BOALA CA LEAC.

Reykjavik, 13 iulie.

ÎMI PLAC VULCANII atât de mult, pe cât de puţin îmi plac oamenii; m-am aventurat deci până aici, să văd Hekla. Acum două zile, m-am simţit deodată rău. Dureri surde peste tot, mai ales în ceafă, dar fără febră. Am cerut un doctor, care să vorbească bine englezeşte.

În aceeaşi seară, m-am pomenit în faţa unei imitaţii omeneşti de koboldo: pântece rotund, faţă rotundă, ochi rotunzi şi, la cel drept, un monoclu rotund; nas scurt, picioare scurte, braţe scurte, mâini grase şi mobile.

— Sunt, îmi zise el, într-o excelentă limbă engleză, doctorul Harold Olafsen. Spuneţi pentru ce motiv m-aţi chemat.

Îi descrisei simptomele răului meu. Doctorul Olafsen mă privi pătrunzător cu pupila dreaptă, apărată de monoclu şi gura sa cărnoasă şi sarcastică se strâmbă.

— Şi dumneavoastră doriţi poate să fac să dispară boala?

Îi răspunsei că, în adevăr, recurgând la ştiinţa sa, aceasta era intenţia mea. Koboldo cel rotund se întunecă şi păru că ezită între rânjet şi un acces de furie. Dar stăpânirea de sine birui şi îndată doctorul Olafsen se potoli.

— Nu voi săvârşi niciodată, reluă el, o asemenea nemernicie. Nu vreau să am remuşcări şi nici, pe de altă parte, un pot să violez sistemul meu personal, pentru a vă face plăcere. Dumneavoastră sunteţi străin şi nu puteţi şti. Nu ştiu pentru ce motiv vi s-a vorbit despre mine. Nici un bolnav din Islanda nu mă cheamă la patul său şi toţi, de altfel, mor înainte de intervenţia funestă a medicinii vulgare. Dacă vreţi să trăiţi, nu trebuie să întreprindeţi nici o ofensivă împotriva bolii, care, fără îndoială, este providenţială şi binefăcătoare. Cel mult pot să vă procur încă o boală, care să ajute efectele celei dintâi…

Cea dintâi pornire a mea fu aceea de a pofti pe doctorul Olafsen să plece, deoarece nu putea sau nu voia să mă scape de dureri. Dar atracţia pe care am simţit-o totdeauna pentru lunatici birui şi m-am făcut că iau de bun discursul său, cu speranţa să-l îndemn să-mi descopere fondul absurdităţii sale.

— Sunt gata să urmez metoda dumitale, răspunsei, numai dacă vrei să-mi arăţi care sunt principiile pe care se bazează.

Obrazul roşu al doctorului Olafsen se dilată într-un zâmbet lipsit de simetrie, dar triumfător. Cred că de multă vreme nimeni nu se oferise să-l asculte.

— Sistemul meu, începu el, îşi are originea într-o profundă observaţie făcută de şcoala hipocratică, pe care medicii, natural, n-au ştiut nici s-o descopere, nici s-o aprofundeze. După Hippocrat, deci, sănătatea e un metron, un echilibru între extreme şi excesul de sănătate e periculos, căci denotă apropierea de boală. Poate n-aţi citit scrierile lui Hippocrat, dar desigur că aţi tradus, în şcoală, Agamemnon de Eschil. În versurile 1001 – 3, subtilul poet pune corul să repete marele adevăr: „O sănătate prea înfloritoare e îngrijorătoare, pentru că vecina sa, boala, e totdeauna gata s-o doboare”.

Aici am găsit o îndrumare spre marea intuiţie salvatoare pe care am avut-o. Adevăratul meu principiu se poate enunţa astfel: boala e necesară, ca şi sănătatea, pentru perfecţionarea şi păstrarea corpului omenesc. Oricine e sănătos are, cum arată experienţa, un rău ascuns. Dacă răul se manifestă, în loc să-i tulburăm cursul, trebuie să-l respectăm. Numai în cazul în care devine excesiv şi ameninţă să compromită echilibrul general, se poate sfătui inocularea germenului unei alte boli, capabilă să combată şi să contrabalanseze pe cea dintâi. Hahnemann, fondatorul homeopatiei, întrevăzuse o parte din adevăr, anume că numai răul poate combate răul. Dar el este stăpânit, ca toţi olopaticii, de vechea prejudecată care pretinde că boala trebuie extirpată, combătută, vindecată. Eroare răspândită, dar periculoasă şi adeseori ucigătoare.

