Cucerirea divinităţii

^Y^cum, fără îndoială, deşteptăciunea şi v^yQt' bunătatea – ca şi poezia şi sistemele filosofice – nu mai erau de-ajuns.

Înainte de-a traversa Atlanticul ca profet al noii împărăţii, trebuia să fiu – să fiu în mod real, efectiv – ceea ce atâta timp visasem pentru mine şi propusesem altora: un sfânt, o călăuză, un exemplu.

Trecuse vremea (fusese chiar prea lungă!) a planurilor, nehotărârilor, promisiunilor, speranţelor – a programelor.

Cum se putea închipui un sfânt care să nu facă minuni, un aducător de credinţă fără prestigiu, un Dumnezeu fără putere? Dacă, pentru mine, aceasta era unica raţiune a vieţii, şi nu alta, nu mai puteam amâna împlinirea şi desăvârşirea ei. Fluturele angelic trebuia să se smulgă din crisalida cenuşie, rodul trebuia să se pângărească, după uşuratica risipă a florilor. Trebuia să sfâr-şesc odată cu amânările, să arunc în aer punţile în urma mea, să-mi schimb viaţa, caracterul şi sufletul, să pun pecetea faptei pe şirul încurcat al intenţiilor.

Nu mă puteam amăgi că voi face totul singur, din nimic. Eram nevoit, în pofida suveranului meu dispreţ faţă de trecut, să mă integrez şi eu unei tradiţii, să mă încredinţez învăţăturilor altora, să profit de experienţe mai vechi. Dar în ce parte să mă întorc cu o speranţă mai îndreptăţită de-a primi ajutor? 180 Scopul meu imediat era să sporesc la infinit puterea voinţei, să ajung în situaţia ca spiritul meu să poată porunci oamenilor şi lucrurilor fără a folosi drept intermediari acte exterioare. Adică: să săvârşesc minuni. Nimic altceva.

Sfinţii şi magii (sau cei care erau câte puţin din fiecare: profeţii evrei, fachirii indieni) pretindeau că făcuseră minuni. Cei dintâi fără a căuta să facă aşa ceva, aproape fără să vrea; ceilalţi, supunându-se unei discipline riguroase şi bazân-du-se pe doctrine secrete şi pe forţe străine. Aşadar minunile erau posibile – exista deja începutul unei arte a miracolelor. Un început, un indiciu, un rudiment; această artă trebuia să fie constituită, să i se găsească regulile sigure şi să fie pusă în aplicare. Chiar dacă faptele pe care istoricii preafericiţilor şi teoreticienilor magiei le numeau miracole nu erau miracole adevărate, miracole propriu-zise, în sensul riguros şi filosofic al cu-vântului, pe mine nu mă interesa. Erau fapte extraordinare, exemple ale unei puteri ieşite din comun, manifestări ale unor oameni înzestraţi cu calităţi divine: mi-era de-ajuns.

Studiindu-i, pătrunzând viaţa acestor oameni, observând pe ce căi ajunseseră să facă ceea ce făcuseră, trebuia să aflu, până la urmă, secretul lor – impulsul prim şi neîndoielnic al minunilor. După aceea, totul era doar o chestiune de voinţă şi perseverenţă. Odată ce cunoşteam drumul, nu putea să fie prea greu să-l străbat: pe unde trecuseră alţii, aveam să trec şi eu!

Sfinţii mă îndrumau spre religii, magii – spre ştiinţele oculte. Drumuri numai aparent divergente: religia şi magia se născuseră împreună, în timpurile primordiale. Sfinţii fuseseră taumaturgi

181(aproape toţi), iar magii (cei adevăraţi) fuseseră, trebuie să fi fost, puri şi asceţi. Cunoşteam de mult ambele drumuri: cel ceresc, spre paradisu-rile consacrate, şi cel subteran, spre infernurile blestemate.

