O VIZITĂ LUI KNUT HAMSUN.

Christiania, 24 august.

AM ÎNTREBAT pe un librar care este cel mai mare scriitor norvegian în viaţă. Mi-a răspuns:

— Knut Hamsun.

Trebuie, deci, să-l cunosc şi pe acest Hamsun.

N-am citit nimic de el, dar din moment ce am venit în Norvegia – n-o să mă mai întorc niciodată aici şi n-am altceva mai bun de făcut – vreau să-l pun şi pe acesta în colecţia mea de întrevederi memorabile.

Ceea ce mi s-a spus despre el îmi place: a răbdat de foame (ca mine), a făcut tramp în Statele Unite (ca mine) şi fuge cât poate de tovărăşia oamenilor (ca mine). Mi se spune că trăieşte într-o insulă singuratică şi vine rareori în oraşe. În 1920 i s-a dat premiul Nobel. Un secretar de la Legaţia U. S. A. mi-a promis să obţină un salv-conduct, ca să ajung până la el.

2 septembrie.

Ieri am putut, în sfârşit, să vorbesc cu acest Knut Hamsun. Excelentă impresie. E un om de mai bine de şaizeci de ani, dar bine păstrat. O pereche de mustăţi îndrăzneţe, care-i dau înfăţişarea unui ofiţer fără slăbiciuni. Figură deschisă, dar puţin tristă şi câteodată severă. Vorbeşte curent englezeşte. Fără etichetă. Mi-a plăcut.

— Am consimţit să vă primesc, fiindcă nu sunteţi nici cerşetor, nici literat, nici ziarist, nici şomer, nici editor, nici colecţionar de autografe, nici un admirator. Toate aceste persoane îmi sunt la fel de nefaste, dar şi Ia fel de insuportabile. Mă apăr de ele ca un cavaler de tâlhari, dar nu totdeauna cu succes. Am pus între mine şi ele un braţ de mare, dar această canalie cunoaşte existenţa vapoarelor şi profită de ele.

Dumneavoastră nu ştiţi, din fericire, ce este gloria: doresc să fiţi totdeauna cruţat de asemenea nenorocire! A fi celebru înseamnă în acelaşi timp a deveni bătrân şi persecutat. A ajunge la renume, înseamnă a te transforma într-un cadavru viu, pe care toţi îl jefuiesc. Tinerii şi rivalii te consideră ca pe un supravieţuitor fără viaţă şi te tratează ca atare. Celebritatea este o anticipaţie a năsăliei şi a mormântului. Eşti celebru? Va să zică ai dat tot şi se poate începe autopsia, ba chiar vivisecţiunea. Te-au răsplătit până acum: să se dea deci la o parte mortăciunea încoronată şi sătulă, pentru a face loc necunoscuţilor! Orice ai mai face, va fi totdeauna inferior operelor care ţi-au asigurat faima. Gloria e un certificat de neputinţă. Şi mai mult, e o închisoare. Vrei sau nu, eşti supus unei supravegheri speciale. Nu poţi închiria o casă sau intra într-o cafenea sau pleca într-o călătorie, fără ca mii de persoane să nu ştie imediat, să nu prevestească imediat, să nu povestească, să nu tipărească. Să te refugiezi în singurătate, nu-ţi foloseşte la nimic. Şi de acolo te dibuiesc şi dacă nu reuşesc să afle nimic, inventează.

Dar aceasta n-ar fi nimic. Ceea ce e mai rău, e că celebritatea te dă pe mâna hoţilor cinstiţi. Toţi vor ceva, toţi pretind ceva, toţi îţi iau în mod efectiv ceva. Dintr-o sută de scrisori pe care le primesc, cel puţin nouăzeci sunt scrise pentru a cerşi. Din douăzeci de persoane care vin să mă vadă, nouăsprezece sfârşesc prin a-mi lua ceea ce doresc.

Admiratorul de departe vrea cărţile mele în dar; unul care vrea o dedicaţie sau un autograf pentru colecţiile lui; celălalt care îmi cere o fotografie şi detalii asupra vieţii mele; altul care vrea cu tot dinadinsul să vorbească cu mine, ca să-l sfătuiesc, să-l ajut, să-l luminez şi să-l salvez. De când am primit premiul Nobel, nu mai scap de cererile de bani. Toate pretextele sunt bune: boli, brevete, taxe şcolare, călătorii indispensabile, taţi paralitici, mame nebune, surori tuberculoase, căsătorii urgente, subscripţii pentru monumente, centenarii, morminte, colegii, mobili scăpătaţi, spitale zoologice, explorări arctice, catastrofe. Dacă aş fi dat ascultare tuturor, ar fi trebuit să am la dispoziţie întreg patrimoniul lui Nobel şi aş fi din nou muritor de foame.

