Ispitirea lui Iuda

A doua zi după cina din casa lui Simon Leprosul, după amiază când te moleşeşte somnul, Iudase simţi mai obosit ca de obicei şi se întinse la umbra largă a unui smochin, departe de Betania şi de tovarăşi.

Se chinui mult să adoarmă şi somnul îi fu foarte scurt. Se deşteptă tresărind şi băgă de seamă că nu mai era singur.

Alături de el, cu spatele rezemat de bătrânul trunchi cenuşiu, şedea un necunoscut care, pe cât i se păru, adăsta trezirea lui.

Chipul acestuia era tânăr dar părea îmbătrânit devreme de vreo durere ascunsă. Nu i se vedeau ochii, însă o dungă de alb între buzele vineţii te făcea să gândeşti că surâde în sine. Era înfăşurat din cap până în picioare într-un soi de manta de lână cafenie şi până şi mâinile îi erau acoperite.

Părea că îi e frig, deşi era ceasul cel mai dogoritor dintr-o zi de arşiţă şi de zăpuşeală.

Lui Iuda nu-i fu pe plac neaşteptatul tovarăş şi dintr-o dată îi trecu prin gând să se ridice şi să se întoarcă în Betania. Dar nu izbuti să mişte nici măcar un braţ ca să se scoale de la pământ. Când se trezise, se ridicase în capul oaselor dar acum nu se mai simţea în stare să facă nici o mişcare.

Ca să nu mai vadă omul, îşi întoarse ochii spre câmpie. Totul era neclintit şi mut până-n zarea mohorâtă a colinelor. Nici o adiere de vânt nu mişca firele rare ale ierbii, frunzele tinere ale copacilor, florile care albăstreau şi însângerau grâul încă verde. Nu se zăreau case, nu se auzeau glasuri, nici ciripit, nici behăit, nici muget. Părea că lumea voia să uite să mai trăiască în ceasul acela.

Iuda nu-şi putea lămuri ciudata lui amorţire. Cu o seară înainte, în casa lui Simon, abia dacă gustase din vin; dormise toată noaptea iar dimineaţa se odihnise. Totuşi simţea mădularele zdrobite şi încătuşate, o greutate nesuferită în tot trupul şi în suflet o toropeală întunecată. Aştepta ca vraja să se împrăştie dintr-o clipă în alta şi mai cu seamă nădăjduia că necunoscutul o să plece şi o să-l lase singur.

Dar, dimpotrivă, omul vorbi:

— Nu eşti tu unul din cei doisprezece care merg în urma lui Isus Galileeanul?

Iuda tăcu şi necunoscutul vorbi iar:

— Chiar dacă nu răspunzi, ştiu cine eşti şi cum te cheamă. Eşti Iuda, fiul lui Simon şi te-ai născut în Iscariot în anul în care a murit Irod cel Mare. Poate că nu e adevărat?

Iuda tăcea.

— Mai ştiu şi altele pe seama ta. Ştiu care e însărcinarea ta printre ucenicii profetului din Nazaret. Ceilalţi predică mulţimilor, sau vindecă bolnavii, sau împărtăşesc tainele învăţătorului în vreme ce tu ţii punga, eşti cel care cheltuieşte, casierul, vistiernicul tovărăşiei. Frumoasă meserie, n-am ce spune, pentru ucenicul unuia care predică împotriva bogaţilor şi căruia îi e scârbă de bani! Tovarăşii tăi sunt pe cale să câştige împărăţia cerurilor şi tu stai şi numeri gologanii. Ai vrut să fii sfânt şi au făcut din tine cel mai umil, cel mai nevolnic, cel mai dispreţuit dintre zarafi!

La cuvintele acestea Iuda se cutremură din cap până-n picioare şi buzele-i fremătară sub imboldul de a răspunde şfichiuielii. Dar numaidecât goni cuvintele înapoi în inimă şi urma să tacă.

— Vrei tu să mă lămureşti, reluă necunoscutul, pentru care pricini au nevoie de o pungă ucenicii unui învăţător care povăţuieşte oamenii să nu se gândească la ziua de mâine?

