Legenda Marelui Rabin.

O sală imensă, în palatul Papei, la căderea nopţiiPe masa întinsă şi neagră, o candelă de argint cu trei feştile sfâşie cu greu marele mase de umbre din aulă.

Înapoia mesei – şezând pe un scaun nevăzut – un bătrânel alb de tot. Foarte palide sunt craniul chel şi obrazul supt, ochii limpezi şi neîntinata haină. Papa Celestin VI, singur, aşteaptă.

În fund se deschide o uşă. Un om îmbrăcat în violet lasă să treacă pe vizitatorul aşteptat şi se face nevăzut.

Sabbatai ben Shalom, mare rabin al Surghiunului, se apropie cu paşi rari şi gravi de masă şi de lumină.

Deşi în pragul bătrâneţii, este încă drept şi puternic. Părul de un blond roşcat îi acoperă ceafa; barba de un roşu mai aprins îi coboară până la jumătatea pieptului, în obrazul de o paloare mai negricioasă strălucesc perlele negre ale ochilor. Un nas stăpânitor se înconvoaie peste buzele groase care se întrezăresc printre firele creţe. O pelerină de postav ca pana corbului, lungă până aproape de pământ, învăluie trupul maiestuos al Marelui Rabin.

Ajuns în faţa Papei se opreşte şi pare că ar dori să îngenuncheze, dar pleacă numai capul fără să rostească un cuvânt.

Celestin al VI-lea îl priveşte cu ochii limpezi de pustnic şi ridică mâna ca pentru binecuvântare, dar nu sfârşeşte gestul.

Apoi începe:

— Ni s-a spus că de multă vreme implori să vii în faţa noastră ca să aduci în numele poporului tău o veste plăcută. Am vrut să împlinim voinţa ta, pentru că Vicarul lui Christos are datoria să primească pe toţi cei ce se îndreaptă spre el. Prin urmare vorbeşte. Te ascultăm.

— Sanctitate, zice cu glas tare Sabbatai ben Shalom, din adâncul inimii vă mulţumesc pentru bunăvoinţa voastră. Clipa aceasta e cea mai grozavă şi cea mai fericită din viaţa mea. De săptămâni, de ani de zile, aştept în gemete Şi rugăciuni. Nu vă puteţi închipui ce a trebuit să calc şi să înving în mine şi în jurul meu, ca să ajung ceasul acesta. Apusul şi răsăritul au văzut lacrimile mele, şi au auzit rugăciunile mele. Îndoielile m-au sfâşiat, ucenicii m-au părăsit, prietenii au plâns nebunia mea, duşmanii au încercat să mă ucidă. Dar, în sfârşit, în noaptea agoniei a răsărit soarele izbândei. Am izbutit să înfrâng pe sofişti, să stârnesc pe nehotărâţi, pe cei moleşiţi i-am înflăcărat, pe cei îndărătnici i-am încovoiat. Astăzi Iudeii toţi, împrăştiaţi în toate ţările lumii, au recunoscut lumina şi vă vorbesc din graiul meu. Toţi fraţii mei stau gata să mărturisească pe Isus Christos adevăratul Mesia, scoborâtorul din David, fiul, unul născut al lui Dumnezeu. Aşteaptă toţi cu nerăbdare clipa în care vor fi primiţi în biserica de El întemeiată şi să poată deveni, Sfinte Părinte, fiii voştri.

Sabbatai Ben Shalom tăcu cercetând chipul lui Celestin, cerând sau aşteptând parcă un cuvânt de-al lui. Dar bătrânul Papă rămase neclintit şi tăcut, pus pe gânduri, ca şi cum n-ar fi auzit.

Atunci Marele Rabin grăi iar cu glas mai scăzut:

— Poate că vestea aceasta vă pare aşa de necrezut încât vă temeţi să nu aveţi înainte un lăudăros sau un nebun. Vă spun însă că suntem cu adevărat osteniţi să fim batjocoriţi şi înlăturaţi, urâţi şi prigoniţi, ocărâţi şi izgoniţi. După atâtea veacuri, simţim şi noi dorinţa de a nu mai fi socotiţi ca leproşi în ţară străină, ca nepoţi de-ai lui Cain, şi complici ai lui Iuda. Simţim nevoia să strângem mâini frăţeşti, să regăsim iar surâsul ospitalităţii, să fim primiţi la mesele voastre, să simţim pe obrazul nostru sărutul iertării, să iubim şi să fim iubiţi.

