Discursul de la miezul nopţii

Ziarul, faimosul ziar ce stă înfipt în mintea celui care vrea să dea buzna în vălmăşagul miilor şi milioanelor de oameni, pentru a-i deştepta şi a-i ilumina, îndelung visatul şi promisul ziar al celui care vrea să ia lumea cu asalt şi să-i atace brusc pe contemporanii aţipiţi, aşa cum fac tâlharii la drumul mare, de atâtea ori propusul şi plănuitul ziar ce trebuie să înmănun-cheze nerăbdările celor necunoscuţi, să dea glas şi înfăţişare unui grup de inşi neştiuţi de nimeni, să dea de ştire maeştrilor tineri sau celor care nu mai sunt tineri, oamenilor de treizeci sau patruzeci de ani, că tinerii proaspeţi de douăzeci de ani au; ijuns la majorat şi că o altă generaţie are în sfârşit dreptul de-a lua cuvântul – acest ziar absolut necesar, ce trebuia să fie ca dezmorţirea muşchilor (lintr-o strânsoare abia desfăcută, ca primul cântec nestingherit al unei guri care n-avea voie până acum decât să murmure, acest ziar ce trebuia să fie, voia să fie şi putea să fie prima răzbunare pentru toate melancoliile, revărsarea invocată de toate dispreţuirile, arma tuturor loviturilor, l. râmbiţa wagneriană a tuturor sfidărilor, jurnalul intim al viselor noastre, pulberea unor prea mult aşteptate surpări, iureşul şi jocul ca de curcubeu al celor mai temerare gânduri, acest faimos ziar a fost înfăptuit în cele din urmă.

91 A fost nevoie de puţin curaj. Nu aveam bani, nici o idee clară despre ce anume ar fi trebuit să facem, să apărăm şi să atacăm, eram puţini – şi toţi cu firi şi ambiţii diferite – nu ştiam de unde să începem. Totuşi ziarul a fost înfăptuit:

Nu mai puteam aştepta. Ziua noastră venise. De-atâtea ori vorbiserăm despre asta! În primul nostru cenaclu petrecuserăm dimineţi la rând imaginându-ne unul din acele ziare vehemente şi incandescente. Avea să se numească Văpaia şi să cuprindă numai capodopere. Manuscrisele mediocre şi cărţile idioate aveau să fie arse în fiecare săptămână, într-o piaţă, pe un rug al bucuriei.

Ne pregăteam să spunem tot ce aveam de spus tuturor în faţă, chiar şi celebrităţilor – mai ales celebrităţilor – iar şeful nostru urma să fie un cogeamite hamal îngrozitor, un uriaş tăcut, care ar fi iscălit ziarul cu propriul său portret, în loc de nume şi prenume.

Mai târziu, împreună cu alţii, am gândit un ziar de înaltă ţinută filosofică şi de dispută transcendentală: se numea Devenirea şi avea pe frontispiciu divinele cuvinte heracliteene: Panta rei. Când spiritele noastre animate de un liberalism cu orice preţ au devenit mai clocotitoare, am început să vorbim de un alt ziar, care ar fi fost în special unul de atac şi de nemiloasă ofensivă împotriva miturilor, teoriilor, credinţelor şi oamenilor: Iconoclastul. De fiecare dată ne lustru-iam armele, pregăteam săgeţile înveninate şi ne ascuţeam colţii, însă apoi, dintr-un motiv sau altul – primul dintre toate, ca-ntotdeauna, fiind mizeria care ne persecuta – eram siliţi să reintrăm în umbra şi în deznădejdea bârlogurilor noastre.92 Dar de data asta se înfăptuia cu adevărat şi nimic nu ne-ar fi determinat să dăm înapoi. Cele câteva sute de lire le-am fi adunat oricum, cât despre idei.

Idei erau chiar prea multe. Aveam nevoie doar de un om care să ia cârma în mână şi să ne îndrume hotărât spre ţintă. Ceilalţi, îmblânziţi întotdeauna de către cel care acţionează, l-ar fi urmat cu îndrăzneala celor care nu ştiu unde vor să ajungă. Şi aşa a şi fost. Iar eu am fost omul care a dat un nume, o idee, un manifest năzuinţei acestei mici cete.