De astă dată Iuda nu se mai putu stăpâni.

— Nouă ne trebuie foarte puţin de pe o zi pe alta, răspunse, dar dăm săracilor prisosul. Şi la urma urmei, ce zor ai tu să ştii toate astea? Cine eşti tu? Poate eşti vreo iscoadă de-a Fariseilor din Ierusalim?

— Nu-ţi fie teamă, Iuda, vorbi celălalt, nu am nevoie să mă îndeletnicesc cu un astfel de meşteşug. Dacă vrei să ştii, află că sunt mai bogat decât Ana şi Caiafa la un loc. Urăsc mai mult decât tine pe Saducei şi pe Farisei. Dar eu am căutat totdeauna să aflu ce e binele şi ce e răul şi aş vrea să învăţ ce cuprinde doctrina învăţătorului tău. Îmi pare că sunt unele lucruri care nu prea se împacă între ele. Ai spus că strângeţi şi păstraţi banul pentru săraci, dar n-ai fost bruftuit tu însuţi, chiar ieri seară, la masa lui Simon pentru că ai spus că era mai bine să vindeţi nardul preţios în folosul săracilor?

Iuda se înroşi şi îşi răsuci capul ca să vadă mai bine faţa celui care vorbea.

— Dar cine eşti tu? Ai fost poate în casa Leprosului? Nu-mi aduc aminte de tine. Cum de ai aflat lucrurile acestea?

— Ţi-am mai spus-o: eu caut, ascult, scormonesc, întreb, aduc aminte. Să ştiu, să ştiu totul despre toţi. E patima mea. Mai ştiu o mulţime de lucruri pe care nici tu nu le bănuieşti. Ştiu că – de pildă – căpeteniile Ierusalimului ar voi să pună mâna pe învăţătorul tău şi cu toate acestea nu îndrăznesc să pună să-l prindă.

— Adevărat? Şi ele de ce nu îndrăznesc? Sunt căpetenii, au bani şi oameni înarmaţi şi le e frică de treizeci de oameni fără apărare? Nu cred.

— Iată că înfloreşte iarăşi vechiul tău scepticism, Iuda. Nu de voi ucenicii îi e frică lui Caiafa şi celorlalţi. Le e frică, şi pe bună dreptate, de mulţimea care L-a îndrăgit pe Isus, care L-a primit ca pe un rege, care aşteaptă de la el pâine şi pace şi care s-ar ridica împotriva Preoţilor şi a înţelepţilor dacă ar îndrăzni să se atingă de un fir de păr al noului Mesia. Tu eşti unul din cei doisprezece, ar trebuii să o ştii.

— Ştiu că norodul ascultă şi slăveşte pe Isus dar mă îndoiesc că L-ar iubi până într-atât încât să ia armele întru apărarea lui.

— Om cu credinţă slabă! Vai celui ce crede în făclie şi se îndoieşte de soare! Dar nu vezi că amânarea fricoasă a Sinedriului e cea mai neîndoielnică mărturie a. celor ce îţi spun? Marele Preot ar fi pus de mult să-l prindă pe Isus dacă nu s-ar teme de o răzvrătire a gloatei. El presimte că prinderea căpeteniei voastre ar putea să fie semnalul unei răzmeriţe şi deci al izbândirii voastre. Caiafa e strâns ca într-un cleşte între două spaime potrivnice: ar fi mai mare primejdie dacă Isus ar fi lăsat să-şi urmeze calea ce duce la răzvrătire sau să-L prindă şi, prin aceasta, poate, să-i grăbească izbânda mesianică? Caiafa e chinuit zi şi noapte de muşcătura acestei îndoieli: ar fi de-ajuns un indiciu, un semn, o nimica toată ca să-l hotărască.