Toată nădejdea noastră e în voi, Sanctitate, inimile noastre saltă gândindu-se la ziua în care veţi voi să iertaţi omorâtorii de Dumnezeu şi să binecuvântaţi blestemaţii, în înţelegere cu fraţii mei, am pregătit ceremonialul împăcării, în ziua pe care veţi binevoi să o alegeţi, mulţimi de iudei vor alerga din ghetouri şi sinagogi, din toate colţurile lumii. O procesiune fără sfârşit va străbate Roma cântând psalmii pocăinţei şi se va aduna în faţa Catedralei Sfântului Petru. Toţi vom avea pe umeri o manta neagră şi cenuşă pe capVom depune în mijlocul pieţei toate volumele Talmudului şi a Midrashinilor, câte vor fi cu putinţă să strângem, şi chiar cu mâinile mele le voi da foc. Cum se va stinge rugul minciunilor, un sunet de trompete va impune tăcere. Doisprezece rabini, câte unul de trib, vor citi cu glas tare, unul după altul, formula lepădării în numele mulţimii care va aproba la fiecare pauză cu strigătul de, "Amin". Atunci Sanctitatea voastră înconjurată de cardinali, de principi şi de căpitani, se va arăta în uşa Bisericii. Noi toţi în genunchi vom cânta psalmul supremei rugăciuni – De profundis clamavi – şi glasurile noastre deznădăjduite vor cutremura bolta cerului. De cum se va face iar tăcere, voi veţi spune, cu puterea încredinţată vouă de Christos şi de Petru, cuvintele care iartă şi purifică şi veţi împărţi fiilor lui Abraam binecuvântarea Duhului Sfânt. Atunci ne vom ridica în picioare, ne vom scutura capul de cenuşă, vom zvârli la pământ mantalele negre şi ne veţi vedea îmbrăcaţi în tunicile albe ale catecumenilor. Înapoia voastră va intra nesfârşitul nostru alai să umple marele Templu, psalmodiind imnurile mulţumirii şi ale fericirii. Vouă vă este dat să hotărâţi clipa în care vom primi apa mântuirii şi în ce zi vom putea, şi noi să ne săturăm inima cu carnea prefăcută în pâine şi vin a celui înviat.

Marele Rabin tăcu, încă o dată, ţinti, cu fulgerul negru al pupilelor, chipul de gingaş ivoriu străveziu ce-i sta dinainte, în timpul vorbirii lui Sabbatai, Papa nu dăduse nici un semn de uimire sau de bucurie. Dar în clipa în care se pregătea să răspundă, parcă un val neaşteptat de tristeţe acoperi ochii blânzi ca apa mării.

— Dacă tot ce ai spus e adevărat, zise cu glas domol şi potolit, mulţumesc Atotputernicului că m-a ales tocmai pe mine, slugă nevrednică, să văd o asemenea minune şi să primesc o atât de neaşteptată mângâiere. Dacă păstorul e fericit când regăseşte o oaie rătăcită, bucuria lui va fi de mii de ori mai mare când va redobândi turma întreagă pe care o pierduse. Voi aţi fost cei dintâi născuţi ai făgăduinţei şi la masa Tatălui e totdeauna loc pentru fiii rătăcitori care au – redobândit lumina sufletului. Dar răspunderile noastre, la slujba pe care Providenţa a voit să ne-o încredinţeze, sunt grele, mult mai grele decât îţi poţi închipui. Şi mai-nainte ca să pronunţăm cuvântul pe care îl aştepţi, avem datoria să întrebăm şi să gândim. Poporul creştin şi mai cu seamă Dumnezeu, n-ar putea să ne ierte o hotărâre necumpănită şi pripită. Trebuie deci să înfrângem pornirile fireşti ale sufletului nostru şi să cercetăm mai adânc sufletul tău. Nu te mira de zăbavă şi să nu te supere întrebarea ce-ţi voi pune. Cunosc bine pe Iudei şi ştiu că obişnuiesc „Do ut des". Spune-mi hotărât ceea ce cereţi în schimbul convertirii voastre. Dacă e un lucru drept şi în puterea noastră, vi-l vom da cu bucurie.

La cuvintele acestea chipul lui Sabbatai ben Shalom se făcuse ca turta de ceară şi buzele lui începură să tremure.

