Misiunea

După ce am cucerit, printr-o activitate -^^capricioasă şi îndrăzneaţă de trei-patru ani, ceea ce unora sau altora (multora) ar fi putut să li se pară atingerea ţelului sau victoria – să ai un nume, să fii citit, discutat, urmat – am simţit, mai profund decât înainte în mine însumi, un gol care m-a făcut să mă ruşinez.

Cum adică? Asta e totul? Acesta e oare scopul ultim al zilelor şi nopţilor mele de trudă, concluzia eforturilor mele tentaculare spre o lumină mai puţin pământeană, rezultatul unic şi definitiv al unei întregi tinereţi, al tuturor înflăcărărilor şi furiilor unei tinereţi concentrate şi comprimate uni de zile, izbucnind apoi dintr-odată ca un foc al bucuriei pe un vârf de munte? Numai atât? Nimic altceva decât asta? Să-ţi vezi numele tipărit, cuvintele repetate de alţii, chipul reprodus, ideile cele mai scumpe tipărite, cele mai tainice mărturisiri şi cele mai nepotrivite entuziasme expuse comentariilor „oricui”? Şi pe urmă? Să fii înconjurat de câteva maimuţe care-ţi imită gesturile, de câţiva papagali care-ţi repetă bolborosind frazele, să-ţi vezi cărţile cu numele tău pe copertă, articolele care poartă dedesubt iscălitura ta, să auzi că cineva vorbeşte despre tine şi că nu te înţelege, te dispreţuieşte sau te invidiază, că nici măcar nu ştie să te bârfească. Să devii scriitor, un141scriitor cunoscut, poate stimat, căutat de directorii de ziare, dorit de editori, urmărit de eseiştii şi recenzenţii de meserie, tradus în alte limbi, candidat la celebritatea onestă a vârstei de patruzeci de ani.

Dar pe urmă? Începusem să dobândesc toate acestea şi simţeam că nu-mi sunt de-ajuns, că nu mi-ar fi de-ajuns niciodată. Ce-mi păsa mie că sunt sau că devin un filosof „strălucit”, un scriitor „bine-cunoscut în lumea literelor”, un fabricant şi un negustor mai mult sau mai puţin norocos de cuvinte şi gânduri? Unde aveam să sfârşesc? Nu era greu de ghicit. Chiar îmbătându-mă de toată nebunia îngăduită celor mediocri, nu putea fi mai mult de-atât: să fiu publicat de editura Treves, să predau la universitate, să fac parte dintr-o academie, să obţin (căzătură bătrână care a dat în mintea copiilor) premiul Nobel.

Dar nu, nimic din toate astea! Simţeam că sunt născut pentru cu totul altceva, că urmăresc alte ţeluri. Nu era ambiţie, nici vanitate, ci orgoliu, orgoliu în sensul bun, orgoliu diabolic, orgoliu divin. Voiam să fiu într-adevăr mare, epic, nemăsurat, voiam să fac ceva măreţ, nemaiauzit, care să schimbe faţa lumii şi inima oamenilor.

Dacă nu, mai bine nimic. Mai bine să putrezesc în trândăvia cretină a unei subprefecturi sau să mă îndobitocesc în muncă fizică sau – de preferat pentru toată lumea – să-mi înec visurile amăgite şi greutatea trupului în apele galbene ale fluviului Arno.

Nevoie străveche şi neîntreruptă de-a fi şef, călăuză, centru, deosebit de primejdioasă în acea epocă de ascensiuni şi dorinţe însufleţite.142 Mărturisesc: nu mă sinchiseam prea mult de motive, ci voiam ca toate privirile să se întoarcă -cel puţin pentru o clipă!

— Spre mine şi ca toate gurile să repete numele meu!

Întemeietor de şcoală, iniţiator al unei noi secte, profet al unei noi religii, descoperitor de teorii sau de maşini uluitoare, şef al unui nou partid, mântuitor de suflete, autor al unei cărţi în sute de ediţii, maestru al unui cenaclu, orice, dar să fiu primul, cel mai celebru, cel mai mare într-un anumit domeniu.

Să fiu unul dintre cei care dau nume unei idei, unei mulţimi de oameni, care revelează un nou adevăr straniu şi neaşteptat; unul dintre cei pe care toţi trebuie să-i cunoască şi să-i judece; cărora li se cuvine un capitol, un paragraf în istorii, care au domeniul lor propriu, câmpul lor aparte, steagul lor recunoscut.

Nu mă sinchiseam de motive, nu mă interesa cum, dar nu voiam să rămân pe dinafară, în rândul al doilea sau al treilea, printre persoanele care nu sunt decât interesante, curioase, culte şi inteligente. Chiar şi cu preţul unei prostii, chiar cu preţul unei nebunii, dar să fiu eu inventatorul acestei prostii, eroul acestei nebunii.