Omul tăcu, ca şi cum ar fi aşteptat să urmeze o întrebare nouă. Dar Iuda rămase mut. Simţea dorinţa să fugă, mai puternică decât oricând, să nu mai audă glasul acela. Se sprijini cu o mână de pământ ca să se ridice în picioare dar trupul nu i se supuse. Era osândit să asculte până la capăt vorba celuilalt. Iuda închise ochii şi aşteptă. Glasul începu iar:

— Nu m-ai înţeles, Iuda? Nu te-ai gândit că un cuvânt al tău, o îndrăzneală a ta. Eu nu te cunosc, Iuda. Tu singur, din cei doisprezece, ai putea să înţelegi.

Strania iscoadă se opri încă o dată dar Apostolul nu clinti buza: numai fruntea părea că se făcuse deodată mai palidă. Atunci necunoscutul cu glas şi mai răsunător strigă:

— Răspunde, Iuda! iubeşti tu pe învăţătorul tău mai mult decât pe tine însuţi?

— Nu mă iubesc, răspunse aspru Iuda, şi să-l iubesc pe Isus mai mult decât pe mine ar însemna prea puţin. Dar nu-l iubesc atât cât aş voi, nu-l iubesc atât cât ar voi El.

— Iubirea ta pentru Dânsul e îndeajuns de mare încât să-ţi dea îndemnul să joci o comedie de folos?

— O comedie? Se vede că m-ai luat drept un Grec sau un Sirian?

— Iuda, nu te amesteca la fiecare cuvânt. În loc de comedie să-i spunem, dacă vrei, o sfântă viclenie. Aşadar, ascultă-mă, fără să te înfurii la cea dintâi umbră, cum ţi-e năravul. Ţi-am spus adineauri pricinile chinuitoarei îndoieli a lui Caiafa. Ai putea să te foloseşti de frământările lui şi să-l împingi la hotărârea care ar duce la izbândă pe Isus şi pe voi toţi. Ar trebui, fii cu băgare de seamă. Iuda, nu te înspăimânta de cuvinte. Oare ce sunt cuvintele? Simboluri amăgitoare, măşti ale adevărului. Gândeşte-te la ţintă, la rezultat, la substanţă. Dacă în adevăr îl iubeşti pe Isus, dacă în adevăr vrei să te jertfeşti pentru mărirea lui, ar trebui să te duci chiar astăzi, în taină, la Caiafa şi să-i spui că eşti gata să-i dai în mână pe învăţătorul tău.

La cuvintele acestea Iuda nu-şi mai putu stăpâni furia şi cu glasul întretăiat de mânie îi strigă:

— Să-l vând eu pe Isus? Să-L dau eu pe mâna duşmanilor Săi? Pleacă, dacă ţi-e dragă viaţa, nu mai spune o vorbă.

La ameninţarea lui Iuda, necunoscutul răspunse cu un hohot răguşit şi lung. Când se potoli vorbi iar:

— Bravo, Iuda! Nu vrei să fii vânzător nici chiar din vicleşug, dar ai fi gata să ucizi. Făgăduieşti mai mult decât aş fi nădăjduit. Dacă nu-ţi este neplăcut, să urmăm micul nostru raţionament. Caiafa stă la îndoială, dacă un ucenic de-al lui Isus i-ar propune ceea ce tu numeşti vânzare, s-ar hotărî şi l-ar prinde, prinderea ar dezlănţui răscoala şi răscoala ar face din tine şi ai tăi stăpânii cetăţii. Isus ar fi eliberat, proclamat Mesia şi Rege. Mi se pare că pentru un final aşa de măreţ merită să-ţi asumi, pentru o zi, rolul vânzătorului. Tu eşti un om înţelept, Iuda, şi ai mai puţine prejudecăţi decât acei Galileeni nătângi. Ar trebui să înţelegi şi să făptuieşti.

