Coborârea

M-am întors. Nu sunt în stare să mă gândesc la întoarcerea aceea. N-am cuvinte să spun ce-a însemnat în viaţa mea. O văpaie de cumplită ruşine îmi arde obrazul. Un fior de gheaţă îmi străbate măruntaiele. Mi se înceţoşează ochii, scrâşnesc din dinţi, inima parcă mi se opreşte, dar după aceea bate din nou şi zvâcneşte mai tare, ca şi când ar vrea să acopere glasul lăuntric al remuşcărilor. N-a fost o întoarcere, ci o fugă, o înfrângere – un sfârşit. Am simţit că tot ce fusese mai bun în viaţa mea se consumase, că rostul meu pe lume se încheiase. Aş fi putut, după aceea, să mănânc, să dorm, să scriu şi chiar să plac (să stârnesc interesul celorlalţi, să-mi fac un nume etc), dar ascensiunea metafizică a fiinţei mele se încheiase, eşuase. Nu se sfârşea o perioadă a vieţii, se sfârşea o persoană. Nu se încheia o experienţă, se stingea un suflet.

Speranţă, orgoliu, desăvârşire, divinitate! O, visuri de care m-am lăsat cu totul răpit! O, entuziasm în care m-am lăsat cu totul pierdut! O, iubiri lacome şi nerăbdătoare ca nişte primăveri în care se simte arşiţa lui august! Cel care n-a aşteptat nopţi de-a rândul în întuneric să se deschidă porţile şi să năvălească lumina; cel care nu şi-a lipit gura uscată de izvorul ce trebuia să ţâşnească, dar care a rămas secat şi mut; cel care nu s-a văzut pe sine mare, pe piscul celui mai înalt munte, rival cu Dumnezeu, stăpân peste oameni, domn peste întreg pământul, dincolo şi deasupra tuturor isprăvilor omeneşti, mărunte sau măreţe, josnice sau glorioase, singur cu sine însuşi, singur sub cer, acela nu va putea înţelege ce simt eu când mă gândesc la întoarcerea aceea.

Coboram. Veneam de sus, din munţi, de pe culme. Dar nu coboram ca păstorul ce iese din mărăcinişul arzător cu legile adevărului săpate în inimă şi-n piatră. Nu coboram ca bunul păstor dintre măslinii învăluiţi în noapte, spre o suferinţă plină de promisiunea eternităţii, spre o moarte care era un început al vieţii. Coboram singur şi orb. Nu coboram: mă prăbuşeam. Nici măcar surâsul unei nădejdi nu-mi lumina chipul. Totul se sfârşise. Reîncepuse mediocritatea, josnicia, meschinăria – şi pentru totdeauna. Adio, tinereţe! Adio, măreţie divină! Adio, viaţă adevărată!

Plecasem în munţi, crezând ca un nătâng că dacă voi urca o mie sau două mii de metri voi fi mai aproape de cer. Mă retrăsesem în singurătate, închipuindu-mi că poate exista o altă singurătate decât aceea pe care spiritul puternic, refugiat în sine însuşi, e în stare să şi-o creeze înăuntrul său. Cu tâmpla culcată pe iarba măruntă a poienilor de munte, cu braţele desfăcute ca un titan răstignit, nemaivăzând altceva decât infinitul ceresc al poeziei şi al credinţei, în deplină intimitate cu cerul liber, începând să tremur când stelele se porneau să tremure în albastrul închis al amurgului, aşteptasem clipa, momentul, izbucnirea, explozia, revelaţia orbitoare: minunea. Dar192nimeni nu răspunsese la invocaţiile mele, nimeni nu venise în întâmpinarea mea. Lucrurile rămăseseră surde la chemările mele: totul continua să fie la fel ca înainte. Mi se părea că oamenii, oricât de îndepărtaţi, râd de mine. Ii auzeam rân-jind aproape mulţumiţi.

„Voia să fie mai mult decât noi. Să iasă din rândul oamenilor. Se cutremura în faţa mizeriei noastre. Acum, şi el, dacă vrea să trăiască.”

(Numai o femeie plângea în depărtare. Oare într-adevăr plângea? Sincer? Poate dintr-un orgoliu trădat?)

M-am îmbolnăvit. M-a părăsit şi puţina vigoare pe care-o mai aveam. M-am întors spre case, acasă – printre cei apropiaţi, printre cei îndepărtaţi. M-am întors aşa cum se întoarce printre prizonieri cel care s-a crezut, un timp, graţiat. Nu mai eram cel de mai înainte. Nu eram cel care-aş fi vrut să devin. Eram un monstru: un monstru nefericit şi rigid. Palid, sleit, îndărătnic, nu mai voiam să văd pe nimeni. Nimic nu mă mai atrăgea în lumea valorilor obişnuite. Mi-am părăsit până şi prietenii. Le-am spus că nu vreau să văd pe nimeni, că o bucată de vreme vreau să fiu singur, singur şi sălbatic ca în anii adolescenţei. M-am închis în casă. Am plecat în alt oraş. N-am mai făcut nimic: n-am răspuns nici la scrisori, nici la insulte, nici la şoapte de iubire.

Ce anume mă mai putea atrage şi subjuga după ceea ce încercasem? Arta? Gloria? Gândirea? Oare acestea nu erau tocmai bucuriile pe care le părăsisem, fericirile la care renunţasem, scopurile pe care le depăşisem fără să le ating, pentru că mi se păreau prea mărunte şi prea apropiate? 193 Cum ar putea oare cel care a vrut totul să se mulţumească cu puţin? Cum ar putea oare cel care a căutat cerul să se simtă bine pe pământ? Cum ar putea oare cel care a apucat pe calea dum-nezeirii să se resemneze cu omenescul? Totul s-a sfârşit, totul s-a încheiat, totul e pierdut. Nu mai e nimic de făcut. Consolarea? Nicidecum. Plânsul? Dar ca să plângi trebuie să mai ai o fărâmă de credinţă, îţi mai trebuie un pic de speranţă! Eu nu mai sunt nimic, nu mai însemn nimic, nu mai vreau nimic, nu mai fac nici o mişcare. Sunt un obiect, nu mai sunt un om. Atingeţi-mă: sunt rece ca o piatră, rece ca un mormânt. Aici e îngropat un om care n-a putut să devină Dumnezeu.