CATEDRA DE FTIRIOLOGIE.

New-Parthenon, aprilie.

DIN ZIUA în care ziarele au anunţat că vreau să înfiinţez pe cheltuiala mea o catedră la Universitatea din W., cu condiţia să se predea „o materie care nu figurează în nici o programă a nici unei şcoli superioare din lume”, am primit cel puţin cincizeci de scrisori, în care mi se propun ştiinţele cele mai surprinzătoare şi mai neînchipuite. Copiez în acest jurnal pe aceea care mi-a plăcut mai mult: „Domnule, Generoasa dv. intenţie de a funda o catedră destinată unei ştiinţe care nu se predă nicăieri, va putea în sfârşit să facă să beneficieze de o autonomie legitimă disciplina pe care o cultiv de mulţi ani, prin cercetări pe cât de neobosite, tot atât de ignorate şi care până acum a fost pe nedrept considerată ca un simplu paragraf al entomologiei sau, ceea ce e şi mai rău, al parazitologiei.

Este vorba, după cum aţi şi ghicit poate, de Ftiriologie, adică Ştiinţa păduchilor, în care am fost iniţiat în timpul războiului, la British Museum din Londra, de către celebrul naturalist W. N. P. Barbellion. Totuşi, acest savant considera încă păduchii numai din punct de vedere zoologic, pe când eu, care am lărgit considerabil câmpul studiilor despre păduchi, pot să afirm că am ridicat la rangul de ştiinţă independentă Ftiriologia care, după câte ştiu, e primul exemplu de ceea ce s-ar putea numi zoologie istorică, morală şi estetică.

Să mă explic. Pe când vechii zoologi nu se îngrijau decât de descrierea animalului şi de obiceiurile lui, eu studiez însemnătatea şi influenţa lui asupra schimbării omeneşti şi asupra artelor. În cazul Ftiriologiei, nu mă mărginesc să observ cu atenţie cele patruzeci de specii, împărţite în şase genuri, care formează familia Pediculidae-lor; dar studiez şi rezum, cu ajutorul datelor adunate cu trudă, rolul pe care l-a avut păduchele în istoria aşa de variată a omenirii.

Veţi zâmbi poate, auzindu-mă spunând că un animal aşa de mic şi aşa de puţin iubit a avut locul său şi nu dintre cele mai neînsemnate, în istoria universală. Ca să vă conving şi să vă dau o idee despre cât sunt de pregătit pentru catedra pe care sper s-o obţin, îmi permit să vă expun pe scurt materia cursurilor mele viitoare.

Ftiriologia se poate împărţi în patru secţiuni principale: 1) Păduchele ca familie zoologică; 2) păduchele în istoria politică; 3) păduchele în istoria religioasă; 4) păduchele în literatură şi în artă.

Las la o parte prima secţiune, care nu prezintă prea multă noutate şi trec la celelalte. Fără îndoială, ştiţi că există o specie particulară de păduchi, care produce o boală de piele numită ftiriazis şi care e adeseori mortală. De această boală îngrozitoare au murit multe personaje celebre din antichitate şi din timpurile moderne: Acasto, care atrase în cursă pe Peleo; Callistene din Olint, care complotase împotriva lui Alexandru cel Mare; Ferechide din Syros, profesorul lui Pitagora; poetul Alcmano; Mucius legislatorul; Antiochus al IV-lea Epifanul, faimos prin nebuniile şi cruzimea sa; Silla dictatorul; Ennus, şeful cumplitului război civil din Sicilia; Irod cel Mare, cel ce şi-a ucis fiii şi soţia, acela cu masacrarea copiilor; împăraţii Arnolf şi Maximilian şi, pentru a sfârşi, vestitul, de tristă amintire, Filip al II-lea al Spaniei.

Dacă vă amintiţi biografiile acestor victime ilustre ale Ftiriasiei, veţi observa că cei mai mulţi din ei sunt vestiţi mai ales pentru cruzimea lor: e de ajuns exemplul lui Silla, al lui Irod şi al lui Filip al II-lea. Şi nu cred că greşesc afirmând că în istoria omenirii păduchele reprezintă partea onorabilă a dreptului judecător. Cine ucide pe semenul său, e ucis de păduchi.