Nu lua în seamă la ceea ce-va zice lumea, la zarva nerozilor. Te vom numi vânzător, dar una e vânzarea cuvânt şi alta vânzarea faptă. În faptele oamenilor trebuie să iei seama la intenţie şi nu la înfăţişare, la cuprinsul adevărat şi nu la formă, la scopul drept şi nu la mijlocul respingător. În conştiinţa ta, tu ştii prea bine că nu eşti un adevărat vânzător. Tu îl vinzi pe Isus şi te legi să-l dai prins numai ca să poată învinge şi domni. Sub înfăţişarea vânzătorului tu eşti de fapt un colaborator eroic al lui Mesia. Tu nu faci altceva decât îi momeşti pe Preoţi ca să-i târăşti spre înfrângere. Tu îl vinzi pe Isus doar cu vorba: în faptă îl vinzi pe Caiafa. Acum mă înţelegi, Iuda? Vrei, în sfârşit, să slujeşti fie chiar şi în chipul acesta pe Domnul tău?

Iuda nu răspunde pe loc. Încă o dată încearcă să se ridice de la pământ dar, ca şi înainte, zadarnic. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii drepte; din când în când suspina; îi tremurau buzele ca şi cum ar fi fost cuprins de friguri. În sfârşit se linişti şi răspunse;

— Şi de ce oare ar trebui să fiu tocmai eu cel care să joace rolul acesta? Pentru ce nu o spui unuia din cei ce sunt mai aproape de învăţător decât mine?

— Dacă asta e singura piedică pe care o vezi, te lămuresc pe dată. Tu şi numai tu eşti chemat întru această jertfă. Toţi ştiu, până şi Preoţii, că nu eşti Galileean, şi deci te simţi mai puţin legat decât ceilalţi ucenici şi deci mai demn de crezare. Se ştie că eşti cel mai învăţat, sau măcar cel mai filosof, şi va părea firesc ca tu să fi descoperit greşelile învăţăturii lui Isus şi să doreşti să scapi Israelul de acele visuri primejdioase. Mai mult, e ştiut de toată lumea că eşti vistiernicul pâlcului şi se zvoneşte că banul te-a înveninat cu otrava lui, se şopteşte că ai fi lacom şi zgârcit. De aceea, Caiafa, care e om de afaceri şi nu prea crede în idealişti, se va încrede în tine, pe când dimpotrivă nu s-ar încrede în nici unul din tovarăşii tăi. Cu atât mai mult se va încrede în tine când îi vei cere şi ceva bani în schimbul vânzării tale. Vai ţie, dacă nu o vei face! în mintea lui s-ar naşte cine ştie ce bănuieli şi chibzuiala noastră n-ar mai izbândi. Cere ceva bani, Iuda, dar nu prea mult. Să nu dăruieşti pe degeaba munca ta, dar fereşte-te să ceri prea mult. Dacă vrei să fii crezut, să nu întreci măsura. Caiafa e om cu judecata, prieten al cumpenei drepte, preţuitor al banului şi al celor care îl păstrează şi îl câştigă: va avea deplină încredere în tine şi în nimeni altul. Cere o sumă cuviincioasă, care să nu pară nici bicisnică pentru isprava ta, nici prea mare pentru zgârcenia Marelui Preot. Eu, dacă aş fi în locul tău, m-aş mulţumi cu treizeci de arginţi. Tu ştii din cartea „Exodului" că e preţui unui sclav. Caiafa va fi bucuros să dobândească un rege cu aceiaşi bani cu care mai înainte se putea cumpăra doar un rob. Urmează sfatul meu, Iuda, mulţumeşte-te cu treizeci de arginţi.

Glasul tăcu şi în marea tăcere ce se întinse iarăşi se auzi bubuitul îndepărtat al unui tunet ce se pierdea în dosul munţilor. Cerul se acoperise cu o negură gălbuie în care soarele nu era altceva decât o umbră rotundă, abia cu ceva mai limpede decât întunecimea.

Iuda se simţea din ce în ce mai apăsat de o oboseală posomorâtă care îi întuneca până şi mintea. Dar, în nădejdea că ar putea scăpa de acest vis rău, îşi adună puterile şi răspunse liniştit.

— Propui şi dispui, prietene, ca şi cum eu aş fi de aceeaşi părere, ca şi cum aş încuviinţa spusele tale şi aş fi gata să mă supun ţie. Dar tu, pe cât se pare, aiurezi pe seama ta, ca un smintit care vorbeşte în somn.

