a construi, aici la Detroit, o nouă uzină, care se va numi Solitara. O bijuterie, un vis, o minune: fabrica în care nu-i niciodată nimeni. Când va fi gata şi vor fi puse la locul lor maşinile după ultimul model şi în parte absolut noi, care se pregătesc acum, nu va mai fi nevoie de lucrători. Din când în când, un inginer va face o scurtă vizită Solitarei, va pune în mişcare unele şuruburi şi va pleca. Maşinile vor face totul singure şi vor lucra nu numai în timpul zilei, ca oamenii, ci şi toată noaptea – şi chiar duminicile, căci nici o lege din Michigan nu interzice motoarelor şi roţilor să lucreze în zilele de sărbătoare. În fiecare seară, un tren electric va transporta automat, în depozite, miile de automobile şi de avioane produse de Solitara. În douăzeci de ani, toate uzinele mele vor fi la fel cu aceasta şi eu voi putea să pun pe piaţă milioane de maşini pe lună, numai cu ajutorul câtorva zeci de tehnicieni, de magazineri şi de contabili.

— Ideea e genială, răspunsei eu şi sistemul ar fi foarte bun, dacă n-ar exista o dificultate. Cine va cumpăra aceste milioane de automobile, de tractoare şi de avioane? Dacă suprimaţi echipele de lucrători, reduceţi şi numărul cumpărătorilor.

Ford avu un zâmbet prietenos care lumină frumoasa sa figură de bătrân jovial.

— M-am gândit la aceasta, răspunse el. Voi produce atâtea maşini şi cu preţuri atât de modeste, că nici unui industriaş din lume nu-i va conveni să fabrice ceea ce produc eu. Uzinele mele vor alimenta deci cele cinci continente. În multe părţi ale lumii, automobilul şi avionul n-au intrat încă în uzul comun: prin puterea reclamei şi al controlului bancar, vom sili toate popoarele să le întrebuinţeze. Debuşeurile mele sunt, în practică, nelimitate.

— Dar, iertaţi-mă: dacă metodele dumneavoastră vor anula, în mare parte, industria celorlalte ţări, unde vor găsi acestea banii necesari ca să cumpere maşinile?

— Nici o teamă, răspunse Ford. Clienţii străini vor plăti cu obiecte produse de strămoşii lor, pe care noi nu putem să le fabricăm în uzinele noastre: tablouri, statui, bijuterii, tapiserii, cărţi şi mobile vechi, relicve istorice, manuscrise şi autografe: lucruri unice, pe care noi nu putem să le reproducem cu maşinile noastre. În Asia şi Europa există încă multe colecţii particulare şi publice, pline cu vârf de aceste tezaure inimitabile, strânse de şaizeci de secole de civilizaţie. La europeni şi la asiatici creşte mereu mania de a avea aparatele mecanice cele mai moderne, în timp ce scade dragostea pe care-o aveau înaintaşii lor pentru cultura veche. Va veni în curând vremea când vor fi siliţi să cedeze tablourile de Rembrandt, de Rafael, de Velasquez, bibliile de Mayenza, vechile texte ale lui Homer, bijuteriile lui Cellini şi statuile lui Fidias, ca să obţină de la noi câteva milioane de automobile şi de motoare… Şi astfel, pentru a vedea muzeul retrospectiv al civilizaţiei universale, va trebui să vii în Statele Unite, ceea ce va aduce şi foarte mari avantaje, între altele înflorirea industriei turistice.

De altfel, preţurile mele, ca urmare a reducerii costului, vor fi extraordinar de mici, aşa încât chiar popoarele cele mai sărace vor putea să cumpere avioanele mele de plimbare şi automobilele mele de familie. După cum vezi, nu caut să mă îmbogăţesc. Numai micii industriaşi înapoiaţi au ca scop câştigul. Ce vrei să fac cu miliardele? Dacă ele vin, nu e vina mea, ci rezultatul involuntar al sistemului meu altruist şi filantropic. Eu personal trăiesc ca un ascet: trei dolari pe zi îmi ajung pentru hrană şi îmbrăcăminte. Sunt un mistic dezinteresat al producţiei şi al vânzării: beneficiile excesive mă plictisesc şi nu profită de ele decât fiscul. Ambiţia mea e de ordin ştiinţific şi umanitar; e religia mişcării perpetui, a producţiei fără limită, a maşinii dominatoare şi eliberatoare. Când fiecare va putea avea un avion şi va lucra o oră pe zi, eu voi figura printre profeţi şi oamenii mă vor adora ca pe un adevărat mântuitor. Şi acum, bătrâne Gog, un drink? E adevărat că faci parte, în secret, dintre „umizi” sau te-au calomniat?

Nu băusem niciodată un whisky aşa de perfect şi nu vorbisem niciodată cu un om aşa de profund. Nu voi uita uşor această oprire la Detroit.