Fierbere

De fiecare dată când o nouă generaţie se iveşte pe scena vieţii, se pare că simfonia lumii trebuie să cânte într-un tempo nou. Visuri, speranţe, planuri de luptă, extaz în faţa descoperirilor, asalturi, sfidări, orgolii – şi un ziar.

Orice articol are răsunetul şi tonul unei proclamaţii, orice atac sau contraatac polemic e scris în stilul comunicatelor victorioase, fiecare titlu e un program, fiecare critică e o luare a Bastiliei, fiecare carte e o evanghelie, fiecare discuţie capătă aerul unei conspiraţii de catilinari sau a unei83ântâlniri de sans-culottes, chiar şi scrisorile au o răsuflare gâfâită şi un galop de predici apostolice.

Pentru tânărul de douăzeci de ani, orice om în vârstă e un inamic, orice idee e suspectă, orice om mare trebuie dat în judecată, istoria trecută pare o lungă noapte întreruptă de fulgere, o aşteptare cenuşie şi nerăbdătoare, un etern crepuscul al dimineţii care începe, în sfârşit, odată cu noi. Pentru tânărul de douăzeci de ani, chiar şi apusurile par să aibă reflexele alburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară, faclele care-i însoţesc pe morţi sunt focurile de bucurie ale noilor sărbători, tânguirile clopotelor bigote sunt dangătele ce anunţă naşterea şi botezul sufletelor. E singura vârstă înfumurată a vieţii, în care omul are viciul viril de-a lua de coarne toţi taurii, în care umblă cu pasul sprinten şi apăsat al cuceritorului de cetăţi, cu pălăria pe-o sprinceană şi cu bâta de cireş în mâna nervoasă.

Orice panglică ţi se pare un drapel, orice tunet îndepărtat – freamătul uriaş al unei revolte, orice explozie de petardă – vestea unei bătălii şi orice ploaie torenţială – începutul celui de-al doilea potop universal. Ascultăm cu urechile ciulite murmurul vântului crezând că e sfârşitul lumii, tropotul unei gloabe închiriate ne face să ne repezim la fereastră, ca şi când ar fi mârţoaga de smoală a lui Antihrist, iar dârele roşii ale soarelui care apune ne fac să întrezărim o emisferă de foc ce se întinde dincolo de ultimul lanţ de munţi, unde viaţa e poate o agitaţie de giganţi, iar cerul, în loc să fie de un azur creştinesc, ia culoarea incendiului şi a gheenei.

În toiul celor mai cumplite beţii, avem iluzia fericită că suntem cei dintâi oameni din lume -84Cei dintâi în ordinea timpului – adevăraţi Adami, că suntem cei care trebuie să dea nume lucrurilor, să înalţe cetăţi, să întemeieze domnii, să anunţe viitoare religii şi să cucerească cu orice preţ, luptând corp la corp, întreaga stăpânire a acestei lumi. Singuri, neprihăniţi, virgini şi puri ne simţim îndreptăţiţi să ştergem orice amintiri şi în stare să ţesem din nou realitatea pe o nouă urzeală şi cu desene noi.

Lumea ni se pare rău întocmită; viaţa – lipsită de armonie şi grandoare, gândirea ne face impresia unei intenţii rămase la jumătatea drumului, unui gest abia schiţat, unui desen negru şi confuz pe care nimeni nu l-a dezvoltat în frescă.

Sunt atâtea de făcut şi de refăcut. Iată-ne, suntem gata, suntem aici! Jos haina şi pălăria! Adio, lomuri uriaşe cu adnotaţii pe marginile late care ne-aţi stârnit o sete îngrozitoare, dar nu ne-aţi arătat izvoarele!

Iată-ne aici, băieţi de ispravă, dornici să ne punem pe treabă. Cu mânecile suflecate, cu părul în vânt, cu târnăcopul în mână şi carabina în bandulieră, constructori şi soldaţi totodată, ca ovreii lui Ezdra1. O, ce surpări! Câtă pulbere! Şi rit moloz! Zidurile cad cu zgomot de bombe, colbul ce pluteşte în jurul nostru e dens ca fumul unei bătălii Ancien Regime, iar cântecele care le-nalţă şi-şi răspund în bubuitul dărâmăturilor HAnţ cântece de război şi imnuri revoluţionare. I. Ezdra (sec. V î. Hr.) – preot şi scrib evreu care a organizat comunitatea evreiască din Ierusalim, după exodul din Babilon, restaurând religia iudaică şi Templul, (n. r.)85 Nimic de zis: avem vocaţie militară. N-am vrea să îmbrăcăm, pentru toate cărţile din lume, tunica infanteriştilor; dar războiul e oxigenul nostru, fiecare asediu e o sărbătoare şi am vrea ca fiecare cuvânt să fie o împuşcătură mortală şi fiecare idee – un şrapnel care nu dă greş. Dar armata regulată ne repugnă. Suntem pentru voluntari, pentru grupuri armate, pentru briganzi, pentru luptătorii liberi din pieţe care răstoarnă regii de pe tron, pentru cavalerii rătăcitori care caută aventuri cu spada aşa cum orice Casanova le caută pe cele cu femei. Patronul nostru e Don Quijote şi numai de dragul lui îl suportăm pe Sancho Pânza, dar ne uşurăm sufletele urându-l de moarte pe Samson Carrasco, tată şi model al tuturor filistinilor, duşmani juraţi ai nebuniei şi a tot ce-i seamănă.