Dar amestecul păduchelui în lucrurile omeneşti nu se opreşte aici. Saint Gervais în a sa Histoire des animaux povesteşte că la Aremberg, în Westfalia, se proceda în felul următor la alegerea primarului. Toţi candidaţii erau aşezaţi în jurul unei mese, cu faţa aplecată, aşa fel încât bărbile lor îi atingeau suprafaţa. La mijlocul mesei se punea un păduche, care, după ce se învârtea împrejur, sfârşea prin a se urca pe una din bărbi. Proprietarul bărbii alese era proclamat primar.

Trecând acum la istoria religioasă, voi aminti numai că după Giuseppe Flavio {2} acei kinnim, pe care Dumnezeu i-a trimis ca a treia plagă asupra Egiptului, erau păduchi – ceea ce confirmă teoria mea, care face din păduche călăul celor cruzi. Şi talmudiştii evrei, poate drept recunoştinţă postumă, decretară că e tot aşa de mare păcat să ucizi sâmbăta un păduche, ca şi când ai ucide o cămilă {3}.

În India, un brahman punea în fiecare an, după un ritual solemn, un păduche pe capul credincioşilor care doreau să se consacre virtuţii de a răbda. Istoricii Mexicului povestesc – Bingley reproduce aceasta în volumul trei din a sa Animal Biography – că Fernando Cortez a găsit, într-un tezaur din Montezuma, mai mulţi saci cu păduchi, provenind dintr-un tribut religios oferit de anticii azteci. Nu voi insista amintindu-vă de păduchii care locuiau nestânjeniţi pe trupul lui Benoî Labre, prea fericitul francez din secolul al XVIII-lea.

A patra secţiune a Ftiriologiei oferă o materie foarte bogată, dar nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră.

Mă voi mulţumi numai să vă amintesc rugăciunea pentru moartea unui păduche, a poznaşului Ortensio Lando {4}; elogiul păduchelui al celebrului Daniel Hensius {5} şi sonetul celebru al lui Anton Maria Narducci, poet italian din secolul al XVII-lea, care descrie astfel păduchii ce rătăcesc prin părul blond al iubitei sale: „Ca nişte sălbăticiuni într-o pădure de aur.

Rătăcesc sălbătăciunile, în care eşti aşa de bogată” {6}.

Dar francezii moderni n-au rămas mai prejos. Dacă aţi citit Chants de Maldoror, de contele de Lautreamont, vă amintiţi, fără îndoială, de minunata viziune a păduchelui, care se află în cântul al doilea. Nu pot să rezist ispitei de a vă aduce aminte începutul: „II existe un insecte que Ies hommes nourrissent à leur frais. Ils ne lui doivent rien; mais ils le craignent… Aussi faut-il voir comme on le respecte, comme on le place en haute estime au-dessus des animaux de la création. On lui donne la tête pour trône, et lui, accroche şes griffes a la racine des cheveux, avec dignité. Plus tard, lorsqu'il est gras et qu-il entre dans un îge plus avance, en imitant la coutume d'un peuple ancien, on le tue, afin de ne pas lui faire sentir Ies atteintes de la vieillesse {7} „. Dar capodopera poetică inspirată de păduche e desigur poema lui Arthur Rimbaud, intitulată tocmai Les chercheuses de poux. O cunoaşteţi?

Leurs doigts électriques et doux.

Font crépiter, parmi şes grises indolences, Sous leurs ongles royaux, la mort des, petits poux {8}.

Cu această poezie nu se poate compara, într-o artă deosebită, decât admirabilul tablou al lui Murillo, Copilul care se despăduchează, pe care l-aţi văzut la Luvru. Dacă nu cumva vreţi să puneţi în primul rând celebrul poem al lui Robert Burns, intitulat chiar Despre un păduche, căruia nu-i lipseşte vigoarea burlescă {9}.

Dar nu vreau să vă plictisesc mai mult. Aceste indicaţii vor fi de ajuns să vă convingă că Ftiriologia, această ştiinţă fundamentală şi primordială pentru interpretarea naturii, istoriei şi artei, merita să aibă o catedră proprie în glorioasa Universitate din W. Adaug că nu este predată, după câte ştiu, în nici o şcoală din Europa sau din America şi eu sunt singurul, în toată lumea, care am făcut din ea scopul unic al studiilor mele.

În speranţa unui răspuns favorabil, vă rog să mă credeţi sincer al dumneavoastră.

Dr. Prof. Josiah Kuningrund.

Membru corespondent al Academiei.

Entomologice din Lubecca, colaborator la Entomologisch Zeitschrift, preparator onorific la Zoologisch Institut din Lydenburg.