Sfârşitul trupului

Nu numai sufletul e deprimat, ci şi trupul e năruit şi sfârşit. Prea mult timp am cân-tat: spirit! Spirit! Iar la el nu m-am gândit deloc şi l-am încălecat, ca pe-o mârţoagă îndărătnică, lovind-o cu pintenii şi smucind-o de zăbală. Speram s-o îmblânzesc, socoteam că o voi învinge, că o voi înşfăca de piept şi că o voi stăpâni fără a-i arunca măcar o privire, iar acum se răzbună, simt că sfârşitul e aproape şi că acest schelet cu oase lungi, îmbrăcat în puţină carne, dă semne de destrămare, de întoarcere a ţărânii în ţarină.

În primul rând ochii. Mi i-am distrus încă de copil, citind la lumina unei luminări sau la aceea, mai liniştită dar mai slabă, a unui opaiţ cu untdelemn, care aproape întotdeauna, spre miezul nopţii, se stingea încet-încet, lăsându-mă în întuneric, în faţa mucului scârbos, care fumega încă din câteva fire roşii. I-am jertfit în zilele de iarnă, în amurgurile leneşe (ce ciudă te cuprinde când trebuie să abandonezi la jumătate o pagină care te captivează şi să te ridici din scaunul cald pentru a căuta chibriturile!), în sălile întunecoase ale bibliotecilor învechite, încăpăţânându-mă să citesc şi să scriu cât încă mai puteam să ghicesc forma

236literelor, cit încă mai puteam să scriu aproape pe pipăite, pe hârtia neliniată! Iar adesea dimineaţa, când zorii abia pătrundeau printre obloane, înhăţam din nou cartea abandonată seara, de nevoie, şi citeam culcat, până ce scârba de căldura animalică a aşternutului mă izgonea în frigul străzii şi la treburile obişnuite.

La lumina săracă şi roşie a nopţii sau la lumina puţină şi vie a zorilor, ochii se forţau: pupilele se dilatau peste măsură, pleoapele se înroşeau. Apoi, tot timpul zilei, simţeam un fel de amorţeală şi lacrimi alunecându-mi de-a lungul obrajilor. Atunci nu-mi păsa, dar acum, de la o vreme, nu mai izbutesc să desluşesc ce se află pe vârful unui munte şi, chiar de la numai câţiva paşi, nu recunosc o faţă prietenească şi familiară. Nu mai văd: nu văd decât de-aproape şi cu ajutorul unor lentile puternice. Pentru mine lumea şi-a pierdut culorile cele mai vii şi contururile sale tăiate cu precizie. Văd totul neclar, ca printr-o ceaţă uşoară, uşoară deocamdată, dar răspândită peste tot şi continuă. Seara, din depărtare, toate figurile îmi par şterse: un bărbat cu glugă poate să-mi pară o femeie, o mică flacără liniştită – o dâră lungă de lumină roşie, o barcă alunecând pe fluviu -doar o pată neagră deasupra torentului. Chipurile sunt pete clare, ferestrele – pete întunecate pe case, copacii – pete obscure şi compacte care se înalţă din umbră, şi cel mult trei-patru stele, dintre cele mai mari, strălucesc pentru mine pe cer.

Şi dacă s-ar opri totul aici! Dar mi-e frică să nu orbesc. Mi-e frică să nu văd din ce în ce mai puţin, iar în cele din urmă nimic! Îmi închipui cu spaimă ce-ar deveni viaţa mea! Toată puterea2 37mea stă în inteligenţă, nu am prieteni decât printre cei morţi, nu am altă plăcere decât aceea a cărţilor. Să nu mai pot citi? Să nu mai văd frumoasele litere rotunde, elzevire, cursive, care mi-au dăruit atâtea bucurii, care m-au învăţat tot ce ştiu, care au transmis altora o umbră din ceea ce era mai puţin josnic în mine însumi. Să aştept bunăvoinţa altora, să citesc cu ochi străini, să depind de alegerea, răbdarea, compătimirea altora. Iar în preajma mea întuneric, numai întuneric! Negru şi întuneric din toate părţile, pentru totdeauna! Eu, cu gândirea mea, singur în mijlocul întunecimilor, până la moarte! Nu cred cu toată seriozitatea în asta, dar mă gândesc din când în când, ca la un lucru sigur, de mult stabilit, o chestiune de zile sau de ani. Încerc să trăiesc această viaţă nenorocită pe care pot s-o prevăd. Uneori, dacă strada e pustie, închid ochii şi continui să merg – ezit, nu merg drept, simt lângă mine reliefurile şi tencuiala zidurilor, iar sub picioare, lespezile care fac să răsune paşii. Aş putea oare să ajung aşa până acasă? Dar deodată aud un zgomot: o trăsură, un trecător. Deschid ochii: lumea nu e pierdută. Încă mai văd: sunt salvat! Închid din nou ochii şi, prin întuneric şi plin de bucurie, îmi reiau drumul şi ajung la ţintă.

