Spre o nouă lume

Întemeietor al unei filosofii: legislator, apostol şi cel mai mare reprezentant al unui curent filosofic. Filosofia acţiunii, a faptei-refacere, transformare, creaţie. Nu pierdere de timp cu probleme insolubile, pe drumuri fără ieşire, printre plasele şi capcanele dialecticienilor vizionari. Adevăr = util. A şti = a face. Dintre mai multe adevăruri nesigure, să-l alegem pe cel care înalţă mai mult tonul vieţii, care ne oferă răsplata cea mai durabilă. Iar ceea ce nu e încă adevărat, şi dorim să fie, va deveni adevărat prin puterea credinţei.

Evanghelie a forţei, evanghelie a îndrăznelii, evanghelie practică, optimistă şi americană. Gata cu frica: îndrăzneşte şi dă-ţi drumul! Gata cu îndoiala: orice mare bancnotă teoretică poate fi schimbată în moneda măruntă a faptelor particulare, a rezultatelor dorite. Jos metafizicile, bine-venite fie religiile! Cele dintâi ne oferă doar contururile conceptuale uscate ale lumii, celelalte ne dăruiesc perspectivele calde şi întăritoare ale unor vieţi ce nu pot fi întrerupte, ale unor valori ce nu pot fi negate.

La ce ne foloseşte o cunoaştere care nu ne ajută să cunoaştem şi care, pe deasupra, nu se strecoară nici măcar pe furiş în viaţa noastră, darămite să o schimbe cu ceva? Vrem teoria-instrument, ideea-ciocan, filosofia industrială, exploatarea practică a spiritului.

Luată în felul acesta, pe un ton puţin liric, şi exagerată după necesităţi, această orientare

176mă inspira. Mi-am asumat-o, am dezvoltat-o, am popularizat-o, am impus-o şi altora, am scris cu înverşunare despre ea apologii şi rezumate.

Dar nu-mi era de-ajuns, încă nu era pe deplin a mea. Trebuia s-o smulg din vatra ei anglo-saxonă, din pietismul misionarilor burghezi, s-o ridic pe culmi spre cercurile absurdului, să fac din ea un lucru mare sau s-o arunc.

Am luat deci partea cea mai sugestivă – cea care arată cum să faci să devină adevărate, cu ajutorul credinţei, opiniile necorespunzătoare realităţii. De ce să restrângem acţiunea aceasta la credinţe? De ce să creăm numai realitatea anumitor credinţe? Spiritul trebuie să fie stăpân peste toate, puterea voinţei trebuie să fie nelimitată. După cum cunoaşterea ştiinţifică crea, într-un anumit fel, faptele, iar voinţa de-a crede crea adevărul, tot aşa spiritul trebuia să acţioneze asupra tuturor, să creeze şi să transforme după voie, fără intermediari. Până acum, pentru a acţiona asupra lucrurilor exterioare, am avut nevoie de alte lucruri exterioare, ca instrumente, şi mintea noastră a trebuit să comande muşchilor noştri, iar aceştia să pună în mişcare alte părţi ale realităţii materiale, pentru a fi în stare să mişte sau să schimbe realitatea pe care o visau. Eu, dimpotrivă, voiam ca spiritul să fie în stare să facă totul singur, de la sine, prin simpla sa poruncă, fără nici un mijlocitor. Spiritul, gândeam, e o forţă a naturii, ba chiar cea mai nobilă şi singura perfectă. De ce n-ar fi şi cea mai puternică? E de-ajuns s-o înţelegi şi s-o conduci. Aşa cum putem să acţionăm în mod direct asupra anumitor părţi ale realităţii – cele care fac parte din noi sau se referă în mod nemijlocit la noi – trebuie177să acţionăm asupra întregii realităţi, fără nici o excepţie. Sunt de-ajuns, pentru asta, studiul şi exerciţiul. Totul e să vrei, să speri şi să încerci. Iar dacă vom ieşi învingători, toată lumea va fi a noastră – substanţă plastică şi maleabilă după voinţă – şi cuvântul din grădina raiului se va adeveri: Veţi fi asemenea lui Dumnezeu!

Să fii Dumnezeu! Toţi oamenii Dumnezei! Iată visul cel mare, încercarea imposibilă, superbul scop urmărit! L-am propus ca program pentru mine şi pentru ceilalţi. Imitarea lui Dumnezeu: atot-ştiinţă şi atotputernicie. Calea pentru a-l atinge: spiritul desăvârşit, îmbogăţit cu noi calităţi şi facultăţi.

Vis teribil de măreţ, dar nu disperat. Care om şi-a propus vreodată în mod deliberat să devină Dumnezeu? Unii au fost consideraţi zei – dar mai tlrziu şi de către alţii. Divinitatea n-a fost scopul lor, ci rezultatul credinţei celor din jur şi a celor care le-au urmat. Împăraţii Romei, nebuni paşnici, s-au crezut zei, dar ei îşi închipuiau că sunt într-adevăr şi nu-şi propuneau deci să urce spre sfera divină. Eu nu, eu încercam să fiu Dumnezeu, recunoscând că sunt încă departe de acest scop.

Au existat unii care şi-au propus să se contopească cu Dumnezeu – mistici, asceţi, sfinţi – dar aceştia voiau să se reintegreze în Dumnezeu, ca o parte, o picătură, un atom al unei divinităţi infinite, care emite şi absoarbe toate creaturile în ritmul respiraţiei sale.

Însă eu nu voiam să fiu parte, ci întreg divin: nu voiam să fiu o parte, ci să fac în aşa fel încât totul să fie parte din mine, orice lucru să-mi fie supus, ca şi când munţii, stelele şi lumile ar fi fost mădularele trupului meu, mădulare ascultătoare.178 Bazându-mă pe această aşteptare şi pregătire a Omului Dumnezeu m-am gândit să întemeiez o religie. Unde? Desigur, nu în bătrâna Europă, săracă şi intimidată de civilizaţii împietrite. În America, în vasta Americă septentrională, ţară cu infinite posibilităţi, unde fiecare lucru nou e bine primit, unde fiecare crez îşi află templul său şi fiecare Moise capitalul său. Găsisem un tovarăş vrednic de mine, nebun ca şi mine, hotărât să mă însoţească şi să împartă cu mine batjocura şi triumful.

Ne gândiserăm la toate: să învăţăm bine engleza, să studiem condiţiile din America şi să facem rost de bani pentru început. Hotărâserăm să ne pregătim câţiva ani, în singurătate, studiind problema puterilor sufleteşti – experimentând, întărindu-ne voinţa, descoperind secretele acţiunii spirituale directe, în aşa fel încât să fim în stare să facem minuni, dacă oamenii de-acolo, aspri ca Petru şi neîncrezători ca Toma, ne-ar fi cerut-o. Toate erau stabilite: chiar şi numele noii Biserici, chiar şi punctele crezului nostru minunat şi magic. Noi, doi italieni, săraci şi filosofi, aveam să ne ducem acolo, singuri şi îndrăzneţi, ca să oferim tuturor atotputernicia, bogăţia, prestigiul, mân-tuirea, eternitatea, tot ceea ce oamenii doresc şi râvnesc cu cea mai mare lăcomie şi stăruinţă. Noi doi, singuri, traversând oceanul, pentru a transforma pământurile acelea descoperite tot de un italian încăpăţânat şi vizionar. Iar de-acolo aveam să ne întoarcem în Europa, urmaţi de mii de credincioşi, cu siguranţa de-a putea sfida, de pe această bucată de pământ, celelalte lumi supuse voinţei noastre.179