Nu sunt sfârşit

În Italia umblă zvonul că sunt un om secătuit, epuizat, sfârşit? Se spune chiar că am fost doar un foc de paie şi că vântul de primăvară a spulberat până şi ultima rămăşiţă de cenuşă?

Încetişor, băieţi! Puţină răbdare, vă rog. Nici vorbă de sfârşit! Păi nici măcar n-am început! Închipuiţi-vă că tot ce-am făcut şi cât am făcut până acum a fost doar o prefaţă, o introducere, un indice anticipativ, un anunţ, o proclamaţie şi, dacă vreţi, chiar o revărsare de must şi de spumă menită să ajute maturaţia interioară. Ce e mai bun vine de-acum înainte: abia astăzi mă nasc.

Focul de paie era un foc de bucurie, un foc bengal, un joc de artificii copilăresc, un lucru plin de haz, făcut ca să mă distrez. Dar astăzi mă simt în stare să stârnesc un incendiu care să nu mai poată fi stins!

Nu ştiu ce vreţi să faceţi cu groapa pe care aţi săpat-o pentru mine (poate veţi ascunde în ea, mai curând sau mai târziu, fetuşii voştri avortaţi), dar vă sfătuiesc să aruncaţi la coş epigrafele. Nu există lespede de marmură care să mă facă să plec capul: condamnările voastre la moarte îmi stârnesc un chef, o poftă de râs, de dans, de lucru, pe care de mult timp n-o mai cunoscusem.

Nu! Vă spun încă o dată: nu e bine să confundaţi tăcerea cu moartea, reculegerea cu sfârşitul şi pregătirea cu sinuciderea. Am treizeci de ani, dar părul mi-e încă blond şi cârlionţat, mai am încă destui dinţi, am mâinile zdravene, picioarele sprintene. Îmi simt mereu sângele bătând ca un ciocan la încheieturile mâinilor şi la tâmple, ideile268âmi clocotesc încă în cap, mintea încă nu m-a lăsat, ba chiar s-a făcut mai limpede şi mai hotă-râtă. Mai am încă ceva de spus, mai am încă timp în faţa mea: acasă am întotdeauna hârtie albă din belşug, hârtie netedă, albă, tăiată, pe care peniţa alunecă uşor şi repede, şi am încă peniţe de oţel şi călimări pline, neîncepute. Nu-mi lipseşte nimic, ceasul meu n-a venit încă, nu era acela, dar poate e pe cale să bată. Nu mă predau, nici nu mă retrag. Sunt mereu aici, în persoană, gata să le răspund la toate tuturor.

Am atâtea lucruri de spus! N-aveţi idee câte impresii şi câte descoperiri vreau să le comunic altora înainte de-a muri. Nu pot să condamn şi să suprim toată această parte a fiinţei mele, care e cea mai bună – singura care le justifică pe toate celelalte. Am datorii faţă de mine însumi, faţă de oameni, faţă de spirit. Simt că, în ţara mea, în lume, reprezint un curent de idei care nu e bine văzut, care nu e răspândit şi înţeles; că întruchipez ostilitatea şi duşmănia împotriva unor moduri de-a gândi şi de-a scrie care sunt ruşinoase, dăunătoare, neputincioase. Şi-atunci vreţi să rămân nemişcat şi mut, să mă retrag în chilia unui contemplator taciturn sau în odaia călduţă a unui om aşezat, căruia puţin îi pasă de mersul lumii din moment ce cina lui e asigurată?

Mai bine moartea decât un asemenea sfârşit! Trebuie să exprim ceea ce port în mine, datoria mea este să fac în aşa fel încât alţii să nu mai spună anumite lucruri, să nu le mai gândească şi să nu le mai scrie aşa cum le-au scris. Nu-mi pasă că toate acestea nu vor folosi la nimic, nu mă interesează. V-o spun sincer: nu mă interesează deloc. Am depăşit şi stadiul acesta. Sacrificiu mare şi demn, tocmai pentru că e absurd. Nici o acţiune269raţională n-a fost numită vreodată sacrificiu. Mă simt destul de puternic ca să-mi risipesc forţele făcând pe Tantal şi destul de bogat ca să arunc pe fereastră ceea ce e bun. Nu numai că nu sunt sfârşit, sunt inepuizabil – văpaia mea este asemenea celei care-i învăluie pe cei trufaşi în infernul dantesc – de nestins. Şi mi se pare că tinereţea mea trebuie să fie eternă precum cea a zeilor Eladei.

Mi se pare, am spus, dar nu cred că e aşa. Va veni şi pentru mine ziua în care solzii de aur ai lucrurilor vor cădea precum fâşiile de în pictate ce înfăşoară mumiile milenare; va veni şi ziua în care soarele mi se va părea doar o lumină mai mult pe cerul apăsător, iar întoarcerea primăverii va fi numai o nouă pagină de almanah; florile vor distila zadarnic din pământul murdar cele mai dulci culori pentru a se întrece cu cerul, trilul din serile calde al privighetorilor nu va mai fi decât unul din multele zgomote ale nopţii, iar când soarele va coborî spre fluviu, nu voi mai urca scările dealurilor pentru a-l saluta în tăcere din priviri. Femei blonde, fragede, ispititoare, bine făcute, vor trece pe lângă mine, iar carnea mea nu se va înfiora de dorinţă: nu-mi mai sunt destinate mie, nu mă mai gândesc să plac. Toată viaţa mea va fi parcă pierdută într-o lenevie indiferentă, într-o ceaţă de amintiri cenuşii şi aproape identice, fără zvâcnetul vreunei dorinţe şi fără străfulgerarea vreunei acţiuni. Se va întâmpla şi cu mine ceea ce se întâmpla cu toţi.

Dar înainte să ajung la sfârşitul acesta, vreau să umplu cu suflarea mea toate trâmbiţele universului, să împlinesc toate sarcinile, să-mi satisfac toate răzbunările şi să-mi las scrise şi incrustate cuvintele şi voinţa mea. Abia am început. Copilul se naşte la nouă luni, dar omul începe la treizeci270de ani. Floarea a înflorit, dar fructul trebuie să se mai coacă, înainte să putrezească.