Fiul Tatălui.

Chiar în clipa când cei trei osândiţi porneau spre Căpăţână, fiecare cu crucea lui pe umeri, fu deschisă o celulă din temniţă şi vestitul Barabba fu adus în faţa Procurorului.

— Prea cinstiţii tăi concetăţeni m-au silit să-ţi dau drumul ţie, care eşti un ucigaş, în locul celuilalt, care era nevinovat. Eu, din parte-mi, nu pot să te iert nici nu te voi ierta vreodată. Du-te cât poţi mai departe, bestie norocoasă, şi fă aşa ca să nu trebuiască să-mi mai vii niciodată înainte, căci a doua oară nu mi te-ar mai smulge dreptăţii mele nici chiar Dumnezeul tău.

Mai crunt ca de obicei, Pilat făcu un semn soldaţilor. Aceştia îl îmbrânciră pe Barabba, până la scara ce cobora în piaţă şi acolo, în lovituri de picioare, îl azvârliră afară, aşa cum se aruncă din casă un câine mort care pute.

Piaţa era pustie. Barabba se ridică numaidecât scrâşnind din dinţi. Apoi, porni în goană spre casa fraţilor lui. Aerul liber şi lumina, după atâtea luni petrecute în întuneric, îl îmbătară ca vinul; se poticnea de ieşiturile pavajului: ameninţări şi strigăte de bucurie urcau împreună pe buzele crăpate; uneori i se părea că e gata să cadă, apoi deodată se simţea în stare să gâtuiască singur un leu sau să înfrunte o armată.

Nimeni nu-l recunoscu, nimeni nu-i vorbi; cetatea era aproape pustie. Deşi era miezul zilei şi nu se vedea nici un nor, cerul avea acea lumină cenuşie, cernită, care vesteşte apropierea de neînlăturat a furtunii. Ca în vis ajunse acasă.

Cei doi fraţi cu nevestele şi toţi copiii şedeau împrejurul mesei şi mâncau. Sosirea lui Barabba – desfigurat şi schimonosit, cu fălcile acoperite de barba stufoasă şi ochii aproape astupaţi de pleoapele roşii – fu ca ivirea unui strigoi, încetară cu toţii să mănânce, să vorbească, să râdă.

Era fratele cel mai mare, capul familiei, care se întorcea, care scăpase de la moarte. În casă se temeau de el şi uneori se mândreau cu el dar nimeni mu-l iubea. Dacă ar fi cutezat să-şi mărturisească lor înşele ceea ce gândeau în acea clipă, ar fi aflat că pentru ei miraculoasa întoarcere a celui iertat era ceva între ciudă şi nenoroc. Dar nu ştiau, sau nu voiau să ştie, sau se temeau să nu afle el. Se ridică deci, după ce le trecu uluiala, cu strigăte, cu gesturi şi surâsuri de bun venit. Ii dădură locul de cinste în mijlocul celor doi fraţi. Barabba şezu fără să spună o vorbă, apucă o cupă plină cu vin şi o bău. Numaidecât îi întinseră o altă cupă plină şi o sorbi pe nerăsuflate. Atunci, păru că se deşteptă şi privi unul câte unul pe comeseni, salutându-i cu o strâmbătură a buzelor ude de vin, care ar fi vrut poate să pară un zâmbet. Apoi ucigaşul luă în mână o bucata de pâine şi, în timp ce o îmbuca silnic, întrebă:

— Care din voi a cunoscut pe Isus din Nazaret?

— Doar din vedere, răspunse Eliazar, fratele cel mai mic.

— Ce fărădelege a făcut ăsta? A ucis?

— Pe cât ştiu eu, n-a omorât pe nimeni. Vorbea poporului, dar Preoţii nu voiau şi l-au pârât Guvernatorului.

— Dar de ce nu voiau?

— Poate, vorbi iar Eleazar, pentru că voia să intre în Templu şi să poruncească el. Dar ori ce ar fi, ce-ţi pasă? Moartea lui te-a readus la viaţă; ce vrei mai mult?

