Fuga de realitate

Prea multe amintiri, prea multe nostalgii! La urma urmei, ce contează culoarea şi căldura trecutului, faptele şi evenimentele exterioare? Sunt poezie, literatură, deşertăciune. Ceea ce interesează aici este istoria unui suflet, istoria sufletului meu, nu aceea a unui palat sau a unui ziar. N-ar trebui să mă las pradă unor asemenea slăbiciuni, iar dacă nu mă ruşinez de ele până-ntr-atât încât să le şterg chiar şi urmele, e pentru că şi acestea sunt simptome şi dovezi ale unui fond sufletesc patetic şi ale sentimentului pe

109care nu izbutesc să-l înăbuş nici în atitudinile mele cele mai dialectice. E oare cu putinţă să nu fiu în stare să văd ideea fără trupul şi fără umbra ei şi să nu reuşesc să înţeleg un sistem decât sub forma vieţii şi a experienţei sensibile, pasionale, cotidiene? Cojile, scoarţele, hainele, măştile nu sunt – ştiu asta foarte bine, o ştiu şi eu – decât coji, scoarţe, haine şi măşti. Nu sunt nimic mai mult, mai substanţial, mai intim. Cojile cad, hainele se sfâşie, măştile se decolorează şi ceea ce rămâne e ideea, scheletul interior şi indestructibil al adevărului. Tot ce-l îmbracă e neesenţial, variabil, trecător. Manifestările exterioare, în folosul altora, vehiculele acestor mesaje spirituale, cuvintele, cuvintele rostite, cuvintele scrise, foile pline de cuvinte tipărite, foile acoperite cu ilustraţii, foile care apar întruna, foile care se adună în volum pentru a forma opusculul, opera, nu sunt decât tentative, bâjbâieli, adieri, murmure: limbi în plină formare, abia la început, pe care puţini le pricep, pe care nimeni nu vrea să le studieze. Fiecare dintre noi care are într-adevăr o viaţă a sa – prin asta înţeleg viaţă personală, proprie, interioară, sensibilă, intelectuală, metafizică – e un Adam care trebuie să dea din nou un nume tuturor lucrurilor, să-şi construiască un vocabular al său, să întemeieze un limbaj. Cuvintele părinţilor au în gura lui altă savoare, alt ton, alt sunet, altă semnificaţie. Va vorbi despre lumină, iar mintea lui îşi va reprezenta întunericul, şi de câte ori va pronunţa un cuvânt simplu, foarte simplu, comun, banal – cuvântul om, de exemplu – va avea în minte omul său care, credeţi-mă, nu e de fapt nici omul de pe stradă, 110nici omul de la fereastră, nici omul lui Platón, nici omul lui Dumnezeu, ci omul său şi nimeni altul – idealul său, tipul său, visul său, mit şi model al omului!

Şi fiecare trebuie să ajungă la o reînţelegere a lui însuşi, a eului său, după ce acesta a trecut în lumea morţilor şi va rămâne acolo pentru totdeauna, împreună cu toate eurile pe care le ucidea zilnic cu veninul lent al uitării; iar când vrem să vorbim despre el, care nu mai există, trebuie să începem prin a reface dicţionarul lui, gramatica lui, sintaxa lui mentală, şi nu ajută la nimic să scormonim printre zdrenţele care au fost odată costumul lui de gală şi să bolborosim din nou epigrafele pe care le-a aruncat el atunci pentru a fixa (adică a imobiliza: a omorî) intuiţiile sale şi trecătoarele sale izbânzi asupra eterului nestatornic. Corpul, materia nu sunt de-ajuns: noi căutăm spiritul, miezul. Iar dacă pictura nu e cu putinţă, ne mulţumim cu geometria. Nu vreau să fac pe cântăreţul sentimental al propriului meu eu. Vreţi anatomie? Iată anatomia: jupuiţi, tăiaţi, descărnaţi. Acesta e trupul meu, aceasta e carnea mea – dar suflarea care o însufleţea, dar ideea care îi dădea formă unde sunt? În colbul acesta de amintiri, în aceste boarfe uitate în fundul sertarelor, în aceste hârtii care au prins un mucegai de aproape zece ani? Nu mai căutaţi: nu sunt aici. Numai eu pot spune care a fost nodul central al gândirii mele în viforniţa aceea de scrieri, de stindarde, de steaguri în vânt, de atacuri şi apărări şi de zgomotos apostolat. Sturm und Drang-ul a trecut (istorie, anecdotă pitorească), iar izvorul acelui tumult şi al acelei furtuni se află în eul

111care rămâne, în eul permanent, absolut, care are contact cu eternitatea şi trebuie să participe la eternitate.

