Eu şi iubirea

Vârsta de douăzeci de ani a trecut, tinereţea se revarsă în toată vigoarea ei, a început o viaţă mai autentică, în contact cu umanitatea concretă, care nu-şi este suficientă sieşi, ba chiar dă semne c-ar vrea să se reverse, să se dăruiască celorlalţi, tuturor, dar despre iubire nici un cuvânt. Cum se poate?

Doar vârsta aceasta este primăvara clasică a idilelor romantice, care face să îmbobocească şi să se deschidă inimile cele mai îndărătnice, e vara păgână a tuturor simţurilor, herculeanul iulie al

130voluptăţii neînfrânte, în care fiecare privire e o dorinţă de plăcere şi toate mâinile caută un trup frumos pe care să-l mângâie, iar sărutările sunt fierbinţi, ca de febră, pe buzele ce nu ştiu, nu vor şi nu pot să se dezlipească. În scurtul an al vieţii, acesta e anotimpul iubirii. E timpul când femeia – cu cosiţele lungi şi fusta scurtă a veri-şoarei sau cu pudra de orez pe o faţă, vai, de treizeci şi cinci de ani – intră în viaţa bărbatului şi-i împlântă primele şi cele mai statornice amintiri în carne şi în suflet. De acum înainte el nu mai e singur, nu mai e în întregime al său: femeia, fecioară sau târfă, începe să pună stăpânire pe el şi să-l transforme.

Acum ar fi momentul pentru mărturisirea simţămintelor sfioase, a pasiunilor sentimentale, a patimilor furibunde. Atunci de ce nu se spune nimic despre iubire?

Nu, doamnă – bănuiesc că numai doamnelor le poate trece prin minte o asemenea întrebare ei bine, nu.

Nu vă faceţi nici o speranţă. Aici nu se vorbeşte despre iubire şi nici nu se va vorbi deloc. Dacă aţi început să citiţi această viaţă a unui om cu dorinţa indiscretă de-a da peste vreo femeie, aruncaţi cartea şi nu vă mai gândiţi la ea. Nu voi scrie despre iubire şi n-am să înfăţişez nici un fel de femei.

Dacă acesta e un roman, va fi un roman fără iubire. Dacă e o istorie, va fi o istorie fără femei. Poate o fi plicticoasă, ciuntită, neverosimilă, cum vei voi dumneata, prea sensibilă doamnă, dar va fi întocmai aşa, aşa trebuie să fie, aşa vreau eu să fie – eu, care sunt stăpân pe viaţa mea, pe sufletul meu, pe opera mea.131 Nu pentru că iubirea, scumpă doamnă, n-ar fi făcut parte din viaţa mea, dimpotrivă. Şi când zic iubire, o înţeleg în toate sensurile: platonică şi animalică, spirituală şi trupească, sentimentală şi senzuală.

În viaţa mea au existat femei: nu spun că au existat multe, să ne înţelegem, pentru că n-am fost, nici nu puteam să fiu vreun Tenorio, dar au fost femei, femei adevărate, femei în carne şi oase, asemenea celor admirate în marile romane şi dorite în viaţă.

Erau domnişoare entuziaste şi prea înflăcărate sau, pur şi simplu, fete sănătoase şi fără nici o brumă de literatură; erau, vai mie, doamne inteligente, culte, pasionate şi fără prejudecăţi; erau, şi nu mă ruşinez s-o spun, prostituate cinice şi melancolice, care-şi făceau meseria mai cinstit decât multe altele. Unele dintre aceste femei erau frumoase, iar altele numai graţioase, numai simpatice sau numai interesante. Le-am iubit pe toate, una după alta, cu sufletul şi cu trupul, sau numai cu sufletul, sau numai cu trupul, şi am făcut în faţa lor pe nevinovatul şi pe îndrăzneţul, pe duiosul şi pe gelosul, pe generosul şi pe josnicul, aşa cum fac toţi bărbaţii cu toate femeile. Şi eu mi-am făcut declaraţiile de dragoste cu voce tremurătoare, strângând mâinile lor mici, încer-când să sărut înainte de vreme gura al cărei da languros abia îl aşteptam; şi eu am întârziat pe sub ferestre, în dimineţi cu soare tânăr şi-n seri mâncate de lepră, aşteptând un semn făcut cu mâna, mişcarea unei perdele, ivirea unei lumini sau a unei batiste; şi eu am scris sute de scrisori lirice, implorând cu disperare sau preamărind, încheiate cu veşnica şi deşartă vorbă a amanţilor:132pentru totdeauna al tău; şi am strâns la piept alte piepturi; şi am sărutat nu numai o gură, şi am făcut să se închidă mulţi ochi cu mângâierile inele; şi orice stradă lăturalnică îmi aminteşte de un nume, o floare, un cuvânt – un nume pe care acum nu-l mai rostesc; o floare care zace uscată şi presată într-o carte pusă deoparte, un cuvânt pe care-aş vrea să-l uit.