— Da, e adevărat, încheie Barabba, chiar astăzi Isus moare în locul meu, moare pentru mine.

După cuvintele acestea, rămase pe gânduri şi toată seara nu mai vorbi. A doua zi, dis-de-dimineaţă, la cea dintâi rază de soare, Barabba ieşi din casă fără să spună nimănui nimic şi se duse pe Golgota. Dealul întins era pustiu: cele trei cruci înălţau încă, spre cerul nepăsător, braţele necioplite şi ţepene. Barabba se apropie de cea din mijloc şi văzu, jos pe trunchi câteva şiroaie de sânge închegat dar totuşi încă umede de roua nopţii.

Cu degetul mângâie îndelung acel sânge, – apoi duse la nări degetul noduros niţel înroşit şi mirosi, închizând ochii, aşa cum faci când guşti ceva care-ţi place.

— Sângele acesta s-a vărsat pentru mine, zise în sine. Acum sunt mai liniştit.

Cu o seară înainte, auzise vorbele unor femei care, pe acoperişul cu terasă al unei case învecinate, istoriseau şi discutau întâmplările acelei înfricoşătoare vineri. Astfel, aflase că Pilat ar fi vrut să scape cu orice preţ pe ereticul Galileean, dar că Preoţii nu s-au simţit la adăpost până nu l-au trimis la caznă. Doar lor le datora Barabba mântuirea lui. Atunci îi încolţi în minte gândul că poate era dator să mulţumească lui Ana şi Caiafa că l-au scăpat de la moarte. Dacă stăruiseră aşa de mult să fie iertat, înseamnă că încuviinţau răzvrătirile lui împotriva Romanilor urâţi. Fără îndoială şi Preoţii urau pe străini şi era clipa să i se încredinţeze vreun rol în mişcările ce se pregăteau pe ascuns în Iudeea.

Fără să mai lase să treacă timpul, alergă la palatul Marelui Preot şi ceru portarului să-l ducă la Caiafa, îl făcură să aştepte în curtea dinlăuntru. După câteva clipe, se apropie de el un Scrib.

— Ce vrei tu de la Marele Preot?

— Aş vrea să-i mulţumesc pentru ceea ce a făcut pentru mine şi să-i spun că sunt gata la orice pentru libertatea Israelului.

— Libertatea te-a făcut să-ţi pierzi mintea, Barabba. Caiafa te-a văzut de la fereastră şi te-a recunoscut. Îţi spun din partea lui că nu te-a scăpat din dragoste pentru tine ci numai pentru ca să fie pedepsit hulitorul acela blestemat.

Dar noi nu voim să avem nimic de a face cu tâlharii şi ucigaşii. Marele Preot îţi porunceşte să te ridici de aici numaidecât, să nu mai îndrăzneşti să te apropii de poarta aceasta, altfel, vai ţie!

Şi spunând aceasta, porunci din ochi la doi slujitori să-l izgonească pe Barabba.

Ucigaşul, năucit şi cutremurat, fugi fără să se mai uite înapoi. Dar în sufletul lui se învârteau gânduri de răzbunare şi în acelaşi timp de recunoştinţă înăbuşită. Preoţii îl alungau: de ce nu s-ar îndruma către duşmanii lor, către ucenicii celui ucis? Era teafăr mulţumită sângelui învăţătorului lor. Suferiseră o pierdere grozavă: de ce nu le-ar da o despăgubire, o răsplată pentru acea moarte?

Ziua întreagă şi a doua zi se sili să afle în ce vizuină tainică se vor fi ascuns prietenii şi credincioşii lui Isus. Nimeni din cetate nu ştia sau nu voia să spună.

Dar Barabba nu-şi găsea liniştea şi urma să întrebe şi să scotocească; ciuda împotriva preoţilor îl îmboldea să caute pe cei care trebuiau să-i urască tot ca şi dânsul. Intr-o seară, pe când da târcoale pe muntele Măslinilor, dădu pe negândite, lângă o piuă, peste un băieţandru de vreo treisprezece sau patrusprezece ani, care se opri să-l privească.

