DISTRACŢII.

Berlin, 18 noiembrie.

NICI ÎN ACEST ORAŞ – care-a răpit Parisului recordul vieţii nocturne şi al viciului european – nu reuşesc să mă distrez. Berlinul e un oraş mic, care se crede imens, dar toate gusturile sunt admise şi până şi corupţia e organizată în mod perfect.

Am încercat opiul: mă face idiot. Toate alcoolurile: mă transformă într-un nebun respingător. Cocaina: abrutizează şi scurtează viaţa. Haşişul şi eterul sunt bune pentru micii decadenţi întârziaţi. Dansul e o dobitocie, care te face să transpiri. Jocul, după ce am pierdut două sau trei milioane, mă dezgustă: e o emoţie prea comună şi prea costisitoare. În music-halls-uri nu se vad decât obişnuitele grupuri de girls, toate vopsite, toate dezbrăcate, toate odioase, toate la fel. Cinematograful e o ruşine rezervată claselor populare.

Viteza – în automobil sau în aeroplan – la început distrează, dar pe urmă mi se pare ridicolă: nu vezi nimic şi ajungi abrutizat într-un loc pe care arzi de nerăbdare să-l părăseşti. Teatrul e o distracţie pentru cei vechi sau snobi putreziţi de estetică. La concerte se pot auzi câteodată piese care te fac să te uiţi pe tine însuţi – rezultat apreciabil, desigur – dar trebuie să auzi atâtea şi în mijlocul unei astfel de turme omeneşti, care pozează ipocrit în extaz, în timp ce se gândeşte la cine ştie ce inepţie sau murdărie, încât devine un chin.

Pentru sport, trebuie să fii tânăr, uşor de mulţumit, primitiv.

Aş vrea un alt vin, un teatru miraculos, un sport mai tragic, un opium care să schimbe pentru totdeauna fiinţa mea. Oamenii aceştia se mulţumesc cu aşa de puţin! Puţină carne zugrăvită, puţină frenezie artificială, câteva imagini învechite, câteva sunete auzite de mii de ori, un facsimil de emoţie, o inconştienţă animalică.

Am destui bani pentru a putea cumpăra orice şi toate mă plictisesc. Resursele epicureene ale unui oraş mare mă fac să mă gândesc la distracţii de copii răsfăţaţi şi neghiobi. N-au nici un gust pentru mine. Oameni cum au fost Caligula sau Kafur, puteau să se distreze: eu nu reuşesc. Nu ajunge banul: trebuie putere şi naivitate. Şi poate că şi ei se plictiseau. A omorî oameni nu dă acea voluptate pe care şi-o închipuiesc asasinii platonici. Chiar şi sadismul sfârşeşte prin dezgust: e fiul plictiselii şi nu-si poate ucide mama. Pe Tiberiu şi pe Gilles de Raiz îi văd trişti, mai trişti după, decât înainte.

Şi totuşi, aş vrea să inventez ceva. E de necrezut ca un om ca mine, având miliarde şi lipsit de scrupule să se poată plictisi.

Distracţiile pe care mi le oferă lumea duc la îndobitocire sau la nebunie, la dezgust sau la moarte. Nu vreau să mai aud de ele. Trebuie să găsesc eu singur sau să găsesc în mine o nouă plăcere, o bucurie inedită. Voi reuşi?

Până una-alta, Berlinul acesta este un fals New York fără mare, cu bucăţi din Montmartre şi din Babilon, pentru folosinţa pedanţilor grăbiţi.