Urechea lui Malco.

Malco, sluga de încredere a Marelui Preot, era un bărbat frumos de vreo treizeci de ani, înalt şi voinic, cu pielea şi ochii negri, mai mult îndrăzneţ decât viteaz, mai mult încrezut decât deştept. Născut chiar în Cetatea Sfântă, fiu al unui paznic de-al Templului, sfătuitor al lui Caiafa, iubit de femei şi temut chiar şi de Leviţi, Malco se credea unul din stăpânii Ierusalimului şi sortit pentru isprăvi mari. Prietenii şi tovarăşii, ca să se pună bine cu el, aţâţau zi de zi, cu şiretenie naiva lui mândrie şi îl porecliseră Malco – adică Melec, domnitorul – şi acum toţi îl numeau Malco, deşi adevăratul său nume era Ezechia. Plin de înnăscuta lui îngâmfare şi de vorbele slugilor de sub mâna lui şi a linguşitorilor ipocriţi, Malco era mereu în aşteptarea Unui prilej falnic în care să-şi arate vitejia, să se impună poporului, să-şi deschidă calea spre o soartă măreaţă. Oare porecla pe care i-o dăduseră nu era o prezicere, o profeţie? În acel Orient încă fierbinte de pârjolul războaielor civile şi răscoalelor, totul părea cu putinţă şi ambiţiei încercate ca şi neroadei îngâmfări.

Când află Malco, în dimineaţa aceea de joi, mai înaintea tuturor, că seara trebuia să; fie prins în împrejurimile cetăţii, căpetenia unei cete de eretici, un Mesia mincinos, picat; din Galileea, înconjurat de oameni înarmaţi; ca să dărâme Templul şi, după şoaptele mulţimii, chiar Ierusalimul, nedomolitului slujitor i se năzări că din ziua aceea ar putea să, înceapă o nouă viaţă pentru el.

Abia isprăvise Caiafa de mâncat – singura clipă din zi când puteai trage nădejde-să capeţi ceva de la el – că Malco i se şi înfăţişă cu o adâncă plecăciune a marelui său trup, pe care nu o făcea decât arareori şi numai în faţa Marelui Preot.

— Pot să-ţi cer un hatâr?

Caiafa nu răspunse nimic dar nici nu mişcă mâna ca să gonească pe cel care cerea şi Malco urmă:

— Am aflat că astă seară trebuie să fie prins un duşman primejdios al tău, care noaptea se ascunde prin împrejurimile Ierusalimului. N-ai vrea să mă pui pe mine în fruntea oamenilor care se vor duce să-l prindă?

Caiafa îl privi o clipă în ochi, rânjind uşor în barbă.

— Nu cred, zise el, să fie fiara aşa de primejdioasă cum îţi închipui. S-ar cuveni Segan-ului cinstea pe care o ceri, dar la urma urmei nu face să-l supărăm pentru o duzină de Galileeni. Aşa că du-te tu şi noroc bun la vânătoare. Ia cu tine pe cine vrei şi înţelege-te cu Iuda Iscarioteanul care trebuie să facă pe călăuza şi să vă arate pe cel pe care trebuie să-l prindeţi. Cum îl vei avea în mână, adu-l la mine, chiar de ar fi la a doua strajă a nopţii.

Malco mulţumi plin de bucurie stăpânu-lui şi dădu fuga să-şi orânduiască mica lui armată. Nu se putea cere ajutor paznicilor Templului, care nu trebuiau să se amestece în asemenea josnice treburi poliţieneşti, să se expună la apropieri necurate. Apoi, trebuia ca totul să fie făcut în mare taină, ca nimic să nu pătrundă în popor, unde putea să fie vreunul care să vestească pe ucenicii slăvitului fiu al lui David.

Trebui, deci, ca Malco să ceară ajutorul admiratorilor şi linguşitorilor săi, slujitori ca şi el în casa lui Caiafa sau Ana, sau unor prieteni de-ai lor, oameni de adunătură, care munceau bucuros noaptea, numai ca să poată trăi în trândăvie în timpul zilei.