— Sfinte Părinte, văd că sunteţi cu adevăratproteguit de Sfântul Duh şi că v-a fost dat harul să cerniţi sufletele, înţelepciunea voastră, iluminată a ştiut să citească în taina minţii mele. Trebuie să mărturisesc că poporul meu mi-a impus să intervin pe lângă voi ca să obţin o favoare în schimbul pocăinţei noastre şi a întoarcerii noastre. Nu îndrăzneam să o spun, dar acum mărturisesc – că sunt satisfăcut de bunătatea voastră părintească. Noi cerem un singur lucru: să fie scoasă din anul bisericesc săptămâna Patimilor. Au trecut sute de ani de la crima părinţilor noştri şi chiar pentru cea mai grozavă mişelie trebuie totuşi să sosească ziua prescripţiei. Amintirea uciderii va rămâne aceeaşi dar numai în cărţi. Nu vă cerem să trunchiaţi sau să prefaceţi Evangheliile, ci decât să scoateţi săptămâna Sfântă, adică să sărbătoriţi numai Sărbătoarea Paştelor, amintirea învierii. Odată creştini nu am putea răbda ca în fiecare primăvară să se repete în toate bisericile Creştinătăţii povestea ruşinii noastre. Tatăl din parabolă nu spune în fiecare zi fiului regăsit istoria fugii sale.

— Sabbatai ben Shalom, îl întrerupse Celestin, cu voce plină şi hotărâtă, părinţii tăi n-au ştiut ceea ce făceau, iar tu nu înţelegi ceea ce spui. Cum s-ar putea să ne bucurăm împreună de ziua învierii fără să fi plâns împreună agonia Patimilor? Şi cum s-ar putea concepe jertfa de nespus -a Mântuirii fără Ghetsemani şi fără Sinedriu, fără Pretoriu şi fără Calvar? Şi ţi se pare oare cu putinţă ca Biserica, fie chiar şi pentru a primi Pe poporul Mariei şi al lui Pavel, să poată şterge vreodată ceea ce e culmea strălucitoare a poemului său de rugăciuni?

— S-ar putea, răspunse Marele Rabin, să încercăm o înţelegere; să se păstreze liturghia Patimilor, dar fără să pomenească de Iudei. Ar trebui să fie arătaţi ca vinovaţi şi ucigaşi de Dumnezeu doar Pilat şi Romanii.

— Aiurezi, Sabbatai. Ceea ce propui atât de prosteşte ar fi o jignire a dreptăţii şi a adevărului. Romanii au fost doar biete unelte materiale. Erau soldaţi şi trebuiau să asculte. Ei nu au nici o vină. Pilat a fost victima îndărătnică a învinovăţirilor voastre, a ameninţărilor voastre. Dacă nu l-aţi fi înşelat, nu ar fi îngăduit niciodată moartea celui Drept. Iudeii şi numai Iudeii singuri au gândit şi au voit uciderea.

— Fie. Primim toată greutatea vinei. Părinţii noştri au cerut ca sângele lui Isus să cadă asupra lor şi nu vrem să-i renegăm. Priveşte în părul nostru şi vei găsi încă o picătură din sângele lui Isus. Dar acest botez ruşinos nu trebuie să fie o piedică a noului botez pe care îl cerem de la voi. Suntem gata să răscumpărăm sângele vărsat de poporul nostru. Fiecare picătură va fi plătită cu un preţ fabulos. Sfântul Scaun e sărac. Are nevoie să trimită Apostoli între păgâni, să înalţe biserici, să-şi hrănească slujitorii, să-şi ajute săracii. Vă vom da tot ceea ce vă lipseşte. Niciodată nu va fi fost Biserica aşa de bogată cum va fi după întoarcerea noastră. Vom depune în faţa altarului Sfântului Petru, ca ofrandă a pocăinţei noastre, tot aurul pe care îl vom strânge în comunitatea noastră." Vom aduce la picioarele voastre saci plini cu toate monedele lumii, de nu vor fi de ajuns, sfeşnice de aur, potire de aur, statui de aur, bijuterii de aur, verigi de aur. Nici un ochi omenesc nu va fi văzut vreodată scăpărând laolaltă un asemenea munte de aur. Mii de milioane: spuneţi un cuvânt şi vor fi ale voastre.

