O VIZITĂ LUI G. B. SHAW.

Londra, 15 octombrie.

BĂTRÎNUL G. B. SHAW m-a primit foarte rău.

— Mă credeţi un clown, ca toţi imbecilii, mi-a zis el şi speraţi probabil să vă alungaţi plictiseala cu glumele mele.

— Vreau să vă spulber iluziile. Englezii şi în genere trândavii care se duc la teatru, mă iau drept paiaţă. Eu sunt, dimpotrivă, prin felul meu de a fi, prin vocaţie, omul cel mai serios din Regatul Unit. După cum ştiţi, am început prin a fi discipolul lui Fabian şi al lui Ibsen. Aceste două simpatii sunt dovada unui spirit prin excelenţă antic-comic. În fabianism şi în ibsenism nu există nici cea mai mică urmă de humour. Cel dintâi îşi propune să transforme pe lucrători, în două-trei secole, în tot atâţia mici burghezi; al doilea tinde să facă să domnească sinceritatea în raporturile omeneşti, adică să le facă cu neputinţă. Fabianismul e un socialism de homeopatici; ibsenismul un moralism de anarhici. Niciunul, nici altul nu sunt de loc veseli – sunt două imbecilităţi de bună-credinţă, deci nu sunt deloc plăcute.

Vedeţi din aceasta că reputaţia mea de paiaţă e uzurpată, ca şi aceea a lui Byron ca poet şi a lui Shakespeare ca dramaturg. Cel dintâi era un polemist amator şi celălalt un poet care făcea filosofie. Nu spun aceasta pentru a mă compara cu aceştia doi – veţi recunoaşte că sunt mult superior unuia şi celuilalt, pentru ca să se poată stabili o paralelă raţională între ei şi mine. Plâng pe oameni numai pentru că niciunul n-are fericirea să fie Bernard Shaw.

— Dar de unde vine atunci faima dumneavoastră de… Humorist?

— Vă explic îndată. Eu sunt irlandez. Ori, pentru drojdia Londrei, adică pentru cei care cumpără cărţi şi ziare un irlandez trebuie să fie neapărat un flămând sau un clown. Cura nu doream să mor de foame, am ales să fac pe clownul. Ştiţi că Irlanda este ţara care furnizează Angliei toate celebrităţile sale: Scoto Eriugena, Goldsmith, Sheridan, Burke, Sterne, Berkeley, Swift, Wellington, Thomas Moore, Yeats, Oscar Wilde, Joyce sunt irlandezi. Fără irlandezi, Anglia n-ar fi ştiut ce este Liliput şi n-ar fi învins pe Napoleon. Keyserling, un conte baltic, a spus că englezii seamănă cu animalele. Ca să vă fac plăcere, eu sunt sperietoarea acestor animale. Aceşti munţi n-au curajul să vorbească şi eu spun adevărul în locul lor. Aceşti melancolici nu ştiu să râdă şi eu trebuie cel puţin să-i fac să zâmbească. Aceşti masochişti nu ştiu să se bucure de nimic şi eu sunt silit să-i biciuiesc, spre a le da un mic fior de plăcere. Pe această particularitate a englezilor se bazează reuşita mea nemeritată.

Dacă Anglia ar fi o ţară tot aşa de înaintată în lipsă de respect, cum e în industrie, eu n-aş fi decât un mic ziarist necunoscut şi rău plătit. În Franţa sunt cel puţin o sută de Shaw, care trec neobservaţi. Şi tocmai pentru acest motiv eu sunt una din numeroasele victime ale războiului. După 1918, Anglia victoriană a murit; englezii sunt gata să-si piardă prejudecăţile, să devină imorali, sceptici sau cinici, puţin freudieni, puţin bolşevici şi nu-si mai pierd capul în faţa unui scandal bine prezentat. Aceasta face prin urmare ca popularitatea mea să scadă văzând cu ochii. Atâta vreme cât eram singur să fac pe toreadorul ca John Bull, afacerile mergeau foarte bine: dar taurii britanici, de când s-au obişnuit cu toate nuanţele de roşu, nu se mai tem de mine: adică nu-i mai pot distra. După câtva timp, dacă nu se întâmplă o reacţiune puritană, voi fi trecut în antologii lângă Oliver Goldsmith şi lângă Macaulay. Aceasta ar însemna ruina mea. Dacă englezilor le-ar trece prin minte să semene cu mine, nu mi-ar mai rămâne decât să mă fac pastor metodist în serviciul Mrs. Grundy. Dar sunt prea bătrân ca să reîncep cu ucenicia minciunii.

— Bătrân? Nu păreţi deloc. Spiritul domniei-voastre n-are nici douăzeci de ani.

— Pentru un începător nu e rău. Acuzaţia domniei voastre, camuflată în compliment este destul de reuşită. Îmi spuneţi foarte drăguţ că gândesc ca un băieţaş. Nu mă supăr dar am şaptezeci de motive să nu fiu mulţumit de vârsta mea. Singura supărare a vieţii este moartea. Ne trebuie nu mai puţin de un secol, ca să facem educaţia unui om şi pentru a ne bucura de roadele acestei educaţii ar trebui să ni se acorde cel puţin încă două secole. În loc de aceasta suntem reduşi la Voronoff, care contribuie mai mult la castitatea maimuţelor, decât la nemurirea oamenilor. Toate trăncănelile asupra progresului ştiinţific sunt o şarlatanie neruşinată: atâta vreme cât ştiinţa nu va suprima moartea, nu va fi făcut nimic. Ce mă interesează pe mine că zbor într-o jumătate de oră de la Londra la New York, dacă într-o zi trebuie să fiu aruncat să putrezesc sub o piatră?

În acest moment, faţa lui G. B. S. deveni posomorâtă şi încruntată. Rămase o bucată de vreme preocupat. Apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse cu o voce mânioasă:

— Cunoaşteţi vreun secret pentru a nu muri? Nu? Atunci nu am ce face cu încă un condamnat la moarte. Eu nu sunt un clovn, sunt cel mai serios dintre oameni: sunt singurul care nu vreau să aud de farsa aceea grotescă a funeraliilor!

Spunând acestea, îmi întoarse spatele şi alergă să se ascundă în al său cottage.