Nebunia lui Pilat.

Semnele îngrijorătoare ale bolii lui Pilat se arătară foarte târziu; ba chiar doar în anul acela încare Procuratorul trebui să părăsească Iudeea din ordinul lui Vitelius, adică în 36.

Însă o prefacere adâncă a caracterului său, la început neobservată chiar de el, se întâmplase în anii ce urmară răstignirii lui Isus. Osândirea silnică a acelei victime ciudate făcuse să se nască în sufletul închis a lui Pilat sentimente cu care nu era deprins, gânduri neaşteptate şi îngrijorătoare.

De-a lungul vieţii sale de slujitor al lui Cezar nu i se întâmplase niciodată să se afle în faţa unui vinovat de felul acela. Toţi ceilalţi se zbăteau ca să-şi dovedească nevinovăţia, vorbeau chiar dacă nu erau întrebaţi, strigau ca nişte nebuni, cerşeau dreptate sau milă. Pe când acel sărman Galileean se arătase nepăsător pentru soarta lui; numai cu mare trudă scoase Pilat de la El câteva fraze pline de umbră, iar la cea din urmă întrebare, la cea mai de seamă, la cea mai gravă, nu căpătase răspuns.

Pilat nu putea pune pe seama slăbiciunii de minte acea tăcere; îşi amintea încă văpaia de lumină străpungătoare ce ieşea din ochii aceia.

Şi tocmai lumina aceasta aţâţase în el, pe neaşteptate, imboldul de a întreba pe acuzat ce este oare adevărul; întrebare pe care nu şi-o pusese nici sieşi niciodată şi cu atât mai puţin s-ar fi gândit să o pună unuia din acei iudei pe care îi dispreţuia ca pe nişte fiinţe cu totul inferioare. Isus nu răspunsese şi judecătorul său rumega în sine cuvintele pe care le-ar fi spus dacă i-ar fi pus lui cineva acea întrebare grozavă.

Dar schimbarea sufletească a lui Pilat se datora mai cu seamă arsurii şi ciudei ce lăsase în el purtarea căpeteniilor iudeilor în acea furtunoasă zi, amintirea aroganţei şi aproape a silniciei pe care o întrebuinţaseră împotriva lui.

De nenumărate ori, în timpul guvernării lui, condamnase, ucisese, masacrase fără milă pe fraţii lor şi de fiecare dată preoţii protestaseră împotriva cruzimii lui şi se împotriviseră la acele osândiri, încercând să se plângă până la Antiohia şi Roma. Şi în ziua aceea se întâmplase ceva de necrezut. Pentru întâia oară, de când era la Ierusalim, încercase să scape o viaţă, să ierte un cetăţean al acelui popor mârşav şi cu toate acestea văzuse ridicându-se împotrivă-i turbarea iudaică şi ura preoţilor. Nu voiau ca el să osândească pe vinovaţi, dar nici nu se îndurau să redea libertatea unui nevinovat. Erau împotriva lui oricând, în orice împrejurare, din îndărătnicie, îl detestau şi căutau pe orice cale să-l facă să cadă. Îi smulseseră cu de-a sila osândirea acelui straniu rătăcitor, recurgând chiar la un adevărat şantaj, adică ameninţându-l că-l vor pârî la Roma ca duşman al împăratului.

Timpul trecea, dar Pilat nu izbutea să uite nici să ierte acea uneltire vicleană, nici acea batjocură. Nu încercase să-l scape pe Isus din dragoste pentru pretinsul Mesia, sau din firească milă, ci numai pentru că văzuse că era urât chiar de acei care urau stăpânirea romană şi pe cel care în zilele acelea o întruchipa în Iudeea. O clipă, el se simţise alături de Isus şi aproape înfrăţit cu Dânsul de acea ură neîmpăcată care îmbrăţişa în acelaşi timp pe vicarul stăpânului pământului şi pe prigonitul Rege al unei alte lumi. Dar nul putuse scăpa şi nu izbutea să uite înfrângerea aceea.

