Tocmai pentru aceasta

greu, cred, să găseşti un alt om care, de-ai (y lungul vieţii sale, să fi dat un faliment mai mare ca mine. Nu mai am nimic de pierdut. Toate firele şi toate punctele de sprijin care-i susţin pe alţii, pentru mine sunt tăiate – şi cele care coboară din cer, şi cele care ne pironesc pe pământ. Am atins fundul de iad al răului – am renunţat, a trebuit să renunţ – am părăsit şi am fost părăsit.

Ştiinţa nu-mi este de-ajuns, oamenii mă scâr-besc, femeile şi mai mult, de literatură mi-e greaţă, inspiraţia nu vine, gloria îmi face rău, viaţa mea e murdară şi plicticoasă, trupul mi se destramă, iar dorinţa mea, singura şi cea mai mare, dorinţa puterii supreme, nu mai e acum nici măcar o dorinţă. Toate tablele de valori s-au risipit în aceste zvârcoliri lăuntrice, toate speranţele şi-au pierdut culoarea în întunericul acestor ani, ancorele posibile de salvare nu sunt decât nişte cârlige care mă ţin legat de pământ, de o viaţă lipsită de orice promisiuni şi ispite. Reprezentaţia s-a sfârşit, culisele au fost întoarse cu faţa la perete, luminile s-au stins, cântăreţele şi-au scos veşmintele

245de regine şi au plecat cu trăsura, îmbrăcate în negru. Instrumentele sunt aici, părăsite şi fără glas, lângă partiturile închise, care nu se vor mai deschide niciodată. Ultima serbare s-a sfârşit cu ultima notă care vibrează încă în aer, pentru a da tonul acestei tăceri prea găunoase. Nu mai există decât două drumuri: imbecilizarea totală sau nimicirea.

Şi totuşi mai simt în mine o mare poftă de viaţă. Nu vreau să mor. Vreau să-mi refac şi să-mi reîncep viaţa. Vreau să găsesc alte raţiuni de-a trăi. Chiar de-aş trăi suspendat în gol, fără nici o susţinere de sus, fără nici un reazem din spate, fără cârje la subsuori – numai să mai trăiesc, să trăiesc mereu, să trăiesc în adevăratul sens al cuvântului, să trăiesc cu ochii şi cu mh-nile, cu creierul şi cu ficatul, să mai trăiesc încă zece, douăzeci, treizeci de ani, până ce voi fi în stare să-mi agonisesc bucata mea de pâine în cuptorul lumii şi să-mi rostesc cuvântul în corul disonant al tuturor oamenilor.

Nu vreau să mor, nici de tot, nici pe jumătate: nici ca suflet, nici ca trup. E în mine ceva mai puternic decât toate înfrângerile, în mijlocul inimii mele e înfiptă o stâncă ce rezistă în faţa tuturor furtunilor care au bătut-o în ultimii ani. E un animal care vrea să mănânce, sunt două picioare care vor să umble, e un cap care vrea să gân-dească, o mână care vrea să scrie. Dar pentru ce anume? În numele cărei credinţe? În vederea cărui scop? Animalul nu ştie, animalul nu e intelectual, animalul nu e religios, animalul nu pricepe nimic, dar nu vrea să se dea bătut. Dacă steagurile au fost coborâte, rămân încă zidurile; dacă cuvintele nu mai corespund cu faptele, atunci246la dracu' cu toate cuvintele şi trăiască faptele! Fapta rezistă şi există, fapta e ceva ce nu poate fi respins, ceva atotputernic, fapta nu vrea să moară.

Nu numai sângele nu vrea să audă de oprire. Propriul meu eu, care treptat-treptat a închis toate ferestrele spre posibil şi trebuie să renunţe acum la cea din urmă, la cea care dă spre imposibil, nu vrea să plece. Stă în întuneric, fără vlagă şi fără pofte, dar nu vrea să dispară. Aşteaptă întruna. Nu speră nimic, dar aşteaptă. Dacă s-ar ivi un rău şi mai mare, l-ar accepta, dar nu vrea să se arunce peste pragul de unde începe neantul, fără a avea măcar speranţa durerii.