Malco strânse vreo cincizeci şi, la căderea nopţii, vru să-i treacă în revistă în curtea cea mare a palatului lui Caiafa, asemenea unui general care se pregăteşte de luptă.

Erau mutre de toate vârstele, de toate neamurile şi de toate soiurile. Tinerei cu cearcăne negre şi guri roşii; bătrânei năclăiţi în unsoare groasă şi venerabilă; un năuc cu căpăţână şi culoare de şarpe şi alţii cu o ţinută demnă şi tristă care păreau negustori mofluzi, sau tâlhari pocăiţi sau nebuni doar pe jumătate vindecaţi. Numai câţiva erau înarmaţi cu săbii, unul singur avea un soi de lance; cei mai mulţi aveau ciomege noduroase, lustruite de învechite sudori. Malco îşi scrută războinicii unul câte unul şi păru mulţumit: pentru întâia oară în viaţa lui poruncea atâtor oameni. Un suflu de trufie regească umflă inima lui de slugă.

Încredinţă patru fanale celor mai tineri şi se înfăşură în manta pentru că începea să se lase frigul şi Iscariotul nu se vedea.

În sfârşit, în toiul nopţii, se auzi un târşâit grăbit şi numaidecât apoi o râcâitură la poartă. Deschiseră, în curte intră un om îndesat, roşcovan, cu spete late şi frunte îngustă, cu faţa absentă, tâmpă, răvăşită, un chip de piatră moartă. În mâna dreaptă, ridicată, strângea o fărâmitură de pâine.

Malco întrebă:

— Putem să mergem?

Iuda făcu semn că da cu mâna în care ţinea pâinea şi se îndreptă spre drumul întunecat, urmat de armata tăcută de sub porunca slugii poreclită Rege.

Când fură aproape de grădina Măslinilor, Iuda, se opri o clipă şi zise:

— Îl voi săruta. Luaţi seama: El este. Malco se întoarse spre cei înarmaţi:

— Nimeni să nu-l atingă, vreau să fiu cel dintâi care să pună mâna pe el. Voi să aveţi grijă de tovarăşii lui.

Merseră iar cu mai multă îndrăzneală: glasurile celor înarmaţi şi flăcările fanalelor sfâşiau tăcerea şi bezna nopţii. Ca un căpitan prevăzător, Malco îşi împărţi ceata în trei pâlcuri şi o puse să urce printre măslini pe trei cărări deosebite, cu gândul Să taie fuga duşmanului.

Ajunseră. Iuda recunoscu numaidecât pe Isus şi, drăgăstos, îl sărută pe buze. Malco, care era lângă el, ridică mâna să apuce braţul profetului mincinos.

Dar chiar în aceiaşi clipă se repezi afară din umbra deasă un om care, scoţând de sub manta o spadă, o izbi de obrazul lui Malco şi-i reteză din rădăcină urechea dreaptă. Malco urlă de uimire şi de durere, dar nu avu iuţeala sau tăria să răspundă cu spada celui ce-l rănise, ci privea încremenit. – un purtător de fanal se apropiase de Petru – şi niciodată nu i se mai şterse din minte faţa aceea mare, bărboasă şi solemnă şi acei ochi adânci, scăpărători de sfântă mânie.

Isus întinse mâna spre obrazul drept al lui Malco şi păru că-l mângâie. Durerea pieri, sângele se opri, pielea se închise în jurul unei scobituri noi. Malco, buimac şi asurzit, nu se gândea nici să se răzbune pe cel care îl atacase, nici să-i mulţumească celui care îl tămăduise. Ba dimpotrivă, se aplecă la pământ şi bâjbâi printre ierburi şi pietre, ca şi cum ar fi căutat ceva la care ţinea mult. Un tânăr îi făcu lumină cu fanalul şi Malco putu să zărească şi să-şi apuce urechea însângerată. Cu o mişcare grăbită o ascunse în sân şi în sfârşit privi împrejur. Cel care îl lovise şi ceilalţi ucenici se făcuseră nevăzuţi. Isus singur şi alb era înconjurat de mutrele fioroase ale încropitei cete de zbiri.