Da, scumpa mea doamnă. Şi eu am fost îndrăgostit! Iar câteva femei au fost – presupun – îndrăgostite de mine. Şi le-am făcut să se bucure sau să sufere, ca şi alţi bărbaţi, şi-am cunoscut şi eu febra dorinţei, chinurile îndoielii, neliniştea geloziei şi divina inconştienţă a îmbrăţişării violente, când cele două suflete vor parcă să se smulgă din trupurile încleştate pentru a se contopi într-unui singur.

Dacă nu vreau să vorbesc despre iubire nu înseamnă că n-am încercat-o în fel şi chip. Şi eu am suflet, gingaşă doamnă, şi o inimă pătimaşă, u-am fost întotdeauna nesimţitor, nu m-am născut impotent, nici nu m-am demasculinizat.

Încă de copil, am încercat tulburările iubirilor (aste; în adolescenţă, mi-am pierdut, ca toţi ceilalţi, virginitatea; am trecut prin iubiri ilicite şi am sfârşit (şi eu!) în sânul bucuriilor legitime ale sfintei căsătorii. Iar dumneata ai putea să mă întrebi, cu oarecare dreptate: „Atunci, ce-ţi mai lipseşte?”.

Dac-ai şti, doamna mea, ce mi-a lipsit! Mi-a lipsit femeia ideală, femeia care într-adevăr pune stăpânire pe sufletul tău şi ţi-l transformă.

Mi-a lipsit, într-un cuvânt, femeia care să-şi poată afla locul în istoria spirituală a unui spirit, în romanul cerebral al unei minţi. „Eternul feminin ne poartă spre înălţimi.” O fi, nu am chef133acum să mă cert cu Wolfgang Goethe. Dar, în ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că eternul feminin nu m-a purtat nici spre înălţimi, nici spre abisuri, nici în sus, nici în jos niciodată.

Femeia nu mi-a apărut nici ca o Beatrice care te ia de mână şi te trezeşte din somnul material pentru a te conduce sus, spre minunile cereşti, nici ca o Circe care-i preface pe oamenii născuţi pentru virtute şi cunoaştere în porci grohăitori în grădini pline de umbră şi jir. Femeile nu m-au corupt, dar nici nu m-au purificat. Au stat deoparte, ca nişte musafiri plăcuţi sau obositori în clipe de răgaz; încercări de mângâiere în momente de indispoziţie, mijlocitoare dorite de bucurie sau suferinţă; tovarăşe scumpe şi afectuoase ale bietei mele existenţe; interludii de voluptate sau furie în viaţa mea aspră, de muncitor nemulţumit; admiratoare lipsite de măsură şi nedrepte ale operei mele, dar nicidecum – dacă e să fiu grosolan de sincer – călăuze sau inspiratoare.

Mi-au luat, mi-au cerut, iar eu le-am dat câte ceva din viaţa mea, din tinereţea mea, din timpul meu, din iluziile mele, din gândurile mele, însă de la ele nu m-am ales niciodată cu nimic. Istoria lăuntrică a sufletului meu n-a fost nici îmbogăţită, nici transformată datorită prezenţei lor.

Nu mă plâng de asta, dimpotrivă. Am dat pentru că eram în stare să dau şi mi-a rămas destul -cea mai mare parte – pentru mine. Iar lor nu le-am cerut nimic pentru spiritul meu – şi nici n-aveau ce să-mi dea. Ştiu bine că, prin esenţa ei şi în mod necesar, femeia e un parazit, o speculantă, o hoaţă. Am acceptat-o aşa cum e şi am luat-o aşa cum e făcută, m-am lăsat furat şi mi-am plătit la timp tributul.134 Făcând socoteala bucuriilor şi a durerilor, suntem egali; dacă m-am bucurat, am făcut-o să se bucure; dacă am făcut-o să sufere, am suferit şi eu. Nu cer nimic în plus şi ceea ce s-a dat e bun dat. Dar din câte ştiu, văd şi-mi aduc aminte, mie nu mi-a dat niciodată nimic, absolut nimic, nici o idee, nici un pic de curaj şi, cu atât mai puţin, vreun îndemn către divinele înălţimi la care a aspirat întotdeauna sufletul meu.

Poate că asemenea lucruri nu se cer femeilor? Posibil, şi eu sunt de părerea asta. Dar atunci am lot dreptul să nu vorbesc despre ele aici, scriind numai despre sufletul unui bărbat, nu despre bărbat în totalitatea lui.

Sau poate a fost vina mea că n-am ştiut s-o Răsese şi s-o înţeleg pe acea Beatrice care era în stare să mă înalţe spre ceruri? E posibil, chiar foarte posibil şi, dacă ar fi adevărat, m-aş căi mai rău decât pentru toate păcatele mele, căci într-adevăr o asemenea fiinţă care sublimează oameni sublimi prin însăşi menirea lor trebuie să fie o minune extraordinară.

Dar, în sfârşit, fie că n-am întâlnit-o, fie că n-am înţeles-o, ea nu s-a pogorât să mă zeifice, iar eu nu pot să vorbesc despre ea.