Pilat, prietenul şi ocrotitorul antisemitului Seiano, era deprins să urască şi să prigonească pe Iudei, dar din ziua aceea simţi crescând de mii de ori scârba pe care i-o iscase totdeauna acel neam puturos. De la anul 30 încoace se făcu şi mai bănuitor, mai neînduplecat, mai crud, părea că şi-a pus în gând să stârpească şi nu să cârmuiască acel neam obraznic şi îndărătnic. Orice murmur era pedepsit, orice crimă urmărită cu îndârjire până la complicii cei mai îndepărtaţi, orice început de răzmeriţă era nemilos înfrânat; membrii sectelor tăinuite, dacă erau descoperiţi, erau supuşi unor chinuri îngrozitoare ca să-şi denunţe tovarăşii. Pilat nu lăsa să-i scape nici un prilej fără să rănească dârzul amor-propriu al supuşilor, fără să pângărească cu flamuri romane cetatea sfântă şi până şi împrejmuirea Templului. O şoaptă, numai, putea să te coste viaţa şi orice încercare de împotrivire era semnalul unui măcel de nevinovaţi. Pilat ceruse lui Vitelius întăriri sub pretext că se pregătea o răscoală generală în Iudeea şi, până una-alta, se slujea de noii soldaţi ca să decimeze, la cea mai mică pricină, chiar şi ţinuturile depărtate de Ierusalim. De exemplu, în 36, află că o mulţime de Samariteni se duseseră pe muntele Garizim, ca să dezgroape, după spusele lor, nişte vase sfinte, care fuseseră puse acolo pe timpul lui Moise. Samaritenii erau înarmaţi numai cu sape şi cu lopeţi, dar lui Pilat îi fu teamă că adunarea câtorva sute de fanatici, fie chiar şi fără arme, ar putea să ducă la noi tulburări şi răscoale.

Trimise acolo, pe loc, două cohorte cu hotărârea să ucidă pe toţi acei aşa-zişi săpători, dacă nu se vor întoarce la casele lor, la cea dintâi poruncă. Samaritenii nu ascultară, şi din măcelul careurmă putu să scape, ca prin minune, unul singur. Această vărsare de sânge, mai crudă şi mai neîndreptăţită decât celelalte, nu tulbură numai Samaria, ci şi toate ţinuturile apropiate şi zvonul înfricoşător ajunsese până la Antiohia, unde era reşedinţa trimisului din Siria.

Vitelius băgase de seamă de câtva timp că cruzimea lui Pilat mergea crescând, fără pricini învederate şi drepte, şi se temea că ar putea dăuna siguranţei stăpânirii împărăteşti. De astă dată simţi mai apropiată ameninţarea unei adevărate răzvrătiri. Cruzimea Procuratorului punea în primejdie însăşi puterea Cezarului. Trimisul, ca să ocolească răul, se hotărî să-l demită pe Pilat şi îi porunci să părăsească Ierusalimul şi să se ducă pe loc la Roma, ca să dea seama în faţa împăratului de faptele lui.

Călătoria lui Pilat fu lungă şi tristă. Era în iarnă şi navigaţia întreruptă aproape în toată Mediterana. Procuratorul Iudeii trebuia să se oprească la Corint, să aştepte vânturile prielnice.

Simţea, amestecate, o dorinţă mare şi o frică mare să ajungă la Roma. Îl cunoştea pe Tiberiu chiar din cea dintâi tinereţe, luptase sub porunca lui în Germania şi ştia că era potrivnic, din bunătate de inimă şi din înţelepciune politică, cruzimii guvernatorilor provinciilor. Dar Pilat crezuse că e mai bine să-l mulţumească pe Seiano, ocrotitorul lui, decât pe Tiberiu şi mai cu seamă în anii din urmă cam prea se lăsase mânat de ciuda împotriva Evreilor şi de pofta, niciodată potolită, să răzbune jignirea pe care trebuise să o îndure în ziua acelei nenorocite judecăţi.

Mai mult ca oricând, acum când se îndrepta spre judecata celui mai de temut tribunal al Imperiului, Pilat se gândea la răstignitul Rege al Iudeilor. După ce judecase atâţi vinovaţi, acum ajunsese şi el un învinovăţit, un acuzat, un nevinovat ameninţat de osândiri şi pedepse. I se aducea şi lui învinuirea că s-a purtat în Iudeea mai mult ca un monarh – decât ca un procurator, deci ca un duşman al Cezarului. El nu se pricepuse să scape pe acel nevinovat; va găsi oare la Roma un judecător mai isteţ sau mai cutezător?

El era sigur că e nevinovat: Evreii şi Vitelius susţineau că este vinovat, în ce chip să dovedească şi să facă să triumfe adevărul? Ce este adevărul?

