A cincea întâmplare

Din care vom afla, în sfârșit, cum a văzut-o prințul Siegfried întâia oară pe domnița Kriemhilda

Acum jilțurile erau pregătite, mulți din cei răniți se înzdrăveniseră, iar

oaspeții au început să sosească. Numai crai încoronați veniră vreo treizeci și

doi. Geiselher mezinul și fratele său Gernot nu mai pridideau să salute

musafirii, așa cum cerea datina cavalerească. Toată lumea întâmpina cu

bucurie ospățul. Luați la un loc, erau vreo cinci mii de oaspeți și mai bine

poate, toți înveșmântați cu cele mai minunate straie.

Petrecerea porni într-o dimineață de Rusalii. Gazda pricepuse mai de

mult că viteazului din Țara de Jos îi tânjește inima după domnița Kriemhilda.

Și dreptu-i că din toate, numai frumusețea ei era vrednică de cea mai mare

laudă. Grăi craiul atunci:

— Dau sfat, prieteni și supuși, să orânduim așa fel ospățul, încât să nu ne

căim după vremea petrecută.

La acestea răspunse Ortewein din Metz:

— Ca ospățul să fie cu deplină cinste, îngăduiți oaspeților să vadă

frumoasele copile cu care se mândrește Burgundia noastră. Nimic nu ne

poate bucura mai mult privirea! Îngăduiți și surorii voastre să se înfățișeze

oaspeților!

Sfatul fu întâmpinat cu mare bucurie. Craiul încuviință, drept care,

doamna Ute, frumoasa Kriemhilda și alaiul lor de doamne și de jupânițe fură

poftite la ospăț. Toate se gătiră cu cele mai strălucitoare rochii și podoabe,

iar măritul crai porunci ca o sută de viteji să slujească surorii și mamei sale,

toți cu paloșele în mâini.

Dintr-o măreață sală ieși Ute cea bogată cu un alai de peste o sută de

doamne, după care urmau domnița Kriemhilda și jupânițele care o însoțeau.

Printre viteji se petrecu o mare îmbulzeală. Care mai de care se ițea

nerăbdător s-o vadă pe nobila fată. Fermecătoarea domniță se ivi ca zorii

trandafirii dintre nourii întunecați. Orice umbră de mâhnire se risipi din

inima viteazului Siegfried: o vedea în sfârșit pe frumoasa domniță!

Veșmintele ei scânteiau de nestemate iar bujorii obrajilor răspândeau în jur

o plăcută lumină. Oricât de năzuros ar fi fost cineva, el trebuia să facă

18

mărturisirea că aici, pe pământ, nu s-a mai văzut încă frumusețe care s-o

întreacă pe a domniței Kriemhilda. Și adevărat este că ea strălucea printre

celelalte domnițe ca luminoasa lună plină printre miile de stele!

Inimile vajnicilor cavaleri începură să bată mai tare. Toți se înghesuiau so vadă, iar Siegfried, mărețul erou, schimba fețe-fețe. Gândea în sinea lui

viteazul: „cum mi-am putut închipui că mi-i hărăzit să te iubesc? Zadarnică

deșertăciune! Cu toate acestea, dacă nu voi avea parte de tine. Voi muri cu

dragă inimă”. Chibzuind astfel, aci pălea, aci se-mbujora.

Nu-i mai puțin adevărat că și feciorul Siegelindei era așa de chipeș, că

părea zugrăvit de mâna unui mare meșter. Puteai mărturisi bucuros că

nicicând nu s-a aflat pe lume viteaz mai frumos ca el.

Cei care o însoțeau pe Kriemhilda strigau pretutindeni să se lase calea

slobodă. Cavalerii s-au tras îndărăt iar Gernot îi spuse măritului crai:

— Iubite frate Gunther, răsplătește-l acum, în fața tuturor, pe eroul care

te-a slujit atât de bine. Îngăduie ca sora noastră să-l salute pe Siegfried.

Craiul dădu învoirea și Siegfried se înfățișă domniței Kriemhilda. Inima

viteazului era luminată de bucurie. Domnița îl întâmpină cu o bunăvoință

plină de dragoste. Obrajii ei ardeau îmbujorați:

— Bine-ai venit, nobile cavaler!

La auzul acestui salut, inima viteazului se înfioră de-a binelea. Mulțumi

Siegfried, închinându-se tulburat de iubire.

Dorul îi apropia unul de altul. Se priveau pe furiș cu ochii cei mai

drăgăstoși. Că l-ar fi mângâiat atunci mâna albă a domniței cu blânde

neteziri, n-am știre. Dar, nici nu pot crede că n-ar fi făcut-o… De ce și-ar fi

nedreptățit inimile însetate de dragoste? Iată că i se îngădui domniței să-l

sărute pe vajnicul erou! În toată viața lui n-a cunoscut Siegfried fericire mai

mare! Apoi se despărțiră. Frumoasa Kriemhilda, însoțită de alaiul

jupânițelor se îndreptă spre catedrală. Cavalerii au rămas deoparte, așa cum

cereau pravilele. Siegfried așteptă ca pe jăratic până se termină liturghia.

Era fericit că domnița îi arăta atâta bunăvoință, dar, pe bună dreptate, și el îi

era ei destul de drag. Când liturghia se isprăvi și alaiul ieși din catedrală,

domnița îl pofti din nou pe vrednicul erou lângă ea, spunându-i:

— Cerul să te răsplătească, mărite Siegfried, că ai luptat așa de bine la

război. Toți vitejii te iubesc cu credință și asta numai prin purtarea ta ai

dobândit-o!

Privind cu dulceață la domniță, răspunse viteazul:

— Eu nu voi ști ce-i odihna până nu voi împlini toate dorințele prietenilor

mei. Îi voi sluji credincios cât mă vor ține puterile și aceasta o voi face,

domniță Kriemhilda, numai ca tu să-mi dăruiești dragostea!

19

Și astfel, vreme de douăsprezece zile, îndată ce se iveau zorii, frumoasa

Kriemhilda putea fi văzută în curte alături de prințul din Țara de Jos.

Bucuriile, petrecerile și întrecerile se țineau lanț la curtea lui Gunther. Însuși

craiul se preumbla printre oaspeți ca să nu se ivească vreun cusur care să-i

nemulțumească. El le spuse:

— Viteji, înainte de a pleca de la noi, să vă luați darurile!

Celor din Danemarca le veni atunci la îndemână să spună:

— Înainte de-a ne întoarce în țara noastră, dăruiți-ne statornică pace! Ne

este de mare trebuință. Mulți prieteni dragi ne-au fost tăiați de paloșele

voastre.

Gunther merse atunci la Siegfried și-l întrebă:

— Ce să fac nobile cavaler? Oaspeții vor să plece mâine în zori și-mi cer

statornică pace. În afară de aceasta, vor să-mi dăruiască, în schimbul

slobozirii lor, aur cât pot duce cinci sute de iepe.

Îl povățui viteazul:

— Să nu primești nimic! Dă-le drumul amândurora dar să-ți facă

făgăduială că de azi înainte se vor feri să-ți mai calce țara cu oaste. Drept

zălog, să-ți strângă mâna cavalerește.

Gunther făcu întocmai cum îl sfătui viteazul. Oaspeții cerură îngăduința să

plece. Fiecare, încărcat cu daruri bogate, porni către țara lui. Locuințele se

goliră iar țara parcă rămase mai pustie.

Siegfried, îndoindu-se că va dobândi vreodată inima domniței, vru să

plece și el, dar Geiselher îl întoarse din drum:

— Încotro, nobile Siegfried? Rogu-te nu ne părăsi! Rămâi la curtea lui

Gunther, că mulți viteji și multe doamne frumoase te privesc cu dragoste

aici.

Răspunse puternicul Siegfried:

— Îmi este nespus de dor de țara mea! Deschingați totuși caii și strângeți

scuturile. Nu mai plec. Prințul Geiselher m-a întors din drum.

Și astfel rămase viteazul mai departe la curtea craiului Gunther.

Altminteri, dacă chibzuim cum trebuie, nici nu putea să se simtă mai bine ca

aici în alt loc din lume. Numai aici doar, putea s-o vadă zilnic pe frumoasa

Kriemhilda. Dragostea pentru ea îl înlănțui statornic și nu rareori se

perpelea din pricina ei.

20

A ȘASEA ÎNTÂMPLARE

Din care vom afla cum a purces Gunther

în Islanda ca s-o pețească

pe crăiasa Brunhilda

Vești noi se abătură în țara de la Rin… Cică undeva departe, dincolo de

mare, se afla o crăiasă peste măsură de frumoasă și într-atâta de puternică,

încât niciun viteaz n-a izbutit s-o răpună.

Cine poftea s-o pețească, trebuia s-o biruie la trei încercări, iar dacă era

biruit numai la una din ele, își pierdea fără multă vorbă capul. O dată cu

aceste vești se mai auzi la Rin că nu puțini au fost vitejii cărora li s-au

rostogolit capetele la picioarele frumoasei și cumplitei fecioare. Brunhilda se

numea ciudata crăiasă și din veștile ajunse în Burgundia se mai știa că era

înconjurată de numeroase copile frumoase cum nu se mai aflau în alte părți

ale lumii.

Auzind craiul Gunther aceste vești, dădu știre curtenilor săi că el s-a

hotărât s-o pețească pe vajnica Brunhilda:

— Voi purcede peste mare la ea și-mi voi pune la prinsoare capul: ori o

dobândesc de soție, ori îmi pierd viața!

— Nu v-aș sfătui, mărite crai, îl încontră Siegfried. Prea cumplite sunt

apucăturile Brunhildei.

— Încă nu s-a născut o femeie atâta de puternică și vitează, încât să n-o

poată birui cu cea mai mare ușurință brațul meu – răspunse încrezător

Gunther.

— N-o cunoașteți încă, de aceea vorbiți așa. Nici patru ca voi n-ar dovedio, adăugă Siegfried.

— Oricât de puternică ar fi și orice mi s-ar întâmpla, voi purcede la drum.

Se cade să-mi pun viața în cumpănă pentru marea ei frumusețe. Cine știe,

poate-mi ajută cerul s-o aduc la Rin.

— V-aș sfătui – spuse Hagen – să cereți ajutorul lui Siegfried. El o

cunoaște bine pe Brunhilda, îi știe toate năravurile și v-ar fi de mare folos.

— Ce spui, nobile Siegfried – îl întrebă Gunther – mă ajuți s-o pețesc?

Dacă izbutim, oricând voi fi gata și eu să-mi primejduiesc cinstea și viața de

dragul tău.

21

— Te ajut – răspunse Siegfried – dacă mi-o făgăduiești de soție pe sora ta,

frumoasa domniță Kriemhilda. Altă mulțumire nu cer…

— Făgăduiesc, spuse Gunther plin de hotărâre. Făgăduielile fură

pecetluite cu jurăminte, după care craiul Gunther îl întrebă pe Siegfried:

— Cum vom trece marea? Trebuie să luăm și oastea cu noi?

— Așa de înfricoșătoare sunt apucăturile Brunhildei, că oastea ar pieri

zădarnic în fața mâniei sale, dădu Siegfried răspuns. De aceea socot să

purcedem numai patru viteji: tu să fii unul, eu al doilea, Hagen al treilea, iar

al patrulea Dankwart să fie, viteazul cavaler. Chiar dacă vom avea de luptat

și cu o mie de vrăjmași, nu mai luăm pe nimeni cu noi!…

— Aș mai vrea să știu – întrebă Gunther – ce fel de veșminte vom purta în

fața Brunhildei?

— Ca să nu ne rușinăm – răspunse Siegfried – de ceea ce vom auzi

spunându-se despre noi, va trebui să ne purtăm în fața doamnelor din țara

Brunhildei cu cele mai strălucitoare veșminte.

Auzind acestea, Gunther o vesti pe sora sa, domnița Kriemhilda, că

poftește să o vadă dimpreună cu viteazul Siegfried. Domnița bucuroasă, se

împodobi îndată și îi primi cu multă dragoste pe nobilul Siegfried și pe

fratele ei.

— Ce păsuri v-au adus la mine, nobili crai? întrebă Kriemhilda.

— Iubită soră, grăi Gunther, noi vom porni în pețit departe, peste mare, în

țară străină și ne-ar fi de trebuință pentru această călătorie veșminte atât de

minunate, cum încă nu s-au mai purtat pe lume.

Schimbând priviri drăgăstoase și pline de-nțelesuri cu Siegfried, domnița

Kriemhilda îl întrebă uimită pe fratele ei:

— Dă-mi știre și mie, au cine-i crăiasa pe care o veți peți departe, peste

mare, în țară străină?

— Nu-i alta decât Brunhilda, crăiasa Islandei. În țara ei vom cuteza a

purcede și de aceea ne sunt de trebuință cele mai strălucitoare veșminte.

— Vă puteți bizui pe mine, făgădui domnița. Mătase avem îndeajuns,

jupânițe harnice destule, numai nestematele lipsesc. Porunciți să mi le aducă

pe scuturile late. Mai trebuie să știu cine vor fi însoțitorii.

— Eu voi fi unul, spuse Gunther, Siegfried va fi al doilea, al treilea va fi

Hagen și Dankwart al patrulea, încolo, niciunul mai mult.

— Vă încredințez că, mai curând decât nădăjduiți, veți purta cu cinste

veșmintele țesute de noi.

După această nouă făgăduială, cei doi viteji mulțumiră recunoscători

domniței și plecară. Kriemhilda chemă din iatacurile lor treizeci de jupânițe

dintre cele mai pricepute la acest meșteșug și porniră treaba.