Nenorocitul Malco nu putu fi de faţă la judecarea şi cazna lui Isus, nici la triumful stăpânilor săi.

În noaptea aceea grozavă nu se mai întorsese la palatul lui Caiafa ci la casa mamei sale, unde trăi ascuns mai multe zile, fără să scoată vreodată capul pe uşă afară.

După ce trecu Răstignirea şi Paştele, Marele Preot îşi aduse aminte de Malco şi puse să-l caute prin tot oraşul. Nimeni nu ştia să spună nimic: din noaptea aceea nimeni nu-l mai văzuse. Pe mama sa o pusese Malco să jure că îi va păstra taina.

Trecură zile şi săptămâni şi Caiafa nu se mai gândi la Malco: o altă slugă ajunsese capul oamenilor de casă ai Marelui Preot.

Încuiat în camera lui, Malco suferea, cădea pradă gândurilor, se zbătea, rumega gânduri de plată şi de răzbunare. Isprava aceea pe care şi-o închipuise începutul norocului lui fusese dezvăluirea ticăloşiei sale: noaptea aceea care ar fi trebuit să fie cel dintâi pas către putere şi triumf se sfârşise cu ruşinea şi fuga lui.

De ce nu se răzbunase pe loc? De ce nu străpunsese cu sabia pe acel Petru înfuriat? De ce nu dăduse măcar poruncă să-l prindă şi pe el?

Nu putea să-şi lămurească ce i se întâmplase în acea clipă nenorocită. În amintire totul îi apărea plin de taină, îl fermecase cineva deodată, aşa încât îl făcuse să-şi piardă orice tărie sufletească şi trupească? Poate că îl vrăjise acel Mesia mincinos pe care se pregătea să-l prindă?

Dar nici măcar presupunerea aceasta nu sta în picioare. Acel Isus pe care Petru îl apărase cu sabia sa dojenise – Malco îşi aducea încă aminte cuvintele – pe sângerosul ucenic în timp ce el, rănitul, jignitul, nu ştiuse să pună mâna pe Petru şi să-l pedepsească.

Cu ce obraz se putea înfăţişa el lui Caiafa care ţinea la el, tovarăşilor de slugărie care îl admirau şi îl credeau hărăzit unei soarte mai bune? Ce mai putea să facă acum ca să ajungă iar demn de năzuinţele lui măreţe? Mai eraoare timpul unei răzbunări zgomotoase?

Aflase că Mesia cel mincinos – acelaşi care îl vindecase cu milă – fusese bătut în cuie pe o cruce, şi se bucurase, nu fusese el cea dintâi pricină a nenorocirii sale?

Mai aflase şi că Iuda, chinuit, se zicea, de remuşcări că şi-a vândut învăţătorul, se spânzurase de un arbore, şi vestea îl mângâiase: un martor mai puţin.

Dar unde erau ceilalţi ucenici ai hulitorului din Nazaret? Şi mai cu seamă acel turbat de Petru care îl adusese în starea asta jalnică? Cel puţin pe el voia să se răzbune cu orice preţ.

Mama lui, trimisă în fiecare zi prin Ierusalim să culeagă ştiri, nu izbutise să afle nimic despre acesta! Se zicea numai că fugise, cu tovarăşii, în Galileea.

Până una-alta, Malco îşi înşela neliniştea aşteptării cu biata-i ureche tăiată! Când se întorsese acasă, o ţinuse mai multe zile la soarele arzător al primăverii palestiniene, apoi o pusese într-un balsam gros şi parfumat pe care mama sa îl cumpărase de la un Egiptean; şi acum avea o bucăţică negricioasă, zbârcită şi parfumată, care abia dacă mai putea semăna cu vechea înfăţişare. Cu toate acestea, Malco îndrăgise acea bucăţică din capul său şi o ţinea mereu cu sine, într-o pungă de piele neagră şi, din când în când, o privea ca să-şi întipărească în minte cumplita ruşine şi să-i fie în fiecare zi vie datoria de a se răzbuna. În sfârşit, când zilele începură să se micşoreze, Malco îndrăzni să iasă afară din casă. Se ducea în amurg pe drumurile cele mai lăturalnice şi cu mâna ţinea un colţ al mantalei la tâmpla dreaptă, ca lumea să nu bage de seamă ruşinea lui. În unele ţinuturi tăierea urechii era pedeapsa ruşinoasă a clevetitorilor şi a tâlharilor. Cine nu ştia povestea acelei nopţi, putea să-l creadă un nelegiuit; cine îl cunoştea, îl judeca drept smintit sau mişel.