Trebuie să ne convingem că maladiile nu sunt altceva decât leacuri. Ele sunt o supapă de siguranţă, un vehicul de uşurare, o reacţie împotriva exceselor sănătăţii, un preţios preventiv oferit de natură. Trebuiesc cocolite, cultivate şi când e nevoie, provocate. Nu vă miraţi. Dacă un om păstrează de prea mult timp o sănătate îngrijorătoare – simptom constant de dezastru – e necesar să-l supunem unui tratament energic, adică să-i transmitem maladia care corespunde mai bine cu dezechilibrul organismului său. Nu, desigur, o maladie prea gravă, dar un exces de febră, de exemplu, e salvator pentru limfatici şi o bună criză de anemie e necesară celor sanguini. Revine doctorului sarcina de a ghici ce boală este indispensabilă celor care au aparenţă de sănătate. Că această teorie e justă, o demonstrează un fapt semnalat de toţi istoricii: că oamenii bolnăvicioşi trăiesc mai mult decât cei robuşti. Nenorocirea omului care nu e decât rareori bolnav! De obicei, natura are grijă de aceasta, dar dacă ea întârzie, e nevoie ca doctorul să sară în ajutor. De altfel medicina raţională trebuie să intervină numai în două cazuri: să dea o boală celor care se încăpăţânează să fie sănătoşi sau să dea încă una celor care sunt deja bolnavi, fie spre a se atenua, fie pentru a întări boala survenită în mod natural. Cu un cuvânt, medicul trebuie să fie un nosofor, adică un aducător de boli. Numai prin această metodă el poate apăra vieţile oamenilor. Vechea concepţie despre medicul care se trudeşte să facă să dispară simptomele bolii şi-a trăit traiul, aparţine de acum înainte fazei barbare a patologiei. Singurul motiv pentru care medicii ordinari îşi păstrează încă locul, este laşitatea omenească. Oamenii se tem de durere, nu vor să sufere şi atunci recurg la aceşti şarlatani, care se laudă că fac să înceteze suferinţa şi, nenorocire, câteodată o adorm, în adevăr, cu ajutorul doctoriilor otrăvitoare şi răufăcătoare. Ei nu ştiu, nenorociţii, că durerea, chiar şi cea fizică, e tot aşa de necesară omului, ca şi plăcerea, după cum boala îi e necesară, ca şi sănătatea. Dar cum se poate întâmpla un exces de boală – tot aşa de periculos ca şi excesul de sănătate – noi putem şi trebuie să intervenim numai pentru a opune o boala celei noi care a pus deja stăpânire pe pacient. Astăzi, unii încep să aplice metoda mea, deşi pe ascuns şi sunt sigur că anumiţi psihiatri combat paralizia progresivă inoculând microbul frigurilor – e adevărat că sub pretextul absurd de a o vindeca.

Numai cu mine începe epoca medicinii realiste şi sintetice. Totuşi, n-am reuşit până acum să conving decât puţini adepţi – şi aceştia, din fericire, nu pot exercita medicina deoarece nu sunt doctori. Dar marele meu principiu – boala ca remediu – aparţine viitorului.

— Teoriile dumitale, răspunsei eu, mi se par excelente şi sunt ispitit să urmez sistemul acesta. Ce-ar trebui să fac în cazul meu?

Doctorul Olafsen nu se gândi mult:

— Să lăsaţi liber curs durerilor şi la nevoie să le excitaţi cu o mică doză de cofeină. Dacă peste două zile n-au încetat, aş fi de părere să provocăm o hipertermie, adică să ajungem la o temperatură bună între 39 şi 40.

Am promis să-l ascult şi doctorul, încântat, plecă. Îndată ce plecă, luai două pastile de aspirină: în dimineaţa asta mă simt mai bine şi peste o zi mă îmbarc pe vaporul care pleacă la Copenhaga.