22

Croiala veșmintelor o făcea însăși Kriemhilda cu mâna ei albă, iar

jupânițele prindeau de zor în mătasea arăbească, albă ca zăpada și-n

zazamancul cel verde ca iarba, scânteietoarele nestemate. După câteva

săptămâni veșmintele fură gata și cei patru viteji au fost poftiți să le încerce.

Le veneau atât de bine, că nici nu mai știau cum să-i mulțumească frumoasei

domnițe. Între timp fusese trasă la malul Rinului o corabie bine meșterită

care trebuia să-i poarte peste mare, spre țara Brunhildei. Cele trebuitoare

călătoriei fură încărcate pe această corabie: scuturi de aur, veșmintele cele

noi, cai sprinteni și focoși, merinde din belșug și cel mai bun vin pe care l-au

găsit prin părțile Rinului. După ce pregătiră totul, vitejii cerură Kriemhildei

îngăduința să plece. Mulți ochi luminoși se întunecară atunci și începură a

plânge de curgeau lacrimile în șiroaie pe obrajii simțitoarelor doamne,

jilăvindu-le până și veșmintele!

Cu durere în glas, nobila Kriemhilda îl rugă pe Siegfried:

— Mărite cavaler, ți-l încredințez pe iubitul meu frate; ai grijă de viața lui!

— Câtă vreme voi trăi, răspunse Siegfried, fiți fără grijă domniță! Îl voi

aduce teafăr îndărăt. Jur pe trupul și pe sufletul meu!

Se despărțiră apoi. Vitejii se urcară pe corabie, iar craiul Gunther întrebă:

— Cine va fi cârmaciul?

— Eu, răspunse Siegfried. Cunosc bine căile drepte ale apei! și, spunând

acestea, prinse cu putere cârma, împingând corabia de la țărm. Însuși

Gunther puse mâna pe-o vâslă și dădu ajutor. Prinseră apoi un vânt prielnic

care umflă vântrele îndepărtându-i tot mai mult de țărm.

Când zorii celei de-a douăsprezecea dimineți rumeneau întinderile

nesfârșite ale apelor, vântul îi purtase atât de departe, încât ajunseră deacum la Isenstein cea Bună, locul de baștină al Brunhildei, cu multe cetăți

puternice, cu ziduri înalte și groase. În afară de Siegfried, niciunul din ei nu

cunoștea aceste locuri.

De aceea întrebă Gunther:

— Spune-mi, prietene Siegfried, ale cui sunt aceste cetăți și această țară

minunată?

— Ale Brunhildei, răspunse Siegfried. La ea ne vom înfățișa chiar astăzi,

drept care vă sfătuiesc să vorbiți măsurat și să vă purtați cu grijă în fața ei.

Să mai știți, așijderi, luminați viteji, că față de ea, craiul Gunther va trece

drept stăpânul meu, iar eu supusul lui. Numai așa vom izbuti.

Toți făgăduiră să facă întocmai cum i-a sfătuit Siegfried, iar Siegfried îi

mai spuse lui Gunther:

— Trebuie să izbutim nu numai de dragul tău, ci și de dragul frumoasei

tale surori, pe care o iubesc cum îmi iubesc viața și ca s-o merit, vreau să mă

arăt vrednic de ea!

23

A ȘAPTEA ÎNTÂMPLARE

Cum o dobândi Gunther pe Brunhilda

Când corabia se apropie de cetatea de pe țărmul mării, vitejii văzură la

ferestre numeroase chipuri de copile frumoase care priveau curioase spre

ei.

— Ai știre, nobile Siegfried, cine sunt aceste copile și cine este stăpânul

lor? întrebă Gunther.

— Îți voi spune îndată, dădu răspunsul Siegfried, dar mai întâi privește pe

furiș la ele și să-mi mărturisești apoi pe care ai alege-o, dacă ți-ar fi îngăduit

să alegi?

Privi craiul ce privi, după care spuse:

— Dacă mi s-ar îngădui, aș alege-o pe aceea în veșminte albe ca neaua,

frumoasă și trupeșă cum nu mi-a mai fost dat să văd!

— Ai țintit bine, îi spuse Siegfried. Frumoasa copilă după care ți s-au

răsucit privirile și inima nu-i alta decât nobila Brunhilda. Un fior străbătu

întreaga făptură a mărețului crai Gunther aflând că privirile sale s-au

sprijinit chiar pe chipul fermecător al crăiesei Brunhilda.

Când cei patru viteji au coborât pe țărm, Brunhilda porunci frumoaselor

copile să plece de la ferestre și să nu mai caște gura la străini. Ele părăsiră

numaidecât ferestrele și ce credeți că făcură? Se împodobiră în fel și chip, se

sulemeniră, așa cum fac de obicei frumoasele doamne, apoi se ascunseră

după niște ferestre înguste de unde puteau să se ițească în voie la viteji.

În vremea aceasta Siegfried scoase la țărm mlădiosul și puternicul cal al

lui Gunther, ținându-l de căpăstru până ce craiul se potrivi bine în șea, apoi

își aduse din corabie și calul său.

Treburi de acestea nu mai făcuse niciodată feciorul Siegelindei, iar

privirile tuturor se îndreptară asupra craiului Gunther tocmai pentru că-l

slujea un cavaler așa de măreț cum era Siegfried. Dankwart și Hagen își

scoaseră și ei caii din corabie, încălecară cu toții și porniră spre cetatea cu

optzeci și șase de turnuri în mijlocul căreia se afla marele palat al

Brunhildei. Gunther și Siegfried purtau veșminte albe ca neaua, iar scuturile

de aur strălucitor aruncau lumini pâlpâitoare pe brațele lor vânjoase. Șeile și

frâiele fulgerau de nestemate, pe când zurgălăii de aur roșu luminos își

picurau clinchetele cristaline în aer. Dankwart și fratele său Hagen purtau,

24

după câte am auzit spunându-se, veșminte negre ca pana corbului pe care

scăpărau cele mai frumoase nestemate din India.

Porțile cetății, grele și ferecate, erau larg deschise, iar oamenii Brunhildei

alergară buluc întru întâmpinarea oaspeților. Unii le luară caii de dârlogi,

alții scuturile din mâini, iar unul dintre cămărași le spuse:

— Dați-ne paloșele și platoșele voastre!

— Pe acestea nu vi le dăm, răspunse Hagen, vrem să le purtăm noi înșine!

— Dați-le armele, îi sfătui Siegfried, arătând că în această țară e obiceiul

ca oaspeții să nu poarte nicio armă.

Numai la îndemnul lui Siegfried, se desparți Hagen de arme în țara

Brunhildei.

În vreme ce oaspeților li se dădea de băut, Brunhilda află că necunoscuții

viteji au sosit în curtea palatului, dar nu știa cine sunt ei. De aceea întrebă:

— Cine sunt strălucitorii cavaleri care au poposit în cetatea mea și de

dragul cui s-au călătorit până aici?

— Mărită crăiasă, răspunse un curtean, mărturisesc că nu i-am mai văzut

niciodată… Cu toate acestea bănuiesc că unul dintre ei nu poate fi altul decât

Siegfried… Și dacă el o fi, trebuie să-l primiți cu cea mai înaltă cuviință.

Celălalt, al doilea, pare așijderea a fi vrednic de laudă. După cât de drept și

de măreț se ține, s-ar cuveni să fie crai peste vreo țară…

Cel de-al treilea nu bănuiesc cine este, dar are o înfățișare aspră, privirile

întunecate și grele, fruntea înnourată și, după câte cred, cumplit curaj mai

poartă-n sufletul său.

Ultimul dintre ei, cel mai tânăr, are înfățișarea nobilă și purtările lui sunt

atât de feciorelnice, că ne-ar părea rău să i se întâmple vreun neajuns pe aici.

— Aduceți-mi veșmintele – spuse crăiasa Brunhilda atunci. Dacă

puternicul Siegfried a venit în țara mea ca să mă pețească, va fi vai de el!…

Zicând acestea, frumoasa Brunhilda se înveșmântă în cele mai scumpe

mătăsuri împodobite cu fire de aur și cu nestemate, ieșind apoi întru

întâmpinarea oaspeților însoțită de peste o sută de doamne, toate gătite și

împodobite din belșug. Pe lângă ele mai erau și vreo cinci sute dintre cei mai

buni războinici ai Brunhildei, înarmați până-n dinți!…

Oaspeții, îngrijorați, se ridicară bănuitori din jilțuri. Crăiasa, văzându-l pe

Siegfried, se îndreptă spre el și-i spuse:

— Fii binevenit în țara mea, nobile Siegfried. Rogu-te să-mi faci arătare,

ce pricini te-au adus încoace?

— Multă mulțumire, crăiasă Brunhilda, dar binețea voastră se cuvenea

acestui nobil viteaz care stă în fața mea; el este stăpânul meu și lui i se

cuvine această cinste. Ajunge dacă vă spun că el se numește Gunther,

25

viteazul crai de la Rin și că nu are năzuință mai mare decât să te pețească,

orice i s-ar întâmpla… De dragul lui am călătorit până aici.

Răspunse crăiasa Brunhilda:

— Dacă el este stăpânul tău și vrea să mă pețească, trebuie să mă biruie la

trei încercări… Numai așa voi fi soția lui. Dacă izbândesc eu numai la una din

ele, vă retez capetele la toți!…

Intră atunci în vorbă și întunecatul Hagen din Tronje:

— Arătați-ne și nouă, mărită crăiasă, ce fel de încercări veți rândui?

Stăpânul meu ar trebui să fie ciung ca să vă lase vouă izbânda…

— Dacă vrea să-i fiu soție, va trebui să arunce mai departe decât mine cu

piatra, apoi să sară mai departe decât aruncătura pietrei și să mă

dovedească în lupta cu lancea. Chibzuiți bine, mai adăugă frumoasa crăiasă,

altfel veți pierde aici, o dată cu cinstea și viața!

Siegfried se apropie de Gunther, șoptindu-i:

— Vorbește-i crăiesei cu tot curajul. Te voi ajuta împotriva ei cu șiretlicul

meu!

Craiul Gunther, prinzând curaj, îi spuse Brunhildei:

— Mărită crăiasă, pentru frumusețea voastră nemaipomenită, voi împlini

tot ce-mi porunciți. Vreau să-mi pierd capul dacă nu voi izbândi…

Auzindu-i cuvintele, crăiasa îl pofti să se pregătească îndată pentru

întrecere, după care se duse și ea în palat să facă la fel. În vremea aceasta,

Siegfried, șiretul bărbat, se furișă jos la corabie și scoase din ascunzătoare

gluga cea fermecată. Cum o trase pe cap se și făcu nevăzut. Alergă apoi

îndărăt, unde se pregătea marea întrecere.

După ce se trase cercul în care urma să aibă loc lupta, sosi și Brunhilda.

Era atât de înarmată ca și cum ar fi vrut să lupte împotriva tuturor crailor

din lume. Slujitorii ei îi aduseră un scut uriaș făurit din aur roșu, întărit cu

oțel și bătut cu pietre scumpe, verzi ca iarba, care-și amestecau scânteile cu

lucirile aurului. Numai gurguiul din mijlocul scutului era lat de trei palme și

avea atâta aur și oțel, că patru oameni puternici abia izbuteau să ridice

scutul de jos. Când văzu întunecatul Hagen scutul cu care va lupta Brunhilda,

îi spuse lui Gunther:

— Ce facem, mărite crai? S-a zis cu viața noastră! Frumoasa pe care vrei

s-o pețești e diavol nu femeie!…

I se aduse apoi crăiesei lancea, puternică, lată, cu vârful ascuțit pe

amândouă părțile și cu o sută de pfunzi de fier în ea. Cu mare greutate abia o

purtau vreo trei slujitori pe umeri.

Cuprins de îngrijorare, Gunther își spuse în sine: „nici Talpa iadului n-ar

putea să lupte cu ea!… Dacă aș fi iar la Rin, viu și nevătămat, ar putea să stea

mult și bine iubita mea nemăritată aici”.

26

Hagen, de mâhnire, era să-și piardă mințile, iar fratele său, Dankwart,

spuse:

— Ce-am căutat la curtea Brunhildei? Această femeie ne va pierde pe toți!

Dacă am avea măcar paloșele, semeția celor din slujba Brunhildei ar trebui

să se mai domolească și chiar dacă le-aș fi jurat de o mie de ori pace, pentru

viața stăpânului meu ar fi plătit cu viața această cumplită crăiasă!

— Hei, cum s-ar mai îmblânzi trufia crăiesei – răspunse Hagen – dacă am

avea armurile și bunele noastre paloșe!

Brunhilda auzi cele spuse de Hagen și îi râse peste umăr, dând poruncă

slujitorilor săi:

— Aduceți-le eroilor zalele și paloșele, dacă se cred așa de viteji, că mie

puțin îmi pasă, fie că-i văd înarmați sau fără arme!… Când li se aduseră

armele, vitejii de la Rin se îmbujorară de bucurie, iar Dankwart îi spuse

Brunhildei:

— Porniți acum întrecerea! Măria sa craiul va fi biruitor: avem din nou

paloșele noastre!

Între timp slujitorii Brunhildei aduseră în cercul de luptă și pietroiul, care

erau mai degrabă o stâncă mare, rotundă și atât de grea, că abia o puteau

ridica doisprezece viteji dintre cei mai tari de vârtute. Burgunzii când o

văzură se cruciră de-a binelea!

— Pe cine vrea craiul să pețească? spuse Hagen. Acestei femei i-ar sta mai

bine în Tartar ca soață a dracului!