Vai lui dacă l-ar fi văzut femeile care îl iubiseră în vremurile bune! Dumnezeu să-l păzească să fie recunoscut de cei ce fură martori ai norocului şi nenorocului Său!

Dar trebuia să-şi câştige de aci înainte o bucăţică de pâine. Tatăl îi murise de mulţi ani; mama sa era săracă; la celelalte rude nu voia să ceară ajutor; economiile puse de o parte în chip cinstit sau necinstit în casa lui Caiafa erau pe sfârşite.

Din ce în ce mai mult, Malco prinsese îndrăzneală, îşi înfăşură în jurul capului o pânză albă în chip de turban, ca să ascundă ciuntirea de ocară şi se înfăţişă la mărimi şi la negustori ca să caute de lucru. Dar nimeni nul primi; legătura aceea împrejurul tâmplelor, neobişnuită la iudeii care nu erau preoţi, dădea de bănuit.

Dacă îi cereau să o scoată, Malco o rupea la fugă şi purtarea lui făcea să crească bănuielile. Un zaraf izbuti să-i smulgă pe ne-gândite de pe cap zdreanţa aceea şi văzu numaidecât urechea tăiată, începu să rânjească şi să cheme lumea, şi-l ţinea strâns pe Malco de un braţ, ca toţi să-l vadă. Nefericitul trebui să se zbată, să zgârie, să muşte, să lovească cu picioarele ca să scape de cercul gălăgios al batjocoritorilor.

Timpul trecea şi Malco nu izbutea să se cuibărească în nici un loc; toţi îl goneau şi îl ocărau. Zi cu zi, sărăcia sporea şi o dată cu ea se potolea şi ruşinea, se împrăştiau fumurile trufiei.

Mândrul Malco, viitorul principe, ajunse cu trecerea vremii unul din numeroşii milogi care împuţeau cetatea Sfântă. Nu mai ascundea urechea lipsă: ba chiar, spre a trezi milă sau râs, povestea în pâlcuri povestea lui cu adăugiri de basm; că ucenicii lui Mesia erau mai mulţi de o sută şi toţi înarmaţi, că el ucisese o mulţime dar că Isus era un vrăjitor şi îi înviase pe toţi şi-i făcuse nevăzuţi. Malco se înfăţişa mai cu seamă pelerinilor ce veneau de Paşti din locuri îndepărtate drept un mucenic al credinţei şi ca dovadă scotea din punga de piele urechea retezată, o rămăşiţă murdară şi zbârcită care părea o smochină stricată şi prost uscată. Cei mai miloşi sau mai iscoditori îi dădeau câte ceva şi astfel Malco îşi trăia din greu viaţa, fiinţă înjosită, urâtă şi plină de ură.

Pentru că în inima zdrenţărosului măscărici nu aţipise niciodată imboldul răzbunării.

Acel Petru avusese îndrăzneala să pună din nou piciorul în Ierusalim, cu unii din tovarăşii lui şi chiar să vorbească mulţimii de învăţătorul scuipat, biciuit şi bătut în piroane.

Malco îl urmărea mereu, iscodind. Când Petru învăţa norodul, Malco i se înfigea în faţă şi-l ţintea cu privirea. Nu îndrăznea să-i sară în spate, cum se topea de dor s-o facă. Malco era un cerşetor deocheat şi Petru insufla tuturor respect, până şi preoţilor, şi nu-era niciodată singur. Dar ciuntitul se răzbuna cum putea: acum ocărându-l de departe, aci împrăştiind prin prostime defăimări grozave împotriva Apostolului, aci iscodind de bună voie faptele şi predicile sale pentru unii scribi care mai mult decât oricare alţii urau noua sectă.

