Desăvârșitul

Dar cum? Niciunul, chiar niciunul dintre voi nu are îndrăzneala să vină în casa mea, în faţa mea şi să-mi vorbească limpede, să-mi spună fără cruţare şi fără linguşire ce fel de om sunt? Niciunul nu vrea să-mi spună făţiş, ca un prieten adevărat, ce anume am făcut rău, ce u-am făcut şi ar fi trebuit să fac, care sunt defectele mele, viciile mele, păcatele mele? Toţi sunteţi ipocriţi şi laşi, ca doamnele respectabile de cincizeci de ani? Vă e frică poate că nu vorbesc serios? Vă temeţi că o să vă iau în nume de rău ceea ce-mi veţi spune şi că, în loc să vă îmbrăţişez şi să vă sărut, o să vă sparg capul sau o să vă dau pe uşă afară?

Apropiaţi-vă fără teamă. N-aţi mai privit niciodată în faţă un om cinstit care spune adevărul? Vă chem şi vă strig din tot sufletul, din tot sufletul meu nenorocit! Am nevoie să ştiu ce anume am făcut rău, ca să mă căiesc şi să isprăvesc – am nevoie să-mi cunosc toate defectele, pentru a le smulge, a le arde, a scăpa de ele o dată pentru totdeauna. Încă n-aţi înţeles ce anume mă tulbură şi mă roade zi şi noapte?

Vreau să-mi făuresc un suflet mare, vreau să devin un om mare, un om pur, nobil, desăvârşit.

Ştiu că n-am de trăit decât o singură dată şi de aceea vreau să trăiesc bine. Viaţa noastră, a tuturor, mă dezgustă. Vreau ori să fiu mare, ori să mă omor. Pentru un om ca mine nu există altă alegere. Am nevoie să fiu deasupra voastră, ca să vă pot ridica mai sus. Dar, pentru a deveni mare, trebuie să refaci, să chinui, să purifici şi să imprimi măreţie acestui suflet care ne-a fost dat sau împrumutat pentru răstimpul scurt, de câţiva ani, al trecerii sau exilului nostru pe pământ. Pentru a-ţi face sufletul mare trebuie să-i cunoşti toate micimile, pentru a-l face pur, trebuie să-i vezi toate murdăriile, pentru a-l face curajos, să-i îndepărtezi toate laşităţile.

Credeţi că nu m-am analizat destul de mult pe mine însumi? Vă imaginaţi că n-am stat la pândă pentru a zări toate pornirile, licăririle, ungherele, ascunzişurile, freamătele şi zvâcnirile cele mai tainice ale sufletului meu?

Şi totuşi – n-aveţi decât să vă miraţi cât vreţi şi să mă socotiţi mincinos!

— N-am găsit nimic, înţelegeţi, n-am găsit nimic de care să-mi fie scârbă sau ruşine. N-am fost în stare ani de-a rândul să-mi descopăr un singur defect adevărat, un viciu evident, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă opresc când eram pe punctul de-a înfăptui ceva şi să spun: „Asta e o mârşăvie!”. Nu mi s-a întâmplat nici măcar o singură dată să simt în mine murmurul părerii de rău pentru vreo faptă neîmplinită sau contrară legilor oamenilor sau celor divine.

Dar spuneţi-mi cel puţin o dată adevărul, în numele mamelor voastre, spuneţi-mi dacă e cu putinţă să se mai afle pe pământ un om atât de curat. Oare sunt un sfânt fără de păcate, singurul152virtuos, sufletul fără pată, omul desăvârşit? Nu vă gândiţi la aşa ceva nici măcar o clipă: e imposibil, lucrul cel mai imposibil dintre toate.

Fără îndoială, şi eu sunt rău, murdar, mincinos, slab, prefăcut şi fără inimă! Fără îndoială, şi eu păcătuiesc de şaptezeci şi şapte de ori pe zi şi am un suflet negru şi puturos ca o cloacă. Dacă n-ar fi aşa, n-aş mai fi om. Dacă n-ar fi aşa, de ce-aş simţi mereu cum fierbe în mine dorinţa de-a deveni mare, de-a avea un suflet mare, un suflet frumos?

Nu, prieteni, zadarnic mă ispitiţi cu vorbe dulci şoptite la ureche. Nu vă cred şi n-am să vă cred niciodată. Poate că eu sunt curat şi desăvârşit pentru voi, pentru această morală dubioasă de zdrenţăroşi şi de trădători, de insolenţi blazaţi şi de porci cu mască. Dar în ochii mei nu sunt curat şi mare, nici în faţa ta, ideal suprem al vieţii mele, nu sunt aşa cum ar trebui să fiu pentru a putea să mă apropii de moarte fără să roşesc.