După falimentul în scepticism al Aufklă-rung-xAui meu, mă îndreptasem cu o anumită simpatie spre credinţe, chiar spre creştinism, spre catolicism. Recitisem Evangheliile fără aroganta duşmănie voltairiană din primii ani, intrasem din nou prin biserici, şi nu numai pentru a admira arhitectura, picturile din altare şi frescele din capele. Recitisem Evangheliile ca să-l caut pe Hristos, intrasem din nou prin biserici ca să-l găsesc pe Dumnezeu. Cultul mă atrăgea nu numai pentru frumuseţea ceremoniilor şi pentru muzica liturghiilor cântate. Ceva nelămurit – nevoia de-a crede, de-a redeveni copil, de-a mă simţi în legătură cu creştinătatea din care ieşisem -fremăta uşor înăuntrul meu, fără să se contureze limpede. II citeam pe Sfântul Augustin, meditam asupra lui Pascal, gustam Cununa Sfântului Francisc1. Ajunsesem până la Introduction ă la Vie Devote2 şi la Exerciţiile spirituale3. Curiozitate psihologică? Dorinţă de informare?

În mare parte, da. Dar era şi un sâmbure de dorinţă de-a crede, un dor ascuns de-a face parte

1. /Fioretti di Sari Francesco d'Assisi – culegere de legende populare despre viaţa Sfântului Francisc din Assisi şi a discipolilor săi, apărută în Italia în secolul al XlV-lea. (n. r.)

2. Lucrare a Sfântului Francisc de Sales (1567-l622). (n. r.)

3. Lucrare a Sfântului Ignaţiu de Loyola (149l-l556). (n. r.)182din uimitorul corp mistic care a dat lumii atâtea capodopere ale sufletului şi ale faptei. Apologetica mă interesa, iar misticismul, în parte datorită exemplului unor prieteni, mă atrăgea. Am început să-i studiez pe misticii vechi şi moderni: de la Plotin la Novalis. Mai ales pe germani (Meister Eckhart, Suso1, Böhme) şi pe spanioli (Lull, Sfânta Tereza, Sfântul Ioan al Crucii). Speculativii şi senzualii – nu-i uitam nici pe solitari, pe anahoreţi, pe disperaţii iubitori ai lui Dumnezeu – care îşi petrecuseră viaţa în continuă rugăciune, în peşterile munţilor. In toţi găseam ceva care se potrivea cu starea mea: elevaţie, contopire cu fiinţa, lepădare de sine, speranţă într-un destin mai înalt.

Într-unii dintre misticii heterodocşi – ca Novalis – găseam cele mai explicite promisiuni a ceea ce căutam, dar nimic mai mult decât promisiuni şi aşteptări. Alţii mă conduceau spre înălţimile rarefiate ale celei mai abstracte iubiri, dar voiau să renunţ la orice cunoaştere, la conştiinţa mea, la persoana mea. Mă invitau la scufundarea în abis, la contopirea, nu cu oceanul mişcător al particularului, ci cu infinita indeterminare a lui Dumnezeu. E adevărat că unii dintre aceştia, topindu-se în inefabila divinitate, reuşiseră să săvârşească tocmai ceea ce voiam eu: miracole. Renunţând la tot, chiar şi la ei înşişi, la individualitatea lor, obţinuseră totul. Cel care dă totul va primi totul. Era o portiţă spre secretul puterii divine, însă una prea umilitoare pentru orgoliul meu.1. Henry Suşo (1300-l366) – mistic german, (n. r.)183 încă de pe când meditam asupra căutării diversului, recunoscusem că e necesar să te pătrunzi de acest tot, pentru ca el să-ţi dea ascultare. Cit timp ne simţim separaţi, nu avem dreptul să dăm ordine lucrurilor separate de noi şi, dacă totuşi le dăm, nu vor fi ascultate. De fapt, misticismul era distrugere a barierelor, negare a detaşării, avânt spre inseparabilul absolut şi etern. Misticul nu se simte separat de lume, de fiinţă -de Dumnezeu. Devenit parte integrantă a lumii, abdicând de la exerciţiul voinţei sale particulare, acesta devine, fără să-şi dea seama, un fel de voinţă universală, şi legile cele mai rigide ale fizicienilor cedează în faţa dorinţei iubitoare a unui om în extaz.

