Răzbunarea lui Caiafa.

Iosif, supranumit Caiafa, Marele Preot al poporului Iudeu, se întoarse în casa „Sfatului" în seara aceea de aprilie a anului 31, mai întunecat la faţă şi în inimă decât fusese dimineaţa când plecase la Templu.

În adevăr, de la un timp nu mai era aşa de sigur de sine şi de senin ca mai înainte de răstignirea acelui Mesia şarlatan şi hulitor venit din Galileea cu o haită de nelegiuiţi. Din ziua aceea, Procuratorul roman avusese faţă de el o purtare şi mai îngheţată şi mai mândră. Mulţi din gloată îl cinsteau mai puţin, aproape că îl mustrau cu tăcerea lor pentru o vină de care, pe faţă, n-ar fi îndrăznit să îl acuze. Până şi unii din membrii Sinedriului, ca Iosif din Arimateea, vorbeau în faţa lui despre greşeli care vor trebui ispăşite, de profeţii ce erau pe cale să se împlinească, de ameninţări întunecate ce pândeau într-un viitor apropiat.

Caiafa îşi spunea mereu că sufletul lui era împăcat şi că şi-ar fi îndeplinit iar dureroasa lui datorie, dacă prilejul s-ar ivi, dar însăşi această nevoie ce simţea de a-şi reînnoi în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară această dezlegare de păcate putea să fie un semn şi poate şi era un început de nelinişte dacă nu de frică.

Din păcate, aflase că ucenicii acelui Isus din Nazaret nu se potoliseră odată cu moartea capului lor. La început se împrăştiaseră şi se pitiseră prin locuri ascunse, asemenea câinilor înspăimântaţi de băţ, dar apoi ieşiseră iar la iveală, începuseră să povestească prin prostime despre o înviere a osânditului şi încetul cu încetul prinseră atâta suflet şi atâta patimă că nu se mai sfiau să vorbească norodului în răspântiile cetăţii şi până şi în curţile Templului.

Caiafa îi socotea sau şarlatani cam smintiţi, sau nebuni cam vicleni: gloată de rând care, plămădind drojdia, poate să ajungă şi primejdioasă, încercase să vorbească cu Pilat, dar Procuratorul se apucase să râdă:

— Ai vrut să-l răstigneşti pe Regele Iudeilor şi te minunezi dacă supuşii lui se gândesc să-l răzbune?

Caiafa, care îşi cunoştea neamul lui mai bine decât Romanul, nu se simţea deloc în stare să ia în glumă necontenita creştere a acelei mişcări eretice şi răzvrătitoare. Pe de altă parte, în ziua aceea, zănaticii credincioşi ai pretinsului Christ aţâţaseră o răzmeriţă mai îngrijorătoare ca de obicei, în stare să pună pe gânduri pe toţi cei care aveau slujbe şi răspunderi în Ierusalim. Un pescar bătrân din Betsaida, Simon zis Petru, care părea capul cetei supravieţuitoare lui Isus, tămăduise, după spusele exaltaţilor, în chip minunat pe un biet şchiop care obişnuia să ceară de pomană la o poartă de-a Templului. Din această zisă minune prinsese acel Petru, împreună cu un tovarăş al lui numit Ioan, prilejul ca să ţină o predică gurilor-cască şi iscoditorilor care nu lipsesc niciodată în împrejurimile Templului, făcând gură ca nişte scoşi din minţi împotriva autorităţilor religioase legiuite. Mulţi fanatici, aşa cum se întâmplă totdeauna în gloata dornică de noutăţi, primiseră cu înflăcărare smintitele lor cuvântări şi mulţi ceruseră în gura mare să fie primiţi în acea sectă neroadă. Neorânduiala ajunsese aşa de mare şi gălăgia aşa de puternică încât ieşiseră câţiva Preoţi din Templu, împreună cu Segan-ul şi paznici înarmaţi, ca să vadă ce se întâmplă. De îndată ce îşi dădură seama de zarvă şi de primejdie puseră mâna pe cei doi capi de bandă şi împrăştiară gloata adunată. Caiafa, căruia îi raportaseră totul numaidecât, încuviinţase întemniţarea lui Petru şi a lui Ioan, dar înăuntrul lui nu se simţea deloc mulţumit, nici liniştit. Faptul se întâmplase pe înnoptate şi nu fusese timp să judece pe cei doi prinşi, cum ar fi vrut unii. Caiafa se împotrivise: orice hotărâre trebuia amânată pe a doua zi.