Iată deci explicate în câteva cuvinte, scumpă şi nerăbdătoare doamnă, motivele pentru care trec aici sub tăcere un subiect ce vă interesează atât de mult. Înţeleg, desigur, că motivele acestei tăceri sunt mai jignitoare decât tăcerea însăşi, dar ce-aş mai putea face?

Dacă aş şti să mă prefac sau să spun minciuni, aş putea să trec peste această chestiune sau v-aş putea mulţumi presărând pe ici, pe colo, amintiri amoroase în această pură povestire de evenimente135lăuntrice. Dar în zadar aş încerca: n-aş reuşi. Nu pot să scriu ceea ce nu sunt, nici să născocesc ceea ce n-a fost.

Cu toate astea, nu vreau să mă cert pentru totdeauna cu dumneata şi cu toate femeile care ar vrea întâmplător să mă asculte. De aceea aş vrea să dau un exemplu – un mic, un neînsemnat exemplu – despre ceea ce ar putea să fie pentru mine o amintire destul de îndepărtată, despre cea dinţii amintire de dragoste din viaţa mea.

O seară îndepărtată de august! Coboram împreună dealul, după una din obişnuitele mese la iarbă verde, la care se strângeau toate rubedeniile. Reuşisem să rămân mai în urmă cu ea, fata cea mai mică, cea mai nebăgată în seamă, cea mai tristă, cea mai asemănătoare mie.

La ora aceea, luna albă dădea o strălucire de vis, oarecum teatrală, prafului alb de pe drum, caselor albe, măslinilor alburii din spatele zidurilor acoperite de curând cu tencuială albă.

Încercam să umblu numai pe la umbră, iar când eram pe punctul să ieşim la lumină mâna mea, care ezita de mult, o căuta pe-a ei şi o lăsa repede, ca şi când ar fi săvârşit ceva obscen.

Inima mea bătea prea tare pentru vârsta aceea, iar cântecul stăruitor şi patetic al greierilor risipiţi pe câmp aproape mă înduioşa. Îmi imaginam căpşoarele lor negre, cu antenele abia ieşind din crăpăturile pământului, în iarba înrourată a nopţii, şi mi se părea că glasul lor egal e o cerere zadarnic repetată de iubire şi fericire.

Şi eu aveam nevoie, încă de pe atunci, de puţină fericire. În seara aceea avusesem în sfâr-şit curajul să-i spun ei ce gândeam de luni de zile; taina nopţilor mele agitate se dezghioca încet-încet, în fraze scurte şi întretăiate, sub albeaţa de neuitat a lunii de august. Mă asculta cu faţa albă şi liniştită sub borul mare al pălăriei de paie. Mă asculta ca prin vis şi de fiecare dată zicea da, mereu da, fără să adauge alt cuvânt.

Emoţionat, dădeam culoare amănuntelor unei himere filistine: „Când vom fi mari, o să ne căsătorim, eu şi cu ea. Vom sta într-o căsuţă mică, numai a noastră, la ţară, dar aproape de oraş. Vom avea o grădină de zarzavaturi şi o grădiniţă cu multe flori, cu un bazin cu peşti roşii în mijloc şi trandafiri galbeni printre zăbrelele grilajului. O să avem şi un salon frumos, cu un ceas de perete, un pendul frumos de alamă, o masă rotundă, acoperită cu o faţă roşie înflorată, şi portretele părinţilor în rame negre cu vinişoare de aur. O să ţinem o grămadă de animale: o pisică mare, albă, cu panglică albastră; porumbei pe acoperiş; trei-patru găini pentru ouă; un canar şi un piţigoi în colivie, ca să-i ascultăm cum cântă; un câine mare de pază şi poate chiar o maimuţică precum aceea pe care păsărarul o ţine în uşa prăvăliei. Şi o să stăm împreună toată ziua, distrându-ne, iubindu-ne.”

Ea continua să spună da, mereu da. Pentru ea totul era firesc, simplu, uşor. Nu i se părea de loc uimitor că o să stăm împreună toată viaţa noi doi, tocmai noi doi!

Eu vedeam viaţa noastră viitoare ca pe o cucerire anevoioasă, un ideal îndepărtat, un efort îndelung, un lucru serios. Ea nu. Parcă ar fi fost vorba de o glumă, de o jucărie, de un joc nou, născocit de mine: jocul de-a căsătoria, jocul de-a viaţa. Era, ce-i drept, cam îngândurată, dar chipul137ei palid, de fetiţă nealintată era calm şi liniştit. Nu mă înţelegea. Şi când te gândeşti că visul meu era cumplit de meschin, de copilăresc şi de burghez! Iar eu, nu ştiu de ce, am fost mai trist decât dacă ar fi zis nu. Şi nu i-am mai spus nici un cuvânt.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu sufletul femeii. Celelalte au fost cu totul diferite, şi totuşi.

Iar acum nu voi mai vorbi despre iubire în această povestire, nici măcar o singură dată. Dumneata, scumpă doamnă, poţi să închizi cartea, s-o arunci şi să mă dispreţuieşti profund, cu conştiinţa împăcată.138