Dar până şi puterea sfinţilor e limitată şi discontinuă, şi descoperim în modul de-a ajunge la ea însuşi principiul imposibilităţii sale. Puterea desăvârşită ar putea fi atinsă numai prin renunţarea totală la eul propriu. Însă când această renunţare ar fi dobândită, orice amintire a gândi-rii, orice urmă de voinţă, orice fior de dorinţă ar fi cu totul stinse şi le-ar fi cu neputinţă să apară din nou. Şi atunci, poruncile ar fi de neconceput şi imposibile. Cel care ar atinge puterea supremă n-ar putea, tocmai din cauza asta, să se folosească de ea.

Dar eu nu puteam, nu voiam să renunţ la mine însumi. Ce nevoie aş fi avut de o putere al cărei preţ e inconştienţa? Voiam să acţionez asupra lucrurilor particulare: să cunosc, să ştiu, să prevăd. Nu să uit de mine însumi, nu să-mi anulez gândirea. Atunci m-am îndreptat cu şi mai multă îndrăzneală spre celălalt drum: spre ocultism.184 Nu era prima dată când încercam să pătrund în incinta templului blestemat. Încă de prin ultimii ani al lacomului meu enciclopedism bătusem şi la uşa aceasta. Miraculosul mă atrăsese întotdeauna (o, O mie şi una de nopţi, capodoperă a întregii poezii!) şi nici acum nu mă sfiam să-l caut în ciocăniturile unei măsuţe rotunde sau în cuvintele fără şir ale unui mediu nedresat încă pe deplin. Pe drumul vulgar al şedinţelor spiritiste (saloane caraghioase, babe isterice în doliu, becuri roşii, picioare şi pulpe care se întâlnesc, râsete înăbuşite, tăcere chinuitoare în aşteptarea loviturilor fatale) îmi făcusem câteva cunoştinţe printre iscoadele lumii de dincolo. Unii, cei mai copilăroşi, nu căutau decât certitudinea unei vieţi care să continue şi după suflarea din urmă. Alţii, mai idealişti, tindeau spre o regenerare morală a lumii de-aici, prin cunoaşterea legilor lumii de dincolo. Alţii, în sfârşit, mai eroici sau mai şarlatani, îţi dădeau de înţeles că toate micile performanţe fizice ale spiritismului, precum şi palavrele, şi complicaţiile abracadabrante ale teozofiei nu însemnau nimic sau erau, cel mult, un început. Făceau aluzie la doctrine superioare, la tradiţii secrete, la maeştri invizibili sau îndepărtaţi, la ezoterisme de prim ordin, rezervate celor care erau în stare să treacă cu bine cele o mie de probe teribile şi promiteau vag puterea, chiar puterea aceea pe care o căutam eu peste tot. Cu unii dintre ei am stat de vorbă pe-ndelete, am citit izvoarele tulburi ale ştiinţei lor de împrumut, am frecventat câteva reuniuni ce nu miroseau a tămâie, m-am iniţiat, pe departe, în teozofie, am încercat exerciţii de respiraţie recomandate de yoga, am cerut stăruitor să mi se spună taina,! 85m-am oferit ca discipol. Nu pentru că aş fi avut deplină încredere în acel talmeş-balmeş ezoteric şi simbolistic din care, după părerea lor, trebuia să ţâşnească lumina (lumina care avea să ne aducă noua viaţă, o viaţă bogată în puteri), dar credeam totuşi că trebuie să fie ceva adevărat în instrucţiunile lăsate discipolilor, privitoare la un regim mental (şi fizic) diferit de cel obişnuit. Râdeam de sistemele încâlcite, de ceremoniile maimuţăreşti şi de formulele repetate mecanic, dar presupuneam că – în noianul acela de învăţăminte şi experimente care au obsedat Orientul şi Occidentul vreme de zeci de secole – trebuie totuşi să se ascundă ceva temeinic. Nucleul, sâmburele, primul fragment al unei arte a miracolului. Cu obişnuita mea înflăcărare, m-am apucat de cercetări, de lecturi, de meditaţii. Efecte fizice ale unor cauze spirituale s-au văzut, asta dacă nu cumva minţeau toate mediile şi toţi ocultiştii. Telepatia era deja un indiciu al viitoarelor raporturi dintre oameni, prin suprimarea unor intermediari lenţi şi împovărători; mişcarea obiectelor de la distanţă, aşa-zisele materializări (nerespinse de toată lumea) erau primele exemple de stăpânire directă asupra lumii neînsufleţite. Aceste miracole erau săvârşite numai de către oameni anormali – trebuiau să devină posibile pentru toţi. Erau adesea involuntare – trebuiau să devină voluntare. Apăreau rareori – trebuiau să devină comune.