Se întoarse acasă obosit, persecutat şi chinuit de gânduri potrivnice. Care putea fi calea cea mai sigură pentru retezarea şi înăbuşirea, acum când poate mai era încă timp, a acestei mişcări de urlători lunatici? Uciderea conducătorului păruse mijlocul cel mai bun, dar nu dăduse rezultatul dorit. Răstignirea lui Isus aprinsese mai tare ardoarea şi simţămintele tovarăşilor lui; proaspăta ucidere cu pietre a lui Ştefan înmulţise trecerile la congregaţia schismatică. Părea că sângele ar fi făcut mai viu, în loc să stingă, acel pârjol blestemat.

Unii din maeştrii Torei şi chiar şi Gamaliel, cu toate că era fariseu, înclinau spre blândeţe, socotind că mişcarea neluată în seamă şi dispreţuită s-ar fi sfârşit de la sine în scurt timp. Prigonirile, ziceau ei, dezvăluie frica stăpânitorilor şi ca urmare măresc îndrăzneala şi hrănesc avântul celor prigoniţi. Mai bine să te faci că nu vezi nimic, să veghezi în taină şi să aştepţi mistuirea firească a naivei înflăcărări.

Caiafa nu era deloc de aceeaşi părere dar, pe de altă parte, trebuia să recunoască, totuşi, că împrăştierea sângelui nu servise la nimic; ba chiar schimbase zarva într-o adevărată răzvrătire.

În seara aceea, întors la Sfatul său, morocănos, rumega în sine gânduri potrivnice, mijloacele contrarii, căi posibile de scăpare. Cei doi fruntaşi vinovaţi erau la închisoare dar a doua zi de dimineaţa trebuia să-i judece în faţa Sinedriului. Ce ţinută, ce purtare va avea el în ora judecăţii? Nu era oare mai bine să-i întrebe în ascuns, între patru ochi şi să încerce să-i înduplece, să-i încânte şi să ocolească astfel un proces care putea să aibă urmări proaste?

Abia trecuse cea dintâi strajă a nopţii. Deodată Caiafa chemă o slugă şi îi dădu o poruncă pentru Segan-ul Templului: cei doi prinşi din seara aceea trebuia să fie aduşi, sub pază bună, în casa Marelui Preot.

După o oră, Petru şi Ioan erau în casa Sfatului şi fură aduşi în faţa lui Caiafa, Acesta îndepărtă din încăpere oamenii înarmaţi care îi însoţeau şi privi lung, fără să spună un cuvânt, pe cei doi învinovăţiţi.

Petru era în plinul vârstei bărbăteşti dar arăta mai mulţi ani: în barba stufoasă şi în pletele unduioase, albul lebedei începea să gonească negrul corbului, înalt, bine clădit, hotărât şi maiestuos, părea un principe al munţilor pe care o străfulgerare suprafirească îl schimbase în împărătesc profet. Sigur de sine în pietroasa statornicie a adevărului nu privea pe Marele Preot ca un învinuit pe judecătorul său, ci aşa cum un poet poate privi pe un pisal dat afară din slujbă.

Cu totul altul era Ioan. Nevinovat şi blond, gingaş în slăbiciunea fiinţei sale, numai lumină în ochii deprinşi să stea pironiţi spre cer şi spre Dumnezeul lui. Chipul lui împrăştia o blândeţe senină şi umilă, dar se simţea că sub acea linişte era ardoare, că blândeţea nu izvora din frica slugarnică ci dintr-un foc gata să mistuie. Ioan părea un înger căzut pe pământ nu din pricina trufiei sau pedeapsă, ci din imboldul milostivirii.

Caiafa privea când pe unul când pe celălalt, fără să spună nimic, şi părea cu mult mai nesigur şi mai neliniştit decât ei.

— Şedeţi, le zise la urmă.

Plecă ochii, împreună cu mâinile şi cu glas domol începu:

— Să nu vă închipuiţi că sunteţi în faţa unui duşman al vostru. Nu v-am chemat aci ca judecător, ci ca părinte al norodului, care are datoria să vegheze asupra sufletelor fiilor săi. Poate că ştiţi că nu am fost eu cel care a dat poruncă să vă ducă la închisoare. Pe de altă parte mi se spune că aţi asmuţit un soi de zarvă, că aţi început iar cu născocirile voastre blestemate.

