Moartea

cine-a spus că trebuie să mor? Să mor?

— Z-'Aşadar şi eu, la rândul meu, va trebui să încetez dintr-odată să mai respir, să mai văd, să mă mai mişc, să mai sufăr? Va trebui să fac precum ceilalţi? Precum toţi ceilalţi? Toţi oamenii mor. Foarte mulţumesc: oare acesta vi se pare un motiv suficient? N-are decât să moară cine vrea să moară: eu sunt eu, n-am nimic cu ceilalţi.

Nici vorbă! Aici trebuie să fie o greşeală, o cumplită neînţelegere. Ce motiv ar exista ca să dispar şi eu, în mod stupid, ca oricare altul? Oare nu ştiţi că eu port în mine lumea întreagă? Nu vă daţi seama că dacă mor nu mai există nici ploaia care cade şi bate-n frunze, nici soarele minunat şi fierbinte care ne arde pielea, nici pajiştea verde şi albă care face valuri de umbră când o atinge vântul, nici imensa boltă albastră, nici boul paşnic şi bălan, nici madonele înrămate în aur din fundul bisericilor întunecoase, nici cântă-rile pline de dor ale fetelor părăsite, nici giuvaie-rurile care scânteiază-n vitrine, seara, sub lumina roşiatică a felinarelor?

Lumea întreagă, cu toate frumuseţile şi ororile sale, cu ideile şi trupurile sale, întreaga lume se află aici, înăuntrul meu, şi ar fi nimicită dacă aş muri.243 Cum aşa? Să ajung şi eu, ca şi ceilalţi, un trup ţeapăn, un stârv puturos, un cuib de viermi, un pumn de pulbere, o mână de ţarină? E oare cu putinţă să-mi închipui despre mine aşa ceva? E oare posibil ca lumea să moară odată cu mine? Şi e oare drept ca tot ceea ce port în mintea şi în sufletul meu, ca toată această nemărginită colcăială de gânduri şi amintiri, de imagini şi chinuri să se sfârşească, să se oprească pentru totdeauna? Cum aş putea să-mi închipui că lumea va continua să existe, din moment ce nu sunt în stare s-o gândesc decât cu gândul meu?

La o parte, deci, amăgitori vicleni şi răutăcioşi, fiare înfometate de morţi! Eu nu pot să mor, nu vreau să mor, nu voi muri niciodată.

Credeţi oare că ţin la viaţă pentru că sunt fericit, mulţumit, satisfăcut, pentru că mă scald în huzur şi în bani? Nici vorbă de aşa ceva! Sunt cel mai nenorocit şi mai mizerabil om din lume: nu sunt iubit, nu sunt bogat, nu am prieteni, nu sunt frumos, nici puternic. Puţine plăceri am cunoscut în viaţă, rareori m-am bucurat, adeseori am plâns, aproape întotdeauna am suferit. Şi totuşi nu vreau să mor. Nu, categoric nu, vreau să mai trăiesc, să trăiesc mereu.

Degeaba mi se făgăduiesc alte vieţi în alte lumi – o viaţă mai frumoasă, mai calmă, mai luminoasă. Eu nu cunosc decât lumea aceasta, pământul acesta, viaţa aceasta urâtă, agitată, întunecată şi pe aceasta o vreau, pe aceasta o doresc, pe aceasta o cer pentru totdeauna. Vreau chiar această viaţă pe care o trăiesc, nenorocită, plină de lipsuri, melancolică, tristă – această viaţă dureroasă a mea. Să văd doar cerul, chiar printr-o jumătate de fereastră, să aud cântând o244pasăre în dimineţile de primăvară, să văd cum râde un copil sau o femeie, să pot scrie câteva cuvinte pentru cei care mă iubesc, să pot urmări umbra neliniştită a unui copac pe zidul albit de razele lunii, într-o noapte de august.