Pentru a obţine asemenea victorii şi a le consolida, trebuia să procedez metodic. Cine erau autorii acestor isprăvi miraculoase? Sfinţii, magii, mediile: nume diferite ale oamenilor atotputernici care săvârşiseră, cu ajutorul diferitor credinţe, 186minuni foarte asemănătoare. Aşadar secretul lor nu stătea în doctrine. Sfântul îmbibat de teologie catolică, magul pătruns de teologie cabalistică, alexandrină, paracelsică, mediul doldora de teologie spiritualistă după sistemul lui Allan Kardec1 săvârşeau sau sperau şi promiteau să săvârşească aceleaşi lucruri. Deci cauza adevărată se afla în însăşi fiinţa acestor oameni privilegiaţi, care numai uneori sau împinşi de o oarecare licărire teoretică îşi manifestau puterea. Tot ce aveam de făcut era să studiez temeinic, amănunţit, în profunzime, existenţa lor, sistemul lor de viaţă, constituţia lor, înclinaţiile şi anomaliile lor. Să întemeiez fiziologia şi psihologia omului puternic. Odată dus la îndeplinire acest lucru, ar fi fost uşor să obţin un fel de metodică a sublimării voinţei şi ar fi fost posibil să educ şi să deprind în mod artificial oamenii cu ea pentru a acorda fiecăruia, cu certitudine, partea sa de divinitate. Rămâneam credincios ideii mele: să mă interesez de instrument, nu de teorie; să transform acest instrument, în loc să modific numai cuvintele, terminologia. Odată stabilite, în felul acesta, sarcina şi drumul de urmat, m-am apucat cu râvnă de muncă. Psihologii generale şi particulare, normale şi patologice; legende despre sfinţi şi autobiografii ale vizionarilor; dări de seamă asupra şedinţelor spiritiste şi catehisme ale iniţiaţilor; propedeutici magice şi istorii ale taumaturgilor; toate acestea le-am înghiţit şi le-am mistuit cu vechea şi nerăbdătoarea mea lăcomie.1. Pseudonim al pedagogului francez Hippolyte Leon Denizard Rivail (1804-l869), care s-a dedicat sistematizării spiritualismului, (n. r.)187 Am strâns nenumărate note, am urmat piste false; am iniţiat experienţe, am crezut că am găsit, am eşuat, am renunţat, am luat-o de la capăt. Timpul mă zorea, tinereţea trecea, angajamentul – cel mai solemn angajament din viaţa mea – era luat. Trebuia neapărat să descopăr secretul: trebuia, cu orice preţ, să pun stăpânire pe el – sau să dispar. Trăiam într-o nelinişte perpetuă, desfigurat, năuc, buimac. O febră neîntreruptă mă aţâţa. Uneori creierul refuza să mai lucreze. Simţeam în cap bubuituri dureroase şi continue; am leşinat de mai multe ori; pierdeam adesea simţul direcţiei, tâlcul lucrurilor şi al cuvintelor. Prietenii s-au speriat: i-am alungat cu vorbe urâte. Am văzut moartea cu ochii: am căutat singurătatea, toţi mi se păreau duşmani. M-am hotărât să plec fără să spun o vorbă nimănui. Acolo, în creierii munţilor, mai aproape de cer, departe de pălăvrăgeala şi zarva oraşului, aş fi descoperit mai repede misterul. Slăbiciunea mea creştea, devenind îngrijorătoare; coşmaruri îngrozitoare mă urmăreau noapte de noapte: nebunia stătea la pândă, gata să pună gheara pe mine; în jurul meu toate erau decolorate, în jurul minţii mele care orbecăia plină de trudă, dureros aţintită spre imposibil.

Am plecat, singur, ca să fac ultima încercare, cu visul meu nebunesc în suflet. Aveam să cobor din nou din munţi, triumfător şi teribil precum Dumnezeu – sau n-aveam să mă mai întorc deloc.

Dar m-am întors.188