— Ştii bine, Caiafa, îi luă vorba Petru, că noi nu suntem nici stăpâniţi de satană, nici beţivi. Că Isus a înviat nu e o născocire de a noastră şi poţi găsi câţi martori pofteşti. Că sărmanul şchiop însănătoşit în numele lui Christos, acum saltă şi joacă nu e o minciună sau o închipuire ci un adevăr pe care îl ştie tot Ierusalimul.

— Petre, Petre, nu fii aşa de semeţ şi de iute, reluă Caiafa, ridicând niţel glasul. Despre lucrurile acestea vom vorbi mai pe urmă. Voiam să vă spun, mai întâi, că eu nu sunt aşa de departe de credinţa voastră cum poate vă închipuiţi voi.

— Tu? strigă Ioan. Tu? Tocmai tu? Tu cel care înaintea tuturor şi mai mult decât toţi ai vrut să târăşti la răstignire pe învăţătorul meu?

— Eşti aproape încă un copil. Ioane, şi unele lucruri nu le înţelegi. Ascultaţi-mă amândoi cu răbdare şi nu mă întrerupeţi. Nu v-a poruncit învăţătorul vostru că dacă un om vă supără o oră trebuie să mergeţi cu el două ore?

Aţi aflat voi ceea ce am spus eu în adunarea preoţilor şi scribilor, care s-a ţinut în casa aceasta, pentru a hotărî soarta lui Isus al vostru? Toţi vorbeau de răzmeriţe, de primejdii, de Romani şi de alte mărunţişuri politice. Şi atunci eu le-am spus cuvintele acestea: Voi nu înţelegeţi nimic din ceea ce se petrece. Voi nu pricepeţi că un om singur trebuie să moară pentru tot norodul, şi chiar pentru ca să adune într-un singur trup pe toţi fiii lui Dumnezeu acum împrăştiaţi.

Mi se pare că nici chiar voi nu pricepeţi. Oare acea vorbă a mea nu era, pe scurt, tot cuvintele pe care Isus le-a spus despre sine însuşi? Nu venise el să plătească pentru tot norodul, să ispăşească păcatele neamului, să moară pentru binele tuturor oamenilor, să fie ucis pentru ca toţi să reînvie. Eu n-am spus toate aceste lucruri dar am arătat tâlcul lucrurilor: că un om trebuie să moară pentru ca ceilalţi să fie mântuiţi. Isus nu s-a smuls din mâinile mele pentru că ştia că eu trebuia să fac ceea ce am făcut. Eu am adus la îndeplinire ceea ce dorea El; L-am ajutat să desăvârşească opera pentru care venise printre noi. Eu şi Isus eram înţeleşi în fond şi voi, orbi, n-aţi ştiut să vedeţi că eu eram trebuincios lui Isus după cum Isus vă era trebuincios vouă şi omenirii.

Un osândit are nevoie de un judecător, un chinuit are nevoie de un călău, o jertfă adusă lui Dumnezeu are nevoie de un preot, Dacă Mântuirea în care credeţi e un adevăr şi era o trebuinţă, eu, împreună cu Iuda şi cu Pilat, an fost una din uneltele de care era neapărată nevoie pentru răscumpărarea oamenilor din păcat. Dacă Christos e Dumnezeu, eu am fost un ajutor al lui Dumnezeu. Dacă am primit această sarcină grozavă şi înspăimântătoare în opera de mântuire nu trebuie să mă blestemaţi ci să mă compătimiţi. Eu ştiam ceea ce făceam: Isus nu putea fi ucis decât pe temeiul unui principiu de El însuşi prevestit, adică în numele legii lui. Eu fui ales să proclam în Sinedriu acest principiu al său, potrivindu-l minţilor celor care mă ascultau. Nu mă dau înapoi de la nici o răspundere. Puteam să primesc în linişte ca sângele vărsat să cadă asupra capului meu. Dacă, e sângele unui amăgitor, Dumnezeu mă va răsplăti că am apărat Legea; dacă e sângele lui Dumnezeu, Isus ştie că l-am făcut să se verse din dureroasa cinstire a voinţei sale. În orice chip, acel sânge trebuia să fie vărsat; oricum, acel sânge nu va cădea asupra capului meu.