Sunt apoi aceia care, din cauza celebrităţii mele cred că pot face orice. „Dacă toţi îl cunosc, gândesc aceştia, înseamnă că şi el cunoaşte pe toată lumea şi prin urmare poate să obţină tot ce vrea.” Eroare grosolană după cum vedeţi. Un scriitor poate să fie foarte celebru şi totuşi să nu aibă legături decât cu câţiva prieteni, care nu au nici o influenţă. Dar această rasă de postulanţi nu ştie aceste lucruri sau nu le crede. Şi în fiecare săptămână se găseşte câte unul care pretinde de la mine imposibilul: să-i găsesc un loc bun de toboşar; să fac aşa fel ca să i se publice cartea de către un mare editor; să-l recomand unui ziar mare, să obţină o colaborare bine plătită; să mă adresez miniştrilor sau Academiei, să aibă un ajutor bănesc, o bursă de călătorie, o pensiune. În realitate, din cauza vieţii mele singuratice, eu nu cunosc şi nu frecventez personajele de care depind aceste favoruri; dar chiar dacă le-aş cunoaşte, nu e scris nicăieri că ar acorda ceea ce cer numai fiindcă mă numesc Knut Hamsun. Ar trebui să scriu scrisori după scrisori, să tocesc scaunele anticamerelor – adică să-mi sacrific timpul meu, mai preţios decât orice pentru un artist – şi să garantez cu numele meu pentru oameni care-mi sunt, aproape totdeauna, necunoscuţi. Şi dacă vreodată, din slăbiciune, satisfac pe vreunul şi obţin ceea ce doreşte, Dumnezeule din cer! Nu sunt niciodată mulţumiţi. Se întorc să ceară iar şi lucruri tot mai mari. Şi după ce i-ai dat o mie, te părăsesc, indignaţi şi obraznici, în ziua în care nu le-ai putut da zece.

Mai sunt pe urmă aceia care trimit volume sau manuscrise şi pretind să le citesc şi apoi să scriu o părere motivată; şi ciuma aceasta de anchetatori, care-ţi fură o oră din lucru sau din odihnă, ca să câştige ceva bani pe socoteala ta. În sfârşit, de la omul celebru, se cere tot. A dat acestei gloate de orbi puţină lumină, acestor inimi îngheţate puţină căldură, acestor minţi goale câteva gânduri. A dat o parte din fiinţa sa, din sângele său, din sufletul său, din viaţa sa, pentru a îmbogăţi sufletele celorlalţi, a face mai puţin tristă viaţa lor. A dat şi tocmai pentru că a dat, trebuie să dea mereu, fără sfârşit şi nu numai sufletul, ci şi banii săi, zilele sale, grijile sale şi chiar câteva firimituri din gloria sa. Scriitorul celebru e înconjurat de paraziţi, de cerşetori cu talerul, de cioclii şi de hoţi. Celebritatea nu e o recompensă, ci un blestem, o pedeapsă. Dacă aş fi ştiut asta în 1890, m-aş fi dus să-l asasinez pe Brandes, care a făcut cunoscut Europei prima mea carte: Foamea. Mai bine flămând decât celebru.

Chiar şi dumneavoastră, deşi nu mi-aţi cerut nimic, mi-aţi luat ceva: o jumătate de oră din timpul meu şi puţin din forţa mea. Şi dumneavoastră sunteţi un hoţ cinstit, un hoţ bine crescut – dar un hoţ!

Aceste cuvinte foarte adevărate nu m-au supărat, ci am crezut că e decent să mă scol şi să plec. Knut Hamsun m-a văzut plecând cu o plăcere vizibilă şi, la uşă, mi-a strâns mâna cu putere.

Knut Hamsun îmi place în adevăr şi mult chiar. Am să-i cumpăr toate cărţile şi am să-l despăgubesc astfel, într-un mod delicat, de timpul pe care l-a pierdut cu mine.