Ne aflam în luna morţilor, iar noi voiam să scoatem ziarul de Anul Nou. La început nu aveam un loc în care să ne întâlnim şi cafeneaua era prea scumpă, de aceea ne vedeam seară de seară, după apusul soarelui, într-o piaţă, iar de-acolo porneam prin larma şi luminile oraşului la cucerirea principiilor şi a oamenilor.

Aproape în fiecare seară ploua. Caldarâmul străzilor era umed, noroios şi plin de băltoace, dar niciunul din noi nu se sinchisea de asta. Înaintam prin mulţime, când despărţiţi de trăsuri şi trecători, când strânşi laolaltă şi opriţi sub licărirea roşie a unui felinar, atunci când disputa devenea mai zgomotoasă sau câte o idee neaşteptată scapără în mintea vreunuia dintre noi, fără să ne pese de apa în care ne bălăceam, de noroiul care ne împroşca hainele, de trecătorii grăbiţi care ne împingeau şi ne izbeau, de picăturile dese care cădeau din ceaţă pe pălăriile negre şi pe umbrelele găurite, înflăcărându-ne dintr-un nimic, entuziasmându-ne pentru un titlu, pentru o înţepătură, pentru ideea unui viitor articol, pentru o critică cruntă anunţată ameninţător, 93pentru vaga promisiune a unui clişeu ori a unui abonament.

Seară de seară, preţ de două-trei ore, ne îmbătăm cu acest vin de vorbe şi hârtie şi nimic nu ni se părea mai important în jurul nostru, toate se înregistrau şi se cântăreau în funcţie de iminenta apariţie a ziarului. Ni se părea că toată viaţa oraşului, a naţiunii, a întregii lumi se în-vârtea cu febrilitate în jurul nostru şi al aşteptării noastre, şi că, din cercul nostru gălăgios de necunoscuţi plini de entuziasm, aveau să răsară dintr-odată lumina şi flacăra care urmau să limpezească şi să mistuie totul. Cum de putea oare lumea să rămână atât de liniştită, în timp ce se pregătea revelarea unor idei şi suflete noi, distrugerea erorilor şi a oamenilor vechi?

Şi într-adevăr, câte unul se apropia de noi, chiar fără să ne cunoască. După câte se părea, conjuraţia noastră făţişă ajunsese la urechile tinerilor şi mulţi veneau minaţi de curiozitate sau de o dorinţă asemănătoare cu a noastră. La început, numai vreo trei-patru discutaserăm despre acest ziar, dar după câteva zile alţi prieteni se alăturaseră celor dintâi. Aproape în fiecare seară apăreau chipuri noi, indivizi pe care nu-i mai văzuserăm şi nu-i mai întâlniserăm niciodată, şi trebuia să strângem alte mâini şi să însufleţim alţi discipoli. Veneau studenţi prăpădiţi, îmbrăcaţi în negru, cu ochii încercănaţi de desfrâu sau de studiu, artişti veseli în mizeria lor, tineri sfioşi, cărora nici nu le dăduseră tuleiele şi care ascultau uluiţi şi gânditori cuvintele mari şi planurile mândre ale celor mai vârstnici; se întâmpla să ni se alăture chiar şi tineri mai copţi, cu bărbi blonde şi castanii, care se simţeau atraşi de această răbufnire de tinereţe zvăpăiată după seceta unei preaîndelungate aşteptări. Trebuia să le vorbim de la om la om, aproape în taină, nou-veniţilor; să-i pipăim, să-i punem la încercare, să-i recunoaştem. Urma apoi împrietenirea cu unul sau altul, iar tutuirea camaraderească de către toţi făcea din necunoscutul de ieri tovarăşul preferat de astăzi.