Ivoriul obrazului lui Celestin se albi şi se schimbă în marmură.

— Sabbatai, huleşti! Ai vrea să plăteşti sângele sfânt, sângele Fiului lui Dumnezeu, sângele lui Dumnezeu, cu câteva care pline de aur! Dar nu ştii sau nu-ţi aminteşti tu că Un singur strop din sângele acela face mai mult decât tot aurul ascuns în măruntaiele pământului?

— Sfinte Părinte, nu dispreţui darul nostru. Mai înainte de al respinge, gândiţi-vă la tot ce aţi putea face cu comoara aceasta; să mântuiţi pe nefericiţi, să liberaţi pe sclavi; să vindecaţi bolnavi, să îmbrăcaţi pe cei goi, să potoliţi duşmanii. Popoarele se vor închina din toate părţile la picioarele voastre; caritatea e mai puternică decât toate apologiile. Şi din înaltul cerurilor, Christ va fi fericit văzând că primiţi cu dragoste pe săracii lui, adică pe el însuşi.

— Nu nădăjdui că ai să mă ispiteşti. Şi milostenia poate fi un lanţ al lui Satana. Nu mă face să spun că în fiecare evreu trăieşte Iuda. Aţi vândut pe Domnul pe treizeci de arginţi şi azi aţi vrea să-l cumpăraţi cu fructele strânse de-a lungul veacurilor cu hoţia carnetelor voastre. Aiurezi, Rabine. Biserica nu-şi vinde pe nici un preţ Dumnezeul ei.

— Şi totuşi noi ne gândim să facem ceea ce însuşi Christos a poruncit bogaţilor. Renunţăm la aurul nostru, rămânem săraci şi goi din iubire pentru El. Ce puteţi cere mai mult? Şi e drept să numiţi diavolească ascultarea ce o dăm Evangheliei.

— Uiţi că oferta voastră e legată de un pact simoniac. Nu e un dar spontan, ci un vărsământ subordonat unei cereri îndrăzneţe şi care nu se poate primi. Noi nu putem scoate nici o silabă din tragedia Patimilor, nici chiar dacă ai îngropa Roma toată sub un munte de aur. Suntem gata la toate iertările, dar nu e în puterea noastră să ştergem sau să schimbăm o iotă din cultul creştin, în schimbul iertării noastre, cerem numai o pocăinţă adevărată. Dar ca să obţii iertarea lui Christos nu e de-ajuns remuşcarea, care poate să izvorască din frică, nici supunerea către Biserica Lui, care poate izvorăşte din dorinţa vreunui câştig, şi cu atât mai puţin jertfirea aurului care ar avea cutezanţa să cumpere cerul cu buboaiele galbene ale pământului. Christos e iubire şi nu cere decât iubire. Dar voi şi astăzi vorbiţi ca nişte suflete pătate şi ca nişte negustori. Sunteţi tot cei din deşertul Sinaiului. Vă gândiţi mereu ca Simon Magul.

Inima voastră nu s-a schimbat. De oboseală sau de dragul păcii vreţi să vă supuneţi Bisericii, dar nu iubiţi cu adevărat pe Christos, căci nu sunteţi gata să suferiţi ca să meritaţi iubirea Lui.

— Sfinte Părinte, întrerupse aproape mânios Sabbatai, dar n-am suferit destul? Cetatea noastră sfântă a fost arsă, mamele evreice au fost silite să se hrănească cu carnea fiilor lor, patria noastră ne-a fost luată, în orice parte a lumii suntem decimaţi, jefuiţi, izgoniţi. Atâtea veacuri de umilinţe şi de suferinţă nu ajung să potolească pe Cel pe care l-am ucis?

— Ar fi putut să ajungă dacă aţi fi primit martiriul ca vinovatul care recăpătându-şi limpezimea vederii primeşte pedeapsa dreaptă. Dar inimile voastre înveninate de pizmă au luat acele prigoniri drept răzbunări şi nu ca fruct şi ca leac al vinei. De aceea nici chiar suferinţa nu vă poate fi schimbată în merit. Voi nu pricepeţi decât rău pentru rău, bine în schimbul binelui: vă lipseşte acel vânt curat de iubire care găseşte bucurie chiar şi în chin, care dă -totul de bunăvoie celui care fură o parte, care plăteşte de mii de ori răul cu bine. Numai cu iubirea aceasta se recâştigă Isus. Dacă nu daţi dovadă că o aveţi, nu va putea să vă primească în Biserica Lui.