— Nu ştii tu să-mi spui, băieţaşule, unde aş putea să găsesc pe uceniciilui Isus zis Christos?

Băiatul îşi pironi asupra lui ochii mari şi negri.

— Şi ce treabă ai tu cu ei?

— Sunt un prieten, răspunse Barabba, sunt unul care a primit un dar mare de la învăţătorul lor şi acum îi caut să îi ajut.

— E adevărat?

— Poate că m-ai luat drept un copoi deal Preoţilor?

Şi zicând acestea, Barabba scoase trei dinari şi îi arătă băiatului.

— Dacă îmi arăţi unde e casa lor, sunt, ai tăi.

Băiatul luă banii şi fără să mai adauge un cuvânt o luă pe povârniş. Merseră în tăcere aproape o jumătate de ceas. Într-un loc, de unde nu se mai vedea Ierusalimul, băiatul se opri la umbra unui cedru şi arătă cu mâna o măsuţă înnegrită, pe jumătate ascunsă între măslini.

— Sunt acolo!

Şi fără să mai spună altceva, o rupse la fugă şi se făcu nevăzut.

Barabba se apropie de casa singuratică şi trase cu urechea. Prin ferestre se auzea un murmur înăbuşit de glasuri; acela al unei femei le acoperea pe celelalte. Barabba bâjbâi cu mâna uşa veche şi simţi că era deschisă. Fără să întrebe sau să bată, ucigaşul intră în casă tiptil. Cea dintâi încăpere era goală, dar prin uşa care se deschidea în peretele din faţă se auzeau acuma voci lămurite. Se opri în prag: vreo zece bărbaţi şi trei femei se sfătuiau cu atâta aprindere încât nici unul nu băgă de seamă, la început, pe nepoftitul care îi privea. Dar una din femei ridică deodată capul şi descoperi chipul tulburat şi zbârlit al lui Barabba. Se ridică strigând. Atunci toţi săriră în picioare şi se întoarseră înspăimântaţi spre uşă.

— Cine eşti? Ce cauţi? Ce vrei?

Cel mai bătrân dintre dânşii, care părea capul adunării, porunci tuturora să tacă şi înaintă spre Barabba care rămăsese neclintit, rezemat de pervazul uşii.

— Te cunosc, spuse bătrânul, ştiu care e numele tău şi ceea ce ai făcut. Ce demon te-a împins spre casa aceasta? Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat cu sângele său chiar şi viaţa ta; viaţa unui omorâtor de oameni a fost plătită cu aceea a lui Mesia; ce vrei mai mult?

— Ascultă-mă, zise – Barabba, preoţii m-au scăpat, dar apoi m-au ocărât şi m-au izgonit. Îi urăsc şi vreau să mă răzbun. Şi voi, cu siguranţă, îi urâţi şi eu sunt gata să răscumpăr, cum pot, pierderea Domnului vostru. Şi ucigaşul are o inimă şi un suflet. Şi omorâtorul de oameni poate fi un mântuitor în clipe ca acestea. Spuneţi-mi ce pot să fac pentru voi. Spuneţi-mi de care duşman vreţi să fiţi mântuiţi. Cu sângele lui mi s-ar părea că plăteşte o parte din cel pe care Isus l-a vărsat pentru mine. Vorbiţi, nimic şi nimeni nu mă înspăimântă.

Toţi tăceau şi îl priveau şi pe feţe şi în mişcări se citea groaza. În sfârşit, Petru vorbi:

— Barabba, Barabba, Christos ţi-a dăruit viaţa, dar nu şi lumina. Eşti mai orb decât un stârv, mai surd decât o piatră, mai nebun decât un lup care toată noaptea nu şi-a găsit hrană. Nu ai aflat tu că învăţătorul nostru propovăduia iubirea chiar şi faţă de vrăjmaşi? Nu ţi-a spus nimeni că poruncea să iertăm orice ocară şi să răsplătim răul cu binele? Nu vouă vă este dată răzbunarea, a spus Domnul nostru. Din iubire pentru El am iertat pe Farisei, pe Scribi, pe Preoţi şi pe Romani şi te iertăm şi pe tine, nefericit ucigaş osândit la viaţă. Nu avem duşmani, nu vrem sânge. Te iertăm din toată inima, Barabba, dar vederea ta trezeşte în noi amintiri prea dureroase, prea grozave. Iartă-ne şi tu, Barabba, dar dacă într-adevăr vrei să-ţi plăteşti datoria faţă de noi, cum spui, fugi de casa aceasta şi să nu te mai arăţi niciodată acolo unde suntem noi.