Dar e în zadar: voi orbi cu siguranţă, o simt. Încă de pe-acum spaţiul s-a rupt pentru totdeauna în câteva locuri. Mici pete întunecate dănţuiesc şi se rotesc înaintea mea, şi nu există nici o lentilă care să le facă să dispară. Când se vor lărgi şi se vor contopi, peste minunata lume a soarelui şi a culorilor se va lăsa pentru mine cortina neagră şi definitivă a orbirii – şi toate se vor sfârşi.238 Dacă nu voi muri orb, voi muri paralizat: nervii îmi sunt ferfeniţă, iar creierul îmi e beteag. De câtva timp am semne clare: dureri şi amorţeli la un picior, involuntare tremurături în degete, junghiuri puternice în cap. Uneori simt că ceva mi se topeşte sub ţeastă. Dacă vreau să gândesc, totul se amestecă şi se îngreunează şi mi se pare că toate obiectele aleargă cu o viteză ameţitoare, rămânând în acelaşi timp înaintea mea; ideile dispar dintr-odată, fără să reuşesc să le întorc înapoi, şi câte un cuvânt idiot, câte o imagine nesemnificativă se ivesc şi se înfig cu putere în mintea mea şi nu mai vor să se întoarcă în întunericul inconştientului. Aerul mă apasă ca şi când aş ţine pe creştet bolta cerească, iar în cap simt un gol şi o durere şi nu pot să gândesc, nu sunt în stare să lucrez, nu mai vreau să ştiu nimic. O cumplită oboseală de om trândav, o lipsă de poftă spirituală, ca a unuia care a băut tot şi a vomitat tot, o ură faţă de orice idee şi faţă de orice chip uman mă fac de dispreţuit şi de compătimit în propriii mei ochi.

Nu numai o dată am leşinat, acasă şi în altă parte. Iar apoi, poftim interminabile zile de convalescenţă, de odihnă silită, de nespuse umilinţe, de turbare neputincioasă, de eforturi fără nici o direcţie. Nimic nu reuşeşte să mă galva-nizeze: nici cafeaua, nici ceaiul, nici vinul, nici cuvintele bune ale prietenilor, nici mângâierile femeilor. Savurez dezgustul şi mă scufund în neant. Vreau doar atât, să vină noaptea şi somnul adânc, nesfârşit, animalic, până-n plină zi.

Din când în când am momente de rătăcire: toane, dezechilibru, idei fixe. Iar mai înspăimântătoare

239decât toate e o învălmăşeală, o apăsare, o greutate în creier care nu e numai durere de cap, ci şi boală a spiritului, anemie a sufletului, ruşine mută din cauza odihnei pe care o urăsc, dar care mi-e necesară. Uneori mi se pare că n-am să mai pot apuca firul gândurilor şi se încinge un adevărat dans curgător, rapid, plin de urlete, de idei răvăşite, de figuri imposibile, de fărâme de fraze, un dans care mă târăşte şi mă face să uit de mine însumi în tumultul propriilor mele creaturi – vălmăşag de lumini care apar şi dispar într-o mare de întuneric – apoi oboseala amorţită a celui care nu mai are nimic de făcut într-o lume ce nu mai e a sa şi vrea doar să mănânce, ca să ajungă din nou la vigoarea sănătăţii trupeşti. Într-o bună zi, criza nu va mai trece – iar o parte a trupului va rămâne înţepenită pentru totdeauna şi creierul nu va mai lucra, nu va mai gândi, nu va mai vedea ceea ce vede, nu-şi va mai aminti ceea ce a văzut, nu va mai fi în stare să pătrundă gândurile celuilalt, să lege şi să exprime gândurile proprii. Va fi perindarea nătângă şi înceată a câtorva imagini banale, desprinse din ansamblu: ceva alb, ziduri văruite, şorţuri candide şi cerul fără taine, liniştitul du-te-vino al unui ospiciu cumsecade, al unui ospiciu cu plată. Sau poate urletele furioase, spaimele cumplite şi nopţile pline de vedenii şi de ţipete în întunecimile minţii şi ale încăperii? Sau poate stingerea lentă şi inconştientă, când nu mai înţelegi, când nu mai pricepi, când nu mai ştii nimic, niciodată, când nu-ţi mai dai seama nici măcar că nu mai înţelegi. Iar apoi, sfârşitul.240