Trebuia să adunăm toate aceste forţe, să le prefacem într-una singură, masivă, în vederea unui efort comun şi să le aruncăm, la sfârşit, în lupta comună şi biruitoare împotriva duşmanului involuntar. Dintre toţi, eu eram singurul care avea câteva idei, o orientare generală şi, totodată, o anumită capacitate de coordonare teoretică. Mă recunoşteau cu toţii drept căpitanul de neînlocuit al apropiatei noastre acţiuni. După o lună şi ceva de colocvii şi adunări ambulante în ncel efervescent sfârşit de an, m-am gândit să compunem un fel de mare discurs sau manifest şi să-l citesc tuturor celor ce ni se alăturaseră, ca să ne declare răspicat dacă aveau de gând să ne urmeze până la capăt sau nu. După cum am spus, nu aveam încă o încăpere a noastră şi eram siliţi să recurgem la atelierul unuia dintre noi, un pictor sosit de la Roma, surâzător în calma lui înflăcărare. Dar atelierul acela nu era propriu-zis al lui – aparţinea unei academii care i-l „pusese la dispoziţie cu bunăvoinţă”, fără să bănuiască, desigur, ce fel de amici avea. „Cu atât mai bine!”, nm zis. „Vom declara război tuturor academiilor dintre zidurile unei academii!”

Dar trebuia să intrăm acolo pe ascuns, fără ca paznicii palatului aceluia cenuşiu să prindă de veste. Întrunirea era fixată, cred, la zece sau unsprezece seara. Eram nevoiţi să intrăm printr-o portiţă din zid, aproape nevăzută, de pe o stradălăturalnică. La intrare stătea de pază un afiliat. Care cum sosea prin întunericul umed, înfăşurat bine în palton sau pelerină, era condus în vârful picioarelor sus, pe scările în formă de melc şi de-a lungul unor coridoare întortocheate, cu pereţi de lemn, până la mansarda maiestuoasă ce trebuia să adăpostească solemna adunare. Trei-patru luminări înfipte în cuiele ce ieşeau din zid sau în tuburile cu vopsele luminau misterios marea încăpere străbătută de o grindă groasă, ce cobora oblic, pierzându-se într-un colţ. Pânze abia începute, lungi panouri decorative cu femei în roşu şi îngeri cu trâmbiţe de argint, desene eroice înfăţişând nuduri, cai şi chipuri de plictisite frumuseţi prerafaelite ne înconjurau şi ne ţintuiau cu privirile lor de ceruză1. Fiecare s-a instalat cum a putut – pe scaune pe jumătate desfundate, pe lăzi goale pentru tablouri, pe mese acoperite cu hârtie de desen, pe jos – şi după un sfert de ceas camera era plină de fum de ţigară şi de trăncăneală domoală.

Dar, când mi-am scos foile cu discursul, s-a făcut linişte şi am citit. N-aş putea să repet acum ce am spus în noaptea aceea de falsă conspiraţie şi de veselă aşteptare. In discursul meu erau multă literatură, mult entuziasm, poate puţină emfază, o mulţime de promisiuni, ameninţări înfricoşătoare şi o tentativă de-a lega într-un mănunchi ideile, intenţiile, orgoliile şi forţele tuturor acelor tineri care mă ascultau şi aveau încredere în mine şi-n ei înşişi. Se aflau printre noi pictori1. Carbonat natural de plumb, alb sau cenuşiu, folosit în prepararea vopselelor, (n. r.)96care frecventau poeţii şi poezia; literaţi puri, tobă de critică şi de istorie; filosofi înverşunaţi, dornici de polemici şi îndrăgostiţi de înălţimi şi abisuri; decoratori păgâni şi mistici neputincioşi; curioşi care tăiau frunză la câini şi boemi din principiu, iar eu trebuia să găsesc pentru toţi cuvântul, citatul, ţinta, speranţa care să-i unească, să-i zguduie şi, să-i împingă până la urmă la fapta ireparabilă a unei acţiuni comune.

