Vreau răul

Sunt clipe când mi se pare că o duc bine, că sunt fericit, când am curajul ieftin de-a uita întreaga josnicie şi grozăvie a vieţii mele. Atunci mă tolănesc binişor, pe tăcute, făţarnic, în trândăvia, în obişnuinţa, în viaţa leneşă, îmbelşugată, calmă a voastră, a tuturor, tovarăşi pe care vă urăsc. E ceva ruşinos şi mă apucă un fel de silă mărturisind-o.

Eu nu sunt făcut pentru bucurie, nu trebuie să caut plăcerea: vai, mie, când cad în braţele călduţe şi adormitoare ale fericirii! Dacă vreau să rămân credincios raţiunii de-a fi a sufletului meu, jurământului pe care l-am făcut născându-mă a doua oară, pactului pe care l-am încheiat cu viaţa şi cu moartea, nu trebuie să mă abandonez şi să prind gustul poşircii lăptoase a îndestulării comune.

Prea multă rânduială, prea multă pace, prea multă tihnă există acum în viaţa mea. In timp ce fiii omului n-au unde să-şi odihnească oasele, eu am o casă cu cinci camere, într-un vechi palat, lingă nişte grădini mereu înverzite, cinci camere luminoase, în care sunt paturi bune pentru dormit, fotolii largi ca să te aşezi, farfurii adânci din care să mănânci. Sunt sărac şi totuşi nu-mi lipseşte nimic. În fiecare zi supa abureşte pe masă, iar pâinea bine coaptă crănţăne între dinţi. Există pe lume un zâmbet chiar şi pentru cel care vrea să fugă de el ca un fiu blestemat.

Azi toată viaţa mea e bine rânduită şi aranjată. Mă culc devreme, dorm până dimineaţa,

234stomacul mistuie, prietenii mă iubesc, femeile mă caută, copiii şi bătrânii îşi scot pălăria când trec pe lângă mine. Toate merg bine, nimic nu lipseşte. Toate merg bine şi nimic nu lipseşte pentru cel care priveşte numai din afară şi-i judecă pe ceilalţi luându-se pe sine ca măsură. Dar nu pentru asta am venit pe lume, nu pentru asta am acceptat să trăiesc, nu pentru asta douăzeci de ani la rând mi-am martirizat şi mi-am flagelat sufletul, aşa cum un călugăr nebun îşi martirizează şi îşi flagelează pieptul şi spatele. Am rămas aici pentru că lumea e şi mai înfricoşătoare decât neantul; am acceptat viaţa pentru că viaţa e şi mai dureroasă ca moartea; m-am străpuns, m-am jupuit şi m-am zdrobit pentru că numai în durere se iveşte adevărul, numai în spasme se nasc odraslele minţii, pentru că în adâncul disperării se află singura voluptate care nu te-ngreţoşează.

Nu vreau să fiu nici mulţumit, nici liniştit, nici fericit, nici bogat. Chem asupra capului meu toate nenorocirile, invoc nenumărate necazuri pe drumul vieţii mele. Să-mi clănţăne dinţii în gură de boală, să-mi fluiere vântul prin casă de sărăcie, dragostea să mă înşele, prietenii să mă părăsească, viermii să-şi lase balele pe mine, frigurile şi sminteala să-şi dispute capul meu, duşmanii să mă urmărească şi să mă lovească, cei dragi mie să moară în jurul meu, dintr-odată, fără un geamăt. Toată durerea lumii să se abată asupră-mi: numai în felul acesta se va vedea dacă sunt un om sau o zdreanţă, dacă mă susţine un suflet sau doar un schelet. Părul îmi încărunţeşte, obrajii mi se scofâlcesc, fruntea mi se umple de zbârcituri, lacrimile se pornesc să curgă, n-are importanţă! 235Numai în singurătatea disperată cresc florile pe care le caut eu, florile care nu se ofilesc niciodată, care nu se scutură niciodată, care-şi păstrează mereu mireasma.