PEDOCRAŢIE.

New York, 2 septembrie.

SE POVESTEŞTE că a fost o vreme când cei bătrâni porunceau. Monopol al cultului şi al puterii – gerontocraţie. Azi suntem în plina pedocraţie. Poruncesc peste tot băieţii. Ei dau culoare şi directive civilizaţiei. Suntem în mâinile minorilor.

E de ajuns să te uiţi împrejur. Gusturile copilăriei au devenit gusturile celor mai mulţi dintre oameni. Începând cu literatura: cea mai răspândită carte în ultimul timp, în Franţa, este Diable au Corps de Radiguet, scrisă de un adolescent; iar în Anglia The young Visiters, de Daisy Ashford, compusă de o fetiţă de nouă ani.

Cum se face că azi genul literar cel mai fecund şi mai rentabil e romanul, de care timp de atâtea secole lumea s-a putut lipsi? Pentru că oamenii au redevenit copii şi vor să li se spună poveşti.

Între poveştile bunicii şi romanele lui Branch Cabell sau ale lui Garnett, de exemplu, nu există, în fond, decât o deosebire de nume. Suprarealismul şi dadaismul au pus la loc de cinste bâlbâiala incoerentă a copilăriei.

În pictură, cei mai moderni desenează ca nişte copii; s-au întors la sintetismul naiv şi stângaci al figurilor care se găseau mai de mult în caietele şcolarilor şi pe pereţii latrinelor. Le douanier Rousseau, atât de admirat acum, e un oarecare, imaginând şi colorând ca un copil de zece sau doisprezece ani.

Aceeaşi zăpăceală şi în felul de a se distra. Grecii cei vechi căutau plăcerea în tragedie, care, spre a putea fi gustată, cerea reflecţie şi cultură. Astăzi, nu numai copiii, dar chiar bărbaţii şi femeile de toate vârstele se îngrămădesc la cinematograf – care de altfel nu-i altceva decât vechea lanternă magică perfecţionată, înaintarea copiilor de pe vremuri. Nici o sforţare intelectuală nu se cere amatorilor de filme – ba chiar şi ceea ce este propriu adultului – inteligenţa – e lăsată la o parte. Toate distracţiile astăzi populare sunt mai mult vizuale decât spirituale, adică sunt copilăreşti.

Una din pasiunile copilului când se joacă este întrecerea: să fie cel dintâi. Oamenii, în zilele noastre, au introdus peste tot această manie copilărească şi în lucrurile neînsemnate, ca şi în cele grave. A bate un record este azi idealul tuturor; idealul celor vechi era înţelepciunea, pacea, renunţarea.

Nebunia sportului este alt simptom: cele mai multe sporturi nu sunt altceva decât vechi jocuri copilăreşti adaptate celor mari şi devenite mai solemne, graţie reclamei şi speculaţiei. Ceea ce copiii numesc a alerga; a se juca cu mingea; a se bate cu pumnii; adulţii numesc cross-country, foot-ball, box etc.

Şi maşinile cele mai răspândite şi mai apreciate nu sunt oare jucării mărunte şi devenite periculoase? Nu vorbesc despre maşinile care produc un folos real, ci despre acelea pe care le folosesc toţi: automobilul, gramofonul, radioul. Dintr-o sută de persoane care merg în automobil, poate sunt zece care-l întrebuinţează din necesitate adevărată: pentru ceilalţi e un joc, o plăcere. Jocul de a trece înaintea altor maşini, plăcerea vitezei, distracţie alergăturii, a clacsonului etc. Copilării.

Acest infantilism progresiv se regăseşte până şi în filosofie. Raţiunii, dialecticii – care sunt calităţile omului întreg – se substituie din ce în ce mai mult inspiraţia, inconştientul, iraţionalul, care sunt proprii spiritului copilăresc.

Comerţul între copii se bazează pe schimb (grâu pentru ustensile), cum se întâmplă în ţara care-si închipuie că formează avangarda progresului omenesc: Rusia. Schimburile pe care le-am văzut în târgurile clandestine din Moscova seamănă exact cu schimburile şcolarilor de demult.

Femeile, care sunt totdeauna cele dinţii care simt de unde bate vântul, au înţeles ce au de făcut şi caută să semene întru totul cu tinerii. Idealul femeii antice era matroana; al femeii moderne este efebul.

Şi-mi vine în minte că vorba preot vine de la presbit, ceea ce înseamnă bătrân. Civilizaţia modernă, cu tendinţa sa spre hegemonia nevârstnicilor, este oare antiteza sacerdoţiului?