Claudia Procula, soţia lui, în loc să-l mângâie şi să-l încurajeze, îi rostea mereu cuvinte care îi măreau învălmăşeala minţii şi temerile.

— Tot ce se întâmplă, spunea ea, e pedeapsă pentru păcatul pe care l-ai făcut când ai dat voie să fie ucis acel drept. N-ai vrut să asculţi în ziua aceea vorbele mele şi orbirea ta, surzenia ta, laşitatea ta, te-au adus la ruşinea aceasta şi la primejdiile acestea. Răstignirea acelui nevinovat a făcut să crească în tine ura împotriva Iudeilor; ura te-a împins la cruzimi din ce în ce mai mari, iar aceste cruzimi au făcut din tine, care erai judecător neînduplecat, un biet învinovăţit, Isus era un drept şi nu e de mirare că Dumnezeu să fi voit să pedepsească pe făptuitorii morţii lui. A pedepsit pe Evrei prin mâna ta, acum te pedepseşte pe tine prin mâna împăratului.

Pilat îndura fără răbdare vorbele soţiei. Simţea că ceva era adevărat în acele mustrări şi în acele presupuneri şi că o legătură greu de înţeles era între soarta lui Christos şi a sa. Dar, pe de altă parte, nu putea şi nici nu voia să creadă că ar fi fost un Dumnezeu gata să treacă în condică faptele şi mişcările oamenilor, ca să răzbune nedreptăţile suferite de credincioşii lui, de cucernicii şi de adepţii lui. Un Dumnezeu poate cel mult să răzbune ocara adusă unui fiu, dacă primeşti să crezi, că fiii lui Jupiter coboară pe pământ şi că tatăl ia seama la tot ce se întâmplă în lume. Dar acel sărman profet tăcut şi resemnat nu părea să fie fiul lui Dumnezeu, nici măcar din neamul zeilor. Pilat nu simţea nici o remuşcare pentru sfârşitul acelui nefericit; ci că nu ştiuse în acea dimineaţă să se apere de scârbosul târg al Sinedriului, că nu avusese isteţimea şi tăria să înfrângă silnicia săvârşită împotriva puterii sale. Se căina doar că a răbdat o grea ocară, dar înţelegea că acea ocară era legată de acel Isus şi că nu era cu putinţă să gonească amintirea, să şteargă din minte chipul palid, cuvintele tainice şi încă şi mai tainica lui tăcere.

Îşi spălase mâinile, închipuindu-şi că astfel îşi ia orice urmă de răspundere, dar apa aceea nu folosise la nimic şi acum trebuia să spele cu totul alte pete. Ceruse să i se spună ce este adevărul şi nu primise răspuns, dar acum era rândul lui să găsească deosebirea dintre adevăr şi minciună, dintre adevărul nevinovăţiei şi minciuna învinuirilor iudaice.

Ponţiu Pilat se trăgea dintr-o familie Sanită de militari din tată în fiu – cognomeno-ul venea de la "pilum" – şi primise o educaţie militărească, întru nimic filosofică. De aceea nu-şi bătuse, capul niciodată cu subtilităţi filosofice şi cu jocuri dialectice şi niciodată nu-i trecuse prin minte, până la acea frumoasă zi, problema, adevărului. Pusese întrebarea pe negândite, ca şi cum i-ar fi fost insuflată deodată de un glas lăuntric, dar din acea clipă nu se mai putuse mântui de gândul acela, de întrebarea aceea, de îndoiala aceea. Cum se poate deosebi fără urmă de îndoială adevărul de părere, adevărul de înşelăciune, adevărul de îndoielnic, adevărul de greşală sau de minciună?

Pilat se pune să gândească, adică să dezbată înăuntrul său soluţii potrivnice, să se încurce în desişul antitezelor şi al silogismelor, să rumege sentinţele altora şi propriile lui gânduri.

Nedeprinsă cu asemenea exerciţii, nededată la astfel de oboseli, mintea lui avu numaidecât de suferit şi din acea sforţare împotriva firii lui născu îndoita îmbolnăvire a sufletului său.