Brunhilda își suflecă mânecile, dezgolind brațele-i albe și puternice,

apucă scutul și agită sulița spre înălțimi, dând astfel semn că lupta poate

începe. Gunther tocmai stătea neliniștit în fața ei, când simți deodată că

cineva îi atinge brațul.

— Cine m-a atins? întrebă mirat craiul, privind în jur și nezărind pe

nimeni.

— Eu sunt, Siegfried! Fii liniștit! Dă-mi scutul și ia aminte la ce-ți spun: tu

vei face numai mișcările, iar eu voi împlini faptele.

Nici nu s-au înțeles bine, că Brunhilda cea vajnică a și repezit sulița, cu

toată puterea, în scutul nou și lat al craiului Gunther pe care – fără să știe

nimeni – îl purta de fapt brațul puternicului Siegfried. Pălălăi de flăcări

țâșniră din cocoașa de oțel a scutului pe care tăișul lăncii îl străbătu în

întregime. Lovitura fu atât de năprasnică, încât cei doi viteji căzură în

genunchi, iar lui Siegfried îi năpădi sângele pe gură. Scuturând din cap,

feciorul Siegelindei sări în picioare, smulse lancea din scut, o întoarse cu

tăișul îndărăt, ca să n-o rănească pe frumoasa crăiasă și o repezi cu atâta

putere în armura Brunhildei, că țâșniră flăcări din zalele ei, ca și cum o

vijelie ar fi răscolit deodată un foc. Crăiasa nu putu ține piept loviturii. Se

27

prăbuși la pământ cu zalele zăngănind din toate încheieturile. De când era

pe lume niciodată nu i se mai întâmplase Brunhildei una ca asta, dar nici

craiul Gunther n-ar fi izbutit vreodată s-o doboare fără ajutorul lui Siegfried.

Venindu-și în fire, Brunhilda se ridică și fără să bănuiască cine era

adevăratul luptător, îi spuse lui Gunther:

— Nobile cavaler, îți mulțumesc pentru lovitură! Apoi încordându-și

puterile, apucă pietroiul, îl cumpăni de câteva ori, îl aruncă până hăt-departe

și sări după el de-i zornăiră armurile prin văzduh, întrecând cu mult

aruncătura.

Gunther și nevăzutul Siegfried alergară sprinteni, apucară și ei pietroiul,

îl cumpăniră de vreo două ori, iar Siegfried îl zvârli cu atâta putere că o

întrecu pe crăiasă, apoi înșfăcându-l și pe craiul Gunther în spate sări cu tot

cu el peste locul unde căzuse pietroiul.

Minunea aceasta n-o putea bănui nimeni. Pietroiul zăcea la pământ, iar

craiul Gunther era văzut singur și biruitor în cercul de luptă.

Fără puternicul braț al lui Siegfried, craiul ar fi fost ucis de la prima

încercare.

Frumoasa Brunhilda, aprinsă de mânie, strigă:

— Voi, prieteni și supuși, apropiați-vă! De-acum înainte, craiul Gunther

este stăpânul vostru. Lui să-i dați ascultare!

Toți lăsară armele din mâini și îngenuncheară la picioarele măritului crai.

Hagen, cutezătorul viteaz, se însenină de bucurie. Așijderea și Dankwart.

Brunhilda îl luă de mână pe Gunther, poftindu-l în sala mare a palatului,

unde se adună mulțime de cavaleri și de nobile doamne.

În vremea aceasta, istețul Siegfried alergă nevăzut la corabie, își ascunse

gluga fermecată și, întorcându-se, intră în sala cea mare a palatului,

întrebându-l pe Gunther ca și cum n-ar fi știut nimic.

— De ce zăboviți, mărite crai și nu începeți lupta? Suntem nerăbdători să

vă privim!

Se ridică atunci Brunhilda, făcându-i întrebare lui Siegfried:

— Cum s-a întâmplat, nobile cavaler, că n-ai văzut întrecerea? Craiul

Gunther a dobândit izbânda!

— Ne pare rău că n-a fost și Siegfried de față, se amestecă în vorbă Hagen.

Tocmai atunci era dus la corabie, de aceea nu știe că stăpânul nostru a ieșit

biruitor.

— Dacă-i adevărat – spuse Siegfried – mă bucur din toată inima că

stăpânul meu ți-a îngenunchiat trufia. Știu bine că acum, nobilă crăiasă, ne

vei urma negreșit la Rin.

— Încă nu, răspunse Brunhilda. Mai întâi trebuie să cer sfat rudelor și

sfetnicilor mei, altfel nu-mi pot părăsi țara…

28

Zicând acestea, porunci olăcarilor să purceadă în cele patru vânturi

pentru a chema de îndată la ea pe supușii și pe rudele sale.

După câteva zile începură să curgă la palat de dimineață până seara cei

mai buni căpitani ai Brunhildei cu cetele lor de războinici.

Hagen îi privea întunecat:

— Ce-am făcut! spuse el. Trebuie să ne așteptăm la cumplită vătămare din

partea lor… Gândurile crăiesei nu sunt curate dacă-și adună toată puterea

țării aici…

— Îi voi sta împotrivă – spuse Siegfried – și nu voi îngădui să se întâmple

ceea ce vă îngrijorează. Alerg să aduc ajutoare dintre cei mai aleși oșteni pe

care voi încă nu-i cunoașteți. Până atunci, dumnezeu să vă ocrotească viața

și cinstea!

— Să nu zăboviți mult, strigă craiul Gunther după el.

— Peste câteva zile sunt îndărăt – răspunse Siegfried – dar să nu-i spuneți

crăiesei pentru ce am plecat.

29

A OPTA ÎNTÂMPLARE

Aici se povestesc peripețiile lui Siegfried

în țara nibelungilor, întoarcerea lui cu oastea

pe insula Brunhildei și plecarea alaiului

de nuntă spre Burgundia

Acoperit de gluga cea fermecată, Siegfried se strecură nevăzut prin cetate,

îndreptându-se grabnic spre țărm. Ajuns aici, sări sprinten în corabie, puse

mâna vârtos pe cârmă și – cât ai clipi – începu să alunece lin peste luciul

apelor la vale. Nevăzut cum era, toți cei care priveau corabia zburând pe

valuri se cruceau, crezând ca nerozii că nu o conduce nimeni… Dar, la drept

vorbind, nici nu ar fi avut de unde să știe careva că însuși Siegfried o

cârmuiește, atâta vreme cât viteazul se afla sub puterea glugii lui

năzdrăvane.

După o zi și o noapte de călătorie fără popas, corabia ajunse pe mare,

spintecând vijelios talazurile mai departe, până la țărmul nibelungilor, acolo

unde se afla și acea comoară dobândită cândva de Siegfried prin puterea

paloșului Balmung.

Trăgând la țărm, legă zdravăn corabia de un pripon, apoi se îndreptă spre

mărețul palat de pe vârful muntelui ca să ceară adăpost. Bătu puternic în

poarta ferecată și strașnic zăvorâtă a palatului, dar paznicul, de dincolo, în

loc să deschidă cât mai iute, întrebă răstit:

— Hei, cine îndrăznește să bată la poartă cu atâta trufie, tulburând

liniștea întregului palat?

— Eu, răspunse Siegfried, schimbându-și glasul…

— Dar cine ești tu?

— Un cavaler străin și te povățuiesc să nu zăbovești cu întrebările chiar

până-mi ies din răbdări, că vei avea rău prilej atunci, să vezi cum sar din

țâțâni porțile palatului!

Disprețuit cu atâta cutezanță, uriașul paznic nu-și mai putu stăpâni

mânia. Îmbrăcă iute zalele, își puse coiful de oțel, trase paloșul din teacă și,

deschizând ca o furtună porțile, se aruncă năprasnic asupra lui Siegfried,

gata-gata să-l hăcuie în bucăți. Nobilul cavaler sări într-o parte, apărându-se

iscusit, dar dintr-o singură lovitură înfricoșătorul paznic îi făcu țăndări

scutul. Pus la grea încercare, Siegfried își adună toate puterile, luptând pe

30

viață și pe moarte. Paloșele se încrucișau scăpărând scântei, cetatea se

umplu de huet, iar nibelungii se treziră buimaci din somn. În cele din urmă

puternicul Siegfried ieși biruitor, legându-l burduf pe aprigul său vrăjmaș.

Dar nici nu apucă să răsufle bine după această cumplită luptă, că se și

trezi deodată, față-n față, cu Alberich, vânjosul și războinicul pitic. Întărit în

zale și în coif de fier, piticul se buluci spre Siegfried învârtind din răsputeri

buzduganul său noduros cu șapte ghiulele colțate prinse-n șapte lanțuri de

măciucă. Când lovea cu ele, scutul – și așa hârbuit – al viteazului Siegfried

trosnea din toate încheieturile iar zburăturile săreau din el vâjâind prin

văzduh. Cum s-ar zice, o sfecli de iznoavă frumosul fecior al Siegelindei, dar

venindu-și repede în fire, aruncă din mână rămășițele scutului, își puse

paloșul în teacă și încleștându-și criță mâinile în barba mițoasă a stârpiturii

îi trase o scărmăneală soră cu moartea. Răcnind și chelălăind ca în gură de

șarpe, de atâta smunceală și păruială, cerbicia lui Alberich se domoli îndată

și de unde la început era atât de fălos dumnealui, acum se milogea cu lacrimi

viclene în ochi:

— Mărite cavaler, îndură-te, nu mă ucide, că de nu i-aș fi jurat pe veci

credință vestitului Siegfried, bucuros m-aș fi supus dintru început puterii

tale!…

Legându-l cobză, cu frânghii bine răsucite, îi răspunse cavalerul:

— Dacă bagi de seamă, însuși Siegfried te-a legat și socot că de-acum

înainte mă vei ține bine minte!…

— Cum, chiar măritul Siegfried la noi a poposit? Vai mie, n-am știut,

stăpâne! Îndurare, fac tot ce poruncești!

Fără multă vorbă, Siegfried îi și dădu poruncă:

— Să-mi aduni cât mai degrabă oaste, dar nu la întâmplare! Aleși pe

sprânceană, o mie de nibelungi vreau!

De ce și cum, viteazul nu făcu lămurire, dar nici Alberich nu era ispitit să

mai întrebe. Siegfried îi dezlegă pe cei doi nevolnici, iar piticul, bucuros că a

scăpat numai cu atâta, o zbughi din loc strigând cât îl ținea gura:

— Hei, treziți-vă, oșteni și adunați-vă la porunca stăpânului nostru

Siegfried!

Auzind chemarea, neînfricații nibelungi se adunară degrabă, salutându-l

cu urale pe vestitul viteaz și strigându-i din toată inima „bun venit!”

Curând se aprinseră pretutindeni luminile și se cinstiră strălucitoare

pocale cu vinuri înmiresmate, iar dintre cei mai bine de trei mii de oșteni

nibelungi, Siegfried însuși alese numai o mie, dar toți unul și unul!

Privindu-i, viteazul astfel le grăi:

— Mâine, în zori, vom porni departe, pe ape… De multă trebuință vor fi

armele, scuturile, zalele și coifurile, dar nici de straiele cele mai mândre nu

31

trebuie să duceți lipsă, că pe unde vom trece numai fecioare nurlii și oacheșe

vom întâlni…

A doua zi porniră vitejii pregătiți cu toate cele trebuitoare, iar după trei

zile și trei nopți, ajungând aproape de cetatea Brunhildei, vorbele lui

Siegfried adevărate se dovediră: pe ziduri, la metereze și la ferestre numai

jupânițe dintre cele ochioase și gingașe puteai zări, ițindu-se care mai de

care spre falnicii viteji.

Întrebă atunci crăiasa Brunhilda:

— Ia, spuneți-mi și mie ce oaste a sosit?

— Sunt însoțitorii mei, dădu răspuns craiul Gunther, care tocmai se

nimeri în apropierea Brunhildei. Fiind eu dornic să te văd cât mai curând,

mi-am lăsat în urmă alaiul, iar acum – vezi bine – a sosit…

În fruntea nibelungilor – strălucitor ca soarele – însuși Siegfried se afla,

drept care Brunhilda făcu o aleasă primire întregii oștiri.

Poftind crăiasa a-și arăta dărnicia, mărturisi că ar fi tare recunoscătoare

acelui cavaler, care s-ar osteni să împartă oaspeților aur roșu și argint de

prin sipetele sale… Auzindu-i rugămintea, răspunse Dankwart, omul de

încredere al craiului Geiselher:

— Dați-mi cheile, preamărită crăiasă! Voi face chiar eu împărțeala fără să

aduc nici cea mai mică sminteală mărinimiei și dărniciei voastre crăiești.

Când se văzu Dankwart cu cheile în mână, altceva nu-i mai trebui! Începu

să împartă în stânga și în dreapta aur, bani, mătăsuri scumpe, tot felul de

veșminte frumoase, gata-gata s-o aducă la scăpătare pe mărita crăiasă.

Supărându-se din pricina acestei nesăbuite împărțeli, Brunhilda spuse:

— Îmi risipești avuția ca și cum n-aș mai avea nicio zi de trăit!

