Apariţia

Ziarul a ieşit într-adevăr aşa cum ne-am dorit: adică deosebit de celelalte. Şi a avut, ca şi cei care l-au scris, o viaţă inegală şi rătăcitoare.

A început cu opt pagini mari, din hârtie fabricată de mână, cu gravuri dăltuite în lemn. Apărea o dată la zece zile şi vorbea despre toate (chiar şi despre politică), dar mai mult despre artă decât despre filosofie, iar filosofia avea o ţinută atât de lirică, fantezistă şi bizară, că nu mai părea filosofie. După câteva luni, totuşi, artiştii şi literaţii au început să nu mai plătească şi să nu mai lucreze. Ziarul plăcea şi nu plăcea (curiozităţi, entuziasm, compătimiri), dar era foarte citit, mai ales de către tineri, însă vânzătorii ne înşelau, iar abonaţii erau mai puţini de-o sută. Astfel, către vară, am rămas numai doi filosofi: eu şi Giuliano. Dar nu ne-am predat. Ziarul a devenit revistă: formatul s-a micşorat, am ales o hârtie ivorie oarecare, a apărut mai rar şi în mai multe pagini, literatura şi politica au fost izgonite, arta a fost lăsată cam la o parte şi filosofia a devenit până la urmă stăpână, doamnă, suverană.

Desigur, o filosofie pe gustul nostru, care se opunea cu mândrie şi plină de batjocură filosofiei tradiţionale a manualelor, a profesorilor, a universităţilor. Voiam să transformăm ideea însăşi de filosofie şi să dăm gândirii imaginile şi zborul poeziei, să punem în poezia literaţilor (pe care-i detestam) un ferment, un sâmbure, o esenţă de gândire. Filosofia trebuia să înceapă să trăiască

104din nou prin noi, să ducă o viaţă cu totul opusă celei pe care o dusese. Fusese până atunci raţională, iar noi combăteam din toate puterile intelectualismul; fusese întotdeauna contemplativă, iar noi voiam să devină creatoare şi să-şi ocupe locul ce i se cuvenea în opera de refacere a lumii.

Aşadar trebuia să dăm la o parte cât mai repede trecutul şi prezentul filosofiei de leneşi, de orbi şi de laşi care se făcuse până atunci. In acei ani, în Italia, filosofia dominantă era pozitivismul, iar noi – trage-i împotriva pozitiviştilor! Au revenit şi s-au înăsprit instinctele barbare şi anarhiste ale anilor dinainte: am început să atacăm, să criticăm, să desfiinţăm în dreapta şi-n stânga, uneori cu o sfântă şi perfectă dreptate, alteori cu prea multă grabă, dar întotdeauna cu bună-credinţă şi dintr-o dragoste şi mai mare. Disputele şi bătăliile au fost partea cea mai bună din fiecare număr. Am instituit măcelărirea periodică şi regulată a unor nulităţi şi celebrităţi, am mediat masacre în masă şi cuceriri revoluţionare ale unor Bastilii scolastice.

Paralel cu această acţiune de curăţare a terenului şi de poliţie, urmăream câteva principii de reconstrucţie: scheme de sisteme metafizice, descoperirea şi prezentarea noilor teorii, concepţii mondiale mitice şi pindarice, dar mai ales programe, programe şi iar programe. Eram atât de copleşiţi de gânduri şi intenţii, încât nu mai aveam timp să dezvoltăm, să desfăşurăm şi să ducem la bun sfârşit fiecare lucru, iar peripeţiile noastre mentale erau atât de rapide, încât abia elaboram planul unui sistem sau al unei cercetări, că alte planuri se năşteau şi clocoteau în gândul nostru.

Nu ne mulţumeam să distrugem. Am fost primii din Italia care au vorbit despre mulţi scriitori de-ai

105noştri sau străini sau recent apăruţi, pe care azi îi citează toată lumea, dar pe care atunci nimeni nu-i cunoştea nici măcar după nume, şi am vorbit despre ei cu respect, cu iubire, cu entuziasm. Am fost cei dintâi sau printre cei dintâi care au popularizat idei noi, curente de gândire greşit cunoscute sau pe cale de formare, şcoli la care nimeni dintre noi nu lua seama şi nu se gândea. Am reînviat pasiunea pentru vechii mistici, am stimulat gustul neprevăzut pentru matematici al unora dintre tineri, am pus şi am discutat probleme ce păreau foarte îndepărtate de cultura noastră naţională. Iar arta, pentru a desăvârşi ciudata noutate a acestui neobişnuit iureş ideal, servea ca un fel de acompaniament firesc: iniţialele gravate, planşele afară din text, frontispiciile în culori (cai galopând, minere de spadă, spice doldora de boabe, uriaşi cu praştia şi cavaleri cu lăncile în repaus) erau ca nişte flori aruncate în toiul unei sărbători grave sau ca nişte fanfare de bucurie într-un marş compact de voluntari. La început am fost singuri şi aproape toate exemplarele se împăr-ţeau gratuit. Dar treptat, alţi tineri au intrat în legătură cu noi şi s-au interesat cu pasiune, chiar de departe, de opera noastră. Ni s-au alăturat până şi oameni în vârstă şi serioşi, care au înţeles tot ce era sincer şi profund în bacanalele noastre de lirism idealist, în ferocitatea noastră de con-quistadores imberbi. Ne-au dat bani, ne-au oferit cărţi, ne-au trimis articole. Astfel, în paginile noastre mari şi împodobite s-au întâlnit matematicieni lombarzi subtili şi poeţi napolitani, filosofi de mare renume şi avocaţi studioşi şi solitari, bătrâni oameni de ştiinţă, precişi şi riguroşi, şi studenţi foarte tineri, care-şi vedeau pentru prima106dată numele tipărit. Au sporit abonaţii şi prieteniile, străini de la mare depărtare ne-au citit şi ne-au încurajat, revistele din Italia şi din străinătate au scris despre noi, combătându-ne sau admirându-ne.

