Nimic nu e adevărat. Totul e îngăduit

Solipsismul perfect şi consecvent a fost cea mai smintită beţie a primei mele tinereţi, dar nu şi cea mai lungă. A ţinut puţin, ca toate beţiile.

Trezirea a fost jalnică. Deprins să gândesc că sunt osia universului, singura unitate în stare să dea formă şi durată neantului nerăbdător să fíe, mi s-a înfăţişat dintr-odată certitudinea că sunt victima ridicolă a unui joc de cuvinte, a unei curse logice, a unei ghicitori metafizice. Atâta căldură, atâta voluptate, atâta uimire – pentru o deducţie neîntemeiată dintr-un cerc vicios! A spune că lumea e reprezentare înseamnă doar că există complexe de senzaţii dirijate de o voinţă asemănătoare cu a noastră, care se numesc oameni, iar acestea sunt doar definiţii care nu schimbă nimic. Vocabularul rămâne acelaşi; iar în faţa lucrurilor şi a oamenilor trebuie să acţionăm ca şi înainte, nu putem proceda altfel. Rezistenţei pe care corpurile o opun voinţei mele i se adaugă voinţe diferite de a mea, îndreptate împotriva voinţei mele, iar aceasta demonstrează că, în loc să fiu Dumnezeu, nu sunt decât un biet imbecil.

Mai târziu această convingere m-a împins să caut un alt drum pentru a ajunge la Dumnezeu: să-mi sporesc puterea voinţei. Atunci însă acea trezire mai umilă şi mai tristă decât toate m-a aruncat la polul opus. Mi-am pierdut orice încredere în raţiune, în gândire, în filosofie. Gândirea a devenit pentru mine un paradox poetic, raţiunea mi s-a părut un desen geometric şi simetric de simple linii fără dimensiuni, filosofia – nimic altceva decât o expresie dialectică a unor simpatii, uri, nevoi cerebrale sau morale ale cutărui sau cutărui om, nu ale spiritului universal incarnat. Logica aceea care mă condusese cu rigoarea sa independentă şi cu drumul său fără odihnă până în acel moment s-a preschimbat pentru mine într-o sofistică subtilă, înşelătoare, nimicitoare, pe care am exercitat-o vitejeşte asupra tuturor cugetărilor posibile, de îndată ce mi s-a ivit prilejul favorabil. Am devenit un fel de Gorgias de cafenea, care – pentru a se răzbuna pe certitudinea pierdută şi pe orgoliul vlăguit – se delecta descom-punând şi disecând credinţele altora, răsturnând tentativele lor de-a teoretiza şi de-a afirma, folo-sindu-se nu numai de slăbiciunea şi de ignoranţa lor, ci şi de propria lui rea-credinţă şi rea-voinţă. Simţeam o mare plăcere strecurând îndoiala în capetele dogmaticilor, reducându-i la tăcere pe entuziaşti, ridiculizându-i pe fanatici, umilindu-i pe limbuţi. Era o plăcere amară, răutăcioasă, 80sterilă – dar mă distra grozav. Era singura mea răzbunare. Umblam într-adins să găsesc alţi oameni nu pentru a-i convinge de ceva, ca mai înainte, ci pentru a-i face să se îndoiască, pentru a-i face încă o dată asemenea mie.

Foarte puţini îmi rezistau. Vorbirea mea însufleţită, uşurinţa de-a improviza, obişnuinţa scrimei dialectice, experienţa diferitelor filosofii, cutezanţa erudiţiei mele bibliografice îmi asigurau de cele mai multe ori superioritatea. Aveam o metodă care nu dădea greş – cunoşteam toate cursele tactice, ascunzişurile infailibile, loviturile de maestru.

Totul e relativ. Adevărul de aici e o eroare dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere şi falsitate dintr-altul. Toate principiile sunt contradictorii în ele însele. Orice metafizică e doar transcrierea în limbaje diferite a două sau trei formule generale, iar acestea se reduc întotdeauna la o unitate mistică sau la un unic care nu poate fi înţeles, care nu e nimic, care nu înseamnă nimic. Se fabrică filosofii pentru a justifica prejudecăţile noastre, necesităţile – fie ele chiar josnice -ale vieţii noastre. Dacă transpunem filosofia în termeni de viaţă, ne vom trezi în faţa unei frumoase imitaţii a metafizicii porcilor schiţată de Carlyle. Unica realitate e prezentul, senzaţia. Fiecare să-şi trăiască prezentul său şi să dea dracului formulele şi credinţele. Trebuie să ne eliberăm de aceste cruste ale unor boli învechite: fiecare să se elibereze pe sine şi să creadă în sine şi în clipa care trece, a cărei frumuseţe stă tocmai în faptul că e trecătoare. Şi, aşa cum nu m-am oprit la jumătate în niciuna din aventurile81mele, n-am aşteptat prea mult pentru a trage consecinţele acestei negări a oricărui principiu şi a oricărei reguli. Atunci l-am întâlnit pe Max Stirner şi mi s-a părut că am găsit, în sfârşit, singurul maestru de care nu m-aş fi putut lipsi. De la solipsismul cunoaşterii am trecut la solipsismul moral. Pentru mine n-a mai existat alt Dumnezeu în afară de mine însumi. Mi-am imaginat o egologie – am stârpit în mine sentimentele familiale, legăturile patriotice, ultimele reţineri ale obişnuinţei burgheze de purtare corectă. Am fost anarhic, m-am proclamat chiar eu anarhic, şi nu am văzut un alt sfârşit demn de mine în afară de eliberarea mea deplină şi apoi a celorlalţi. Deoarece pentru libertatea mea aveam nevoie de libertatea celorlalţi.

Am întemeiat împreună cu trei prieteni un grup individualist. Am scris Proclamaţia Spiritelor Libere şi ne-am îmbătat cu toţii cu vin, cu haşiş şi cu absurdităţi feroce.

Nimic n-a mai fost sfânt pentru mine: aceleaşi încercări revoluţionare şi programe umanitare, care-mi păruseră înainte ceva măreţ, se preschimbaseră în ochii mei în nişte neghioabe copilării de credincioşi laici şi fără experienţă. De data asta voiam cu totul altceva. Eliberarea interioară, ideală, radicală a tuturor oamenilor. De-ar fi fost cu putinţă, chiar un butoiaş cu pulbere, pe ici-pe colo, pentru a grăbi viitorul. Mă gândeam, împreună cu câţiva tineri cu care mă întovărăşisem, la o lovitură pentru a pune mâna pe oraş, mă pregăteam pentru recolta universală, aveam chef să evadez, să călătoresc prin toate ţările, să mă izbesc de trupurile tuturor popoarelor, să mi se82facă lehamite de exalaţiile Orientului, să mă pierd în ceţurile Nordului.

În acest timp, neputând face nimic, nemulţumit şi aţâţat, lacom şi îndărătnic, îmi vărsăm ciuda în aforisme necruţătoare, în descărcări lirice şi muşcătoare, asemenea celor ale lui Nietzsche, şi meditam, în ciuda filosofiei şi a lui Kant, vrednicul ei codoş, la o „Critică a oricărei raţiuni” şi un „Amurg al filosofilor” şi simţeam nevoia apostolică de a-i elibera pe ceilalţi, aşa cum mă eliberasem – după câte mi se părea – pe mine însumi, cu o teorie nudă şi curajoasă.

În ce fel? Înfiinţând un ziar. Un jurnal care să cuprindă atâta ştiinţă câtă era necesară pentru a risipi tot ce era vechi, cât şi marea cruzime sau antiidealismul şi exotismul care existau în mine şi în cei apropiaţi mie.