Hagen, auzind-o, încercă s-o liniștească:

— Nu vă fie cu bănat, prea nobilă crăiasă; aur și veșminte atât de multe

are măritul nostru crai, că nimic n-ar mai fi de trebuință din toată bogăția

voastră!…

— Dar eu – răspunse Brunhilda – când voi descăleca la Rin, aș vrea sămpart pe-acolo măcar vreo douăzeci de sipete cu aur, iar veșminte de

mătase cât mai multe și mai frumoase! Nici nu s-ar cuveni altfel unei crăiese

ca mine!…

Poruncind, așadar, cămărașilor să ticsească lăzile cu aur și nestemate, cu

mătăsuri și veșminte, Brunhilda însăși priveghea treburile ca să nu rămână

cumva de rușine…

Când totul se isprăvi, îl chemă pe unchiul ei, îi încredință palatele și țara,

își adună alaiul și purceseră cu toții la drum. Nu o însoțeau decât două mii

de viteji credincioși, o mie de nibelungi, în frunte cu Siegfried. Optzeci și șase

32

de nobile doamne și o sută de fecioare gingașe. În urma ei, supușii rămaseră

mâhniți și îngândurați, podidiți de lacrimi.

Corăbiile porniră pe valuri cu pânzele umflate în vânt, iar o dată cu ele

prinseră a răsuna și alăutele pentru a face călătoria mai plăcută.

Măcar că petrecerile și voia bună se țineau lanț pe corăbii, prea multe

craiul Gunther nu-și îngăduia față de Brunhilda, pentru că năzuroasa crăiasă

mereu îl ținea cât mai departe de ea…

După nouă zile de drum, Hagen găsi de cuviință că trebuie să se trimită

solie la Worms pentru a vesti sosirea mărețului alai. Gunther încuviință,

rugându-l chiar pe el să ducă vestea, dar Hagen îi răspunse:

— Mărite crai, nu eu sunt omul cel mai potrivit pentru această solie!

Chitesc că Siegfried ar fi mult mai bun… Chemați-l pe el și dacă se va codi,

amintiții de frumoasa voastră soră, de domnița Kriemhilda, pe care – ducând

el solia – ar putea s-o revadă ceva mai devreme…

Gunther îl chemă pe Siegfried și rugându-l foarte, îi spuse:

— Hai, Siegfried, purcede tu cu vestea, dacă nu de dragul nostru, măcar

de dragul Kriemhildei!

Temei mai bun nici că-i trebui vajnicului cavaler… Doar atâta întrebă:

— Slăvite crai, ce vești ai vrea să poarte solia mea la Worms?

— Tu, Siegfried, mamei mele îndată să-i dai știre cum că sunt viu și

nevătămat, că am pețit-o pe Brunhilda și că poftesc să fac nuntă cum ajung la

Worms. Așijderea, Kriemhildei despre dragostea mea să-i vorbești și să-i

spui că am dobândit tot ce mi-a poftit inima.

Tuturor curtenilor noștri dă-le binețe din partea mea și roagă-i să ne facă

o primire cum nu s-a mai văzut.

Fără să mai stea mult pe gânduri, Siegfried își luă cuvenitul rămas bun de

la Brunhilda și de la alaiul ei, plecând deîndată către Worms împreună cu

douăzeci și patru de paloșe.

Nici că se putea solie mai falnică și vești mai bune decât cele pe care le

ducea Siegfried acum! Dar orice om cu scaun la cap va recunoaște că nici

primirea de care s-au bucurat solii în țara de la Rin nu a fost cu nimic mai

prejos…

33

A NOUA ÎNTÂMPLARE

În care se arată cum s-a cununat Gunther

cu Brunhilda și cât de mari neajunsuri

a îndurat slăvitul crai de la ea

chiar în noaptea nunții

La câteva zile după sosirea lui Siegfried la Worms, crainicii vestiră-n toată

cetatea că mărețul Gunther și strălucitoarea Brunhilda, dimpreună cu alaiul

lor, au tras în sfârșit la țărm.

Întru întâmpinarea oaspeților ieșiră grabnic rudele și prietenii, cavalerii

și domnițele, înaltele doamne și curtenii.

Domnița Kriemhilda, mai frumoasă ca oricând, călărea pe un cal focos pe

care însuși Siegfried îl ducea de căpăstru, după cum calul slăvitei doamne

Ute, cu mare cinste, Ortewein îl ducea.

Sosind la țărm, cavalerii ajutară doamnelor și domnițelor să descalece,

împlinind bucuroși aceste cuviincioase dar și prea plăcute rânduieli. Din cea

mai frumoasă corabie, primii oaspeți care coborâră au fost Gunther și

Brunhilda.

Craiul o ducea de mână pe aleasa inimii lui, iar din veșmintele lor firele de

aur și nestematele străluceau, fulgerându-și luminile în bătaia soarelui.

Cu alese purtări, Kriemhilda o întâmpină pe Brunhilda îmbrățișând-o

prelung și sărutând-o gingaș, după care îi ură „bun venit” în țara ei și a

mamei sale…

Închinându-se frumos una în fața alteia, domnițele se mai îmbrățișară de

câteva ori, măsurându-se din priviri și minunându-se, totodată, fiecare de

frumusețea celeilalte. Mulți dintre cei care căscau gura a mirare spre ele

spuneau că Brunhilda ar fi fost cea mai frumoasă, dar alții – și anume, cei

mai pricepuți și mai simțitori la adevăratele farmece ale frumuseții –

oricând ar fi jurat că domnița Kriemhilda era cu mult mai frumoasă decât

crăiasa Brunhilda!

În vremea aceasta începură să coboare pe țărm minunatele doamne și

domnițe din alaiul Brunhildei, iar vajnicii cavaleri, urmând pilda slăvitului

crai Gunther, le luau curtenitori de mâini, petrecându-le cu mare băgare de

seamă peste punți…

34

Porniră apoi cu toții spre palat. Unii cavaleri, mai plini de neastâmpăr și

mai lacomi de laude, începură să-și încrucișeze paloșele și să-și împungă

scuturile cu lăncile… Vuietul de arme și norii de colb se ridicau deopotrivă în

văzduh, întunecând nu numai zările, dar și veșmintele cinstiților oaspeți. De

aceea, Gunther se văzu nevoit să oprească întrecerea. Nu se gândea măria sa

la altceva decât la scumpele rochii ale frumoaselor doamne, care, ca potlogul

s-ar fi murdărit dacă n-ar fi domolit avânturile cavalerilor și – o dată cu ele –

colbul pe care-l stârneau din belșug…

Când amurgul prinse a rumeni zările, alaiul intra în curtea palatului,

cântând și jucând de tremurau zidurile și dârdâiau ferestrele.

Gunther, așezându-se într-un jilț măreț, porunci să se întindă masa. Lângă

el veni îndată frumoasa Brunhilda, încoronată ca o crăiasă ce era, și luă loc

în jilțul de alăturea, la fel de măreț.

Când tocmai se spălau pe mâini într-un vas mare de aur roșu, Siegfried se

apropie de Gunther și îi spuse:

— Slăvite crai, îngăduie să amintesc măriei tale că înainte de a purcede

noi s-o pețim pe crăiasa Brunhilda, mi-ați făgăduit cu jurământ mâna

domniței Kriemhilda. Prin câte primejdii am trecut în țara Brunhildei, știe

măria voastră destul de bine… Trebuie, dar, să vă cinstiți jurământul!

— O, Siegfried, de când mă știu pe lume, strâmb n-am jurat niciodată,

drept care te voi ajuta la rându-mi să dobândești mâna Kriemhildei, chiar

acum! Și rostind aceste cuvinte, porunci să fie adusă domnița în sala cea

mare a palatului.

Fără multă zăbavă, ea sosi dimpreună cu alaiul jupânițelor sale.

Grăi atunci, de pe trepte, viteazul Geiselher:

— Alaiul jupânițelor poate lipsi!… Sora mea trebuie să rămână singură cu

craiul.

Brunhilda o întâmpină pe gingașa Kriemhilda – care nici nu știa despre ce

este vorba – și o conduse la masă. Între timp Gunther ceru sfat cinstiților săi

conmeseni întru împlinirea jurământului crăiesc…

— Prea nobilă soră – îi spuse Gunther Kriemhildei – te-am juruit ca soață

unui vestit cavaler și mult ți-aș mai rămâne recunoscător dacă ai vrea să mă

dezlegi de acest jurământ, luându-l pe el de bărbat!

Dădu răspuns Kriemhilda:

— Iubite frate al meu, tu nu trebuie să mă rogi și nici să mă întrebi dacă

vreau… Hotărârea ta nu poate fi decât bună!

Siegfried o urmarea din priviri pe domniță, desfătându-și ochii cu chipul

ei minunat, iar când îi mai auzi și răspunsul, i se aprinseră obrajii de

bucurie!

35

Așezându-i pe amândoi într-un cerc, după datina străbună, Gunther făcu

întrebare domniței dacă ar vrea să fie soața lui Siegfried.

Rușinoasă, cum i-ar sta bine oricărei fecioare, Kriemhilda mai întâi roși,

apoi răspunse sfioasă că pentru ea nu există dorință mai mare decât aceea

de a-l lua de bărbat pe nobilul viteaz din Țara de Jos!

Când auzi Brunhilda una ca asta, începu să plângă, mustrându-l mânioasă

pe Gunther:

— Au, cum poți îngădui ca sora ta să stea alături de supusul tău? De ce o

umilești, unind-o cu Siegfried? Nu-i păcat de frumusețea ei?

Pasămite, Brunhilda știa chiar de la Siegfried că Gunther este stăpânul iar

el, feciorul Siegelindei, supusul.

Craiul, pricepând unde-i baiul, încercă s-o liniștească:

— Nu plânge, potolește-te! Altădată voi lămuri de ce am unit-o pe sora

mea cu Siegfried. Acum numai atâta aș vrea să știi că le doresc din toată

inima să trăiască fericiți până la sfârșitul vieții lor.

Dar Brunhilda nu putea fi mulțumită cu astfel de răspunsuri. Ea știa una

și bună: trebuie să afle adevărul! De aceea îl amenință pe Gunther că fuge în

lume dacă nu-i spune totul… Silit în felul acesta, craiul nu mai avu încotro și

îi spuse:

— Îți dau știre, crăiasă Brunhilda, că Siegfried nu este supusul meu… El

stăpânește o țară frumoasă și puternică, întărită cu multe cetăți, privegheate

de viteji nebiruiți, care – toți laolaltă – numai de el ascultă. Siegfried este,

așadar, crai ca și mine… De aceea i-am dat-o pe sora mea de soție!

Dar tot ce spunea Gunther nu putea s-o mai îmbuneze pe Brunhilda…

Văzând că măriile lor sunt tulburate, oaspeții se sculau rând pe rând de la

masă, adunându-se cu toții afară, unde întrecerile cavalerești se porniră din

nou. Numai craiul rămase locului, cumpănind cum ar putea s-o împace pe

crăiasă… În cele din urmă îi trecu prin minte să-i dea târcoale și s-o

dezmierde… Porunci mai întâi încetarea jocurilor și îi pofti cuviincios pe

oaspeți la odihnă. Apoi despărțindu-se de Siegfried și Kriemhilda, care

plecară împreună la culcare, Gunther o petrecu pe Brunhilda în dormitorul

crăiesc. Dar aici, iată ce se întâmplă: văzându-l Brunhilda pe slăvitul crai că

tot îi dă târcoale și că nu-și mai află astâmpărul cu drăgălelile lui, doar atâta

îi spuse:

— Ascultă, Gunther, dacă nu-mi dezvălui până la capăt adevărul, trebuie

să-ți iasă din minte tot ce ai de gând acum! Rogu-te, așadar, domolește-ți

pornirile ca să nu-mi ies din răbdări!

Auzind-o, amarnic se mai oțărî craiul și cât ai clipi o înșfăcă în brațe,

încercând s-o despoaie de veșminte…

36

Dar, vai, cu Brunhilda nu era de glumit! Smulgându-și iute cingătoarea,

vajnica fecioară îl legă fedeleș pe Gunther și îl atârnă într-un cârlig din

tavan, ostoindu-i năpristan avânturile iubărețe.

Scăpând de grija lui, nobila doamnă se culcă liniștită, adormind buștean…

Slăvitul Gunther însă, cetluit de tavan, petrecu o noapte de pomină, icnind în

cingătoarea frumoasei lui crăiese până îi secară toate puterile, iar de durere

îi amorțiră și nobilele mădulare…

A doua zi, când zorii își revărsau luminile prin ferestrele palatului,

Brunhilda îi făcu această întrebare craiului:

— Spune-mi, stăpâne Gunther, ți-ar fi cumva cu bănat dacă te-ar găsi

cămărașii legat – așa cum ești – de mâna unei gingașe doamne?

— Dezleagă-mă, prea bună crăiasă, că mare cinste nu mi-ar face să fiu

văzut astfel chiar de supușii mei! Îți jur că niciodată nu voi mai pune mâna

pe tine, dacă dragostea mea atâta de mult te poate mânia!

Îndurându-se, Brunhilda îi dădu drumul din legătoare. Gunther se întinse

de vreo două ori trosnind din toate încheieturile și îi ceru apoi frumos

îngăduința să se așeze puțin în pat lângă ea… Milostiva crăiasă îi îngădui,

drept care nobilul crai se strecură ușor sub ogheal, cu mare băgare de seamă

ca nu cumva să se atingă nici măcar de cămășuica ei. După o vreme sosiră și

cămărașii, aducându-le voioși așternuturi noi, schimburi curate și veșminte

potrivite pentru slujba de cununie. Dar pe cât de veseli erau ei, cămărașii, pe

atât de cătrănită era perechea crăiască și mai cu osebire măria sa craiul!…

La catedrală, o dată cu Gunther și Brunhilda, veniră, așijderea, Siegfried și

Kriemhilda, iar cu același prilej peste șase sute de scutieri dobândiră paloșe

cavalerești.