Îţi spun încă o dată că nu-mi voi vinde nicicând învăţătorul meu, nici măcar în glumă ori într-un scop bun. Nu-l iubesc îndeajuns ca să primesc riscul unei ruşini veşnice. Comedia ta nu mă convinge. Mi se pare primejdioasă pentru mine şi mai cu seamă pentru El.

— Iar obişnuitele tale spaime, vorbi din nou Necunoscutul. Chiar dacă, prin mijlocirea ta, Caiafa l-ar prinde, ce rău poate să-i facă? Nu eşti tu convins, asemenea lui Petru, că Isus e fiul lui Dumnezeu? Şi atunci, dacă e un Dumnezeu, înţelegi că nu poate fi atins şi că trebuie să fie nemuritor. Nu te poţi atinge nepedepsit de Dumnezeu. Dacă îl vor atinge, vor cădea fulgeraţi la pământ, asemenea celor ce se atingeau de Sfânta Arcă. Chiar dacă ar voi să-l ardă, flăcările s-ar depărta de el spre a se arunca asupra prigonitorilor lui. Fii liniştit. Orice s-ar întâmpla, nu vor putea să-i smintească un fir de păr.

— Dar dacă Isus e un Dumnezeu, după cum spui tu, El ştie înaintea noastră ceea ce trebuie să i se întâmple şi lui şi nouă. Ce-ar face cu mine, când va afla că eram gata, fie chiar şi sub cuvânt de a-L proslăvi să mă tocmesc cu duşmanii pe sângele lui?

— Ar gândi că ţi-ai jertfit bunul tău nume pentru slava sa. Dar vreau să fii liniştit şi sigur până în cea din urmă clipă. Du-te la Caiafa şi pune-te zălog să i-l dai pe Isus. Fiul lui Dumnezeu o va şti pe loc, fii cu băgare de seamă la ce va zice în acea clipă înainte. Mă prind că într-o seară, la cină, în faţa tovarăşilor săi, îţi va spune: Du-te şi fă de grabă ceea ce trebuie să faci. Va fi întărirea celor ce îţi spun, încuviinţarea limpede a Aceluia ce ştie mai mult decât noi. Să facem o învoială: dacă tace, să nu-l vinzi; dacă te trimite şi te îndeamnă, du-te, e semn că eu am avut dreptate.

— N-am ce face nici cu precizările şi nici cu prinsorile tale – îi întoarse cuvântul Iuda – şi în zadar cauţi să întocmeşti laţuri de cuvinte. Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti şi nu vreau să am nimic de a face cu tine. Capcanele tale nu-mi plac, îndemnurile tale mă jignesc. Eu nu izbutesc să-l iubesc pe Isus. În unele clipe, dacă vrei să o ştii, mi se pare că îl urăsc, dar simt că n-aş fi în stare să-l vând. Pleacă, ispititorule, şi redă-mi liniştea mea!

Zicând astfel, înfierbântat de mânie, Iuda încercă din nou să se ridice în picioare şi de astă dată, deşi cu greutate, izbuti. Totuşi se simţea sleit de puteri, tremurător şi rătăcit ca şi cum ar fi fost cuprins de friguri mari. Încercă să meargă, dar abia făcu trei paşi împleticindu-se şi trebui să se oprească. Se întoarse şi văzu că Necunoscutul se ridicase şi el şi venise alături de dânsul.

— Nu fugi, Iuda. Zadarnic pleci; nu poţi fugi de tine însuţi. Mai ascultă-mă puţin; aşează-te colea şi nu mai tremura ca un copil.

Aproape cu sila îl făcu să şadă pe o piatră ce era lângă smochin şi din nou i se aşeză alături. Apoi îi petrecu un braţ pe după umeri: la atingerea aceasta, Iuda se scutură, înfiorat.