În Ierusalim nu erau filosofi, dar Pilat îşi aduse aminte de un prieten care învăţase în tinereţe la Atena şi pe care de multe ori îl luase el în râs din pricina maniei lui filosofice, îi scrise o scrisoare cam încâlcită în care îi spunea că, pentru a scăpa de urât în acea ţară sălbatică, începuse să se distreze cu chestiuni filosofice şi îl întreba pe el, ca unul cu mult mai priceput în atari jocuri, părerea lui asupra problemei adevărului. Prietenul îi răspunse după câteva luni, cu o scrisoare lungă, plină de termeni greceşti, care lui Pilat îi păru fără nici un rost şi de puţin folos, încercă să întrebe pe oricine îi ieşea înainte, Evrei sau Romani, ori Greci, în acelaşi chip în care întrebase pe Isus: ce este adevărul? Dar cei mai mulţi îl priveau prostiţi şi nu ştiau ce să răspundă. U n ofiţer roman îi spusese că singurele adevăruri pe care le ştia erau decretele Senatului şi ale împăratului; un preot evreu îl povăţui să citească versiunea grecească a Bibliei, în care sunt cuprinse toate adevărurile divine; un sofist grec îl încredinţa că adevărul nu există, că totul putea fi adevărat sau neadevărat, după oameni, clipe, gânduri şi împrejurări. Dar nici un răspuns nu era în stare să asigure şi să potolească sufletul lui Pilat şi cu cât îi părea fără de nădejde căutarea, cu atât se îndărătnicea să caute un răspuns întrebării sale: Ce este adevărul?

Cu trecerea anilor, această râvnă se schimbase în persecuţie, în idee fixă. Filosofii îi Spuseseră şi că simţurile pot să înşele, că inteligenţa e supusă neîncetat greşelii, că raţiunea e mai totdeauna neputincioasă a cuceri adevărul. Era înspăimântat văzându-se într-o lume unde nu este un mijloc sigur spre a cunoaşte adevărul. Această necontenită stare de îndoială, de nesiguranţă, îl făcea uneori visător şi melancolic, dar mai adeseori neliniştit şi mânios. În unele zile sta ore întregi pierdut în gânduri, fără să scoată un cuvânt, fără să ia seama la nimic şi apoi deodată, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o chinuitoare letargie se uşura strigând împotriva a toate şi a tuturor, pe drept sau pe nedrept şi, în acele clipe, dădea porunci care uneori făceau să se cutremure chiar şi pe cei mai crunţi veterani.

Medicul lui Pilat, cu toate că puţin îi păsa de stăpânul lui şi încă şi mai puţin îl iubea, băgase de seamă aceste neexplicabile crize şi încercase să-l descoasă pe Procurator, dar nu izbutise nici să priceapă boala, nici să o tămăduiască. Celor mai de aproape le spunea limpede că Pilat era pe cale să înnebunească, ba chiar că putea fi socotit de pe acum nebun. Uimirea servilor şi îngrijorarea Claudiei Procula crescură peste măsură când băgară de seamă o nouă manie a lui Pilat. Ori de câte ori se vorbea în faţa lui de o vină sau o crimă, privea ţintă pe cel care vorbea şi murmura în vârful buzelor, ca şi cum ar fi voit să-şi vorbească numai sieşi: ce amestec am eu?

Dar numaidecât îşi da seama şi vorbea mai departe, cu glasul lui firesc cerând ştiri asupra faptului ce i se aducea la cunoştinţă, în timpul călătoriei spre Roma, în urma tulburării pe care o stârnise întrînsul neaşteptata izgonire din slujbă şi din Ierusalim, simptomele se făcură şi mai îngrijorătoare şi soţia lui trebuia să facă eforturi uriaşe ca să-i redea un pic de linişte. Accesele care tulburau pe Pilat erau acum zilnice. Două gânduri stăpânitoare îl prigoneau şi îl căzneau: Ce este adevărul? Poate sunt vinovat?

În sfârşit pe la jumătatea lui martie din 37, putu porni către Italia. Ajunse după câteva zile la Brindisi şi află că Tiberiu murise şi că Senatul recunoscuse ca singur urmaş pe Caius Iulius Cezar, supranumit Caligula.

Pilat cunoştea numai din nume pe fiul lui Germanicus şi nu ştia dacă trebuie să se înveselească sau să se îndurereze de neaşteptata moarte a bătrânului împărat.

La Roma îi povestiră că tânărul Caligula căuta să intre în graţiile Senatului roman, să încânte plebea, să îndepărteze sau să-i pedepsească pe protejaţii lui Tiberiu, în sfârşit să se arate poporului în chip de Principe drept şi mărinimos.