Când află că Petru a fost prins împreună cu Ioan, inima lui Malco tresări de bucurie; nădăjduia că va fi osândit ca Ştefan, să fie ucis cu pietre şi gusta mai dinainte plăcerea de a ochi cu pietrele în mână capul urât. Dar după puţin timp, Apostolii fură eliberaţi şi cerşetorul dezamăgit plânse de ciudă.

După câtva timp. Petru fu din nou întemniţat şi Malco nădăjdui că de astă dată nu va mai scăpa; ştia că Agrippa dorea moartea primejdiosului semănător de schimă. Într-o dimineaţă umblă zvonul că Petru, deşi! păzit din ochi de patru soldaţi, pierise în chip tainic din carceră. Malco nu-şi mai putea găsi liniştea: acum era lipsit până şi de putinţa de a-şi vedea duşmanul, amară şi sărmană uşurare a urii neputincioase.

Peste câteva luni îi spuseră că Petru se refugiase în Antiohia şi că se apucase din nou, fără teamă, de meseria lui de propovăduitor pribeag. Malco nu mai putea să trăiască fără să urmărească într-un chip oarecare pe cel care era răspunzător de decăderea lui, şi, pe jos, cerşind mereu, ajunse în Antiohia.

Căută să afle casa lui Petru şi zi şi noapte îl urmărea. Dacă uneori Apostolul îl privea, Malco îl ţintuia, drept în ochi, cu ochii lui răi şi rânjea şi-şi bătea tâmpla cu degetul ca pentru a-i reaminti vinovatului ruşinoasa lui ciuntire. Dar Petru nul recunoştea. Într-o zi, crezând că cere de pomană, îi dădu câţiva gologani. Malco îi luă şi apoi, blestemând şi scuipând, îi azvârli mânios în obrazul Apostolului.

Petru părăsi Antiohia şi poposi pe la fraţii din Corint; Malco izbuti să-şi găsească adăpost pe o navă ce se îndrepta spre Grecia, şi îl urmă. Să trăiască aici sau aiurea era pentru el totuna, numai să poată iscodi şi blestema pe ucenicul lui Christos. În fiecare oraş găsea iudei creduli şi miloşi care îi făceau pomană să-l asculte şi să-i potolească foamea. Numai Grecii îl zeflemiseau:

— Resemnează-te Malco, ziceau ei. Regii au fost totdeauna vestiţi din pricina unei urechi. Adu-ţi aminte de urechea regelui Midas şi de urechea regelui Dionisos din Siracusa.

Între timp anii fugeau grăbiţi şi trişti, iar Malco îmbătrânea. Dar îl sprijinea o siguranţă neclintită şi mângâietoare. Intr-o zi sau alta Petru îşi va plăti printr-o moarte ticăloasă predicile lui nebuneşti şi toate greşelile lui vechi şi noi. O mulţime înfuriată sau un călău nepăsător trebuia, până la urmă, să răzbune şi pe Malco, trebuia să-i potolească sau să-i vindece chinul.

Dar Petru pieri şi din Corint şi, timp de câţiva ani, cerşetorul pribeag nu mai izbuti să afle unde se adăpostise cel care îl rănise; unii ziceau că s-a întors în Antiohia, alţii povesteau că l-au văzut în Tir sau în Samaria. Malco cerea tuturor ştiri şi se ruga de toţi: nu voia să moară fără să fie de faţă la cazna celui ce îi retezase pentru totdeauna viaţa.

În sfârşit află de la mai mulţi martori că Petru trăia liniştit în capitala Imperiului. Nu era uşor pentru un nenorocit ca el să se ducă la Roma. Şi totuşi Malco, milogindu-se, rugându-se, economisindu-şi până şi pâinea, izbuti să debarce, într-o ploioasă zi de mai, în Ostia. Pe jos, înfometat şi plin de praf, ajunse noaptea în Roma.