Şi noi suntem cavaleri-gentilomi de capă şi spadă, gata să înfigem spada în inimile zbârcite ale părinţilor nobili şi să acoperim cu capa Dulci-neele zgribulite şi înfricoşate. Cu pana la pălărie şi cu mâna pe garda săbiei, cu priviri provocatoare şi porniri de răufăcători. Ce naiba faceţi voi, ăştia, acolo? Grăbiţi pasul, dacă nu vreţi să fiţi striviţi în picioare, sinucideţi-vă, dacă nu vreţi să fiţi spintecaţi. Noi mergem înainte -trebuie să mergem înainte! Totul se sprijină pe umerii noştri, toate ne interesează!

Aşa, din mers, orice lucru e bun – o palmă, o lovitură de spadă şi apoi mai departe, măcar pentru antrenament.

Şi noi credem că morile de vânt sunt nişte uriaşi şi nu ne ruşinăm de asta. Sunt poate mai puţin primejdioase! Ia încercaţi voi, ăştia, să le80luaţi cu asalt şi o să vedeţi că paletele de lemn nu sunt mai lipsite de vlagă ca braţele lui Briareus1.

Totul sau nimic – nimic sau totul! Mai sunt încă lumi de descoperit, adevăruri de revelat, turnuri şi ziduri de surpat cu sunetul trâmbiţelor noastre?

Să le punem beţe-n roate tuturor: să-l dăm jos pe Dumnezeu din norii cerului, să-i răsturnăm pe regi de pe tronurile pământeşti, nici măcar morţii să nu se odihnească în pace sub florile şi minciunile din cimitire, şi nici îngâmfatele celebrităţi de bronz pe soclurile lor de piatră.

Vrem să ne eliberăm de toţi şi de toate. Vrem să redevenim goi la suflet, aşa cum nevinovatul Adam era gol la trup. Vrem să aruncăm de pe noi pelerinele religiei, jiletca filosofiei, cămaşa prejudecăţilor, cravatele înnodate ale idealurilor, chetele logicii şi izmenele moralei.

Trebuie să ne răzuim pielea, să ne curăţăm sufletul, să ne dezinfectăm creierul, să ne aruncăm în apa curgătoare, să redevenim copii, inocenţi, naturali, aşa cum am ieşit din pântecul mamei. Nu mai vrem ca morţii să poruncească celor vii, ca viaţa să fie inspirată din cărţi, ca Raţiunea şi Istoria să continue, cu atâta autoritate, să ne ţină încătuşaţi şi înghesuiţi în băncile şcolilor, încremeniţi şi cu gura căscată, pentru a primi, îmbucătură cu îmbucătură, pâinea mestecată de alte guri. Raţiunea trebuie să fíe raţiunea noastră, I. în mitologia greacă, unul dintre cei trei giganţi cu o sută de braţe, fiii lui Uranus şi ai Gaiei, care l-au ajutat pe Zeus în lupta cu Titanii, (n. r.)87iar istoria să înceapă astăzi. Anul nou al erei noastre. Incipit vita nuova1.

Pământ nou şi ceruri noi. Decoruri pictate după împrejurări. Palate înălţate într-o singură noapte. Faţade lungi, numai lumină, cu mii de ferestre şi un stindard la fiecare dintre ele. Multe strigăte pe drum, nevoia de-a urca, de-a locui în munţi, de-a vedea oraşul la picioare, de-a putea să dispreţuieşti oamenii de la distanţă.

Să-i dispreţuieşti, chiar să-i urăşti şi să-i omori. Dar, în fond, să-i iubeşti! Tot ceea ce facem e pentru ei. Tot ce spunem e ca să-i orbim, să-i înspăimântăm, dar ceea ce facem e pentru toţi, pentru eliberarea şi bucuria tuturor. Ne batem pentru a-i face mai buni, urlăm pentru ca ei să ţină minte, îi speriem ca să se gândească la situaţia lor. In fond, nu avem altă ambiţie decât aceea de-a fi dascălii lor, călăuzele lor, profeţii lor şi ne-am mulţumi să murim precum Moise, în faţa viilor din Pământul Făgăduinţei. Şi din toate aceste furtuni, recolte şi orgolii ies patru, opt, şaisprezece pagini de hârtie tipărită: obişnuitul ziar! 1. Începe viaţa nouă, (în lat., în orig.) – citat din prima operă a lui Dante, Viaţa nouă. (n. t.)88