Mărunţii care trăiesc

fTyy^ax mai puternic decât iubirea pentru marii dispăruţi era în mine dispreţul pentru mărunţii care trăiesc. Pentru toţi la un loc: pentru cei pe care-i cunoşteam şi pentru cei pe care nu-i văzusem niciodată, pentru cei care mă defăimau şi pentru cei care mă aclamau, pentru cei care-mi ieşeau înainte şi pentru cei care fugeau de mine.

Nu socoteam pe nimeni – în afară de vreo trei-patru tovarăşi de uri şi aventuri – asemenea mie. Niciunul nu mi se părea demn să mă judece şi nici măcar să-mi stea alături. Credeam foarte serios că sunt singurul spirit fără prejudecăţi şi fără îngustime în vederi, fără falsităţi, neghiobii sau ticăloşii; singurul în stare să izgonească înşelăciunea şi să-i doboare pe uzurpatori, să-i alunge din Walhalla pe toţi vechii zei şi pe toţi idioţii moderni; să despoaie orice lucru, orice idee de vălurile mincinoase ale obişnuinţei şi ale convenţionalismului, să elibereze umanitatea de toate servituţile mentale ruşinoase care o îngreunează. Voiam să-i eliberez (adică, după părerea mea, să-i ajut) chiar şi pe cei pe care-i dispreţuiam, şi îi dispreţuiam tocmai pentru că nu erau liberi şi tocmai pentru că erau demni de dispreţuit voiam să-i eliberez. Voiam să-i ridic până la înălţimea mea, nu să mă cobor eu până la ei. Pentru a-i face din nou oameni, le dovedeam că sunt animale; pentru a le arăta iubirea mea, îi loveam. Dacă mă aplecam, o făceam numai pentru a-i biciui şi a mă distra. Voiam să-i fac demni de mine, de tipul meu ideal de umanitate absolut liberă,

125numai spirit, descătuşată de orice credinţă. Ca un magistru sălbatic ce mă aflam, nu încercam să-i fascinez cu muzici şi cu dulcegării, ci voiam să-i trezesc, să-i zgudui, să-i stârnesc. La vremea aceea, aş fi putut să iau drept motto al vieţii mele versul lui Petrarca:

Io venni sol per isvegliare altrui1.

Dar nu voiam să-i trezesc cu binişorul, mân-gâindu-i, ci scuturându-i, luându-i de piept, izbin-du-i de zid, pentru ca din ura şi ruşinea acelei deşteptări brutale să ţâşnească o undă de energie, o mişcare înţeleaptă, plină de bărbăţie. Mă purtam cu oamenii ca îmblânzitorii cu fiarele pe jumătate îndobitocite şi adormite în cuşti. Ii împungeam, îi ardeam cu fierul roşu, îi biciuiam: îi împungeam cu cele mai cumplite sarcasme pe care eram în stare să le găsesc; îi ardeam cu vorbe aspre şi usturătoare şi cu învinuiri cumplit de sincere; îi biciuiam arătându-le cât de laşi sunt în viaţă, cât de umili în dorinţele lor, cât de primitivi în idei, cât de ignoranţi în toate, absolut incapabili să înţeleagă miezul lucrurilor şi să judece drept.

Niciunul nu scăpa vijelioaselor mele atacuri. Dacă nu erau discuţii, le stârneam anume pentru a crea dileme şi a lovi în dreapta şi-n stingă; dacă discuţia era deja pornită, o întorceam şi o deviam în aşa fel încât să rămân singur împotriva tuturor celorlalţi, pentru a le arunca în faţă silogisme şi ocări; dacă se ivea vreun timid, îl sileam să vorbească pentru a-l prinde la strâmtoare şi a-l1. Venit-am doar ca să-i trezesc pe ceilalţi, (it.) (n. t.)126face de râs; dacă mă întâlneam cu vreun palavragiu îndrăzneţ, simţeam o plăcere de nedescris să-i retez aroganţa şi să-l reduc la tăcere.

Dacă era vorba să i se spună cuiva, în faţă, vreun adevăr neplăcut, eram primul şi singurul gata să i-l spună fără sfială şi fără ocolişuri; dacă observam vreun defect, vreo lipsă, vreo slăbiciune, nu ezitam să fac din aceasta un cap de acuzaţie şi un motiv de atac; când trebuia să fie înlăturat vreun plicticos, vreun pedant, vreun pisălog sau vreun imbecil, prietenii mi se adresau mie şi rareori se întâmpla ca acela să nu dispară pentru totdeauna, zăpăcit şi ruşinat. Era de-ajuns să ştiu care era patima ascunsă a cuiva, pentru a vorbi tocmai despre ea, acuzându-l fără cruţare cor am populo1; abia ghiceam punctul vulnerabil şi supărător al unei conştiinţe, că mă şi repezeam să vorbesc despre el şi să lovesc unde durea. Dintr-o frază nevinovată, spusă pe negân-dite, eram în stare să trag o serie de consecinţe nebănuite, aprecieri implicite, afirmaţii ascunse, şi le pisam, insistam asupra lor, până ce nenorocitul îşi cerea iertare sau îşi lua tălpăşiţa. N-aveam nevoie de multe cuvinte pentru a reconstrui psihologia unui om, iar după ce-o recon-struiam i-o puneam sub ochi, ca să se vadă în ea ca-ntr-o oglindă, să roşească şi să se ruşineze.