Un iudeu pe care îl întâlnise într-o cârciumă din drum îl întovărăşi până în Transtevere, în mahalaua locuită de evrei şi îl dădu în grija unei familii de bigoţi bogaţi, care după ce auziră întâmplările lui Malco îl primiră în casă ca pe un oaspe. Puţin câte puţin află totul despre Petru şi de Biserica de el întemeiată în Roma şi de îndoielile şi tulburările stârnite de creştini.

Era în anul 817 de la întemeierea Romei şi trecuseră de şapte ori câte cinci ani de la nenorocita noapte a Ghetsemanului. Malco era acum un bătrân încovoiat, sleit, cărunt, care prin nimic nu mai amintea pe îndrăzneţul slujitor al Marelui Preot. Dar o nădejde îndărătnică şi cumplită îl sprijinea: să fie de faţă la sfârşitul sângeros al lui Petru.

Chiar în acelaşi an se împlini pentru el mult dorita zi, Nerone era hotărât să stârpească pe creştini şi deocamdată dăduse poruncă să se -aducă la îndeplinire hotărârile date împotriva capilor Bisericii din Roma. Pavel, ca cetăţean roman, trebuia să aibă cinstea tăierii capului: Petru trebuia să fie răstignit.

Malco îşi petrecea toate orele zilei şi ale nopţii în împrejurimile temniţei unde bătrânul Petru aştepta în rugăciune mult dorita moarte, fără să ştie că aceeaşi dorinţă chinuia, în afara zidurilor, pe un alt bătrân.

În sfârşit, posomorâtele zori ale unei zile de iunie aduseră atât de dorita uşurare străvechiului prigonitor. Câţiva soldaţi romani ieşiră din temniţă, înainte de ivirea soarelui şi, în mijlocul lor, cu mâinile legate, aveau pe Petru. În urma lor venea un car în care era rezemată o cruce groasă de stejar.

Drumurile erau pustii; micul alai o luă spre pădurile Vaticanului. Malco mergea în urma soldaţilor, mai pe delături, ca să nu fie zărit şi inima îi bătea în piept, beată de o bucurie drăcească.

Ajunseră la o mică înălţime şi soldaţii începură să ridice crucea. Malco nu putu să mai rabde: se apropie de pâlc şi întâmpină tremurând pe Petru.

— Mă recunoşti? Îţi aduci aminte de mine?

Petru tăcea: nu izbutea să pună un nume pe obrazul acela zbârcit şi răvăşit.

— Te prefaci că nu mă recunoşti? Nu-ţi aduci aminte noaptea în care a fost prins acel învăţător al tău? Nu-ţi aminteşti de Malco, de sluga lui Caiafa? Eu sunt acel.

Malco şi tu ai fost cel care mi-a retezat urechea cu sabia. Acea crestătură a fost începutul tuturor nenorocirilor mele, din vina ta am ajuns batjocura lumii şi câine flămând la uşile bogaţilor. Sunt ani de-a rândul de când aştept ziua aceasta. Astăzi plăteşti cu viaţa toate nelegiuirile tale şi trebuie să ştii că eu sunt fericit.

Petru asculta cu umilinţă şi simţea o milă fără margini pentru nefericitul înveninat şi scos din minţi de ură.

— Ai dreptate, spuse, în noaptea aceea, tulburat de durere m-am făcut vinovat faţă de tine. Învăţătorul m-a dojenit cu multă dreptate pentru fapta mea de ucigaş şi căinţa mea nu a şters nici greşeala nici durerea. Dar nu vreau să mor fără să mă fi împăcat cu tine. Iartă-mă, Malco. Suntem amândoi bătrâni şi obosiţi, iar eu peste câteva clipe voi fi lângă Tatăl nostru. Lasă să cadă ura, uită ciuda, iartă-mă.

Şi spunând acestea, Principele Apostolilor, capul Bisericii Ierusalimului şi a Romei, cel dintâi Vicar al lui Christos, plecă genunchii pe iarba arsă înaintea lui Malco. Capul mare şi alb al lui Petru, aplecat, părea că aşteaptă cea din urmă binecuvântare de la victima sa.

