Palatul Davanzati

Fiecare dintre noi a fost supus unui bir deis război: zece lire pe lună. Şi toţi au plătit. S-a stabilit un început de ierarhie: s-a ales un fel de secretar care trebuia să se gândească cum să dea formă şi conţinut visului nostru. Am colindat împreună pe la tipografii, priviţi cu suspiciune de către directori şi şefi de ateliere, care vedeau că n-avem simţ practic şi ghiceau că suntem săraci. Şi am reuşit să facem rost, în sfârşit, de o cameră numai pentru noi – de o redacţie!

Ce frumos era pe-atunci palatul Davanzati, o înaltă faţadă de piatră nobilă şi bătrână în faţa jalnicelor ruine ale pieţei! În mijloc, o pretenţioasă stemă cu coroană din secolul al XVII-lea ieşea în afară, negricioasă peste pietrele cenuşii, iar

99sus de tot, o frumoasă galerie deschisă, aeriană, liberă, florentină, a noastră făgăduia trecătorului care o privea de jos o largă privelişte de turnuri de marmură, coline luminoase şi ceruri senine. Era într-adevăr o casă mare, de negustor bogat şi rafinat: masivă ca şi averea sa încredinţată băncilor din Franţa şi din Levant, întunecată ca şi sufletul lui de luptător nedomolit încă, solidă şi vastă ca şi viaţa lui de umanist cu gusturi alese şi de om din popor plin de hărnicie. Poate că era doar o sugestie dată de numele său, dar îmi amintea proza lui Tacit davanzatianul, sobră, concisă, simplă şi totuşi suculentă, cărnoasă şi cu relief, asemenea celei a lui Machiavelli al meu.

Dar la vremea aceea palatul trebuia văzut pe dinăuntru: peste tot numai murdărie şi întuneric, scările pe jumătate în ruină, zidurile scrijelite, galeriile pe jumătate zidite şi marea curte interioară plină de cotloane întortocheate, de unghere jilave de urină şi de lăzi abandonate. Astăzi l-au curăţat, l-au răzuit şi l-au renovat, făcând din el un muzeu cu ditamai catalogul şi un paznic cu chipiu galonat cu aur, şi trebuie să plăteşti o liră ca să-l vizitezi, pentru că înăuntru totul e frumos, totul e fără cusur şi împodobit, cu mobile luate de la anticari şi jilţuri de stejar, şi tablouri ale unor pictori renumiţi, şi tapiserii răscumpărate de la evrei.

E curat, drăguţ şi confortabil şi e făcut anume pentru străini, pentru snobi, pentru domni instruiţi care vor să-şi facă o idee despre ce-nseamnă o casă florentină din secolul al XV-lea, pusă pe picioare de un telal ambiţios. Dar nu mai e palatul Davanzati al nostru, al meu, murdar şi dărăpănat, 100dar plin încă de viaţă fremătătoare şi locuit de oameni adevăraţi, nu de stofe, statuete şi laviţe. Şi, mai ales, nu e palatul Davanzati care a găzduit prima noastră operă şi a auzit tumultul discuţiilor noastre, zăngănitul duelurilor noastre, cântecele de bucurie şi hohotele nebuneşti ale primei noastre invazii a lumii.