Viteazul din Țara de Jos, văzând cât de înnegurat era măritul crai sub

strălucitoarea lui coroană, îi oblici oful și-l întrebă:

— Binevoiește măria voastră să-mi mărturisească ce s-a petrecut astănoapte?

— Nimic nu-ți voi ascunde, mărite Siegfried! O dată cu Brunhilda, rușinea

și ocara în casă mi-am adus! Iată ce-am pătimit: poftind eu s-o dezmierd

puțin pe crăiasă, ea numaidecât s-a mâniat, m-a legat cobză cu cingătoarea și

m-a spânzurat într-un cui din tavan, lăsându-mă acolo popândău toată

noaptea! Privește cât de umflate și de curmate mi-s mâinile!

— Foarte mă supără tot ceea ce îmi spune măria voastră, dar liniștiți-vă!

Îi venim noi de hac chiar la noapte și iată cum: după ce se întunecă, îmi pun

eu gluga cea fermecată, intru tiptil în dormitorul crăiesc și mă furișez

nevăzut în patul vostru. La un semn, puneți fără frică mâna pe crăiasă că voi

avea eu grijă să nu vă mai spânzure-n cârlig!

37

Auzindu-i planul, negurile se risipiră de pe chipul lui Gunther. Tot restul

zilei – care i se păru fără sfârșit – numai la desfătările iubirii se gândi măria

sa… Când se lăsă, în cele din urmă, amurgul și toate întrecerile cavalerești

încetară, oaspeții și gazdele se adunară la cină, după care – grabnic – un

crainic dădu de veste tuturor mesenilor că pot merge în iatacurile lor să se

culce.

Tot atunci plecară la culcare și Siegfried cu Kriemhilda, dar după o vreme,

viteazul dispăru nevăzut chiar din brațele iubitei sale!… Nedumerită,

Kriemhilda alergă întrebând în stânga și-n dreapta, dar nu izbuti să afle cum

de s-a întâmplat această minune!

Între timp, Siegfried ajunse nevăzut în iatacul lui Gunther și al Brunhildei,

iar craiul, simțind o ușoară atingere de mână, înțelese că viteazul a sosit.

Porunci zorit cămărașilor să stingă luminile și să plece, după care el însuși

zăvorî bine ușile, rămânând ascuns într-un cotlon.

Dându-se drept Gunther, Siegfried intră pe întuneric în patul Brunhildei,

dar nici nu apucă să se atingă de ea, că năzuroasa crăiasă – pusă iarăși pe

gâlceavă și nebănuind șiretlicul – strigă răstită:

— Ascultă, Gunther, potolește-te, altminteri zadarnică-ți va fi căința! Știi

bine ce-ai pățit aseară!…

Ca să nu fie recunoscut după voce, Siegfried tăcu mâlc; în schimb o

îmbrățișă vânjos pe crăiasă, încercând s-o dezmierde ca și cum el ar fi fost

soțul ei. În aceeași clipă însă, Brunhilda îi făcu un vânt atât de puternic cu

piciorul, încât viteazul zbură din pat peste o bancă și se propti cu capul întrun taburet care se prefăcu în mii de surceluțe… Dar și glavanul cavalerului

bubui, nu glumă, din pricina izbiturii!…

Adunându-se de pe jos, Siegfried sări iarăși în pat și vânzoleala începu de

iznoavă. Acum, Brunhilda îl cuprinse pe el în brațe, îl strânse zdravăn și,

ridicându-l în aer, îl repezi într-un dulap care se risipi hârbuit la podea!…

Ascuns în cotlonul lui, Gunther tresărea înspăimântat la fiecare bufnitură,

iar Siegfried – rușinându-se – hotărî să-și pună de-acum în joc toate puterile.

Tocmai își pregătea crăiasa cingătoarea ca să mi-l lege pe viteaz, când acesta

o apucă de mâini și i le răsuci atât de puternic, încât Brunhilda începu să țipe

cum nu o mai auzise nimeni până atunci.

— Rogu-te, mărite crai – strigă ea – cruță-mi viața! Mă supun puterii tale

de-acum! Văd bine că știi cum să le vii de hac prea îndărătnicelor doamne!

Din pricina durerii, Brunhilda nu simți că Siegfried i-a luat – nu știe

nimeni de ce – inelul de pe deget și cingătoarea de la brâu, pe care i le dărui

apoi Kriemhildei. Cât va avea de pătimit viteazul din pricina aceasta, vom

vedea, mai târziu…

38

Acum, de vreme ce Brunhilda era îmblânzită, Siegfried nu mai avea la ce

rămâne; dispăru în beznă, lăsându-l pe craiul Gunther – care ieși îndată din

ascunzătoare – să se bucure de toate desfătările iubirii.

În noaptea aceea, crăiasa Brunhilda își pierdu pentru totdeauna marea ei

putere, devenind o femeie ca oricare alta, însă – ce-i drept – frumoasă și

năzuroasă tot a rămas!

39

A ZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum a plecat Siegfried la Xanten,

împreună cu Kriemhilda și cum a primit

solie, după zece ani, de la Worms

Paisprezece zile au durat ospățul și întrecerile cavalerești pe care le-a

orânduit măria sa craiul Gunther de bucurie că primejdioasele apucături ale

Brunhildei și-au aflat – în sfârșit – astâmpărul… Darurile se împărțeau cu

nemiluita, încărcându-i cu straie, cu argint și cu aur roșu pe toți cei ce

râvneau la ele, dar mai ales pe iscusiții cântăreți. Siegfried însuși împărți tot

ce-a adus la Rin împreună cu cei o mie de nibelungi ai săi, după care dădu de

veste că poftește să se întoarcă acasă la el, în cetatea Xanten din Țara de Jos.

Auzind vestea, crăiasa Kriemhilda se bucură nespus, iar cei trei frați ai săi

– craii Gunther, Gernot și Geiselher – astfel îi grăiră lui Siegfried:

— Să știi, mărite Siegfried, că noi îți vom rămâne mereu cu credință și

oricând vom fi gata să ne dăm viața pentru tine!

Le mulțumi viteazul, înclinându-se îndatorat în fața lor… La cele spuse,

Geiselher mai adăugă:

— Poftim, așijderea, să împărțim cu tine și cu sora noastră Kriemhilda tot

avutul stăpânit de noi: aurul, țara și cetățile cu întinsele lor olaturi…

Dar nobilul fiu al craiului Siegmund și al crăiesei Siegelinda se împotrivi,

arătând că lui și Kriemhildei nu-i sunt de trebuință toate acestea.

— Frumoasa voastră soră – dădu răspuns Siegfried – va purta coroană

crăiască în țara mea și va fi atât de bogată cum nu mai este nimeni pe lume!

Dacă va fi nevoie, mai spuse Siegfried, oricând voi fi gata, la rândul meu, să

vă sar într-ajutor, slujindu-vă cu neclintită credință.

Grăi atunci și Kriemhilda:

— Dar dacă olaturile mele nu-ți sunt de trebuință, socot că măcar vitejii

noștri burgunzi nu-ți vor fi de prisos. Ei ne-ar însoți bucuroși până în țara ta,

iar bunul meu frate – craiul Gunther – ni i-ar da cu plăcere.

— Tu poți lua pe cine vrei dintre vitejii noștri – îi spuse Gernot

Kriemhildei – pentru că oricine s-ar învoi bucuros să te însoțească la drum.

Alege-ți, dar, o mie de oameni, drept slujitori de casă, vrednici și cu credință.

40

Primul gând al Kriemhildei către Hagen și Ortewein se îndreptă. Îi pofti

grabnic la ea și îi ispiti dacă ar vrea s-o însoțească în Țara de Jos, dimpreună

cu prietenii lor. Hagen, auzind despre ce-i vorba, se încruntă și răspunse:

— Pe noi, nobilă doamnă, craiul Gunther nu poate să ne dăruiască

nimănui din lume! Gândiți-vă, așadar, la alți oameni pentru călătoria

voastră… Eu și Ortewein trebuie să rămânem aici, statornici slujitori ai

craiului nostru de la Rin.

Kriemhilda se văzu nevoită să-și aleagă alți oameni. Marcgraful Eckewart

catadicsi bucuros s-o însoțească împreună cu cinci sute de viteji. Pentru

alaiul său, Kriemhilda își mai alese treizeci și două de jupânițe cărora le și

porunci să se pregătească de drum.

Fiind gata cu toții, își luară rămas bun de la cei dragi și plecară veseli din

țara măritului crai Gunther. Prietenii îi petrecură cale de câteva zile,

pregătindu-le peste tot, până la hotar, popasuri pentru odihnă și ospătare.

După o vreme, Siegfried se hotărî să trimită solie tatălui său, ca să-i dea

știre că sosește în curând la Xanten împreună cu Kriemhilda, frumoasa

copilă a doamnei Ute.

Siegmund și Siegelinda – slăviții părinți ai lui Siegfried – se bucurară

negrăit de mult primind această minunată veste.

— Ferice de mine, spuse bătrânul crai, că voi vedea-o, în sfârșit, pe

frumoasa Kriemhilda purtând coroana de crăiasă a țării, alături de fiul meu,

craiul Siegfried.

Nobila Siegelinda îi omeni după datină pe vrednicii soli, dăruindu-le din

belșug veșminte de catifea roșie, aur greu și argint strălucitor.

Craiul Siegmund porunci să se înalțe jilțurile pentru ospăț, pornind apoi

cu toții întru întâmpinarea mult așteptaților călători.

Că ar fi fost vreodată oaspeți mai bine primiți decât vestiții noștri eroi, nu

avem știre și nici nu credem că ar fi fost cu putință primire mai bună și mai

aleasă decât aceea care li s-a făcut lor!

Cu chipurile luminate de bucurie, Siegmund și Siegelinda îi îmbrățișau și

îi sărutau când pe viteazul Siegfried, când pe gingașa Kriemhilda, răcorinduși astfel arșița dorului de care-au fost mistuiți atâta amar de vreme. Dar nu

numai tinerii eroi, ci și întregul lor alai se bucură de aceeași primire cum nu

s-a mai văzut!…

Ajungând cu toții la palat, descălecară și primiră care încotro găzduire.

Hei, cum se mai sileau cavalerii din țara lui Siegmund să ajute la descălecat

celor treizeci și două de jupânițe ale Kriemhildei!…

Cât de strălucitoare a fost nunta de la palatul lui Gunther ne este bine

cunoscut; dar straie scumpe cum au primit oaspeții la curtea lui Siegmund și

ospăț cum s-a încins aici, încă nu s-au mai văzut nicăieri!

41

Când petrecerea era în toi, grăi bătrânul crai către toți prietenii săi:

— Dau veste tuturor celor de față că de astăzi înainte coroana mea

crăiască, Siegfried o va purta! Și zicând acestea, îl încoronă pe strălucitorul

viteaz, făcându-l stăpânul țării, cu putere de a ține județ și de a împărți

dreptate supușilor săi.

Mult s-au bucurat cinstiții locuitori ai Țării de Jos, auzind această

prielnică veste, dar și cei sfădiți cu vechile pravili, mult s-au mai înfricoșat!

Neclintit era în dreapta lui judecată soțul frumoasei Kriemhilda și nu se

putea glumi cu el când se apuca să țină județ.

Cu această înaltă cinste trăi și stăpâni Siegfried până într-al zecelea an al

domniei sale, când crăiasa Kriemhilda îi dărui un fiu spre marea lui bucurie

și a tuturor supușilor săi… La botez, noul născut primi numele lui Gunther,

menindu-i-se pruncului să fie viteaz și strălucitor ca și vestitul său unchi.

Tot în vremea aceea, se petrecu din viață nobila doamnă Siegelinda,

cășunând prin moartea ei destulă durere în țară. Puterea și grijile bătrânei

doamne le luă asupra sa crăiasa Kriemhilda, copila cea negrăit de frumoasă

a doamnei Ute.

În același răstimp se lăți vestea tocmai din Burgundia că și lui Gunther i-a

dăruit Brunhilda un fiu, pe care – botezându-l – i-au dat numele lui Siegfried,

în amintirea și de dragul mărețului erou.

Vremea trecea, pruncii creșteau, bucurându-se de mari îngrijiri și de

alese învățături, iar vestiții lor părinți, Gunther și Siegfried, își cârmuiau cu

fală noroadele, slăviți de toată lumea pentru înțelepciunea și vrednicia pe

care le vădeau, fiecare în țara lui.

De la o vreme însă, pe Brunhilda o muncea tot mai mult gândul că prea se

ține mândră crăiasa Kriemhilda… La urma urmelor – după cum credea ea –

Siegfried nu era decât supusul lui Gunther, iar Kriemhilda – soața acestui

supus și nimic mai mult!

Cumpănind mereu și în mare taină aceste chizmatarnice gânduri, într-o

bună zi Brunhilda îi ceru craiului cu tot dinadinsul să-i poftească la Worms

pe Siegfried și pe Kriemhilda, făcând arătare că nu mai poate – chipurile – de

dorul lor…

La început, Gunther dădu din colț în colț, spunând că sunt prea departe

unii de alții, că drumul e lung și nu-i prea vine la îndemână să-i poftească,

dar – luat mai cu binișorul, mai cu stropșeala – craiul nu avu încotro și

trimise până la urmă solie în Țara de Jos ca să-i cheme la Worms pe Siegfried

și pe Kriemhilda.

O dată cu solii, Brunhilda însăși avu grijă să trimită cumnaților ei

cuvenitele daruri dimpreună cu cele mai alese urări de dragoste.