— Nu ştiu unde vrei să ajungi cu iertarea şi cu iubirea ta. Eu rămân credincios vechii legi: sânge pentru sânge, viaţă pentru viaţă. Atâta vreme cât Romanii vor ţine poporul nostru sub jug, nu mă voi înjosi să sărut mâna care mă pălmuieşte. Sunteţi, după toate socotelile, slabi şi fricoşi, căci vă ascundeţi ca nişte găini speriate şi scorniţi mofturi ca să nu răzbunaţi uciderea căpeteniei voastre. Nu vă fie teamă că am să mă mai întorc să vă caut: eu sunt un bărbat şi nu mă încurc cu muieruşti.

Cea mai tânără şi mai frumoasă dintre femei îi ieşi înainte aprigă să-i răspundă, dar Barabba, fără să mai aştepte, ieşi din încăpere şi din casă în goana mare, scuipând şi bolborosind prin barba zbârlită.

Se întoarse la Ierusalim dar nu se dădu bătut. Era chinuit de râvna de a face ceva, să-şi verse necazul pe cineva. Trândăvia libertăţii îl ostenea şi îl mânia totodată. Chipul celui care murise în locul său îi sta mereu înainte, nu rece ca acela al unui prigonitor ameninţător ci tăcut şi blând şi tocmai din pricina aceasta mai chinuitor şi mai neîndurat. Aflase, rătăcind ici şi colo, multe lucruri despre Isus; unele minunate şi de necrezut; altele de-a dreptul nebuneşti, după judecata lui.

Îi povestiseră, între altele, învierea lui Lazăr, şi îl cuprinse deodată dorinţa să-l vadă pe acesta, să-l întrebe, să se încredinţeze dacă e adevărat. Ajunse într-o dimineaţă în Betania şi căută să afle casa celui înviat.

În pragul uşii, mai mult trântit decât aşezat pe o lespede de piatră, un om posomorât la faţă, ghemuit într-o manta pământie, privea în sus, dar desigur că nu vedea nimic; pupilele îi erau împânzite şi nemişcate ca ale orbilor. Barabba se apropie.

— Tu eşti cel care s-a înapoiat din lumea morţilor?

— Şi tu eşti poate unul din acei neruşinaţi pierde vară care de atâtea săptămâni mă chinuiesc cu nesuferitele lor întrebări?

— Nu, Lazăre. Eu sunt, fără ştirea ta, un frate al tău. Şi eu ca şi tine îmi datorez viaţa prietenului tău Isus. Tu ai fost în mormânt şi te-a scos dintr-însul, eu eram în mâinile gâdelui şi mulţumită lui am scăpat de temniţă şi de moarte. Amândoi trăim datorită Lui. Trebuie să fim prieteni, să facem ceva ca să răzbunăm pe mântuitorul nostru.

— Nu te înţeleg. Nu ştiu cine eşti şi nu am nevoie de prieteni. Nu vreau să aud vorbindu-se de recunoştinţă, nu vreau să mă gândesc la răzbunare, nu cunosc nici un frate. Aveam două surori şi m-au lăsat singur.

— Numele meu e Barabba. Isus, care te iubea, a murit pentru mine. Nu vrei tu să ridici braţul pentru cel ce ţi-a redat viaţa?

— Ştii şi tu ce însemnează numele tău?

— Toată lumea ştie: „Fiul Tatălui".