La început m-am orientat spre acţiunea care pare, în ochii celor mai puţin profunzi, activitatea prin excelenţă – spre politică. Socialismul se îndrepta încă de-atunci spre declin, dar era totuşi cea mai amplă mişcare de mase din ţara mea la vremea aceea, iar eu, omul negaţiilor şi al contracurentelor, m-am opus socialismului. Am fost socialist – un socialist pe dos: am acceptat lupta de clasă. Cu condiţia să fie o luptă adevărată, un război în toată puterea cuvântului, 143nu agresiunea unui înfometat devenit îndrăzneţ (poporul) împotriva unui stăpân fricos şi împăciuitor. Luptă de clasă: adică apărare a clasei care a acţionat şi a învins împotriva clasei care vrea s-o facă să abdice înainte de vreme. Apărare burgheză: puţină milă, politică de fier şi toate ideile legate de asta – expansionism (adică, naţionalism – armată şi marină!). Am fost redactor-şef al primului ziar naţionalist italian: am ţinut un discurs pentru a indica programul noului partid naţional. M-am încăierat săptămână de săptă-mână cu poporaniştii, m-am băgat în polemici, am vârât colţii în celebrităţile demagogice, am combătut ideologiile revoluţionare, am vrut să redau curajul şi demnitatea celor care erau gata să cedeze. Se urmărea ca Italia să devină din nou mare, chiar şi pe calea cuceririlor. Gândurile se îndreptau spre Africa, se cereau cuirasate şi se căuta reaprinderea neînsemnatului spirit imperialist care mai reuşea să rămână încă viu în Italia, după înfrângerile din Abisinia.

Dar, în ceea ce mă priveşte, de la imperialismul colonial şi militar am trecut repede la un naţionalism spiritual. Italia mi se părea o ţară lipsită de viaţă, fără un ideal unitar, fără un scop comun. Cu totul amorţită, cu totul adormită. Fiecare pentru sine şi o bandă de escroci pentru mulţi. M-am întrebat care putea să fie, în acei ani, rostul, misiunea Italiei în lume. Şi n-am fost în stare să-mi răspund. Atunci am început, cu o impetuozitate mazziniană1 Campania pentru redeşteptare forţată. Sunete slabe de trompetă1. Aluzie la omul politic şi revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini (1805-l872). (ii. R.)144(articole, opuscule, scrisori) într-o lume zgomotoasă şi distrată. Voiam ca ţara mea să înfăptuiască ceva propriu, să reprezinte un fel al său de-a fi între celelalte popoare. Voiam ca, lăsând la o parte retorica renaşterilor trecute, italienii să-şi propună un mare ţel comun, un scop într-adevăr naţional. După 1860 nu mai exista un sentiment, o gândire unică italiană. Era timpul să pornim din nou la drum. O naţiune care nu are o conştiinţă de sine mesianică e sortită pieirii.

Care putea fi însă această misiune naţională? Eu însumi nu eram cu totul sigur. Strigam şi-i chemam pe ceilalţi, iar apoi începeam să-i întreb chiar pe cei care alergaseră la chemările mele. Ziceam: pregătirea domniei spirituale a lucrurilor, în Italia, spiritul fusese întotdeauna privilegiat – din această ţară trebuia să înceapă domnia definitivă a spiritului.

Dar putea oare aceasta să constituie o legătură naţională? M-am convins foarte repede că nu. Problema domniei absolute a voinţei depăşea cel mai fantastic patriotism. Trebuia să te îndrepţi către toţi oamenii şi să munceşti pentru toţi. Nu mai era vorba de interesele fizice ale unei bucăţi de pământ, ci de interesele spirituale ale întregii omeniri.

Credeam cu toată tăria sufletului meu că am o misiune a mea, o mare misiune. Zi de zi mi se părea că sunt chemat să realizez ceea ce nu realizau alţii, că sunt chemat să transform din temelie oameni şi lucruri, să abat cursul paşnic al istoriei.