— Tu vrei să ştii, începu din nou, cine sunt şi care e numele meu. Nu l-ai ghicit încă? Îţi voi spune doar că sunt un vechi duşman al lui Dumnezeu şi al fiilor săi; aş zice aproape, duşman prin definiţie. Ai mărturisit mai adineauri că în unele clipe îţi dai seama că îl urăşti pe Isus: ai spus-o, nu încerca să te zbaţi împotriva adevărului. Dacă ai tăria să-ţi întrebi inima, faţă în faţă, fără ocoluri, vei afla că acea iubire pe care crezi că o simţi pentru El nu e decât faţa cea mai ipocrită şi mai înfricoşătoare a urii tale. Te prefaci că-l iubeşti, doreşti să-l iubeşti numai pentru că simţi că-l urăşti, că-l urăşti prea mult, din ce în ce mai mult.

Ascultă-mă, Iuda, nu mă părăsi. Nu m-am înşelat venind alături de tine. Suntem făcuţi ca să fim prieteni şi mâine, poate, fraţi.

Tu ştii, să citeşti în inimi ca şi mine.

Tot ceea ce ţi-am spus a fost glumă ca să nu te înspăimânt de la început, ca să te pun la încercare, ca să pătrund sufletul tău. Acum te cunosc mai bine. Iuda, acum pot să-ţi vorbesc limpede şi fără ocol. N-ai primit să-l vinzi pe Isus pentru că încercam să te încredinţez că acea vânzare ar fi dus la mărirea lui, dar n-ai să mai stai la îndoială să-l vinzi când vei şti că dimpotrivă va fi chinuit şi ucis. Vinde-l, Iuda, vinde-l chiar pe preţ de nimic: pentru că ura noastră împlinită va răsplăti orice jertfă. Predă-l, Iuda, du-l la moarte! E duşmanul tău, al tuturor oamenilor, trebuie înlăturat.

Crezi poate că e Dumnezeu sau fiul lui Dumnezeu? Doar nu eşti atât de credul ca Petru, sau copilăros ca Ioan: mintea ta ageră nu poate să creadă în pretinsa lui dumnezeire. Eu ştiu bine că nu e Dumnezeu, că nu e în stare să facă minunile pe care le face Dumnezeu. Acum trei ani, în pustie, am tăinuit cu El îndelung pentru că vroiam să văd limpede înăuntrul lui. Un Dumnezeu care cutreieră pe pământ sub mască de om e un oaspete îngrijorător. L-am rugat să-mi dea două dovezi de suprafireasca lui putere: să se arunce jos din turnul Templului şi să schimbe pietrele în pâinii. Mi-a spus versete din Cărţile Sfinte, dar n-a vrut să facă ceea ce i-am cerut: n-a vrut pentru că nu putea. Acele două biete minuni ar fi fost, pentru un Dumnezeu adevărat, jocuri de copil. Dumnezeu e o fiinţă cerească şi nu poate să-i fie teamă să cadă pe pământ. Dumnezeu e iubire şi putere şi n-ar fi pregetat să schimbe în pâine pietrele, ca să dea dovada puterii şi iubirii sale de oameni. Şi dacă ar mai fi rămas vreo îndoială asupra fiinţei lui pământene, află că după câteva zile petrecute în deşert, fără să mănânce, i s-a făcut foame. Un Dumnezeu adevărat, chiar sub înfăţişare omenească, n-ar putea simţi niciodată chinul foamei. Tu ştii doar mai bine decât mine că primeşte cu plăcere să fie poftit la mese de prieteni sau la ospeţe de nuntă.

Prin urmare nu-ţi fie teamă de nimic.

El e om la fel ca tine şi nimic mai mult decât un om. Dacă îl vinzi, n-o să se poată răzbuna nici acum, nici mai pe urmă. Îl vor prinde şi se va lăsa prins, îl vor biciui şi se va lăsa biciuit, îl vor pironi pe cruce şi nu se va împotrivi. Va simţi durerea ca un om, îşi va vărsa sângele ca orice om, va striga şi va invoca pe Dumnezeu cum fac toţi oamenii.

