Către noua generaţie

După treizeci de ani se vede într-adevăr cât valorezi, pentru că apar cei mai tineri decât tine. Până pe la treizeci de ani trebuie să te baţi cu cei în vârstă, iar lucrul acesta e mai uşor. Suntem judecători şi călăi în numele forţei eruptive a imaturităţii care vrea şi ea un pic de soare ca să înflorească. Duşmanii s-au ajuns, au devenit celebri, dar sunt obosiţi şi îşi ascund sub tăcerea amară şi sub zâmbetul acru seninătatea laşă a satisfacţiei. Stau jos şi nu vor să se scoale. Aşteaptă, ne suportă, iar, dacă se tem cu adevărat, ne fac ochi dulci şi ne momesc prin cordialitate. Dar când apar ceilalţi, cei noi, cei proaspeţi, cei dinth urmaşi, băieţii care aveau zece ani şi mergeau încă la şcoală când noi aveam douăzeci şi dădeam primele lovituri, atunci începe ziua încercărilor şi a evaluării. Tinerii aceştia s-au hrănit din noi, au mers pe urmele noastre, ne-au urmat o bună bucată de drum, dar acum e timpul schimbării şi al majoratului. De aceea, simt nevoia să se revolte împotriva celor mai apropiaţi lor şi se pregătesc să ne atace, aşa cum noi i-am atacat pe cei mai mari ca noi. Chiar dacă nu ne atacă în public, ne judecă între ei. Pentru ei, suntem deja obiect de istorie şi de evaluare. Se simt superiori, sunt siguri că ne-au depăşit sau că sunt în stare să ne întreacă dintr-o singură mişcare. Între noi şi ei nu mai există acea afectuoasă încredere271care ne-a legat de cei care aveau aceeaşi vârstă cu noi, care ne-a încurajat în aceleaşi competiţii şi care ne-a făcut să înţelegem treptat slăbiciunile şi lipsurile operei noastre. Nou-veniţii nu vor să ştie de nimic: ei aparţin unui alt timp, au trecut prin alte climate, au alte iubiri ascunse, alte legături, alte aversiuni. Ne întâmpină cu răceală, în numele dogmelor zilei, consemnate în formule de circulaţie ieftină. Sunt cruzi ca nişte copii şi necuviincioşi ca nişte borfaşi. Fac parte dintr-o altă rasă, vorbesc o altă limbă. Putem să stăm alături de ei, să lucrăm cot la cot, să vorbim şi să ne zâmbim, dar nu ne înţelegem. O simt: prin venele noastre nu curge acelaşi sânge. Simt cum atârnă deasupra capului meu sentinţa lor dispreţuitoare, osânda lor arogantă.

Dar uite că eu nu vreau să fac pe mortul şi pe omul superior, aşa cum au făcut cu noi mulţi dintre cei vârstnici. Nu vreau să mă prefac că nu-i cunosc, nu vreau să-mi ascund capul după vrafuri de cărţi sau să mă înfăşor în toga cezariană a asasinatului mulţumit de sine. Nici gând. Eu sunt eu, iar ei sunt ei. Să facem socotelile. Nu mi-e frică de cei noi, aşa cum nu mi-a fost frică nici de cei vechi.

Sunt gata să dau pe faţă toate cărţile mele şi să mă apăr cu dinţii şi cu ghearele, cu cuvântul şi cu mintea, ca un sălbatic şi ca un civilizat. Nu dau înapoi. Nu mă dau bătut. Am mai spus-o: nu sunt sfârşit. Titlul acestei cărţi e greşit, nu e mare pagubă. In ea e vorba despre un om care e gata să-şi vândă scump pielea şi care vrea să termine cât mai târziu cu putinţă.