— Sfinte Părinte; iubirea nu se pleacă nici voinţei, nici judecăţii. Noi înţelegem că e nevoie să iubeşti, şi dorim să iubim în chipul în care spuneţi. Dar gândiţi-vă ce viaţă a fost a noastră, înainte şi după ucidere. Faceţi să intrăm şi noi în Biserica lui Isus şi cu vremea, poate, vom izbuti să-l iubim, cum trebuie să fie iubit. Această râvnă de a fi uniţi cu cei care cred în El nu este oare semn şi început de iubire? Şi nu suntem gata din iubire pentru El să renunţăm la bogăţia care e viaţa noastră? Şi dacă culmea legii Evanghelice stă în iertarea jignirilor, să ştiţi că suntem hotărâţi chiar să iertăm!

— Să iertaţi? Voi făptuitorii mărturisiţi ai unei crime de neiertat? Şi pe cine aţi vrea voi să iertaţi?

— Aduceţi-vă aminte. Tatăl ne-a apăsat cu Legea Lui şi ne-a dat fără de apărare pe mâinile asupritorilor. Fiul a dat voie ca moartea lui să fie răzbunată asupra poporului nostru fără de apărare de toate popoarele creştine. Şi unul şi celălalt, două persoane ale aceleiaşi fiinţe unice, au voit sau îngăduit rănile noastre. Dumnezeu a fost de veacuri cel mai mare duşman al nostru. Un duşman nemilostiv: împăratul Universului care se îndârjeşte asupra unei turme de rătăcitori! Dar el a spus că trebuie să iertăm pe duşmani şi noi plecăm capul cu supunere, îl iertăm pe El înaintea oamenilor. Am ucis pe Dumnezeu şi înfricoşătoare a fost vina noastră, dar astăzi îl iertăm pe Dumnezeu şi e sforţarea cea mai mare pe care o putem cere inimii noastre rănite şi înveninate. Vă repet în numele tuturor Iudeilor că iertăm pe prigonitorul nostru, că-l iertăm chiar şi pe Christos. Nimeni nu a îndrăznit să spună aceasta, dar voi ştiţi că noi suntem altfel decât toţi ceilalţi oameni. Dacă nici această supremă jertfă nu e de-ajuns, ce altceva voiţi de la noi? Veţi respinge şi dovada aceasta de iubire cum aţi respins aurul nostru? Şi veţi voi să ne închideţi iar uşile în obraz?

Sabbatai tăcu şi privi pe Papa. Atunci băgă de seamă că Celestin plângea. Din sărmanii lui ochi de copil îmbătrânit în rugăciune coborau şiroaie de lacrimi, şiroaie de milă în brazdele zbârciturilor.

— Plângeţi! exclamă Marele Rabin cu glas triumfător, îndurarea deci a învins orice îndoială! Slavă Atotputernicului acum şi în vecii vecilor! Vă pot numi cu adevărat Părinte? Răspundeţi! Vorbiţi!

Dar Papa tăcea mereu şi plângea.

Sabbatai se aruncă la pământ, strigând:

— Spuneţi cuvântul pe care îl aştept de mii de zile! Vicar al lui Christos, urmaş al lui Petru, Părintele omenirii, iată-mă la picioarele voastre. Răspundeţi în numele Dumnezeului lui Abraam şi al lui Iacob.

Celestin, plângând întruna se mişcă de la locul lui şi ridică cu mâna lui osoasă şi albă pe Iudeu. Dar nu spuse nimic. Şi lacrimile urmau să curgă mai repezi pe albeaţa iluminată a chipului.

Sabbatai priveşte în tăcere lacrimile acelea şi în sfârşit înţelese răspunsul Papei sta în plânsul lui. Ar vrea să plângă şi el dar nu poate: simte o înecăciune în gât, dar în ochii uscaţi luceşte doar reflexul unei mâhniri îndârjite. După câteva clipe se înclină adânc şi cu paşi iuţi alergă spre uşă.

În sala uriaşă şi întunecată se aude glasul Papei murmurând rugăciunea din Vinerea Mare: Oremus et pro perfidis judaeis; ut Deus et Dominus noster auferat velamen de cordibus eorum.

SFÂRŞIT