Pe măsură ce Caiafa se aprindea vorbind, pe chipurile ascultătorilor se zugrăveau la început semnele uimirii, apoi ale neîncrederii şi în sfârşit ale scârbei.

— Încerci să ne amăgeşti cu minciunile tale, izbucni Petru, nădăjduieşti să ne zăpăceşti cu sofismele tale. Suntem oameni simpli, de rând, nepricepuţi, dar Duhul Sfânt luminează minţile noastre şi nu ne vom lăsa prinşi în mrejele spuselor tale. Tu ai urât pe Isus, ţi-a fost frică de Fiul Omului, nu ţi-ai aflat pacea până ce nu l-ai văzut pironit pe trunchi. Şi toate acestea nu le-ai făcut cu durere şi cu înfricoşare, ci cu neînfrânată bucurie. Eşti vrăjmaşul lui Isus şi eşti deci şi vrăjmaşul nostru; nu te credem.

— Simon al lui Iona, răspunse liniştit Caiafa, adu-ţi aminte că învăţătorul tău te dojenea pentru firea ta aprigă, pentru mâniile tale nestăvilite, îţi spun să mă asculţi. Tu ştii că eu sunt Saduceu şi deci urât de Farisei. Ai auzit tu vreodată pe Isus propovăduind împotriva Saduceilor? Dar nu e aşa că l-ai auzit blestemând de atâtea ori pe Farisei? Eu şi Isus avem aceiaşi potrivnici; deci eram mult mai puţin depărtaţi de cum gândiţi voi.

Şi dacă această dovadă nu vă e de ajuns, iată o alta.

Cea dintâi poruncă din învăţăturile Saduceilor este, cum bine ştiţi, cinstirea desăvârşită a vechii Legi. Şi ce a spus Cel pe care voi îl numiţi adevăratul Mesia? Eu nu am venit să stric Legea; nici măcar o iotă nu vreau să schimb din Legea părinţilor noştri. Nu suntem oare de aceeaşi părere până şi într-aceasta eu şi cu Isus?

— Iscoadele tale nu te-au lămurit bine, răspunde Ioan, Isus nu a stricat Legea, ci a propovăduit o lege nouă care împlineşte şi luminează pe cea veche. Legea aceasta e credinţa în viaţa cea veşnică, pe când tu şi tovarăşii tăi Saducei tăgăduiţi învierea. Această Lege nouă e dragostea şi iertarea, pe când tu ai pus să-l pironească pe Isus, ai pus să-l ucidă cu pietre pe Ştefan şi ai pus să-l închidă pe Petru. Nu putem crede în tine; eşti omul răzbunării şi al urii.

— Să lăsăm trecutul la o parte, zise el. V-am explicat că am făcut să fie osândit Isus ca să ascult o poruncă tainică a lui. De moartea lui Ştefan eu nu am avut nici o vină: A fost o greşeală a prostimii! Voi sunteţi în temniţă, dar eu pot să vă liberez chiar în noaptea asta; şi nu numai că veţi fi liberi, dar vă voi da veşminte noi şi asini şi câte o sută de sicli de fiecare, dacă făgăduiţi să părăsiţi mâine Ierusalimul şi să juraţi că nu veţi mai vorbi şi predica niciodată în numele lui Christos.

La cuvintele acestea din urmă, cei doi Apostoli se ridică cu feţele aprinse, strigând într-un glas:

— Înapoi, Satana! Înapoi! Tu eşti Satana care vrea să ispitească pe slugi aşa cum aţi ispitit şi pe Domnul tău. Ai vrea să cumperi sufletele noastre cu doi asini şi cu un sac de bani? Greşeşti, Satana, fiu al lui Satana. Isus a fost vândut de un trădător, dar noi nu suntem de vânzare.

Tu poţi să ne omori, dar nu vei putea, cu tot aurul tău, să plăteşti credinţa noastră în răstignitul Mesia. Christos era Dumnezeul adevărat, adevăratul fiu al Dumnezeului viu şi tu nu eşti decât un nenorocit ucigaş de Dumnezeu!