A fost într-adevăr vârsta eroică şi fecundă a lui Leonardo şi a durat ceva mai mult de doi ani. Deveniserăm o forţă de care trebuia să se ţină seama: toţi ne urmăreau cu atenţie, fasciculele noastre concentrate, mustind de idei şi răsunând de palmele trase erau aşteptate cu nerăbdare de mulţi, la unii stupoarea s-a preschimbat în entuziasm, iar dispreţul – în ură făţişă, chiar şi femeile – mai ales fetele pătimaşe – şi-au îndreptat privirile spre noi, fără să ne cunoască personal, cu o simpatie care friza iubirea.

Revista noastră a fost sâmburele şi organul unor mişcări filosofice, a fost punctul de plecare al mai multor iniţiative, colecţii, retipăriri şi a reprezentat, chiar în ochii simplilor cititori de ziare ieftine, ceva organic şi bine precizat. Noi doi, fondatorii şi creatorii, nu mai eram singuri şi necunoscuţi. Am început să publicăm primele cărţi mici şi groase, de artă şi de filosofie, care trebuiau să lărgească şi să consolideze acţiunea noastră, eram solicitaţi să scriem la alte reviste, eram invitaţi ici şi colo pentru a ţine discursuri şi conferinţe.

Cele două nume ale noastre, mereu alăturate ca numele a doi fraţi, erau acum familiare noii generaţii şi mulţi ni se adresau precum călăuzelor spirituale şi misionarilor unei credinţe libere în spiritul reînviat. Trăiam într-o continuă stare de excitaţie, de cercetare, de variată activitate: zi de zi descopeream noi suflete, citeam107noi cărţi, făceam nesfârşite corecturi, înfruntam polemici, le răspundeam unor tovarăşi necunoscuţi şi consolidam noi prietenii.

Acum viaţa noastră era plină, o viaţă de surprize, de pândă, de creaţie, de formare, de ascensiune. Dar însăşi intensitatea şi norocul unei asemenea vieţi ne-a obosit. După doi ani de zile, Giuliano, unicul şi adevăratul meu tovarăş, m-a părăsit pentru alte legături, pentru alte ţări. Am continuat totuşi de unul singur, mi s-au alăturat şi alţii, iar acum în revistă circulau alte curente de gândire.

Dar noii tovarăşi, cei mai recenţi, nu aveau ardoarea şi dăruirea de sine a celor dintâi. Alte visuri, mai periculoase, mi-au asediat sufletul şi mi-au tulburat judecata. Am început să navighez pe mările întunecate ale magiei, am crezut că descopăr în superstiţiile antice şi în ezoterismele cele mai extravagante primele trepte ale ascensiunii spre divinitate. Idealismul a devenit misticism, misticismul – ocultism, iar ocultismul putea să se transforme de-a dreptul în teozofie, dacă nu m-aş fi oprit la timp.

Încetul cu încetul energia a scăzut, avântul s-a potolit, simpatia celorlalţi a slăbit. În locul bogatei şi însufleţitei varietăţi de altădată, coboram acum spre o învălmăşeală care nu mai era decât interesantă şi atâta tot. Chiar înfăţişarea exterioară s-a schimbat. Revista a devenit mai mică, a început să aibă un caracter tot mai pronunţat de revistă, clişeele au dispărut, literatura s-a înscăunat din nou. Spiritul meu, prea rătăcit în ambiţii nesăbuite faţă de care bruma de hârtie tipărită părea ceva ridicol şi deşert, s-a înstrăinat108de opera mea. Dezbinările lăuntrice şi despărţirile de unii din afară au grăbit sfârşitul. De cinci ani mă revărsam, blestemam, visam întruna – în faţa altora, pentru alţii. Nu-mi mai era de-ajuns: oboseala era prea mare şi mintea are şi ea nevoie de odihnă, de refacere, după atâţia ani de înflorire şi rod. Simţeam nevoia unei noi reculegeri şi a unei noi singurătăţi.

Şi după cinci ani de eforturi, de lupte, de explorări şi de tentative nebuneşti, mi-am ucis de bunăvoie creaţia, odrasla mea, mai scumpă decât mine însumi. Era în toiul verii, în august: ultimul număr a apărut cu o tolbă de săgeţi ucigătoare şi cu o copertă de culoare sângerie, dar cu toate astea era trist şi apăsător ca sicriul unui amant asasinat.