Nu-ţi fie teamă de nimic, Iuda, vinde-l şi scapă omenirea de acest vrăjmaş. Dacă ai avea vreo îndoială ca să-l vinzi, gândeşte-te că El te-a vândut cel dintâi. El ştie că banul e ciumat şi murdar şi nu vrea să atingă nici măcar banul birului, aşa de mult se teme de el. Ştie că banul murdăreşte şi corupe, că arde şi îndrăceşte şi cui oare l-a dat să-l ţină, să-l păstreze, să-l mânuiască? Ţi l-a încredinţat ţie, Iuda, ca şi cum tu nu ai fi un Apostol ci un vrăjmaş. Gândeşte-te niţel, că se poartă cu tine altfel decât cu tovarăşii tăi! Petru este sfetnicul şi vicarul lui, Iacob e crainicul lui, Ioan scutierul lui iubit, fratele său mai mic.

Pe când tu cine eşti? Purtătorul pungii, omul care numără şi păstrează banii, adică cel sortit molimei, simbolul zgârcitului mârşav, al hoţului lacom, al bogatului hărăzit focului, Isus te-a dat pradă primejdiei, ştiind bine că de primejdie nu scapi, te-a silit să fii paznicul lucrului pe care-l urăşte mai mult, s-a purtat deci cu tine nu cum se poartă cu un ucenic şi prieten ci mai rău decât s-ar purta cu un duşman şi a făcut din tine batjocura tovarăşilor tăi, ţinta scrâşnirii lor. Pe scurt, te-a înşelat, îţi făgăduise mântuirea şi în schimb îţi dă ocara; te chemase la viaţa sufletului şi te osândeşte la mânuirea a ceea ce el însuşi socoteşte drept cea mai urâcioasă şi mai otrăvitoare materie. De aceea tu nu ai nici un temei de recunoştinţă faţă de el. Te-a trădat cum nu a trădat pe nici unul. Răzbună-te, Iuda, răzbună-te fără milă!

Necunoscutul tăcu, dar apăsă cu mai multă putere mâna lui grea pe umărul lui Iuda. Apostolul nu se mai împotrivea, nu mai încerca să fugă. Părea că sufletul i s-ar fi tras cu totul şi s-ar fi ascuns înăuntrul lui; faţa lui nu mai era decât o carne neputincioasă, o materie fără viaţă. Cerul se posomorâse şi mai mult; se acoperise cu nori sfâşiaţi, înghemuiţi, bolnavi: nori siniştri şi putrezi: s-ar fi zis un cer în putrezire.

Necunoscutul vorbi iar:

— Mă asculţi, Iuda? O să ai puterea să aduci la îndeplinire ceea ce îţi spun? Eşti gata să primeşti grozava ta sarcină? Gândeşte-te: dând pe Christos pe mâna judecătorilor, nu te răzbuni numai pe tine însuţi şi crima pe care a făcut-o împotriva ta, ci scapi pe toţi oamenii de un duşman crunt. A venit sub înfăţişarea mielului în vreme ce nu e decât un monstru crud şi prigonitor.

Dacă iei seama bine, toată învăţătura lui stă în a cere omului lucruri peste putinţă. Oamenii trebuie să facă tocmai ceea ce nu le e dat lor să facă, iar, de nu, sunt sortiţi focului. Pune omenirea la cea mai neomenească încercare: ori să-şi lepede propria fire ori să ardă în focul cel veşnic. După spusele lui nu e alt drum de scăpare.

El cere numai ceea ce este mai adânc împotriva firii voastre, adică ceea ce omul nu va şti şi nu va putea face niciodată.

Voi iubiţi pe tatăl şi pe mama voastră, fraţii şi surorile, soţia şi fiii, şi El cere să-ţi. părăseşti fiinţele cele mai dragi inimii tale, şi ca şi cum n-ar fi de-ajuns, să ajungi chiar să le urăşti.

Vrea să răspunzi răului cu bine şi în chipul acesta îndeamnă pe asupritori să te batjocorească, pe hoţi să te jefuiască şi pe furioşi să te ucidă.