Caiafa se făcuse din ce în ce mai palid, mai veşted, mai livid. Dar la cel din urmă cuvânt al lui Petru păru că tot sângele lui de bătrân i-ar fi năvălit deodată în obraz. Fruntea mare descoperită şi bulbucată părea, în lumina roşie a sfeşnicului prins, vopsită în culoare sângerie. Două-trei picături căzură pe îmbrăcămintea lui albă, de borangic: sudoare sau lacrimi? Cei trei oameni fără să se privească unul pe altul tăcură îndelung. Mâinile lui Ioan, rezemate pe genunchi, tremurau uşor. Se auzea răsuflarea gâfâietoare în pieptul larg al lui Petru.

Deodată, Caiafa se ridică şi nu mai părea cel de la început. Cu totul alta era acum expresia trăsăturilor lui. Cu puţin înainte părea un bătrân părinte întristat, dar gata de o mieroasă îngăduinţă; acum părea un bătrân groaznic, zbârcit şi demonic, cu faţa aprinsă de roşeaţa nefirească pe care o dă vinul sau mânia. Cu glasul surd, gâlgâit, aproape hor-căitor, spuse celor doi prinşi:

— Ucigaşul lui Dumnezeu? Ziceţi că eu sunt ucigaşul lui Dumnezeu? Sunteţi sigur că am pus să fie omorât un Dumnezeu?

Tăcu o clipă gâfâind. Dar numaidecât vorbi iar:

— Mă credeţi un amăgitor, un ipocrit, un mincinos. O să vă îngrozesc atunci cu adevărul meu, câini care lătraţi, ca să nu fiţi muşcaţi. Pot să vă dezvălui secretul meu: nimeni nu o să creadă când o veţi spune.

Tăcu o clipă închizând pe jumătate, ochii, apoi reluă:

— Voi sunteţi siguri că Isus e Fiul lui Dumnezeu. Am ştiut-o şi eu şi eu am înţeles. Şi tocmai pentru că eram sigur, am pus să-l omoare, sunt, precum spuneţi, voi, ucigaşul lui Dumnezeu, dar nu un ucigaş orb şi neştiutor.

Tu, Petre, ai spus norodului că nici măcar capii n-au ştiut ceea ce făceau. Ai greşit sau ai minţit. Eu, eu singur ştiam ceea ce făceam. Pilat a răspuns preoţilor mei: Ceea ce am scris, am scris. Eu pot să vă repet vouă cu aceeaşi siguranţă ca Romanul: ceea ce am făcut, am făcut.

Da, ştiam că osândesc la moarte un Dumnezeu sau, dacă voiţi, pe Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le-a spus Christos pe Golgota priveau pe soldaţii romani, neştiutoare unelte materiale, şi poate pe norodul care striga în jurul celor trei cruci. Isus ştia că eu ştiam, dar n-a putut să se smulgă soartei pe care el singur şi-o hărăzise.

Văd pe chipurile voastre semne de uimire şi de groază. Nu aveţi puterea să-mi puneţi întrebarea care vă apasă inima şi nu izbuteşte să ajungă la buze: De ce, dacă ai ştiut că era Dumnezeu, l-ai condamnat şi l-ai ucis?

Da, era Dumnezeu, Christos al vostru. Dar ce fel de Dumnezeu? Gândiţi-vă o clipă. Un Dumnezeu care vine să schimbe Legea Tatălui său pe care eu eram însărcinat să o păzesc şi să o apăr împotriva tuturor. Un Dumnezeu care în loc să se arate în slavă în mijlocul norodului, să-l scape de asuprire şi să facă să izbândească peste toate domeniile pământene, coboară sub chipul unui dulgher de rând, îl cinsteşte pe Cezar şi nu se îngrijeşte să-şi libereze şi să-şi înalţe fraţii.

Tatăl să stea bucuros cu patriarhii, cu preoţii, cu războinicii. Acest fiu al său îşi dă mâna cu prostimea, cu bolnavii, cu cerşetorii, cu slăbănogii. De ce nu vine alături de mine, care întruchipez credinţa şi datina norodului, care eram în stare să înţeleg cele mai înalte destăinuiri mai bine decât pescarii şi oamenii fără căpătâi? Nu aţi înţeles că am fost pizmaş, ros de pizmă? Şi din pricina cui? Din, pricina a doisprezece nenorociţi şi proşti asemenea vouă!