Eul cel mai profund e cu totul strivit şi martirizat, dar îşi iubeşte martiriul, pentru că îi dovedeşte că există, că se opune la ceva. Faptul de-a fi urmărit în felul acesta de către destin îi oferă certitudinea că se află în el ceva ce poate fi luat drept ţintă, îi dă conştiinţa importanţei sale în univers. A coborât până în adâncul genunii. Nu mai poate să se mişte: trebuie să-şi sape groapa acolo sau să se înalţe din nou spre lumină. Altă soluţie nu există. Şi atunci omul sfârşit se ridică şi începe un nou capitol.

Insă acest nou capitol nu seamănă deloc cu celelalte. Lucrurile pe care le-am negat rămân negate: visurile abandonate nu le chem înapoi, ambiţiile pe care le-am dispreţuit le resping şi acum, pe oamenii de care mi-a fost silă îi ţin şi astăzi la distanţă, ţelurile care mi-au orbit o clipă ochii rămân mereu îndepărtate. Dar ce importanţă are? Începe un nou drum, secretul e cunoscut. Mi se prezintă o ultimă posibilitate de mărire şi n-o

247resping. Numai de dragul ei deşertul înfloreşte în tăcere, iar ochii, ruşinaţi sub pleoapele roşii, scânteiază. Pot încă să fiu un erou. Am nevoie de propria mea stimă ca să nu fiu silit să mă nimicesc, şi tocmai acest nimic mă salvează.

Pentru mine nu mai există nimic: sunt nihilistul desăvârşit. Nu mai sunt convins de nimic: sunt scepticul desăvârşit. Nu mai cred în nimic: sunt ateul absolut, definitiv, complet, ateul care nu îngenunchează nici măcar în faţa credinţelor laice, raţionale, filosofice şi umanitare care au luat, cu stângăcie, locul credinţelor antice. Ştiu că din toate eforturile noastre nu va ieşi nimic, că sfârşitul tuturor e nimicul, că răsplata oricărei lucrări va fi, la sfârşitul secolelor, nimicul şi iarăşi nimicul. Ştiu că tot ce am construit va fi distrus, că din arderile noastre nu va mai rămâne nici măcar cenuşa, că idealurile noastre, chiar atinse şi depăşite, se vor prăvăli în veşnicul întuneric al uitării, în golul nefiinţei. Nu port în inimă nici o speranţă, niciuna; nu pot să le fac altora sau mie însumi nici o promisiune, niciuna; nu pot prevedea nici o răsplată pentru faptele mele; nici un rezultat al gândurilor mele. Viitorul, acest vrăjitor al omenirii, această cauză perpetuă a tuturor efectelor, nu e pentru mine decât perspectiva nimicirii.

Şi totuşi, în faţa acestui spectacol înspăimân-tător, a acestei deznădejdi cumplite, a acestei goane spre abis, nu întorc faţa, nici nu dau înapoi. Consimt să mai trăiesc. Tot ce voi face va fi inutil, dar tocmai pentru aceasta mă simt îmboldit s-o fac. Nimicul – nimicul propriului meu eu, al operei mele, al lumii întregi – e punctul de sosire248al tuturor eforturilor mele, dar tocmai pentru aceasta voi continua să mă străduiesc până când ţarina mă va chema în întunecata ei odihnă.

Vreau să reneg întregul meu trecut utilitar. Toţi oamenii caută o recompensă, o plată pentru ceea ce înfăptuiesc. Până şi faptele care par mai spirituale – acte de creaţie, acte de credinţă, de iubire – îşi aşteaptă evaluarea, cer, mai curând sau mai târziu, să fie plătite. Nimeni nu face ceva pentru nimic. Chiar şi religiile, chiar şi artele, chiar şi filosofiile sunt întemeiate pe câştig. Operele umane, fără nici o excepţie, sunt poliţe care vor să fie plătite. Scadenţa va fi mai lungă sau mai scurtă, dar ziua socotelilor va veni odată. Dacă oamenii ar şti cu siguranţă că faptele lor nu vor fi plătite nici mai curând, nici mai târziu, nimeni n-ar mai face nimic.