Te obligă să ierţi pe duşmani, ba chiar să-i iubeşti şi astfel descurajează şi pedepseşte pe toţi cei care te iubesc, pentru că vor fi mai puţin răsplătiţi decât cei care te urăsc.

Te îndeamnă să nu porţi grija zilei de mâine şi astfel te împinge la neştiinţă, la foame şi la ruină, pentru că ştiinţa nu e cu putinţă fără prevederea viitorului şi viaţa neamurilor şi a domniilor e întemeiată pe prevedere.

Nu iubeşte decât pe săraci şi vrea ca şi bogaţii să ajungă săraci, dar când toţi vor fi săraci cine va mai da de lucru muncitorului, cine va mai milui pe înfometat, cine va mai hrăni pe bolnavi, cine va mai plăti dările care slujesc la ţinerea rânduielii, la siguranţa ţărilor şi popoarelor?

Cercetează copiii şi spune că spre a fi mântuiţi trebuie să fiţi asemenea copiilor; dar cum va putea omul în puterea vârstei şi cu chibzuială, omul înzestrat la minte şi hrănit de ştiinţă, să se întoarcă la oarba prostie a copilăriei? Prin urmare, vor trebui oamenii să prefere slăbiciunea copilăriei puterii bărbăteşti, neştiinţa copilăriei înţelepciunii patriarhilor? O societate de copii n-ar putea să dăinuiască şi să trăiască nici măcar o săptămână.

Împărăţia, făgăduită de El nu e, după cum vezi, a cerurilor ci împărăţia imposibilului. El pretinde omului ceea ce ar prăpădi viaţa şi convieţuirea omenească, porunceşte ceea ce pentru om însemnează zădărnicie şi ucidere de sine. Şi cu toate că cere fapte şi lucruri dincolo de puterile omeneşti, El nu are nici o milă pentru cei ce nu izbutesc să îndeplinească ceea ce nici un fiu al lui Adam nu poate îndeplini. Ţi-aduci aminte pedeapsa făgăduită fecioarelor leneşe, oaspeţilor îndărătnici? Îngheţul, întunericul sau focul. Acest învăţător al iubirii nu face decât să ameninţe cu întunecimile din afară şi cu focul veşnic pe cei care nu ascultă poruncile sale – acele porunci pe care nici un om chiar dacă ar voi n-ar putea vreodată să le urmeze.

Cum ai numi tu pe cel care cere lucruri cu neputinţă şi făgăduieşte chinuri înspăimântătoare celui care nu face ceea ce nu poate să facă? Duşmanul oamenilor, prigonitorul şi schingiuitorul oamenilor. De ce nu te grăbeşti să scapi pe fraţii tăi de acest primejdios vrăjmaş? Câţiva orbi amăgiţi de vorbele lui mieroase îl numesc Mântuitor; dar vei fi tu, Iuda, dacă îl smulgi din lume, adevăratul liberator şi mântuitor al oamenilor. Du-te, frate, şi fă chiar acum ceea ce ţi-am spus să faci, ceea ce iubirea ta de oameni şi ura ta împotriva Lui te îndemna să faci. Trădează pe Cel care te-a trădat, trimite la moarte pe Cel care ar voi să vă osândească pe toţi la o viaţă mai rea decât moartea! Fii tare, Iuda, eu voi fi cu tine până la capăt. Iată semnul şi pecetea frăţiei noastre. Zicând astfel, Necunoscutul se ridică în picioare, strânse în braţele osoase pe înlemnitul Iuda şi-l sărută lung pe gură. Iuda nu răspunse acelei sărutări, dar se simţi dintr-o dată ca dezlegat de farmecul şi apăsarea ce îl învăluise până în clipa aceea şi închise ochii. Când îi deschise, Satana pierise.

Iuda începu să alerge peste câmpia încremenită şi întunecată. Credea că merge spre Betania. Dimpotrivă, fără să ia seama la drum, ajunse la porţile Ierusalimului. Se lăsase noaptea. Iuda rătăci la întâmplare prin bezna străzilor. Deodată, fără să ştie cum, se văzu în faţa palatului lui Caiafa şi intră.