Dar nu era de-ajuns: eu sunt bogat şi Dumnezeul acesta al vostru slăvea sărăcia; eu sunt înţelept şi el cinsteşte copiii mai mult decât pe scribi şi pe învăţători; eu sunt capul Templului şi Isus voia să-l dărâme. A făcut şi a spus tot ceea ce putea să mă umilească, să mă jignească, să mă ameninţe, să mă chinuiască. Fiecare cuvânt al lui era o rană pentru mine, fiecare făgăduinţă a lui, o primejdie.

Era Dumnezeu, dar s-a purtat cu mine ca un duşman, eu care până acum eram cel mai mare locţiitor al lui Iehova pe pământ. Şi încă nu pricepeţi că trebuia să-l urăsc, că fiecare fibră a sufletului meu mă îndemna să-l dau pierzării? Aflaţi-o o dată pentru totdeauna: răstignirea n-a fost o greşeală? ci o răzbunare.

Eu sunt un om şi El e Dumnezeu. Veţi spune că lupta e inegală, zadarnică, smintită. Şi ce dacă? E în mine ceva din acei Titani cântaţi în poveştile grecilor. Iacob a luptat o noapte întreagă cu Dumnezeu, dar n-a putut să-l înfrângă: eu am izbutit să-l ucid.

Nu vă gândiţi voi ce plăcere grozavă, ce îmbătătoare mândrie să te simţi om muritor şi totuşi să ai în mâinile tale viaţa unui Dumnezeu? Nimeni până la mine nu s-a mai pomenit să aibă, fie chiar şi pentru o clipă, această putere înfricoşătoare, şi totuşi mai presus de toate şi peste putinţă de spus. Şi nici nu va mai fi dat unui alt om. cred eu, să simtă ceea ce am simţit eu: să fii pământ şi să osândeşti cerul; să fii făptură şi să ucizi pe a toate Făcătorul. Oamenii mărunţi se mulţumesc să fie ucigaşi de oameni. Eu singur, din toată lumea, sunt adevăratul ucigaş de Dumnezeu. Sunt mai presus de tot neamul omenesc; sunt singurul care a avut suprafireasca îndrăzneală să ucidă un Dumnezeu. Eu singur – şi sunt şi voi fi pentru totdeauna singurul.

Dar voi, suflete mici şi nemernice, nu puteţi înţelege deznădăjduita şi totuşi voioasa mea exaltare. Dar voi vă albiţi ca varul şi tremuraţi şi vă îngroziţi; poate că nici nu credeţi urechilor voastre şi sigur că vă închipuiţi că am înnebunit deodată sau că Satana a pus stăpânire pe mine.

Nu, voi nu înţelegeţi, nu puteţi să înţelegeţi, nu veţi înţelege niciodată. Nu credeţi voi că Isus era Dumnezeu? Atunci ce e de mirare dacă am crezut-o şi eu? Poate că nu suntem câteşitrei oameni din Iudeea?

Şi n-am avut oare, pentru uciderea lui Dumnezeu, complicitatea binevoitoare a lui Dumnezeu însuşi, care a căzut în mâinile mele? Voia să moară, venise ca să moară şi eu l-am ascultat cu bucurie, cu veselie crudă, pentru că astfel puteam să mă răzbun de toate jignirile lui şi de tot ce m-a făcut să îndur. Şi eu am avut şi mai am încă patimile mele. Fără cuie şi fără cruce, dar poate tot atât de îngrozitoare.

Voi vă gândiţi că voi fi pedepsit cum nu se mai poate în cealaltă viaţă. Şi ce ştiţi voi? Nu a spus Isus că iartă pe ucigaşii săi? Nu a spus sus şi tare că va fi mântuit cel ce împlineşte voinţa Tatălui său? Poate că n-a fost voinţa Tatălui, cum voi înşivă spuneţi, ca Fiul său să fie ucis spre a plăti chiar cu sângele lui răscumpărarea oamenilor? Cine ar putea să mă dojenească? Cine ar putea să mă pedepsească?

În aţâţarea vorbirii, faţa lui Caiafa se schimonosise şi mai mult, se făcuse şi mai înspăimântătoare: o mască neagră a unui stăpânit de duhuri rele care se zbuciumă împotriva nevăzutului.

Deodată Marele Preot se smuci înainte şi căzu, atingând pământul cu faţa. Şi rămase pe brânci, nemişcat, parcă ar fi cerut iertare celor doi Apostoli împietriţi.