TEATRU FĂRĂ ACTORI.

Moscova, 30 martie.

UN INGINER DIN PITTSBURG, care reprezintă aici o fabrică americană, m-a dus ieri seară într-un local de somnambuli, care seamănă cu o tavernă, cu o cafenea, cu un teatru, cu un tripou. Se bea, se fumează şi te plictiseşti, ca pretutindeni. Din când în când, apare de după o perdea roşie şi aurită un schelet feminin, rău sulemenit şi rău îmbrăcat, care dă drumul unui cântec mai trist decât obrazul său dezonorat. Sau o lepădătură de sex masculin, cu pantaloni galbeni, vestă violetă şi frac stacojiu – ceva mijlociu între clovnul fără ocupaţie, ftizicul alcoolic şi poetul revoluţionar – strigă, în versuri libere, unele injurii, care sunt primite cu aplauzele distrate ale indigenilor. În total, ceva de o melancolie sinistră.

Din fericire, veni să se aşeze la masa noastră, după miezul nopţii, un prieten (?) al tovarăşului meu: un tânăr rus, care străbătuse jumătate din lume, vorbea trei sau patru limbi, fusese dansator, actor, pictor decorator, dramaturg şi probabil spion. Pasiunea sa dominantă, era totuşi teatrul şi începu îndată să vorbească alandala în jurul ideilor sale fixe.

— La noi, zicea el, ca şi în Germania, mulţi burghezi corupţi îşi trudesc creierul ca să transforme teatrul. Dar niciunul n-a ajuns ia nebunia de a concepe o reformă totală. Teatrul nu trebuie să fie imitarea vieţii reale, ci o exactă reproducere a vieţii. Deci, cea dintâi reformă constă în a concedia, până la unul, pe toţi actorii de meserie. Radicalismul radical, care e formula fundamentală a epocii proletare nu poate să mai tolereze ficţiuni imorale nici chiar pe scenă. Ceea ce a scris poetul trebuie redat în mod serios, în sensul riguros al cuvintelor, fără trucuri şi ficţiuni. Sistemul de a ascunde cu dibăcie adevărul e nedemn de timpurile noastre. Dacă se reprezintă Iuliu Cezar, acela care joacă rolul lui Cezar trebuie în adevăr să fie lovit cu pumnale adevărate, adică să moară în realitate şi în Maurul din Veneţia, femeia care face pe Desdemona trebuie să fie efectiv sufocată sub perne. Să nu mai fie cerneală roşie în loc de sânge, nici cadavre false. Sângele trebuie să fie adevărat sânge omenesc şi cadavrele nu vor mai fi duse în culise pentru a învia la zgomotul primelor aplauze, ci direct la morgă.

De aceea, înţelegeţi că nu ne mai putem servi de actori de profesie, oameni laşi şi legaţi de viaţă. Unele roluri vor fi încredinţate criminalilor condamnaţi la moarte sau unor persoane hotărâte să se sinucidă şi care se vor oferi, cu un scop altruist, să procure, prin moartea lor, plăcere mulţimii.

O imitaţie, oricât ar fi de genială, nu va putea înlocui realitatea. Acela care în viaţă îşi asumă o răspundere oarecare, va fi chemat să şi-o asume şi pe scenă. Dacă am nevoie de un general, voi chema un general la pensie sau degradat sau cel puţin un colonel; dacă ne trebuie un popă pe scenă, nu va fi greu să găsesc o duzină; acelaşi lucru se poate spune despre negustori, gentlemeni şi despre ţărani. Totuşi, fiindcă va fi greu să procuri regi şi împăraţi, voi îndepărta din repertoriul meu toate operele în care figurează personaje încoronate. Hamlet, de exemplu, n-ar pierde nimic din adâncimea sa, dacă în loc ca acţiunea să se desfăşoare la curtea Danemarcei, ar fi transportată în vila unui mare aristocrat.

Salvarea teatrului stă într-un singur cuvânt: Autenticitate. Şi, prin urmare, teatrul nu va fi purificat şi mântuit de mucegaiurile ruşinoase, de înşelătorii şi de artificii, decât ostracizând pe toţi actorii. Teatrul a fost mare atunci când poporul însuşi, ca în evul mediu, juca Misterele. Antoine şi Copeau înţeleseseră această necesitate de a izgoni pe actori, dar s-au oprit la mijlocul drumului. Şi interpreţii lor deveniră, încet-încet, profesionişti şi chiar mai rău. Comedienii şi tragedienii sunt cele două tumori ale teatrului şi până când nu vor fi extirpate, nu vom vedea renaşterea teatrului, acest înlocuitor al templului.

Obiectai cu teamă, că în felul acesta, fantezia pură – care totuşi a creat capodopere cu Shakespeare şi cu Gozzi ar fi izgonită din teatru.

Realismul absolut şi radical – replică inamicul actorilor – va fi aplicat cu asprime, când e vorba de reprezentaţii inspirate din viaţa omenească. Pentru a restabili drepturile imaginaţiei, care, în sistemul meu, poate îndeplini cu folos rolul ilotului, există un remediu: să recompui acţiuni scenice în care să nu apară oameni. Şi vă voi spune că eu însumi am început să pregătesc aşa ceva. Am scris o imposibilitate în patru acte, în care personajele sunt îngeri, demoni, fantome, umbre, idoli animaţi, centauri muţi, maşini vorbitoare şi maimuţe. Nici un bărbat, nici o femeie. Şi totuşi nici un director de teatru – nici chiar la Berlin – nu vrea să monteze opera mea Circuitul neantului. Dacă rămâneţi la Moscova şi sunteţi gata să cheltuiţi o jumătate de milion de cernoveţi pentru reprezentarea operei mele, sunt gata să v-o dedic. E cea dintâi operă teatrală de gen „supraomenesc” şi, în schimbul unui mic sacrificiu, aţi putea participa la gloria mea.

Observai că discursul lua o întorsătură plictisitoare; de aceea spusei prietenului meu că sunt obosit şi că vreau să mă întorc la hotel. Tânărul entuziast ne urmă până şi în automobil şi nu voi să mă lase în pace, până ce nu-i dădui banii de care avea nevoie pentru tipărirea imposibilităţii sale.