Închinaserăm o cameră acolo, de la un om sărman, paşnic şi voinic, care trăia de pe urma negoţului cu colivii pentru greieri şi perdele pentru bărbieri. Camera era mare şi mobilată cât se poate de bine. Am scos patul, noptierele şi scrinul, lă-sând doar două mese, un fotoliu rupt şi găurit în mai multe locuri şi câteva scaune şchioape. Ne-au fost de-ajuns câteva zile pentru a transforma după placul nostru această hardughie goală de tip burghez. Stăpânul casei, ca şi când s-ar fi ruşinat de murdăria de pe pereţi, ne-a adus un braţ de crengi de dafin, care au fost aranjate de jur împrejur sau agăţate ca să atârne din tavan. Am pus peste tot fotografii şi reproduceri de sculpturi şi tablouri, aşa că dintre frunzele întunecate se iveau femei goale de Tiziano, bătrâni impunători de Da Vinci şi trupuri avântate în dans de fauni răutăcioşi şi apoloni înfumuraţi. Pe un perete spânzurau într-un cui două florete de scrimă, iar pe uşă – căci aveam o uşă numai B noastră, liberă – un carton ce purta numele divinului nostru protector, zugrăvit în frumoase caractere negre, sub un mare soare roşu, care-şi prelungea în toate părţile razele răsucite ca nişte şerpi furioşi. Acolo, în încăperea aceea aproape goală, seară de seară era sărbătoare. Se strângeau cu toţii în ea pentru două-trei ore, să se întâlnească, mm' mm flsă se contrazică, să povestească, să se aţâţe unii pe alţii. Orice pretext era bun pentru o întrunire. Veneau la noi şi alţi tineri nerăbdători şi sfioşi. Prietenul meu Giuliano era plecat din Italia. Insă a fost de-ajuns o scrisoare în care-i povesteam cu înflăcărare despre pregătirile pentru marea apariţie, speranţele mele şi primele ciocniri, pentru a-l face să se arunce în viitoare, unde curând a ocupat unul din locurile de frunte.

Începeau să sosească manuscrisele (corecturi, ştersături, refuzuri), s-a lucrat cu răbdare la primele gravuri (scândurele gălbui şi tari de merişor, în care dalta scobea furioasă, depăşind uneori dunga neagră a modelului) şi s-au trimis anunţurile pentru presă (primul buletin de război, în care răsunau deja bubuituri şi salve!). Ce sărbătoare a fost când au venit primele corecturi de la tipografie! Erau umede şi imprimate pe hârtie grosolană, cu cerneala încă proaspătă, pline de greşeli de tipar şi de formulări ridicole, dar ni s-au părut mesajele divine ale gloriei, primele noastre gesturi de bieţi oameni mărunţi, adresate celorlalţi şi nemuririi.

Voiam să scoatem un ziar cu totul deosebit de celelalte, care să fie în toate privinţele, chiar ca înfăţişare, ieşit din comun. Hârtie fabricată de mână, întunecată şi zgrunţuroasă, în loc de hârtie albă şi netedă; gravuri în lemn, făcute de noi înşine, în locul zincurilor mecanice şi banalelor încrucişări de linii; figuri şi simboluri în locul numelor noastre necunoscute şi lipsite de armonie. De comun acord, munceam pentru ca ziarul să iasă frumos, bogat, original, surprinzător din toate punctele de vedere. Nu mai exista diviziune102a muncii: erau poeţi care scriau filosofie, filosofi care începeau să graveze în lemn, erudiţi care-şi expuneau la modul liric metafizica, pictori care îşi încercau puterile în critică şi teorie.

Era un vălmăşag voios, o continuă răsturnare, 0 furie nervoasă, ca şi când viaţa întreagă a fiecăruia dintre noi şi a tuturor trebuia să înceapă din nou: ca şi când umanitatea ar fi ieşit atunci dintr-un somn de secole sau de sub o pedeapsă divină, iar universul trebuia reconstruit. Un suflu de Sturm und Drang ne răvăşea pletele când stăteam aplecaţi peste corecturi şi desene sau vociferam în picioare, cu feţele aprinse, despre măreţia artei, despre geniul lui Michelangelo sau despre existenţa materiei. Iar când ieşeam în curtea întunecoasă, se încingeau încăierări şi lupte simulate, necesare pentru a cheltui surplu-HUI de energie pe care ni-l dădea tuturor agitaţia aceea. Orice armă ni se părea bună: floreta, bâta, pumnul. Aveau loc asalturi îngrozitoare de scrimă, care uneori se sfârşeau cu vărsare de sânge, şi plecam spre casă cu mâinile zdrelite şi feţele zgî-riate, fericiţi şi fremătători, ca şi când trupul însuşi ar fi avut dreptul să ia parte la sărbătoarea spiritului. Dar, în cele din urmă, aşteptarea s-a terminat. După ce am vorbit, ţipat şi lucrat două luni încheiate, primul număr a intrat la tipar şi, într-o seară târziu, după şapte, au ajuns sus, la noi, pe scările întunecate ale palatului, primele pachete din Leonardo, la noi, care aşteptam gloria, neliniştiţi şi tăcuţi. Era în 4 ianuarie 1903.103