Mă foloseam de orice în această luptă de gherilă cotidiană dusă împotriva tuturor: citatul erudit, ideea nouă, un nume de mare autoritate necunoscut, argumentul ad hominem2, descompunerea dialectică, analiza cuvântului, contradicţia1. În public, în faţa poporului. (în lat., în orig.) (n. r.)

2. La om, la persoană. (în lat., în orig.) (n. r.)127prinsă din zbor, anecdota, vorba de duh, spiritul, batjocura, privirea compătimitoare, surâsul ironic, rânjetul, hohotul de râs, insulta! Pentru a-i face pe idioţii netrebnici să simtă pe propria lor piele superioritatea minţii şi a doctrinei mele, orice unealtă şi orice gest erau bune. Iar dacă victimele nu veneau la mine, mă duceam eu să le scot din bârlog şi căutam mereu să cunosc alţi oameni, ca să am de unde îi alege pe cei cu suflet de nimic.

Astfel, în scurt timp, mi-am creat o faimă de om teribil şi nepăsător, care-mi plăcea: eram privit ca un nebun şi ca un bădăran, ca un apostol al adevărului, ca un derbedeu care trebuie ocolit şi ca un erou al sincerităţii. Mulţi – cei mai laşi – s-au îndepărtat de mine ca de un ciumat; alţii, mai demni, m-au căutat, au rezistat şi mi-au do-bândit prietenia. Căci acest fel al meu de-a mă purta nu era numai o descărcare necesară a instinctelor mele haiduceşti şi războinice şi o urmare firească a nemărginitei mele mândrii, ci şi o metodă de-a încerca oamenii, o sită pentru a-i cerne pe cei mai buni şi mai puternici. Cel care se supăra din cauza cuvintelor mele pleca, iar asta era exact ceea ce doream. Alţii mă urau, dar şi asta o doream, căci întotdeauna am simţit mai mare nevoie de duşmani, decât de prieteni. Unii mă stimau mai mult, erau atraşi chiar de violenţa mea, îndurau de bunăvoie atacurile şi ocările, pentru că simţeau că de multe ori spuneam adevărul şi că adevărul, spus în felul acesta crud, putea fi mai folositor pentru sufletele altora decât pentru interesele mele. Mi-am câştigat câţiva prieteni tocmai pentru că i-am ciomăgit şi le-am aruncat vorbe grele. Aceştia puţini, mai128pătrunzători decât ceilalţi, şi-au dat seama de iubirea care se ascundea sub dispreţul meu şi au ghicit că sub armura mea înfricoşătoare de atacator se afla un biet poet sentimental, mai capabil de prietenie decât mulţi dintre tinerii bine-ere scuti.

Cu atât mai mult, cu cât atitudinea mea faţă de ceilalţi nu era întotdeauna aceea a unui ucigaş sau a unei năpârci. De pildă, îmi plăcea enorm să tulbur conştiinţele cu întrebări neaşteptate, serioase, fundamentale – cu una dintre acele întrebări pe care nimeni nu le pune niciodată şi care par absurde şi inutile, întrebări pe care nimeni nu cutează să şi le pună nici măcar lui însuşi, dar care aşază sub semnul îndoielii ideile cele mai acceptate de toată lumea, valorile şi viaţa însăşi. Voiam să-i silesc pe ceilalţi să gân-dească, să reflecteze, să se analizeze pe ei înşişi, propriul lor suflet, viitorul lor, idealurile lor. Voiam să-l împing pe fiecare în adâncul lui, acolo unde nimeni nu coboară de bunăvoie, şi să-l pun pe fiecare faţă în faţă cu sine însuşi, pentru a se căi, pentru a apuca pe un alt drum, pentru a grăbi pasul, pentru a nu uita – cât mai e încă vreme. Mulţi mi-au datorat trezirea conştiinţei lor, criza de descurajare care i-a adus pe calea cea bună, cu puteri reînnoite. În mijlocul acestor fiinţe veşnic adormite şi leneşe care sunt oamenii, e chiar necesar să aibă cineva curajul de-a arunca strigătul santinelei, de-a suna deşteptarea mai devreme de ora obişnuită, de-a şterge cu o cârpă fardul ce năclăieşte chipurile, pentru ca fiecare să-şi vadă cu spaimă urâţenia şi bătrâneţea. Cine nu are puterea să se privească în faţă n-are decât să se sulemenească din nou, să-şi recite rolul de129om cinstit, chiar dacă e o canalie, şi să se creadă un geniu, chiar dacă e un prost. Nu-mi pasă: eu mi-am făcut datoria!

Urâţi-mă cit vreţi, blestemaţi-mă şi fugiţi din calea mea. Oamenii nu se vindecă nicidecum cu leacuri băbeşti şi cu homeopatie. E nevoie de o cură radicală şi nemiloasă. Trebuie să tai unde e de tăiat, să arzi unde e puroi, să-l scoţi din cuibul călduţ al obişnuinţei pe cel care nu cunoaşte furia proaspătă a vântului şi sănătosul îngheţ al zăpezilor decât din spatele geamurilor casei sale. Iar dacă aerul vă taie răsuflarea şi vă înăbuşă, cu atât mai rău pentru voi şi cu atât mai bine pentru ciocli.

Mie nu-mi pare rău c-am fost prea sincer şi prea certăreţ. Nu ştiu să ajut decât chinuind, nu pot să iubesc decât dispreţuind.