Acest nod central al gândirii mele din acea vreme era fuga de realitate – neacceptarea, respingerea realităţii. Pesimismul radical nu mai era acum punctul ultim şi unic al concepţiei mele despre lume şi nu mă mai gândeam să ofer ochilor holbaţi ai oamenilor propunerea unei otrăviri universale. Dar durerea cosmică, îndepărtată de mine sub forma ei teoretică devenise o stare de spirit durabilă, rămăsese ca un sediment indestructibil în sângele şi în sufletul meu. N-o mai formulam, dar fiecare noţiune a mea era pătrunsă de ea. „Nu se naşte-n mine nici un gând care să nu poarte sculptată-n el moartea”, scria bătrânul Michelangelo, iar în mine nu se năştea nici o idee care să nu aibă gustul amar al dispreţului. Se zice că tinerilor le e caracteristică seninătatea plină de speranţe. Nu e adevărat – sau cel puţin nu e adevărat pentru toţi. Pentru că tânărul, înainte de-a se apropia de viaţă ca să pună stăpî-nire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de puternice într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Aştepta paradisul şi se trezeşte în cele mai pestilenţiale bolgii ale infernului, credea că va întâlni fraţi cu mâinile întinse şi dă peste o haită de bestii lihnite care rânjesc şi se reped asupra lui, îşi închipuia că viaţa i se oferă ca o piatră aleasă sau ca o marmură fină pentru112a-şi sculpta în ea chipul propriu cu dalta dură a voinţei şi, în schimb, ţine în mâini o cocă de noroi şi murdărie care nu se poate modela, iar dacă e modelată, nu rezistă.

Prea mult idealism, spun înţelepţii care s-au învăţat cu bălegarul. Ştim foarte bine: mulţi tineri mor din cauza acestui „prea mult”, nu de gloanţe care le străpung pieptul. Dar, adevăr grăiesc vouă, nu există semn mai sigur al micimii de suflet decât să fii mulţumit de toate. Seninătatea e la locul ei abia spre sfârşitul tinereţii, după ce ţi-ai împlinit ocolul în jurul şi în inima lucrurilor şi te consolezi de nimicul fără margini, gustând clipa care nu se mai întoarce.

Aşadar, pe vremea aceea, simţeam un puternic dezgust faţă de real. Nu aprobam, nu acceptam universul aşa cum era. Atitudinea mea era dispreţuitoare şi mândră, precum aceea a unui Oapaneu1 ţintuit într-un infern terestru. Năzu-iam să neg realul, să neg copiile realului, să desconsider regulile vieţii reale şi să refac eu însumi, în modul meu propriu, un alt real mai perfect.

Ce era, de fapt, acest spirit de furibundă anarhie şi de sfruntată lipsă de respect faţă de oameni şi dogme, dacă nu o reacţie faţă de trecut, faţă de tot ce e fix, glorificat, disciplinat şi regulat? Ce era pasiunea mea pentru nebunesc şi absurd, I. Conducător argian, unul dintre cei şapte eroi care au pornit asediul Tebei. Sfidând puterea lui Zeus, a fost fulgerat de către acesta. In Divina Comedie, Dante îl plasează în cel de-al şaptelea cerc al infernului, (n. r.)113dacă nu greaţa de banal, de ordinar, de bunul-simţ comun? Şi ce era dispreţul pentru regulile morale, buna-creştere, fetişurile populare, metodele înţelepte şi virtuţile burgheze, dacă nu oboseala în faţa lucrurilor imuabile şi blestemate, a tuturor recomandărilor, a tuturor legăturilor, a tuturor credinţelor?

Combăteam pozitivismul pentru că pozitiviştii pretindeau a nu fi altceva decât nişte înregistratori supuşi ai realităţii, mă înflăcăram pentru idealism şi-l împingeam la extrem pentru că a situa totul în spirit şi a pune la îndoială chiar şi existenţa trupului mirosea a ciudăţenie şi paradox. Din ură faţă de prezent mă ascundeam într-o văgăună împreună cu câţiva morţi de geniu, din ură faţă de existenţă mă lăsam pradă visului, din ură faţă de oameni căutam singurătatea naturii şi prietenia tăcută a plantelor. Pe vremea aceea, cuvântul meu preferat era: eliberare. Eliberare de lucrul acesta şi de celălalt, de acum şi apoi, de aici şi dincolo: eliberare de toate.