Pilat ar fi avut dreptul să nădăjduiască de la un domn nou care caută totdeauna în primele timpuri ale domniei să pară blând şi binevoitor. Dar Procuratorul adusese cu sine la Roma cele două prigonitoare unite, care îi turburau mintea şi care după lenea plină de gânduri a călătoriei, îl chinuiau din ce în ce mai mult. Unde e adevărul? Cum voi putea să-mi iau în sarcină orice urmă de vină, orice umbră de răspundere?

Ca să scurteze şi să potolească rosătura aşteptării făcu să ajungă până la împărat vestea că sosise la Roma şi că implora să fie ascultat. Trecură zile şi săptămâni, dar de la Palatin nu sosea nici un răspuns: Caligula nu avea nici o grabă ca să descurce treaba plictisitoare.

Pilat se închidea în casă ca să-şi pregătească dovezile apărării sau hoinărea pe drumurile Urbei, cerşind un salut de la prietenii uituci, o privire de la noii stăpâni. Se oprea adesea în For să tragă cu urechea, în nădejdea că va culege vreo ştire din Iudeea sau Siria, de la Vitelius sau Caligula. Dacă auzea povestindu-se de vreo faimoasă călcare a datoriei, de vreo iscusită neruşinare, intra în vorbă şi ţinea să se ştie, chiar şi de cei care nul cunoşteau şi habar n-aveau de el, că el nu fusese niciodată în cetatea unde se întâmplaseră asemenea lucruri şi că niciodată nu fusese în preajma sa în legătură cu vinovaţii şi complicii lor.

Oamenii se uitau la el chiorâş, miraţi şi neîncrezători, şi aproape toţi îi întorceau spatele. Pilat îl urmărea pe cel ce i se părea mai de seamă şi îl implora să-l asculte. El nu era orbul şi înfricoşătorul Procurator de care vorbeau duşmanii săi; erau calomnii de-ale pizmăreţului Lucius Vitelius, urlete de-ale câinilor superstiţioşi şi puturoşi care sunt Iudeii. Aproape totdeauna zănaticul şi furtunosul prigonitor era îndepărtat cu vorbe şi gesturi neplăcute şi aceste respingeri făceau să crească bănuielile şi temerile nefericitului.

Acum îl ştiau toţi în Roma ca pe un smintit în dizgraţie, ca pe un nebun care pretindea celui dintâi venit definiţia adevărului.

Îi mai venise şi o altă manie: aceea a apei. Cum vedea un puţ, un bazin, o fântână arteziană, jgheabul unei grădini, o groapă cu apă de ploaie, Pilat îşi zvârlea toga pe spate şi începea să-şi spele mâinile în văzul tuturor. Dacă-l privea cineva, îşi vâra şi mai mult mâinile în apă şi apoi arăta celor de faţă palmele umede şi curate, cu un aer de provocare. Claudia Procula, care trebuise acum să se convingă de nebunia soţului ei, încerca să-l ţină în casă lângă sine şi, când el izbutea să fugă, îl urmărea de departe sau punea pe un sclav bătrân şi credincios să-l vegheze.

Sosi în sfârşit ziua mult doritei audienţe. Prea tânărul împărat îl primi într-o încăpere retrasă, fără martori şi cu chipul de gheaţă. Pilat, care de luni de zile aştepta clipa aceea, începu o lungă şi încâlcită poveste a cârmuirii sale în Iudeea, a neînţelegerilor şi răscoalelor Evreilor, a procesului lui Isus din Nazaret, care înăsprise neînţelegerile dintre el şi capii Ierusalimului, despre reaua credinţă şi pizmă a lui Vitelius. Caligula ascultă cu un aer plictisit şi neatent obositoarea apologie a Guvernatorului şi în sfârşit îl întrerupse:

— Ai tu dovezi de cele ce-mi spui? Ai adus martori ai purtării tale în Iudeea? Ai scrisori de la Tiberiu care îţi porunceau măcelărirea poporului aceluia?

Pilat răspunse privind ţintă pe judecătorul său:

— N-am martori, nici scrisori. Dar crezi tu că adevărul se poate afla în cuvintele spuse sau scrise? Eu am întrebat într-o zi pe un acuzat: „Ce este adevărul"? Şi el n-a răspuns nimic şi a primit moartea. Ziceau că e fiul unui Zeu şi poate că tăcerea aceea a fost cel mai grozav răspuns pe care mi-î putea da. Ştii tu, Cezare, care domneşti asupra Romei şi asupra lumii, ce este adevărul?

