Numai eu sunt de vină

Nu cârtesc împotriva ta, destinule, etern şi abstract ţap ispăşitor al slăbiciunilor omeneşti, nici nu mă agăţ de măgăria şi răutatea oamenilor, care au împiedicat înflorirea şi rodirea spiritului meu, neîngăduind triumful pe care poate îl meritam.

Să ne oprim puţin asupra acestui poate, prietene. Dacă am fost slab, să nu fiu şi nedrept. Să dea Dumnezeu să am curajul cel din urmă: acela de-a mă privi pe mine însumi în faţă, de-a citi fără întrerupere, fără scăpări din vedere şi fără şovăire în cartea memoriei mele, de-a zgândări şi de-a scormoni rănile, până la fund, fără să mă tem de durere şi de puroi.

194 N-am izbutit să fac ceea ce îmi propusesem, n-am îndeplinit ceea ce promisesem, n-am ajuns să obţin puterea pe care am visat-o, dorit-o şi urmărit-o ani de zile.

Pe cine să arunc vina? Poate sunt de vină înseşi planurile, promisiunile şi dorinţele mele prea mari? Nicidecum! Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte. Am aspirat spre câteva dintre acele lucruri despre care se spune că sunt imposibile şi care, de fapt, n-au fost posibile până acum pentru nici un om; dar oare nu stătea tocmai în asta temeiul orgoliului şi beţiei mele? Nu m-am numărat eu însumi, de bunăvoie, cu îndrăzneală, printre căutătorii absurdului?

Nu, nu, nu e cazul să mă văicăresc invocând asemenea scuze. Să scot la lumină piedicile de nebiruit puse în cale de oameni, de mizerie, de mediocritatea vremurilor, de invidia celor din jurul meu, de dispreţul duşmanilor, de indiferenţa celor mulţi? Toate astea sunt doar poveşti. Nu există forţă care să nu fíe învinsă de una mai mare; nu există duşman care să nu poată fi pus la pământ de către unul mai puternic decât el; nu există mizerie care să facă imposibilă dobândirea unei bogăţii nemaivăzute; nu există gheaţă care să nu poată fi topită, încălzită, făcută să fiarbă. Când cineva se apucă de un lucru, trebuie să ştie de ce are nevoie pentru a-l duce la bun sfârşit. Dacă nu-l ţin puterile, trebuie să şi le sporească înainte de-a porni la treabă sau să se pitească în umbră şi să facă ce fac toţi.

Nu, dragul meu, nici cu asta nu mă pot apăra. Nenorocirea este – acum o pot spune – că cei mai slabi îşi propun tocmai isprăvile cele mai195greu de înfăptuit, cei mai laşi – acţiunile cele mai cutezătoare, iar cei cu respiraţia scurtă şi cu picioarele slabe – cursele cele mai lungi. De ce? Din mai multe motive: atracţia contrastului, care se observă în toate lucrurile omeneşti; nevoia de-a se exalta şi de-a se ameţi cu puteri imaginare şi visuri de mărire; presimţirea obscură a unei scuze comode, când întreprinderea nu reuşeşte şi se spune că de vină e însăşi grandoarea ei. Astfel, lăsând impresia că faci mai mult decât ceilalţi, faci de fapt mai puţin decât oricine, pre-gătindu-ţi o frumoasă şi glorioasă înfrângere: ţi-ai propus lucruri atât de mari, încât era firesc să nu te ţină puterile. Cine ştie ce lucruri grozave ai fi făcut dacă ambiţia ta ar fi fost puţin mai mică!

Cunosc atât de bine toate aceste cochetării şi portiţe de scăpare ale celor care nu izbutesc în viaţă, încât n-am nevoie de ele. Să nu se spună că-mi ascund nimicnicia sub strălucirea unor sofisme sau că-mi acopăr sărăcia sufletească sub o pojghiţă de sulemeneală patetică.

N-am reuşit pentru că nu voiam, nici nu ştiam precis cum să reuşesc. Iată adevărul curat, adevărul gol-goluţ. N-am reuşit pentru că n-am ştiut să obţin puterea care-mi lipsea şi pentru că n-am avut mereu în mine, clipă de clipă, ca un focar al sufletului, visul pe care-l glorificam în cuvinte.

Credeţi că nu mă doare că trebuie să-mi mărturisesc, cu atâta neîndurare, slăbiciunile vieţii mele? Dar de ce aş continua să mă mint pe mine însumi şi pe ceilalţi?

De câte ori, în loc să mă închid în camera mea, singur cu gândurile mele, m-am lăsat copleşit de196un moment de plictiseală şi am ieşit din casă, m-am oprit în faţa vitrinelor, am urmărit luminile ce pâlpâiau deasupra capului meu, m-am urcat în tramvaiele zgomotoase şi rapide, m-am aşezat într-o cafenea ca să privesc ilustraţiile dintr-o revistă burgheză, m-am întâlnit cu prietenii şi împreună am discutat despre tot felul de prostii, la modul răutăcios sau spiritual, m-am dus în vizită şi am băut cafele din ceşcuţe aurite, pălăvrăgind cu domnişoare străine şi cu bătrâne doamne sentimentale.

De prea multe ori am lăsat o pagină la jumătate, într-un punct mai greu, şi m-am întins pe divan ca să citesc o carte la întâmplare, care să-mi dea iluzia că gândesc, ba chiar am căutat glumele spirituale din ziare. Lenea, dulcea şi otrăvitoarea lene, cea cu o sută de feţe şi o sută de ispite, m-a târât, m-a sedus şi m-a corupt aproape întotdeauna. Sub pretextul că mi-e frig sau somn, că n-am peniţe sau hârtie, lenea m-a răpit de la lucru, m-a făcut să amân ani şi ani de zile transformarea radicală a sufletului meu, luarea unor hotărâri decisive. Pe urmă m-am lăsat învins de trup, de senzualitate: de pântec şi de sex. Am mâncat prea mult, astfel încât ore la rând nu mai puteam să lucrez, am băut atâta, încât am ajuns în starea aceea de plăcută ameţeală, când toate ţi se par uşoare şi îndepărtate, şi am pierdut ore de-a rândul, nopţi şi seri de-a rândul în preajma femeilor, plin de patimă, fericit.

De câteva ori teama de ridicol m-a oprit la jumătatea drumului, când eram gata să mă compromit din cauza plăcerilor carnale sau a banului – consideraţiile omeneşti şi facila cazuistică197burgheză m-au făcut timid, nesigur, molatic şi uituc – iar nevoia de bani a îndreptat spre alte scopuri slabele mele puteri, mi-a tulburat spiritul, l-a înjosit până la minciună şi compromisuri. Treptat, frumoasele ore de exaltare au dispărut, griji noi au pus cu totul stăpânire pe sufletul meu, trândăvia mi-a astupat urechile cu vată, ca să nu aud chemările şi remuşcările; plăceri mai ieftine şi scopuri mai mediocre m-au ţinut în starea aceea de visare îngălată şi neliniştită, duşmană a faptei, în care căutam încă să promit cu vorba, dar din care marea voinţă de acţiune din unele ceasuri alese se evaporase, iar flăcările de altădată nu mai erau decât rămăşiţe de jăratic, pâlpâind uneori roşii de sub cenuşa întunecată.

Astfel am ajuns să-mi recunosc pe faţă neputinţa, să las la o parte planurile dumnezeieşti şi jurămintele eroice, pentru a povesti, cu o melancolică seriozitate, prăbuşirea unui suflet. Numai eu sunt de vină şi nădăjduiesc că, pentru această sinceritate, trecuta mea laşitate îmi va fi iertată.