De către cine eram chemat? Nu ştiam, nu ştiu. Nu credeam în Dumnezeu, şi totuşi mă simţeam145ca un Hristos care trebuia să se angajeze, cu orice preţ, într-o altă mântuire; nu credeam în Providenţă, dar mă vedeam în viitor ca un Mesia şi un salvator al oamenilor. Auzeam înlăuntrul meu voci care-mi vorbeau: erau voci subterane, care păreau că urcă dintr-o altă emisferă, de pe alt tărâm. Îmi imaginam că această viaţă a noastră e deja o altă viaţă şi că pământul este deja cer pentru cei care suferă în adâncuri (fără să fie morţi pe de-a-ntregul acolo jos, fără să fie născuţi încă aici sus) şi mă gândeam că mă cheamă să-i salvez, să-i ridic până la mine şi să-i fac părtaşi la bucuriile noastre divine, la adevărurile noastre temeinice. Câteodată, starea mea de spirit se asemăna cu aceea a unui Dumnezeu care aude o mulţime de oameni în suferinţă rugându-se la picioarele sale, implorând fericire şi libertate, moarte şi mântuire. Şi mă emoţionam, cum nu mi se întâm-plase niciodată, citindu-i pe Marcu, Luca, Matei şi loan, iar o dată am început chiar să plâng pe când parcurgeam povestea simplă şi seacă a vieţii lui Mazzini.

Eram îmboldit în mod misterios să fac ceva pentru oameni, pentru toţi. Mi se părea că promisesem şi că acum sosise ceasul ce nu mai putea fi amânat al împlinirii făgăduinţei.

Mă formasem pe mine însumi: trebuia să-i formez şi pe ceilalţi. Distrusesem: trebuia să reconstruiesc. Dispreţuisem realitatea: trebuia s-o transform şi s-o purific. Urâsem oamenii: trebuia să-i iubesc, sacrificându-mă pentru ei, făcându-i asemenea lui Dumnezeu.

Altminteri pentru ce m-am mai născut? În ce scop am negat cu atâta cruzime trecutul? Ori să refaci totul, să iei totul de la capăt, să sublimezi146totul printr-un efort uriaş de iubire şi voinţă, încât să faci realitatea locuibilă chiar şi pentru cei mai delicaţi şi mai mari, ori să renunţi la toate – de la bucuriile instinctuale ale vegetării, până la satisfacţiile unei semicelebrităţi europene şi americane. Regăseam, chiar şi în planul acţiunii, primejdioasa dilemă a copilăriei: ori totul, ori nimic.

Numai faptul de-a şti nu-mi era de-ajuns: voiam să acţionez. Scrisul nu mă mulţumea pe deplin: voiam să-mi înscriu voinţa în lucruri şi-n oameni, să ies din contemplaţia fără sfârşit, din încăierarea de vorbe şi de concepte moarte, din focurile de artificii ale ideologiilor efemere, ale scăpărărilor paradoxale şi ale moriştilor fantastice. Mă săturasem să observ, să comentez şi să judec ceea ce făceau alţii, să critic doar şi să distrug. Lumea pur cerebrală, verbală şi livrescă în care mă agitam mi se părea seacă şi fără speranţă. Trebuia să ies din ea înfăptuind ceva mai vast, mai fecund, mai concret.

Dar nu ca să mă cufund în viaţa elementară şi animalică a tuturor, în treburile obişnuite, în întâmplările ordinare, într-o activitate care e doar repetare şi într-o luptă care e doar luptă pentru pâinea de fiecare zi, pentru un aşternut, pentru bani, pentru femei sau pentru autoritate. Voiam să acţionez, dar nu să acţionez omeneşte – ca toţi ceilalţi. Trebuia făcut cu totul altceva şi nimănui nu-i dădea prin gând lucrul ăsta. Să trăieşti, desigur, dar nu o viaţă uzată şi întotdeauna aceeaşi; să acţionezi, desigur, dar nu pentru vechile scopuri. Trecerea mea pe pământ trebuia să lase o urmă mai adâncă decât a unei revoluţii sau a unui cataclism. Într-un cuvânt, 147voiam să înceapă cu mine, mulţumită mie, o nouă epocă a istoriei umanităţii. Să inaugurez o nouă eră, o perioadă absolut distinctă, un al treilea imperiu. La începutul timpurilor, omul a fost pur şi simplu o bestie, o fiară vegetativă. După aceea s-a ridicat la umanitate: şi-a făurit unelte, a pus stăpânire pe forţa animalelor, a vântului şi a focului, a deosebit încetul cu încetul gândirea de nevoile conservării de sine, s-a luminat şi s-a sublimat în artă. Dar viaţa lui era încă total împovărată de reminiscenţe animalice, barbaria persista în el sub hainele de gentleman şi sub cuceririle vieţii mecanice, scopurile ultime şi comune ale existenţei erau încă cele ale înaintaşilor tâlhari: să mănânce bine, să se bucure de femeile cele mai frumoase, să poruncească celor mai slabi, să fure de la alţii cât se poate mai mult. Bucuriile supreme şi cu adevărat supraanimalice ale gân-dirii pentru gândire, ale gândirii pure şi dezinteresate, ale contemplaţiei şi ale creaţiei artistice le erau cunoscute doar câtorva oameni, iar aceştia le cunoşteau numai în puţine momente ale vieţii. Umanitatea se găsea, aşadar, la mijloc, între fiară şi erou, între Caliban şi Ariei, între bestial şi divin. Trebuia smulsă din această ambiguitate, din această contaminare. Trebuia ucis, tăiat şi extirpat tot ce mai era subuman în om, pentru a-l face suprauman, nu om pur şi simplu, pentru a-l apropia de Dumnezeu, a face din el o divinitate infinit vie în spirit şi pentru spirit.