Caligula îl privea acum cu atenţie, niţel mirat şi niţel înveselit.

— Nu suntem, zise, la şcoala de filosof ie şi nu e vorba să descoperim taina adevărului. Apoi, adu-ţi aminte că eşti aci ca să răspunzi şi nu ca să pui întrebări. Recunoşti că ai întrecut măsura în pedepsirea tulburătorilor, că ai pus să ucidă nevinovaţi de-a-valma cu vinovaţi, că ai măcelărit o mulţime de ţărani fără arme, care nu lăsau să se vadă cu nimic că voiau să se răzvrătească împotriva Romei.

— Fapte asemănătoare celor ce spui s-au întâmplat în Iudeea, zise Pilat, dar pentru ce ai vrea să fiu eu răspunzător? Neamul iudaic e plecat către minciună şi defăimare, Lucius Vitelius e duşmanul meu, Marele Preot Caiafa e duşmanul meu, poporul din Ierusalim mă ura. Dacă Evreii s-au repezit în spadele romane, oare sunt eu răspunzător? Dacă nevinovaţii, din nebăgare de seamă, şi-au amestecat sângele curat cu al criminalilor, trebuie oare ca sângele acela să cadă asupra capului meu? Puteam eu să am ochiul în toate părţile, să fiu de faţă în fiecare clipă? Mii de fapte am împiedicat, mii de fapte nu le-am ştiut şi ai vrea ca eu să fiu răspunzător de toate? O singură dată am fost silit să cedez norodului sălbăticit viaţa unui nevinovat, dar chiar şi pentru data aceea am vrut să ştie toţi nevinovăţia mea şi să mă descarc de orice vină. În poarta Pretoriului, în faţa mulţimii, mi-am spălat mâinile, ca să-i fac să înţeleagă şi să-şi amintească toţi că nu eram eu vinovat de răstignirea acelui drept. Cine mă poate deci învinovăţi? Cine va putea pedepsi pe cel ce are mâinile curate?

Acum, împăratul înţelesese că Pilat nu mai avea mintea întreagă şi aproape îi fu milă. Se gândi că groaza judecăţii trebuie să fi zdruncinat mintea celui ce căsăpise pe Iudei şi se hotărî să sfârşească neplăcuta convorbire.

— Nu-ţi fie teamă, zise. Nu vreau să dau prea multă satisfacţie acelui popor întunecat şi îndărătnic. Dar nici nu pot să mă prefac că nu iau seama la glasurile ce se ridică împotriva ta din lumea acea. Ţie nu ţi se va clinti un fir de păr, nici nu ţi se va lua un sesterţiu, dar ar fi bine să schimbi aerul. N-ai să te mai întorci niciodată în Asia, dar nici nu trebuie să rămâi în Roma, unde colcăie şi mişună prea mulţi Evrei. Te voi vesti în ce provincie a Imperiului trebuie să trăieşti de aci înainte. Du-te liniştit, Cezar nu e aspru cu cei care apără cu dârzenie drepturile Romei.

Pilat înţelese că era o sentinţă de exil şi vru să mai adauge ceva, dar Caligula îl concedie brusc şi puse pe credinciosul Muerone să-l însoţească afară.

După câteva zile veni ordinul împăratului: Pilat trebuia să plece pe loc în Galia şi să se aşeze în Viena, fostă capitală a Allobrogilor, pe care August şi Tiberiu o restauraseră în aşa fel, încât făcuseră dintr-însa una din cele mai frumoase colonii romane din Transalpina, după Lyon.

La sfârşitul verii, Procuratorul demis, însoţit de Claudia Procula, se şi găsea pe malul Ronului.

Pedeapsa cea blânda nu fu totuşi în stare să vindece persecuţiile care, crescând tot mai uriaşe prin pricina ultimelor întâmplări, făcuseră din Pilat o fiinţă cu totul deosebită de cel ce se pregătise în acea nenorocită zi de aprilie să-l judece pe tăcutul Rege al Iudeilor.

Înainte de plecarea în exil vruse să întrebe cu orice preţ pe acela care era în vremea aceea cel mai vestit filosof din Roma: Lucius Anneus Seneca. De cum îl cunoscu, Pilat îi puse veşnica şi deznădăjduita întrebare: Ce este adevărul?