Trebuia să găsim un nume, un simbol, un titlu care să-i cuprindă pe toţi: poeţi şi gânditori, pictori şi visători. Niciunul din numele sacre ale tradiţiei noastre pământene, toscane, italiene nu se potrivea mai bine decât acela de Leonardo.

Leonardo a fost omul care a pictat suflete enigmatice, stânci şi ceruri mai bine ca oricare altul, care a căutat cu perseverenţă adevărul, printre maşini şi cadavre, mai mult decât învăţaţii, care a scris despre viaţă şi frumuseţe cuvinte mai profunde şi imagini mai alese decât literaţii de meserie, care a visat la puterea dumnezeiască i” omului pământean şi la cucerirea cerurilor, cum au visat amanţii imposibilul. Faţa lui lată li gânditoare, de bătrân care ştie prea multe, cu buzele subtil strânse în înflorirea bărbii moi şi venerabile, se ivea dinaintea ochilor tuturor, gân-direa sa (la vremea aceea pusă la îndemâna celor mai săraci pentru prima oară) stăpânea adesea Kândurile noastre. De aceea am închinat ieşirea noastră în arenă numelui său. Ziarul trebuia să se numească Leonardo, şi nu altfel.

Un nou val de credinţă mă înflăcăra în acel ajun de bătălie, în mijlocul acelei tinerimi tropăi-toare, pregătită pentru toate aventurile. In discursul nocturn despre care vorbeam, am afirmat97păgânitatea noastră deplină şi conştientă, împotriva păcatelor şi ticăloşiilor umanitarismului laic de tip nazarinean, individualismul nostru feroce (sau, cum se spunea, personalism) împotriva freneziei solidariste şi socialiste ce amorţea pe-atunci spiritul tineretului care-şi imagina că e revoluţionar dacă-şi stinge culoarea vie a propriei persoane solitare în băltoaca sură a mulţimii neghioabe şi inepte, în mizerabila politică a unei Italii înjosite şi umilite, şi, în sfârşit, idealismul intransigent monopsihist al unor filosofi ca noi, pentru care lumea exterioară nu exista, realitatea era umbra unui vis, universul – un fragment născocit de mintea noastră şi vechile adevăruri – minciuni în slujba gloatelor: certitudinea stătea în contradicţie, bucuria – în distrugere, lumina adevărului – în absurd. Iar peste acest haos şi peste ciocnirea de tendinţe, de instincte şi de reacţii, plantaserăm, ca pe nişte flori sublime, ca pe nişte steaguri comune, credinţa în inteligenţa noncon-formistă, în divina virtute a poeziei şi în miracolul durabil al artei.

Din când în când, ridicând ochii miopi de pe foile scrise, vedeam în faţa mea, ca într-un joc de umbre întunecate şi de sclipiri roşietice, chipurile atente ale tovarăşilor mei, rândurile dezordonate ale oştirii mele, şi mi se părea că citesc în unele priviri freamătul dornic al aprobării, auzeam răsunând în urechile mele bătăile grăbite a douăzeci-treizeci de inimi, şi un suflu de simpatie fierbinte venea spre mine, învăluin-du-mă cu totul, astfel că ultimele fraze, pentru care alesesem cele mai armonioase şi luminoase cuvinte ale mele în frigul solitar al unui miez de noapte de iarnă, mi-au ieşit de pe buze întrerupte98şi sugrumate de o ciudată şi neaşteptată emoţie. Simţeam oare că adevărata mea viaţă – viaţa mea de apostol şi de aventurier – începea în acea încăpere tăcută, în faţa acelor oameni de mâine, în acea clipă atât de solemnă pentru noi toţi?

Nu ştiu de fapt ce vor fi gândit ascultătorii mei despre discursul acela răsunător şi agitat. Mi-a fost de-ajuns că aproape toţi, imediat după aceea, şi-au scris numele pe o foaie mare de hârtie pe care un fel de secretar prevăzător o pregătise pe masă. Şi fiecare tânăr mi-a strâns mâna, iar ziarul a fost definitiv hotărât. Fiecare avea să dea bani puţini şi muncă multă.