Voiam să mă despoi pe mine însumi şi să despoi totul: să mă întorc la nuditatea perfectă, la înspăimântătoarea libertate a unui ateu radical şi universal. Iar când mi s-a părut că sunt gol şi că durerile şi gândurile lumii nu mai sunt ale mele, am vrut să-mi reclădesc lumea mea. In două feluri: prin puterea spiritului şi prin evocarea fantasticului – cu ajutorul voinţei şi poeziei.

Faimosul pragmatism nu mă mai interesa ca regulă de cercetare, ca garanţie procedurală, ca reformă metodologică. Ţinteam mai departe. În mine se înfiripa atunci un vis de taumaturg: nevoia, dorinţa de purificare şi de întărire a spiritului, pentru a-l face capabil să acţioneze asupra114lucrurilor, fără instrumente, în mod nemijlocit, ajungând astfel la miracol şi la omnipotenţă. Prin mijlocirea „voinţei de a crede” tindeam spre „voinţa de a face” – spre posibilitatea de-a face. Dacă voinţa ar putea să-şi extindă sfera de influenţă de la propriul corp la lucrurile înconjurătoare şi să facă în aşa fel încât tot universul să devină corpul ei, ascultător în orice parte a sa la ordinele pe care i le dă, aşa cum sunt ascultătoare acum aceste câteva mănunchiuri de muşchi! Mă prefăceam că plec de la un precept al logicii (pragmatismul), dar sufletul meu, în ceea ce avea mai tainic, era însetat şi dornic de divinitate.

Un instinct asemănător m-a condus spre artă. Nu puteam să sufăr literatura: tot ce era fals, elegant, simulat, aranjat şi decorativ în acest cuvânt mă scârbea. Deşi iubeam peste măsură câţiva poeţi morţi, aveam o antipatie de neînvins faţă de oamenii care îngrămădesc laolaltă poezie, nuvele şi romane – spre desfătarea altora şi pentru propria lor utilitate.

Filosofia mi se părea cu mult mai nobilă şi mai înaltă decât arta. Dar filosofia însăşi m-a condus din nou spre artă. Pentru a putea să exprim cu mai multă pasiune şi în mod mai eficace anumite gânduri, am început să mă folosesc în mod abuziv de imagini, am încercat forma mitului, de la mit am ajuns la legende, m-am apucat să născocesc discuţii şi viziuni şi încet-încet am vârât acolo, ca interlocutori, tipuri create de poezie şi de tradiţie, care au început repede să trăiască pe cont propriu, să vorbească un alt limbaj, să se amestece în alte aventuri. De la avântul liric m-am trezit, aproape fără să-mi dau115seama, la povestirea propriu-zisă, iar ideea care fusese pentru mine ţintă şi întreg a devenit una dintre materiile prime supuse fanteziei. Trudnica frământare a gândirii mele, amărăciunea deziluziilor, iureşul apostolatului meu se simţeau mai bine şi mai puternic exprimate în cadrul acestor creaţii poetice ambigue. Şi aşa s-a născut în jurul meu, fără să vreau, o întreagă lume fantastică, opusă celei reale, în care puteam să mă refugiez pentru a plânge şi a-mi aduce aminte, în care eram stăpân şi rege atotputernic. In vremea aceea am cunoscut palidul Demon al zilelor noastre, am ascultat confesiunile gentilomului bolnav şi ale Reginei din Thule, am acceptat gemetele chinuitului Hamlet şi confidenţele lui Giovanni Buttadeus1 şi Giovanni Tenorio. Veneau din umbra irealului, dar mi se păreau mai vii decât viii care-şi târşâiau picioarele pe lângă mine, şi numai alături de ei îmi era dat să înţeleg şi să fiu înţeles, să iubesc şi să fiu iubit. Era o lume tulbure şi închisă în sine, în care umbra acoperea lumina, iar tragicul depăşea marginile obişnuitului, o lume populată de tineri palizi şi fără iluzii, de oameni posedaţi şi obsedaţi de idei fixe şi de spaime noi, o lume în care faptele erau rare, dar gândurile furtunoase, în care nu erau clare graniţele dintre verosimil şi imaginar, dintre viaţă şi moarte. Era o altă lume: era lumea mea -obscură şi teribilă, desigur, dar cel puţin nu era lumea asta, lumea tuturor.

Şi astfel, în timp ce aşteptam să supun şi să refac realul prin mijlocirea miracolelor unei voinţe1. Unul dintre numeroasele nume ale Jidovului Rătăcitor, (n. r.)116sublimate, îmi cream un refugiu într-o realitate provizorie, populată de spectrele docile ale viselor. Poezia e înălţare spre divinitate, iar munca artistică e deja obârşie a creaţiei. Poet şi profet astăzi – Dumnezeu, poate, mâine!