Care e partea cea mai înaltă, cea din urmă, cea mai nobilă, cea mai pură din om? Sufletul. Ca să acţionezi asupra omului în sensul de a-l înălţa, trebuie să acţionezi asupra sufletului. Numai în direcţia spirituală e cu putinţă să speri148ântr-o schimbare radicală de drum, într-o răsturnare totală a fiinţelor şi valorilor. Partea cea mai elevată a omului e singura călăuză spre înălţime. Principiul viitoarei vieţi divine a omului se află, în germene, în viaţa lui prezentă. Contemplaţia filosofului, extazul misticului, creaţia poetului, tot ceea ce ne îndepărtează de umilitoarele necesităţi ale conservării corporale, de dezgustă-toarea viitoare a intereselor pământeşti – se află în spirit. Iar spiritul e ductil, e maleabil, e perfectibil. Ascunde în sine promisiuni nedefinite şi surprize nesperate, făgăduieşte să posede germe-nele unor alte facultăţi şi primul impuls spre uimitoare dezvoltări. Dacă în viaţa omului va apărea ceva nou şi măreţ, va apărea din spirit; dacă vrem să perfecţionăm omul, trebuie să facem spiritul său desăvârşit. Toate valorile se află în el, toate determinările vieţii exterioare şi ale acţiunilor sale. Dacă spiritul s-ar schimba, s-ar schimba dintr-odată întreaga viaţă. Dacă şi-ar propune ţeluri diferite, dacă ar distruge în sine însuşi anumite preferinţe şi ar căpăta altele, existenţa omenirii ar fi întoarsă pe dos şi înnoită. Toate problemele – naţionale, sociale, morale -sânt, în fond, probleme sufleteşti, probleme spirituale. Schimbându-se interiorul, se schimbă exteriorul; reînnoind sufletul, se reînnoieşte lumea.

Iar lumea trebuia neapărat înnoită. Viaţa oamenilor – înceată, greoaie, adormită, vulgară, fizică, infernală – mă îngreţoşa din ce în ce mai mult. Voiam ca şi ceilalţi să simtă această greaţă Şi să găsească puterea de-a scăpa de ea, de-a reduce şi a nega viaţa corpului, viaţa tradiţională, viaţa barbară şi sălbatică, prost mascată (care149devenea şi mai îngrozitoare) cu fier, cărbune şi electricitate.

O ultimă ascensiune era indispensabilă. Trebuia, în sfârşit, să înceapă o nouă epocă a istoriei universale. La început, omul a fost numai carne, apoi carne şi spirit împreună, acum trebuia să devină cu totul spirit, numai spirit. După vârsta animalică şi vârsta umană – vârsta eroică, angelică şi divină. După epoca forţei – epoca inteligenţei eliberate, a voinţei domnitoare, a minţii stăpâne pe orice forţă.

Să călăuzesc oamenii spre acest imperiu, să anunţ noua vârsta a omenirii, să realizez această epocă: iată datoria pe care mi-am impus-o de bunăvoie. Misiunea mea era dublă: să-i fac pe oameni să se scârbească şi să se îndepărteze de viaţa prezentă şi să pregătesc, făcând-o vizibilă, viaţa superioară şi supraumană pe care o presim-ţeam şi o întrevedeam în încordarea exasperantă a celor mai mari dorinţe ale mele.

Dar cum? Şi apoi, eram oare vrednic să mă apuc de o asemenea faptă? Şi aş fi reuşit? Oare eu însumi eram atât de pătruns şi de stăpânit de spirit, încât să am dreptul de-a deştepta sufletele altora şi de-a le impune celorlalţi o existenţă mai puţin învăluită în urâţenie şi rău?

Şi chiar dacă sufletul meu ar fi fost curat, virtuos şi fără nici o slăbiciune, oare mintea mea ar fi fost îndeajuns de luminată şi de viguroasă pentru a inspira altora, cu pricepere, voinţa evadării necesare din cotidianul inconştient şi pentru a duce la bun sfârşit înălţarea a o sută de popoare spre sfera divinului?

Pentru a-mi începe misiunea, trebuia să fiu eu însumi sigur de mine, să mă curăţ şi să cresc în propriii mei ochi, să ating perfecţiunea morală şi desăvârşirea intelectuală: să devin un sfânt şi un geniu!