42

Când se pomeniră Siegfried și Kriemhilda cu solii burgunzi, în fruntea

cărora se afla chiar viteazul Gere, vărul Kriemhildei, nu mică le-a fost

bucuria!

Până și bătrânul crai Siegmund, așa văduv cum era, atâta de mult se

bucură, încât – auzind că Siegfried și Kriemhilda sunt poftiți la Worms –

îndată se hotărî să-i urmeze și el într-acolo.

Nouă zile zăboviră solii lui Gunther în Țara de Jos, după care, primind

încuviințare să plece, făcură calea întoarsă, ducând știre craiului și crăiesei

lor că peste douăsprezece zile, Siegfried și Kriemhilda, dimpreună cu slăvitul

crai Siegmund și cu tot alaiul lor vor purcede la drum către burgundele

olaturi. Vestea îi bucură nespus de mult pe Gunther și pe frații săi Gernot și

Geiselher, ca și pe bătrâna lor mamă, doamna Ute… Brunhilda îi mulțumi

iscusitului Gere pentru graba cu care s-a întors, ispitindu-l totodată dacă va

veni într-adevăr și Kriemhilda la Worms. Primind răspuns că negreșit va

veni și ea, vajnica doamnă întrebă de iznoavă:

— Dar cum mai arată crăiasa lui Siegfried? Tot atât de frumoasă este?…

Dar boiul mlădios tot și-l mai acopere cu podoabe strălucitoare?

Marcgraful Gere abia prididea să dea răspuns întrebărilor, iar când se

întâmplă să scoată la iveală și nemaipomenitele daruri primite de la

Siegfried, Hagen nu se mai putu stăpâni și spuse:

— Nici nu-i a mirare că face atâta risipă! Doar comoara nibelungilor în

mâna lui Siegfried se află! Hei, de-am putea noi, cumva, s-o aducem aici, la

Worms!…

43

A UNSPREZECEA ÎNTÂMPLARE

În care se povestește cum au purces craii

din Țara de Jos la ospățul burgund

și cum s-au răstit una la alta

cele două crăiese

Fiind gata de plecare, Siegfried și Kriemhilda își îmbrățișară gingaș

copilașul – pe care, vai, nu-l vor mai vedea niciodată! – și porniră la drum

dimpreună cu bătrânul Siegmund și cu tot alaiul lor crăiesc.

După ce străbătură vreo treizeci de ținuturi, viteazul din Țara de Jos

slobozi solie la Worms pentru a vesti gazdelor că sosesc cât de curând.

Auzind Gunther că oaspeții sunt pe aproape, se duse degrabă la Brunhilda și

îi spuse:

— Mai ții minte cum te-a primit sora mea când ai venit în această țară? Ei

bine, tot așa aș vrea s-o primești și tu acum pe soața lui Siegfried!

— Măcar atâta lucru știam și eu, răspunse Brunhilda… Fii fără grijă,

Gunther, o voi primi cum se cuvine pe sora ta.

— Ei vor sosi în zorii zilei, mai adăugă puternicul crai. N-ar fi rău să

pornim chiar acum întru întâmpinarea lor! Oaspeți atât de dragi, mai rar nea fost hărăzit să primim…

Brunhilda nu mai așteptă și alte povețe. Porunci îndată fecioarelor sale

să-și pună cele mai scumpe veșminte și podoabe, lucru pe care ele – vă spun,

chiar dacă nu mă credeți – îl făcură foarte bucuroase… Ieșiră apoi cu toții săi întâmpine pe cei dragi. În fruntea tuturor călărea mândră și cutezătoare

crăiasa, care îi salută pe neprețuiții oaspeți, făcându-le o primire atât de

aleasă, încât unii spuneau că nici măcar Kriemhilda nu a primit-o pe

Brunhilda – atunci când aceasta a venit în Burgundia – mai frumos și mai cu

cinste decât i-a primit acuma Brunhilda pe oaspeții de la Xanten…

Dar nici Gunther, diriguitorul încoronat al țării, nu se lăsă mai prejos!

Zărindu-i pe Siegfried și pe Siegmund, îi îmbrățișă din toată inima și le făcu

îndătinată urare:

— Fiți prea bineveniți în țara mea și a prietenilor mei!

— Să te răsplătească Dumnezeu, răspunse slăvitul Siegmund, după inima

pe care o ai! De când fiul meu Siegfried a dobândit prietenia voastră, mereu

m-a ispitit gândul să vin să vă cunosc!

44

— Să ne bucurăm acum – spuse Gunther – că în sfârșit ne-am cunoscut! Și

iarăși se îmbrățișară și se uitară cu drag unii la alții.

Hei dar să le fi văzut și pe cele două crăiese cât de frumos se înclinau una

în fața celeilalte, cât de drăgălașe își zâmbeau și – mai cu seamă – cât de bine

se înțelegeau între ele! Privindu-le, toți cavalerii care erau de față le sorbeau

din ochi și nu știau ce să mai facă pentru a fi pe placul lor. Unii începură să

galopeze bezmetici peste câmpuri, alții își încrucișau paloșele ca să arate cât

de iscusiți sunt, iar cei mai mulți își încercau tăria scuturilor, bușindu-se unii

pe alții cu lăncile. Când ajunseră la porțile palatului, se cutremurau zidurile

de galopul cailor, de loviturile scuturilor, de împunsăturile lăncilor și de

scăpărătoarele încrucișări ale paloșelor!

Gazda își rotea prelung privirile pe deasupra năvalnicelor întreceri,

priveghind grijulie ca toți oaspeții să intre în curtea palatului. Aici veniră

îndată slugile, unele îngrijindu-se de cai, altele petrecându-i pe oaspeți prin

iatacurile hărăzite lor pentru odihnă. Cine era cu luare aminte, mereu putea

s-o zărească pe Brunhilda cum o urmărește din priviri pe crăiasa

Kriemhilda, care, într-adevăr, din cale-afară de frumoasă era!

Nu după multă vreme se porni și ospățul. De râsete și cântece, de chiote și

voie bună răsunau văzduhurile la Worms. O mie două sute de viteji avea

Gunther la masă, dar cel mai strălucitor dintre ei, tot Siegfried era! De aceea

se și chitea Brunhilda în sinea ei, uitându-se pe furiș la el, că un supus mai

bogat și mai falnic decât viteazul din Țara de Jos nici nu era cu putință…

După ce se lăsă întunericul, doamnele și domnițele plecară cuviincioase la

culcare, pe câtă vreme vitejii rămaseră să petreacă mai departe, primind

atâta vinaț, încât nu numai că-și potoliră din belșug setea, dar își udară

leoarcă și veșmintele.

Negurile nopții se prelinseră ca o clipă, iar primele raze ale soarelui

găsiră ospățul în toi, făcând să sclipească în bătaia lor nestematele de pe

scumpele straie ale mesenilor.

În sunete de surle și de flaute, iată că se treziră o dată cu zorii și

frumoasele doamne care veniră din nou la ospăț.

Îmboldiți de farmecele lor, cavalerii se buluciră de iznoavă la întreceri.

Siegfried însuși se avântă în luptă, întrecându-se cu cei mai iscusiți viteji și la

mânuirea paloșului și la aruncarea lăncii.

Cum cele două crăiese stăteau și priveau împreună turnirul, frumoasa

Kriemhilda îi mărturisi cu neprefăcută mândrie crăiesei Brunhilda:

— Am un soț atât de puternic și de viteaz, că ar putea să supună toată

țara aceasta, dacă ar vrea el…

45

— Adicătelea cum vine asta? întrebă înțepată Brunhilda. Dacă n-ar mai fi

nimeni pe lume, decât tu și cu Siegfried, poate că Burgundia ar ajunge sub

porunca voastră, dar câtă vreme Gunther trăiește, lucrul nu-i cu putință!…

Kriemhilda mărturisi din nou:

— O, cât e de măreț! Printre ceilalți cavaleri el strălucește ca luminoasa

lună plină printre miile de stele… Știu bine că am de ce să fiu mândră!

I se împotrivi atunci Brunhilda, spunându-i:

— Oricât de brav și de frumos ar fi soțul tău, mai presus decât el și decât

toți craii din lume tot Gunther este, nobilul tău frate…

Dar Kriemhilda o ținea într-una pe-a ei:

— Atât de vrednic este soțul meu, că laudele sunt prea mărunte pentru a-i

cinsti cum se cuvine faima! Și, crede-mă, Brunhilda, neclintită este dragostea

lui față de Gunther!

— Ceea ce-ți spun, Kriemhilda, să crezi că-i cu temei: eu însămi am auzit

din gura amândurora că Siegfried este supusul lui Gunther și de vreme ce

Siegfried însuși a mărturisit aceasta, când a venit cu fratele tău să mă

pețească, pentru mine supusul lui rămâne!…

— Să nu crezi niciodată ceea ce spui acum, o încontră frumoasa

Kriemhilda. Au, socoți tu oare că nobilii mei frați m-ar fi hărăzit ca soață

unui supus de-al lor? Te rog prietenește, Brunhilda, măcar de dragul meu să

nu mai rostești asemenea nerozii!

— Nici chiar de dragul tău – dădu răspuns crăiasa cea vajnică – nu mă voi

lipsi de un asemenea cavaler! El este supusul nostru, dimpreună cu toți

vitejii săi și trebuie să ne slujească așa cum se cuvine…

La auzul acestor vorbe necumpănite, gingașa Kriemhilda se tulbură de-a

binelea, răspunzând mâhnită:

— Ascultă, Brunhilda, eu cred că poți prea bine să te lipsești de un

asemenea cavaler, de vreme ce niciodată el nu te va sluji ca un supus!

Siegfried – neînfricatul viteaz – este cu mult mai presus decât fratele meu

Gunther și dacă nu mă crezi, răspunde-mi, rogu-te, cum de-a fost cu putință

ca atâta amar de vreme să vă lipsiți de tributul lui? Mai domolește-ți, așadar,

trufia că ai început să mă scârbești de-acum!

— Ba cea trufașă ești tu – se sumeți Brunhilda – și vei avea cât de curând

prilejul să te încredințezi că mie mi se dă cea mai înaltă cinste!

— Iar toți cavalerii celor doi crai, i-o întoarse Kriemhilda, vor avea

prilejul să vadă chiar astăzi, la catedrală, cum crăiasa din Țara de Jos intră în

dom înaintea crăiesei burgunde. Numai așa vei pricepe cât de supus îți este

Siegfried, cât de nobilă și de liberă sunt eu… La drept vorbind sunt mai

presus decât toate odraslele crăiești care-au ajuns să poarte coroană

vreodată!

46

Oțărâtă foarte, stropși răspuns Brunhilda:

— Supusa mea dacă nu vrei să fii, cu mine nu vei merge la catedrală și nici

doamnele tale cu alaiul meu!

— Prea bine, fie cum spui tu! încuviință Kriemhilda și tot atunci se duse la

cele patruzeci și trei de jupânițe ale sale, poruncindu-le să se înveșmânteze

atâta de frumos, încât, când le va vedea, Brunhilda să se lepede năpristan de

toate vorbele urâte pe care le-a spus…

Multe îndrumări nu erau de trebuință jupânițelor, că știau ele prea bine

ce au de făcut… Gătindu-se care cum nu s-a mai văzut de minunat, porniră

spre catedrală cu crăiasa Kriemhilda în frunte. Lumea era nedumerită că nu

le vede – ca de obicei – împreună pe cele două crăiese, iar unii cavaleri se și

îngrijorau din pricina aceasta.

Ajungând la catedrală și văzând-o Brunhilda pe Kriemhilda cât de

frumoasă, cât de mândră și cât de strălucitoare era, se răsti la ea cu

înveninată pizmă:

— Să nu crezi că îngădui unei supuse trufașe să intre în catedrală înaintea

soaței măritului crai Gunther!

Răspunse atunci Kriemhilda, mâniată peste măsură:

— Mult mai bine era dacă nu deschideai gura! Dar dacă tot ai deschis-o,

lămurește-ne și nouă, Brunhilda, au cum a fost cu putință să ajungi soața

măritului crai Gunther, după ce ți-ai pângărit frumosul trup ca ibovnică de

rând a unui alt bărbat?

— Cine a fost ibovnică de rând? întrebă întunecându-se Brunhilda.

— Tu! răspunse Kriemhilda. Trupul tău pătimaș de Siegfried a fost

drăgălit mai întâi… El ți-a dobândit fecioria, nu fratele meu! Dacă ții morțiș

că soțul meu este supusul tău, cum de ai îngăduit unui supus să te iubească?

— Tot ce-mi auziră acum urechile, amenință Brunhilda, va auzi întocmai

și craiul!…

— Nu pe mine mă vei face de ocară, îi întoarse vorba Kriemhilda și aș

vrea să mai știi că de astăzi înainte, cu toată părerea de rău, mă lipsesc de

prieteșugul tău!…

Pe Brunhilda o podidi plânsul de ciudă, în vreme ce Kriemhilda intră

împreună cu alaiul ei în catedrală, luând-o așadar înaintea crăiesei

burgunde, precum făgăduise…

Slujba și cântările bisericești i se părură Brunhildei nesfârșit de lungi. Era

cătrănită crăiasa și se gândea hojma la gâlceavă… Ar fi poftit să afle mai

multe de la Kriemhilda și hotărî chiar, în sinea ei, ca Siegfried să plătească

tributul sângelui, dacă într-adevăr el însuși s-a fălit cu toate câte i le-a spus

Kriemhilda. De aceea, când ceremonia se isprăvi și ieșiră cu toții din dom,

Brunhilda se apropie de Kriemhilda, ispitind-o:

47

— La vorbele batjocoritoare pe care mi le-ai spus, ai putea s-aduci vreo

mărturie?