— Nu vrei să ierţi un muribund?

Dar omul fără ureche părea că nu auzise sau că uluiala îi luase graiul.

Centurionul, care fusese de faţă din depărtare la acea stranie convorbire, pentru el fără de înţeles – pentru că cei doi bătrâni vorbeau în aramaică – se apropia bănuitor cum văzu pe osândit că îngenunche la picioarele necunoscutului.

Îl înhaţă pe Malco de un braţ şi strigă;

— Cine eşti? Pe cine cauţi? Ce faci aci? Trebuie să fii unul din aceşti iudei care vor să prăpădească Roma. Cum te cheamă?

— Malco din Ierusalim. Dar nu sunt dintre aceştia. Eu nu sunt creştin. Ba chiar sunt cel mai mare duşman al acestui Petru pe care sunteţi pe cale să-l pedepsiţi pentru fărădelegile lui.

— Nu cred. Dacă acesta, care e un fruntaş al creştinilor, îngenunchează în faţa ta ca în faţa unui zeu, însemnează că eşti un conducător al sectei mai mare chiar decât el.

Şi întorcându-se spre soldaţi:

— Prindeţi-l şi legaţi-l de pinul acela. După ce vom sfârşi cu complicele lui, îl vom duce şi pe el în faţa tribunalului.

Alţi soldaţi îl ridicaseră cu sila pe Petru şi începeau să-l pironească pe cruce cu capul în jos. Malco privea şi tremura, tremura de plăcere şi de spaimă. Ceasul acela, pe care îl aşteptase atâţia ani ca pe o mântuire, era poate cea din urmă oră din viaţă şi pentru el. De ce îl pedepsea Dumnezeu cu atâta cruzime?

Unul din soldaţii care trebuiau să-l ducă, băgă de seamă că îi lipsea o ureche.

— Ia uite, zise el tovarăşului, i-au mai tăiat o ureche. Trebuie să fie un tâlhar bătrân sau un sclav fugit din ocnă. Mare poftă aş avea să-i trimit la plimbare şi urechea cealaltă, ca să văd cum se strâmbă puturosul de iudeu.

Şi zicând astfel, îi dădu un brânci lui Malco care, vrăjit, nu voia să se depărteze de crucea de pe care Petru, ridicând cu greu capul atârnat în jos, îl ţintea cu ochii împânziţi de plâns şi de agonie.

— Haide, zise soldatul, târându-l pe Malco cu sila.

Dar groaza şi spaima tulburaseră în aşa chip pe nenorocitul zdrenţăros că începu să se zbată ca un nebun, iar deznădejdea îi dădu atâta putere încât se desfăcu din strânsoarea soldaţilor care încercau să-l ţină pe loc şi să-l lege.

Ca un descreierat gonit de duhuri necurate fugi spre pădure cu cei doi soldaţi înfuriaţi pe urme. Scoaseră săbiile afară din teacă şi în gura mare ameninţau pe fugar.

Malco se împiedică de rădăcina ieşită din pământ a unui arbore şi căzu. Unul din soldaţi îi sări în spate şi, scos din minţi de mânie, ridică sabia asupra capului celui căzut şi îi reteză scurt urechea ce-i mai rămăsese.

Două ţâşnituri de sânge izvorâră din rană. Malco închise ochii şi se lăsă să cadă la pământ ca mort, fără un strigăt, fără un geamăt. Soldaţii încremeniţi îl priveau şi nu ştiau ce să facă.

Sângele curgea încet şi întunecat din obrazul lui Malco. Lui i se părea că aude tropotele unui triumf, apoi un cântec de flaute, de o blândeţe nespusă cum nu mai auzise niciodată şi un delir aiura că totul era în cinstea lui, ca să primească pe marele rege care se întorcea după mari izbânzi asupra duşmanilor săi.

Şi astfel, muri, stors de sânge, în acelaşi loc şi în aceiaşi zi a răstignirii lui Petru, Apostol şi Pontifice, faimosul servitor al lui Caiafa, Ezechia, poreclit Malco.