Adevărul e că nimeni nu se poate cunoaşte pe sine însuşi, nimeni nu poate vedea, pentru a judeca aspru şi necruţător, ceea ce simte, gân-deşte şi face. Vicleanul amor propriu, mult prea iscusita vanitate, speculantul interes, temătoarea ruşine, obraznica mândrie sunt mereu gata să ascundă, să învăluie, să acopere, să scuze şi să justifice. Din cauza asta, fără-ndoială, nu-mi dau seama de putreziciunea pe care-o port în mine şi cred că sunt lebăda unei perfecţiuni absurde.

Înţelegeţi acum ce mare nevoie am de voi, de ce nu mă pot lipsi de severitatea voastră. Ceilalţi văd tot răul care se află într-un om, răutatea firească a omului stă cu ochii iscoditori şi cu153mintea ageră la pândă. Nimic nu scapă afurisitei ei atenţii. Ceea ce nu vede ghiceşte, ceea ce nu poate să ghicească întrezăreşte. Nu de azi, de ieri, oamenii văd mai curând bârna din ochiul aproapelui.

Nu faceţi pe nevinovaţii. Aici nu mai încap subterfugii sau complimente. Voi vedeţi, desigur, tot ce e în mine, vă scârbiţi şi poate vă îngroziţi. Dar de ce nu se găseşte unul care să-mi vorbească? Măcar unul, unul singur, care să vină să-mi spună totul? Vă asigur încă o dată că nu sunt ca ceilalţi. Puţin îmi pasă de laude, urăsc linguşirea, nu pot să sufăr vorbele ocolite.

Poate vă e teamă? Dar vă jur că primul care-mi va atrage atenţia asupra unui defect al meu va deveni salvatorul, prietenul cel mai scump, adevăratul meu frate.

Poate sufletul meu e prea înspăimântător şi vă lipseşte puterea de-a descrie cu glas tare întreaga lui ticăloşie? Faceţi-vă curaj şi vorbiţi. Vă voi răsplăti pe cit îmi va sta în putere. Vă voi da tot ce am, mă voi duce să fur, ca să vă fac daruri, mă voi târî în genunchi în casa voastră, ca să vă slujesc şi să vă ador.

Nu sunteţi în stare să descoperiţi răul? Dar atunci înseamnă că sunteţi orbi şi tâmpiţi, pentru că – dacă răul există – voi, cei din afară, trebuie să-l vedeţi numai uitându-vă la mine. Ascuţiţi-vă privirile, deveniţi mai răutăcioşi, urmăriţi-mă pe furiş, întrebaţi-mă pe nepregătite! Faceţi ce ştiţi, dar denunţaţi-mă şi acuzaţi-mă fără milă. Viaţa şi moartea mea, măreţia şi josnicia mea se află în mâinile voastre.

Ce tot şoptiţi acolo între voi? Ştiu, ştiu că nu sunteţi în stare să faceţi altceva decât să-i vorbiţi154pe oameni de rău pe-ascuns, să-i bârfiţi în şoaptă, să-i învinuiţi când nu sunt de faţă. Dar cu mine asemenea infamie nu merge. Ieşiţi la lumina soarelui, vorbiţi cu voce tare! Mie nu mi-e ruşine, eu nu dau bir cu fugiţii. Vreau să fiu învinuit şi defăimat, pentru a mă putea înălţa unde ştiu eu.

Dar poate că. Iertaţi-mă dacă vă jignesc, dar poate că nu vreţi să-mi dezvăluiţi viciile şi păcatele tocmai ca să nu-mi pot purifica sufletul, tocmai ca să nu pot atinge desăvârşirea pe care o aştept!

Vă rog pe voi toţi, prieteni şi duşmani, fie-vă milă de un om sărman, înfometat de mărire! Nu-i refuzaţi amărăciunea învinuirii şi asprimea osân-dei. Vorbiţi fără şovăială, osândiţi fără cruţare. Nu vă opriţi dacă mă veţi vedea plângând, nu vă emoţionaţi dacă mă veţi vedea făcându-mă alb ca varul. Mă voi omorî dacă nu-mi veţi arăta cât sunt de păcătos şi de vinovat, dacă nu-mi veţi spune pe loc cât sunt de vrednic de dispreţ şi de nenorocit. Vă rog în genunchi, oameni din toată lumea! Aveţi măcar o singură dată curajul de-a spune adevărul în faţă!