— Ei bine: Fiul Omului a murit pentru Fiul Tatălui şi e drept şi aşa trebuia să fie după Scripturi. Cel dintâi om, cu adevărat fiul tatălui a fost, după cum ştii, cel dintâi născut al lui Adam – adică Cain. Şi el ucigaş ca şi tine, ca toţi. Dar Dumnezeu n-a dat voie să fie ucis Cain. Îţi aduci aminte? „Şi Dumnezeu a pus un semn pe Cain pentru ca oricine l-o găsi să nu-l ucidă". Fiecare leat de oameni îşi are Cainul său, Fiul Tatălui, pe Barabba al său, ucigaşul său. Şi fiul lui Dumnezeu, adică Isus, a făcut ca Tatăl şi n-a dat voie ca tu să fii ucis. Dar crezi tu că viaţa e o răsplată? Nu simţi dimpotrivă că e cea mai crudă pedeapsă?

— Lazăre, aiurezi Ţi s-a rătăcit poate lumina minţii în întunericul din Şeol?

— Tu nu poţi pricepe, Barabba. Eu dintre toţi oamenii pot astăzi să înţeleg. Mă întorsesem în sfârşit în casa păcii, în adevărata patrie, în dulcele cămin unde sunt mama mea şi tatăl meu, fraţii mei mai mari şi soţia mea pierdută şi prietenii cei mai dragi ai copilăriei mele şi patriarhii neamului nostru şi profeţii şi înţelepţii şi drepţii. Eram cu toţi cei pe care îi iubesc, mă scuturasem de ţărâna pământului, mă odihneam, eram fericit. Deodată, pentru a mulţumi pe cele două femei care îşi închipuiau că mă iubesc, a trebuit să mă întorc la plictis, la jale, la osteneală, în pribegie. Şi vii şi tu să-mi trăncăneşti despre recunoştinţă, să-mi aiurezi despre răzbunări? Pleacă Barabba, du-te pentru totdeauna, în numele lui Dumnezeu. Te-am răbdat prea mult!

Pe când spunea aceste cuvinte se ridicase în picioare şi ochii lui scăpărau de mânie. Apoi întoarse spatele Fiului Tatălui, intră în casă şi cu zgomot mare închise uşa în urma lui.

Nebun de mânie, Barabba se întoarse blestemând în Ierusalim. Acum mai mult ca oricând simţea râvna să-şi răzbune pe cineva neliniştile sale, spaimele sale, toate izgonirile şi umilinţele.

În casă nimeni nu-i vorbea. Cum îl simţeau intrând, orice vorbă contenea; până şi copiii nu mai îndrăzneau să zburde la vederea lui şipe buzele fragede ale cumnatelor cuvintele mureau, râsul tăcea. Barabba se simţea singur, părăsit din toate părţile, izgonit de la toate porţile, scos din viaţă, respins până şi de judecata romană.

Atunci simţi clocotind iarăşi în bezna sufletului său ura împotriva lui Pilat. Toată pizma, toate ocările, toate dezamăgirile şi toate răzvrătirile lui se îngrămădeau asupra guvernatorului. Acesta căutase cu îndărătnicie să-l omoare, în ziua eliberării se purtase cu el mai rău decât cu un câine: ba mai mult, îl răstignise pe Isus, şi mai urma încă să-i împileze pe Iudei, în mintea tulbure şi înnebunită a lui Barabba doar el singur era vinovat, el singur merita moartea.

Într-o seară târziu, paznicii pretoriului găsiră un Evreu ascuns în apropierea încăperilor unde dormea Pilat. Găsiră asupra lui o sabie; purta şi un jungher.

Când se făcu ziuă, îl duseră, legat, în faţa Guvernatorului. Pilat îl recunoscu şi rânji.

— Te-ai întors, Barabba? Va fi pentru cea din urmă oară!

Strigă o poruncă unui centurion şi ieşi. După câteva clipe, Barabba fu dus pe Golgota. Şi Fiul Tatălui fu răstignit chiar în acelaşi loc unde, cu patruzeci de zile mai înainte, îşi dăduse sufletul Fiul Omului.