— Nu una, ci două! răspunse Kriemhilda; o mărturie de aur și una de

mătase…

— Ce vrei să spui?

— Privește, Brunhilda: inelul acesta de la mâna mea al tău; Siegfried mi la dat după noaptea pe care a petrecut-o cu tine… Și pentru că m-ai iscodit –

cu toate că era mai bine să mă lași în pace – poftim și mărturia de mătase:

această cingătoare pe care-o port de multă vreme este așijderea a ta și mi-a

dat-o Siegfried după aceeași noapte. Vezi bine, așadar, că soțul meu te-a

iubit mai întâi, nu Gunther!

Brunhilda se încrâncenă de ură și începu să plângă cu icnituri. O zi mai

cumplită nu a trăit niciodată. Venindu-și puțin în fire, ea slobozi

înfricoșătoare poruncă:

— Să vină grabnic Gunther, s-audă și el cum mă batjocorește soră-sa,

strigând în gura mare că eu aș fi țiitoarea lui Siegfried!

Gunther sosi numaidecât, însoțit de cavaleri. Văzând-o pe Brunhilda că

plânge, o întrebă plin de dragoste:

— Cine te-a supărat? De ce plângi, crăiasa mea?

— Vai, Gunther, cât sunt de nefericită? Sora ta vrea cu tot dinadinsul sămi întineze cinstea, spunând că eu aș fi fost mai întâi ibovnica lui Siegfried și

pe urmă soața ta!

— Rău face dacă spune una ca asta! se încruntă craiul, îndesind vorbele

printre dinți…

— Nu numai că spune, adăugă Brunhilda furioasă, dar îndrăznește să

aducă mărturii chiar cingătoarea și inelul meu, pe care le credeam

pierdute… Aflu acum cu nedumerire că însăși sora ta mi le purta de ani și ani

de zile! Rogu-te, Gunther, mântuiește-mă de o asemenea rușine, că

altminteri mi se face lehamete de toată dragostea ta!

Craiul nu mai stătu mult pe gânduri; trimise îndată după Siegfried, ca să

audă chiar din gura lui adevărul. Eroul se înfățișă cât ai clipi, iar Gunther îi

făcu întrebare fără niciun fel de ocolișuri:

— Spune, Siegfried, te-ai fălit vreodată că tu ai fost primul bărbat al

Brunhildei? Soața ta ne-a dat această scârbavnică știre și am vrea să aflăm

dacă este adevărată sau nu…

— Nu! răspunse dârz și răspicat viteazul din Țara de Jos. Iar dacă soața

mea a spus una ca asta, nu-mi voi afla liniștea până când nu-i voi întoarce

nesocotința în căință! Vă jur că niciodată nu m-am fălit cu astfel de isprăvi!

— Dacă juri, te credem, îi întări Gunther cuvântul.

48

Primejdioșii burgunzi făcură cerc în jurul lui Siegfried, iar cutezătorul

viteaz ridică fără nicio șovăire brațul, jurând cu toată hotărârea că nu este

vinovat.

— Sunt pe deplin încredințat acum, făcu arătare Gunther, că nu ai nicio

vină și că toate mărturisirile Kriemhildei – care ne-au pricinuit atâta

mâhnire – au fost numai niște chizmatarnice scorneli.

Așa credea craiul; crăiasa Brunhilda, însă, rămase încredințată că vina

celor spuse de Kriemhilda numai Siegfried o purta. Întorcându-se oțărâtă la

palat, curtenii nu mai știau cum s-o împace. Veni la ea și Hagen, temutul

cavaler, care, oblicind cum stau lucrurile, se legă prin jurământ față de

Brunhilda, că nu va lăsa nerăzbunată ocara pe care i-a adus-o soțul

Kriemhildei. Se mai adunară la sfat Ortewein și Gernot, Geiselher și Gunther,

unii osândindu-l pe viteaz, alții – dimpotrivă – luându-i apărarea.

Gernot și Ortewein dimpreună cu Hagen erau cei mai înverșunați. Ei

hotărâră să-l ucidă pe Siegfried.

49

A DOUĂSPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum a fost viclenit Siegfried

și cum a dus-o Hagen în mișelească

ispită pe Kriemhilda

Hagen nu mai putea fi abătut de la uneltirile sale ucigașe… Zadarnic

făceau arătare mezinul Geiselher șt craiul Gunther chiar, că Siegfried este

nevinovat, că i-a slujit cu credință și că toate câte i s-au pus în cârcă sunt

numai scorneli muierești, nevrednice a fi băgate în seamă.

— Nu! se împotrivea răzbunătorul Hagen, niște viteji ca noi nu trebuie să

se lase încornorați, iar cinstea întinată a doamnei și stăpânei mele trebuie

răzbunată cu moartea!

— Sfat bun vă dau, răspunse Gunther, să lăsați mânia la o parte că vestitul

cavaler nu ne-a făcut niciun rău! Vă mai amintesc, așijderea, că puterea

acestui bărbat este al tău; Siegfried mi l-a dat după noaptea pe care a prindă

niscaiva știri despre toate câte i le punem la cale!

— Puterea nu-i va mai fi de niciun folos, sări de colo Ortewein din Metz!

— Da, da! adăugă și Hagen… În mare taină și cu iscusit vicleșug urzi-vom

răzbunarea. Plânsul slăvitei noastre crăiese Brunhilda trebuie să i se

întoarcă în bocet de moarte nesăbuitului trufaș…

— Și cum îi veți unelti pieirea? întrebă îngrijorat Gunther.

— Îndată vei pricepe, răspunse Hagen. Vom încropi o solie care ne va

aduce – chipurile – vestea că suntem amenințați cu război. Atunci, tu,

Gunther, ne vei porunci, de față cu oaspeții, să te urmăm la bătălie. Auzind

despre ce este vorba, Siegfried îți va sări negreșit într-ajutor, iar eu,

însoțindu-l de-aproape la închipuitul război, îl voi ucide numaidecât…

— Nu vei izbuti să-l ucizi, îl încontră Gunther, pentru că de când viteazul

s-a scăldat în sângele balaurului pe care el însuși l-a ucis, pielea lui nu mai

poate fi mușcată nici de paloș, nici de lance, nici de săgeată. Numai într-un

singur loc poate fi vătămat, dar locul acela nu-l știe nimeni…

— Să ticluim mai întâi solia, răspunse Hagen, că locul cu pricina am eu

grijă să-l aflu chiar de la soața fălosului cavaler…

Lăsându-se prins și Gunther în mrejele acestei mișelii, trecură cu toții la

fapte.

50

După vreo patru zile, iată că sosesc la curte treizeci și doi de călăreți,

aducând mincinoasa veste cum că Lüdeger – craiul saxonilor – și Lüdegast –

craiul danezilor – se abat cu mare puhoi de oaste asupra Burgundiei.

Doamnele, care nu cunoșteau adevărul, se îngroziră, iar Gunther și Hagen

– ca și cum n-ar fi știut nimic – se arătară îngrijorați și plini de vicleană

mânie.

Văzându-i neliniștiți, Siegfried îi întrebă:

— De ce sunt îngrijorați măria sa craiul și supușii lui? Dacă aveți vreun

neajuns din partea cuiva, sunt gata să vă ajut!…

Îi răspunse atunci craiul Gunther:

— Da, Siegfried, peste măsură de mâhniți suntem: Lüdegast și Lüdeger sau ridicat iarăși cu oaste împotriva noastră!

— Pentru slava și pacea voastră, le voi sta împotrivă cu toată puterea

brațului meu – grăi minunatul cavaler – și dacă cei doi crai nevolnici au uitat

ce-au pătimit cândva de la mine, îi voi face eu să-și aducă aminte! Îmi pun

zălog capul că așa va fi! Tu, Gunther, nici nu trebuie să te ostenești! Rămâi

acasă! Voi pleca numai eu la război împreună cu ceata mea de nibelungi.

Ca și cum s-ar fi bucurat de cele auzite, craiul îi mulțumi lui Siegfried,

închinându-se fățarnic înaintea lui, după care slobozi închipuita solie a

saxonilor și danezilor pentru a-l înșela cât mai bine pe eroul din Țara de Jos.

Siegfried porunci vitejilor săi nibelungi să pregătească armurile, coifurile,

armele, flamurile și caii, iar el se duse la bătrânul Siegmund și îi spuse:

— Tu, tată, rămâi aici, în țară, că noi – cu ajutorul celui de sus – ne vom

întoarce biruitori și sănătoși la Rin.

În vreme ce Siegfried își lua rămas bun de la tatăl său, Hagen se duse la

Kriemhilda cerându-i chipurile, îngăduința să plece și el cu Siegfried la

război.

Mult se mai bucură frumoasa Kriemhilda auzind că însuși Hagen vrea să-l

însoțească pe Siegfried în această bătălie! Ba, și mai mult chiar, îl rugă

plângând pe temutul cavaler din Tronje să aibă grijă de viața și de sănătatea

soțului ei…

— Să priveghezi, iubite prietene Hagen, ca bunul meu Siegfried să nu aibă

cumva niscaiva supărări de pe urma vorbelor nesăbuite pe care le-am

aruncat în obrazul Brunhildei…

Nobila doamnă îi mărturisi apoi puternicului Hagen cât de mult se căiește

pentru vorbele pe care le-a spus și cât de multe vânătăi i-a făcut – pe bună

dreptate – Siegfried pentru această nesocotință.

— Nu vă neliniștiți din pricina Brunhildei, grăi Hagen: în curând vă veți

împăca!… Spuneți-mi mai bine cum aș putea să-l priveghez pe Siegfried ca să

nu i se întâmple niciun neajuns la război?

51

— Prea multe griji nu mi-aș face, îi răspunse crăiasa, dacă viteazul acesta

vestit și bun nu s-ar dărui cu atâta curaj bătăliilor, fiind încredințat că nu i se

poate aduce nicio vătămare.

— Dar cum de are el această nemaipomenită credință? întrebă cu

prefăcută mirare Hagen. Aș vrea să aflu și eu ca să știu cum să-l feresc mai

bine de primejdii…

— Pentru că suntem rubedenii, Hagen, și pentru că pun temei pe cuvântul

tău, îți voi încredința o mare taină: soțul meu, neînfricat și puternic, a ucis

cândva un balaur, în sângele căruia s-a scăldat apoi din cap până-n picioare.

De atunci, nicio armă din lume nu-l mai poate vătăma! Totuși, după cum

vezi, eu sunt îngrijorată când îl știu la război și când mă gândesc câte săgeți

și sulițe năboiesc asupra lui.

— Dar cum de vă este frică, atâta vreme cât nicio armă din lume nu-l

poate vătăma? o iscodi Hagen.

— Întrebi a mirare pentru că nu știi – răspunse Kriemhilda – dar acum îți

voi încredința marea taină dimpreună cu viața iubitului meu soț și vei

înțelege de ce mă tem totuși; când Siegfried prinse a se scălda în sângele

fierbinte al balaurului, o frunză rotată de tei a căzut și i s-a lipit drept între

umeri… În locul acela, unde sângele jivinei nu a pătruns, Siegfried poate fi

rănit cu ușurință, ca orice viteaz de rând. De aceea sunt îngrijorată, Hagen.

— Ca să-l pot apăra și mai bine pe soțul vostru, crăiasă, ar trebui să

cunosc întocmai locul de care vorbiți… V-aș ruga, de aceea, să însăilați pe

veșmântul eroului un mic semn, numai de noi știut, chiar în dreptul locului

cu pricina. Numai așa îl voi putea feri la timp de primejdii, slujindu-vă cum

se cuvine, stăpână.

— Cu cea mai frumoasă mătase voi coase chiar eu o cruciuliță în locul

știut de pe veșmântul soțului meu, dădu răspuns cu bună credință nefericita

crăiasă.

Hagen își frecă prea mulțumit palmele, plecând de la Kriemhilda mai

vesel ca niciodată. Taina lui Siegfried era dezvăluită, iar el știa ce are de

făcut. Ducându-se degrabă la Gunther ca să-i dea de veste ce și cum a aflat, el

îi spuse craiului:

— Am oblicit taina lui Siegfried chiar de la crăiasa Kriemhilda… Știu cum

poate fi răpus lăudărosul! Nici nu trebuie să ne mai prefacem că purcedem la

război… Îi vom spune cavalerului că mergem la vânătoare. Prea lesne îmi va

fi ca să-l ucid la umbra codrilor noștri întunecați, în timp ce vom hăitui

jivinele de prin desișuri. Măria voastră numai să dea poruncă pentru

pregătirile de vânătoare, că de celelalte treburi mă îngrijesc eu însumi.

Făgăduiți?

— Făgăduiesc! răspunse craiul.

52

A TREISPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum a fost ucis Siegfried

În zorii dimineții următoare Siegfried porni dimpreună cu cei o mie de

oșteni nibelungi, dornici cu toții să-l răzbune pe Gunther pentru

amenințarea primită de la craii Lüdeger și Lüdegast.

În apropierea vestitului erou, călărea înneguratul Hagen, cercetându-i cu

ochi iscoditori veșmintele. Când zări semnul de mătase cusut de mâna

Kriemhildei între umerii viteazului, Hagen se sfătui cu doi dintre supușii lui

să aducă îndată vicleană solie cum că Lüdeger și Lüdegast ar cere pace…

Primindu-se această prefăcută veste, supușii lui Gunther îl sfătuiră pe

Siegfried să se întoarcă din drum și trebuie să facem arătare că numai cu

mare greutate izbutiră dânșii să-l clintească pe viteaz din dârza lui hotărâre.