Răspunsul prea literatului stoic fu scurt şi hotărât:

— Nimeni, atâta timp cât trăieşte, nu poate să ştie ce e adevărul şi cum să deosebească adevărul de neadevăr. Atât timp cât sufletul omului e închis în carcera opacă a trupului, este neputincios să perceapă substanţa fiinţei, taina universului, purul şi divinul absolut. După moarte câştigă din nou întreaga lui limpezime şi virtuţile care azi sunt întunecate sau înăbuşite. Pe drept cuvânt Platon spunea că filosofia e sinonimă cu moartea. Ca să ştii ce este adevărul, e nevoie să mori. Dacă eşti grăbit să ai răspuns la întrebarea ta, ştii tu însuţi care e drumul cel mai scurt.

Şi ori cât fu rugat, filosoful nu mai vru să adauge nici un cuvânt, dar Pilat nu uită niciodată posomorâtul şi laconicul răspuns al lui Seneca.

La Viena nu voise să cunoască pe nimeni şi numai dintr-o rămăşiţă de înţelepciune înnăscută suferea tovărăşia Claudiei Procula.

Slăbirea minţii, acum când nu mai avea nimic de temut sau de nădăjduit, îi făcea zilele nesuferite şi nopţile fără somn. În întuneric i se arăta tot mai des chipul lui Isus, înmuiat în sudoare şi pătat de sânge: „Eu nu sunt vinovat de sângele acela", striga frecându-şi mâinile una de alta, ca şi cum ar fi vrut să le spele încă o dată. La cele dintâi licăriri ale zorilor, fugea din pat, din încăpere, din casă, din cetate şi, înfăşurat într-o togă veche, colinda cu paşi mari drumurile pustii pe care paşii răsunau ca să se ascundă în munţii ce răsar lângă Viena sau pe malurile Ronului cel repede. În acele fugi singuratice se gândea mereu la întâmplările vieţii lui, la tinereţea fericită, petrecută în câmpiile germanice, revedea imaginile întunecate ale lui Tiberiu şi ale lui Seianus, al lui Caligula şi a lui Seneca; a împăratului care îl osândise la exil, a filosofului care îl osândise la moarte. Şi revedea acum, mereu şi mereu, însângerat, chipul celui ce nu voise să răspundă la cea mai grea întrebare. De ce oare acel tainic Rege urma să-l prigonească? Nu fusese oare Pilat singurul care recunoscuse în faţa lumii regalitatea lui, în ciuda preoţilor îndărătnici şi furioşi?

Degeaba îşi spălase Pilat de nenumărate ori mâinile în faţa oamenilor, la Ierusalim şi la Roma. Aceştia nu credeau în nevinovăţia lui şi voiau să-l facă să plătească sângele pe care îl vărsase. Viaţa era un chin mai mare decât puterile lui, Caligula ar fi fost mai milostiv dacă l-ar fi osândit la moarte în locul mazilirii. Cel puţin de ar fi putut să dezlege una din sâcâitoarele probleme care-i răpiseră pacea şi bucuria de a trăi. Cel puţin pe cea dintâi, cea mai de trebuinţă oricărui om: Ce este adevărul?

Într-o zi, când era mai chinuit ca de obicei de aceste obositoare gânduri, se văzu ajuns în vârful unei costişe aspre şi pustii, în faţa unuia din acele lăculeţe de origine vulcanică aşa de dese în Alpi şi în prelungirile lor. Era o dimineaţă de aprilie luminoasă şi senină, limpede aerul şi mai limpede apa. Lacul, aproape un cerc desăvârşit, oglindea seninul cerului şi părea o cupă uriaşă, pregătită pentru setea zeilor. Pilat care o descoperea pentru întâia oară, sta ca fermecat să o privească şi îşi aducea vag aminte de acel lighean de aramă pe care, într-o îndepărtată dimineaţă dintr-un alt aprilie, un sclav îl pusese dinainte-i ca să se spele pe mâini.

Şi în timp ce sta pironit astfel, amintindu-şi ora care însemnase începutul chinurilor sale, îi veniră în minte, scrise cu litere de foc, cuvintele lui Seneca: Pentru ca să afli ce este adevărul, trebuie să mori.

Cu mişcări liniştite şi solemne, Pilat îşi lepădă toga grea şi încălţămintea. Apoi se apropie de marginea lacului limpede, se urcă pe un colţ ce înainta peste apele adânci şi, fără să spună un cuvânt, se scufundă în azurul tăcut.