În trecut, eu însumi am fost cel mai avid după asemenea câştiguri. Voiam să mi se dea totul pentru puţin, voiam ca pentru câţiva ani de singurătate, de căutare, de asceză să mi se dea drept plată atotputernicia veşnică. Nu căutam spiritul de dragul spiritului, ci spiritul din care să fac pâr-ghia materiei, instrumentul posesiei terestre.

Dar acum, când toate au scăzut în ochii mei, acum când cunosc doar insolvabilitatea radicală a infinitului şi inutilitatea oricărei oboseli, acum îl desfiinţez în mine pe omul interesat, utilita-rist, hrăpăreţ şi rapace, îl suprim pe jidov, pe cămătar, şi consimt să trăiesc tocmai pentru că viaţa e fără simbrie, continui să gândesc tocmai pentru că gândirea nu va putea să fie niciodată salariată.

Omul disperat descoperă chiar în adâncul disperării sale noul temei pe care să se înalţe deasupra249văii plângerii. Omul care nu mai are încredere în nimic şi în nimeni găseşte în tragica vacuitate a spiritului său forţa de-a crede în sine, în clipa prezentă a eului său şi a lumii sale. După orgia durerii, se iveşte din nou, din chinuri, posibilitatea bucuriei: din moment ce nu mai aştept nimic, nu voi mai avea dezamăgiri, nu voi mai avea deziluzii în faţa faptelor trădătoare.

Omul singur, absolut singur, absolut despuiat, care nu cere nimic, care nu vrea nimic, care a atins culmea dezinteresului prin clarviziunea eroică, nu prin renunţare oarbă, se întoarce spre lumea care – pentru el – e dezgolită ca o livadă arsă, ca un oraş devastat, spre lumea care nu mai are obiective, aziluri sau refugii, şi-i spune: Cu toate că nu-mi promiţi nimic, sunt încă de partea ta, îmi unesc încă forţele cu tine, te însoţesc şi te oglindesc de-a lungul drumului tău.

Cât timp aşteaptă ceva din partea universului, omul e un negustor care umblă să primească, schimbă bani şi face troc, se înfurie când dă greş şi se sinucide dacă nu i se dă ce e al lui, dacă poliţele nu-i sunt plătite, dacă încasările sunt mai mici decât cheltuielile. Dar omul care a renunţat la orice răsplată şi lucrează pentru ceea ce e sortit pieirii ştiind că totul va pieri, acela e singurul om demn, cu adevărat demn să locuiască împăcat în acest univers. El singur e nobil în faţa samsarilor care-l înconjoară, chiar dacă aceştia au scris pe firmele prăvăliilor lor numele cele mai pure, mai ideale, mai metafizice.

El face, dar nu pretinde ca alţii să facă pentru el; dă, ştiind că nu va primi niciodată; aspiră spre înălţimi, ştiind că nu le va atinge; se oferă pe sine însuşi întreg, ştiind că nimeni nu-i va da250preţul ce i se cuvine. Dar tocmai în asta stă tragica sa măreţie, în asta stă dezumanizarea sa, care-l reţine încă printre oameni.

Celelalte bucurii îi sunt refuzate: nu are, aşa cum au cei care cred în viaţă, în umanitate şi în adevăr, consolări, promisiuni şi miraje care să-l susţină şi să-i facă drumul mai puţin anevoios. Nu poate conta decât pe puterea sa, iar sentimentul acesta – că e atât de puternic, încât se poate lipsi de tot restul lumii – îl umple de o amară, dar sănătoasă voluptate. Ce mare curaj e să trăieşti când crezi cu tărie că idealurile tale vor deveni realitate, că un paradis oarecare -terestru sau ceresc – te aşteaptă pentru a te răsplăti pentru eforturile tale! Adevărata nobleţe a omului, eroismul său cel mai mare constă în a şti să trăiască până atunci când toate temeiurile vieţii sunt distruse în el, până şi atunci când vălurile şi cârjele care fac posibilă viaţa tuturor au fost aruncate la o parte.

Prin această nobleţe, prin această măreţie, prin acest ultim şi disperat curaj, scap în acelaşi timp de moarte şi de mediocritate.