Nu-i dispreţuiesc pe tineri şi nu-i urăsc. Pentru unii dintre ei am făcut tot ce-am putut. Nu i-am îndepărtat. I-am tratat cu asprime atunci când am crezut că sunt demni să afle adevărul din272gura unui om. I-am aşteptat, i-am dorit, i-am pândit la pragul celor douăzeci şi cinci de ani, ca să văd de ce erau în stare, ce sălăşluia în ei. I-aş fi vrut mai violenţi, mai personali, mai puţin gravi şi mai puţin asemănători unor fonografe. Dar n-are importanţă: îi respect şi îi stimez aşa cum sunt. Nu-i condamn dacă fac lucruri mediocre sau dacă scriu prostii: trebuie să faci multe lucruri proaste pentru a ajunge să înfăptuieşti câte unul mulţumitor. Nu ajungi la douăzeci de ani cu capodopera pregătită în sertarul biroului. Sper c-o vor realiza şi atunci vor putea să treacă peste mine fără remuşcări.

Dar nu vreau nici să mă umilesc în faţa lor. Nu vreau să dispar înainte să rezist până la ultima suflare. Dacă printre ei se află vreunul care crede că mă poate pălmui şi călca în picioare înainte de vreme, fără nici o justificare, să ştie că se va trezi în faţa unui om înarmat şi viu, nu în faţa unui hoit ciung. Ca să distrugi trebuie să şi faci ceva, iar ca să învingi e nevoie să sângerezi din toate rănile.

Înainte, băieţi! Aş fi fost poate în stare să folosesc mai bine aceşti treizeci de ani ai mei – douăzeci de ani de viaţă cerebrală, zece ani de lectură. Totuşi am făcut ceva. Am luat parte la mişcări de idei şi le-am iniţiat, am întemeiat reviste, am publicat o jumătate de duzină de cărţi, am risipit idei neghioabe sau profunde, cum or fi fost, în dreapta şi-n stânga. Sunt cineva, reprezint ceva, am un trecut şi voi avea, cu orice preţ, un viitor.

Dar voi? Voi ce-aţi făcut, ce faceţi? Ia să vedem: articole, recenzii, critici – critici-recen-zii-articole. Sunteţi deştepţi, desigur, şi culţi. Dar deocamdată, dacă nu mă înşel, vă agăţaţi încă cu toţii de case străine, trăiţi pe spinarea celor ce au realizat ceva, vă înălţaţi punându-vă sub273tălpi volumele altora. Între voi se află unii care au făcut sau vor face artă: foarte bine. Să judeci e greu, dar să faci e şi mai greu. Vom vedea.

Până atunci, eu nu vreau să fiu expediat în doi timpi şi trei mişcări. Nu vreau să fiu strivit sub călcâi fără să protestez. Pentru voi, anume pentru voi, mai ales pentru voi, am scris această istorie dramatică a spiritului meu.

Iată-mă: m-am deschis şi m-am despicat, mi-am scos la vedere viscerele şi nervii ca în planşele de anatomie. Dacă doriţi, puteţi să faceţi cunoştinţă cu ceea ce e mai adevărat în mine, ca să evitaţi judecăţile pripite. În această carte nu se află biografia mea, ci desfăşurarea exactă a evenimentelor mele interioare. Explicaţia şi cheia întregii mele opere se găsesc aici. Nu e o operă de artă, e o mărturisire făcută mie însumi şi celorlalţi. Din ea veţi învăţa să-l cunoaşteţi pe mizantropul sentimental şi pe ofensatul care a izbutit, slavă Domnului, să devină antipatic atâtor oameni. Vă dau pe mână spiritul meu, vă pun la dispoziţie probele şi contraprobele. Pentru acestea şi pe baza acestora vreau să fiu judecat. Voi continua să fac multe lucruri, să lucrez cu voi, alături de voi, dar o perioadă din viaţa mea s-a încheiat şi vreau să se ţină seama de această dezordonată revărsare a mea în cincizeci de capitole.

Mă prezint în faţa ochilor voştri reci cu toate durerile, speranţele şi slăbiciunile mele. Nu cer milă, nici îngăduinţă, nici laude, nici mângâieri, ci numai trei sau patru ore din viaţa voastră. Iar dacă, după ce m-aţi ascultat, veţi continua să credeţi, în ciuda vorbelor mele, că sunt într-adevăr un om sfârşit, va trebui cel puţin să recunoaşteţi că sunt sfârşit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri şi că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.

SFÂRŞIT