În cele din urmă, lăsându-se înduplecat, Siegfried porunci cale întoarsă

nibelungilor săi, mâhnit peste măsură că i-a scăpat prilejul de a-și răzbuna

prietenul…

Cu fățarnică bucurie, Gunther îl întâmpină pe erou, mulțumindu-i mieros:

— Să te răsplătească Dumnezeu, prietene Siegfried, pentru ajutorul pe

care ai vrut să mi-l dai cu atâta curaj și credință. Dintre toți prietenii mei, cel

mai mult pe tine te prețuiesc! Iar acum pentru că tot am scăpat de război,

multă plăcere mi-ar face să pornim împreună la vânătoare, prin codrii de la

Odenwald, unde mistreții, urșii, zimbrii și alte lighioane mișună la tot pasul,

hârjonindu-se și rupându-se prin huceaguri.

Bucuros, Siegfried îi răspunse lui Gunther că pentru el nu poate fi plăcere

mai aleasă decât aceea de a merge împreună cu măria sa la vânătoare.

— Un singur gonaș, rogu-te, Gunther, să-mi dai și vreo câțiva braci dintre

cei mai bine dresați, adăugă Siegfried la urmă.

— Numai un singur gonaș? întrebă Gunther. Eu cred că vreo patru îți vor

fi de trebuință și încă dintre cei care cunosc mai bine potecile încâlcite ale

pădurii, de unde, altminteri, prea ușor nu-ți va fi să te mai întorci acasă…

Siegfried se duse de îndată la Kriemhilda, vestind-o că va pleca la

vânătoare. Între timp, viclenii burgunzi se sfătuiră cum să-l ucidă pe

neînfricatul cavaler. Geiselher și Gernot, adulmecând ce se pune la cale, s-au

tras temători deoparte, hotărând să nu se amestece în soiul acesta de

vânătoare. Totuși, nu se știe de ce, ei nu i-au suflat nicio vorbă cavalerului

despre mișelia care i se pregătea.

53

Numai Kriemhilda încercă să-și abată soțul de la primejdie, dar fără

niciun sorț de izbândă. În timp ce Siegfried își lua rămas bun de la ea,

sărutându-i obrajii îmbujorați, mâinile albe și cosițele mătăsoase, sărmana

crăiasă îl ruga cu lacrimi în ochi pe viteaz să nu purceadă la vânătoare

pentru că și bănuielile ei și visele pe care le-a avut sunt rău prevestitoare.

— Rămâi acasă, Siegfried, iubite soț al meu! îl ruga duioasă Kriemhilda și

ca să-l înduplece îi povesti cum i-au apărut în vis doi porci sălbatici care s-au

năpustit fioroși asupra lui, făcând să se înroșească toate florile câmpului…

— Fii fără grijă, iubita mea Kriemhilda, peste puțină vreme mă voi

reîntoarce la tine viu și nevătămat. Doar plec înconjurat numai de prieteni și

după cât de credincios i-am slujit eu pe ei, nu am niciun temei să mă

îndoiesc de dragostea lor pentru mine…

Kriemhilda se gândea mereu numai la taina pe care i-a dezvăluit-o

vicleanului Hagen, dar despre aceasta nu cuteza să-i facă niciun fel de

mărturisiri soțului ei. Nădăjduia crăiasa că va izbuti în cele din urmă să-i

schimbe hotărârea tot pe căi ocolite:

— Tu spui, iubite Siegfried, că pleci înconjurat numai de prieteni, dar

dacă cine știe cum am supărat cândva pe vreunul dintre ei și acum îți poartă

ura într-ascuns?… Rămâi, iubitul meu stăpân, te conjur cu dragoste și cu

credință, nu pleca! Mi-i negrăit de frică să nu cazi pradă morții! În visul meu

de astă-noapte, abia acum îți spun, cu groază am văzut cum într-o valeadâncă, doi munți asupra ta s-au prăbușit, îngropându-te de viu sub ei!…

Cumplită rană-n suflet îmi faci dacă te duci!

— Nu pot rămâne, buna mea Kriemhilda; i-am făgăduit craiului Gunther

că-l voi însoți la vânătoare și trebuie să-mi țin făgăduiala așa cum cer

datinile noastre cavalerești.

Nestrămutat în hotărârea sa, craiul Siegfried își îmbrățișă prelung crăiasa,

acoperindu-i obrajii, gura și ochii înlăcrimați cu minunate săruturi, după

care se despărți de ea, lăsând-o îndurerată și deznădăjduită.

Afară pregătirile erau în toi. Se încărcau samarele cu tot felul de merinde:

pâine, carne, pește, budane cu mied, burdufuri cu vin și încă multe alte

bunătăți dintre cele mai gustoase.

Porniră apoi cu toții călări, trecând peste apa Rinului, către codrii adânci

ai Odenwald-ului. Ajungând în pădure, își împărțiră hăitașii și făcură

prinsoare care mai de care că el va răpune cele mai multe fiare. Se răzlețiră

apoi cu toții care încotro. Siegfried își luă cu el numai un brac – dar cel mai

bun cu putință – și un singur hăitaș, un bătrân vânător care știa toate

ascunzișurile codrului.

În scurtă vreme, bracul începu să hăituiască sălbătăciunile către Siegfried,

iar viteazul cavaler le dobora una câte una din galopul năprasnic al calului.

54

Primul căzu un bour puternic, după care vestitul erou se pomeni față-n față

cu un leu zburlit și furios ca para focului din pricina lătrăturilor sâcâitoare

ale bracului. Siegfried își încordă criță arcul său cu scripeți și fulgerându-și

agera săgeată, spintecă adânc trupul fioroasei jivine. Cu un răget

înspăimântător, namila zdupăi de vreo trei ori și se prăbuși horcăind la

pământ. Își mai aflară obștescul sfârșit, din mâna iscusitului cavaler, un

zimbru și un elan, patru bivoli sălbatici, mulți cerbi înrămurați și multe ciute

sprintene, dar isprava cea mai de pomină o săvârși Siegfried atunci când

bracul hăitui către dânsul un mistreț atâta de mare și de țepos, încât oricine

l-ar fi văzut i-ar fi dârdâit toate mădularele de spaimă. Siegfried, mai meșter

decât orice vânător din lume, nu se pierdu cu firea: luă la țintă fiara,

străfulgerând-o-n greabăn, dar fulgerul săgeții n-o puse la pământ. Întărâtat

la culme, înfiorătorul mistreț se năpusti grohăind asupra cutezătorului

vânător, retezând cu colții lui încârligați rădiacurile și luând în rât toate

huceagurile din cale. Siegfried abia avu timp să tragă Balmungul de la șold și

lupta începu… Colții jivinei săreau unul câte unul, vâjâind printre crengile

copacilor, sub loviturile năprasnicului paloș. Hăcuit și înjunghiat,

preschimbat într-un morman de carne vie, porcul se risipi deodată, ca un

mal de pământ, la picioarele vajnicului vânător. Mistreț doborât cu paloșul

nimeni nu mai văzuse până atunci, iar unul dintre burgunzii care veniră să

se minuneze de această nemaipomenită luptă, îi spuse, șuguind, viteazului

Siegfried:

— Mărite crai, ați hotărât să pustiiți pădurea și muntele de sălbătăciuni?

Rogu-vă mai cruțați vreo câteva măcar pentru prăsilă!…

Siegfried începu să râdă binevoitor, făcând și el haz de isprava cu porcul.

Dinspre partea de pădure unde erau plecați Gunther și Hagen, cu gonașii

lor, se auzi sunetul unui corn. Era semn că vânătoarea încetează și că toți

vânătorii trebuie să se adune la masă. Porni într-acolo și Siegfried împreună

cu hăitașul său și cu cei câțiva burgunzi care se apropiaseră de el. Dar nici nu

porniră bine, că dintr-un huceag se și ridică un cogeamite urs, mormăind

furios și rânjindu-și colții către cei care l-au stârnit cu larma lor din bârlog.

Siegfried grăi atunci către soții lui:

— E timpul, dragi prieteni, să ne veselim puțin! Acest urs trebuie dus viu

la locul nostru de tabără.

Cum vorbi, slobozi iute bracul și dădu pinteni calului, dar ursul o și

zbughi printr-o văgăună pe unde bidiviul nu mai putea trece. Siegfried nu se

dădu bătut. Sări sprinten de pe cal, se repezi ca o nălucă după fiară și o

fugări până când o găbui într-un hățiș, fără să-i facă nicio rană. Legând-o

zdravăn cu botul între labe, Siegfried înșfăcă jivina în spate, o închingă apoi

la oblâncul șeii și porniră cu toții mai departe, puși pe haz și pe șuguială.

55

Când ajunseră la locul de popas și de prânz, focurile ardeau trosnind,

hălcile de carne se rumeneau sfârâind, iar tingirile forfoteau aburind la

dogoarea jarului de sub pirostrii. Siegfried descălecă, deschingă ursul de la

oblânc, îi dezlegă botul și labele și îi dădu drumul printre iscusiții vânători.

Câinii, ținuți în legători, când văzură fiara printre ei, începură să latre

asurzitor, iar ursul, buimăcit, se buluci încoace și încolo, răsturnând totul în

calea lui. Gunther porunci să se dea drumul tuturor câinilor, iar vânătorii și

hăitașii puseră mâna pe sulițe și arcuri, năpustindu-se valvârtej asupra

fiarei. Ursul o luă la goană prin pădure cu toată hărmălaia după el, dar fugea

atâta de zorit, că nu-l mai putea ajunge nimeni. Atunci Siegfried trase paloșul

de la cingătoare, din câteva salturi ajunse dihania și cu o singură lovitură de

Balmung o descăpățână pe loc.

Întorcându-se din nou pe lângă focuri, slujitorii întinseră mesele în iarba

înflorită și își poftiră stăpânii la prânzul vânătoresc.

Bucatele erau gustoase și atâta de multe, că se făcu și risipă cu ele, dar din

partea paharnicilor, nimeni nu se clintea să aducă vinul…

Însetat, slobozi viteazul din Țara de Jos îndreptățită întrebare:

— Hei, ce fac paharnicii noștri! Cum de nu toarnă strop de vin la atâta

belșug de bucate! Dacă așa este vânătoarea pe la voi, eu mă las păgubaș de

ea!

Din capul mesei, dădu viclean răspuns craiul Gunther:

— Viteazule Siegfried, vom drege altădată sminteala de acum… Toată

vina însetării noastre numai Hagen o poartă!

— Da, dragul meu stăpân – întări Hagen – numai eu sunt vinovat… Am

crezut că vom vâna în codrii de la Spechtsharte și am trimis vinul tocmai

acolo!

— Puțină mulțumire află setea mea în această mărturisire! grăi Siegfried,

adăugind apoi: dacă nu s-au cărat într-acoace burdufurile cu vin și budanele

cu mied, de ce n-am prânzit mai aproape de apă, lângă Rin?

— Nobili cavaleri, se ridică Hagen de iznoavă, aproape de noi în codru

clipocește un izvor cu apă rece și limpede, prea bună de băut… Dau sfat să

alergăm într-acolo ca să ne ostoim setea, iar până acolo, întrecându-ne din

fugă, acela să dobândească faima de cel mai sprinten vânător, care va ajunge

primul sub teiul de lângă șipoțel… Să vedem și noi, chiar nimeni nu poate săl întreacă pe Siegfried!

Toți primiră bucuroși întrecerea. Care mai de care își arunca zalele,

armele și coifurile pentru a fi cât mai ușor la fugă.

— Ei bine, hai să încercăm! îi spuse Hagen lui Siegfried.

56

— Să ne întrecem noi amândoi – îi răspunse viteazul din Țara de Jos – și

dacă va fi să pierd eu întrecerea, rușinat mă voi prosterna la picioarele tale,

Hagen!

Auzind de această prinsoare, foarte se mai bucură craiul Gunther.

— Mai mult – adăugă Siegfried – eu voi alerga împovărat cu toate ale

mele: cu lancea, cu scutul, cu paloșul, cu arcul și cu tolba de săgeți, iar tu cât

mai ușor…

Întrecerea începu. Cei doi cavaleri erau îmbrăcați în cămăși albe și așa de

iute alergau prin iarba înaltă, încât mai degrabă ai fi crezut că sunt două

agere pantere, decât doi cavaleri în turnir. La izvor însă, tot Siegfried ajunse

cel dintâi… Acolo, își lăsă tolba și scutul lângă apă, își rezemă lancea și arcul

de trunchiul teiului și își descinse paloșul agățându-l de o creangă. Și – cu

toate că setea îl pârjolea – nu-și răcori buzele în apa rece și limpede a

izvorului, ci așteptă răbdător să sosească măria sa craiul Gunther, ca să bea

el mai întâi, așa cum cerea buna-cuviință.

Craiul, sosind, sorbi de câteva ori din cleștarul șipotului, după care îi dădu

rândul frumosului viteaz din Țara de Jos.

În timp ce Siegfried cu buzele arse de sete, se apleca deasupra izvorului

ca să-și răcorească arșița, Hagen îi zări semnul dintre umeri. În aceeași clipă,

apucând iute lancea de lângă trunchiul teiului, ticălosul o împlântă cu toată

puterea chiar prin crucea de mătase cusută pe veșmântul viteazului de mâna

credincioasei lui soții… Sângele izbucni din rana adâncă a eroului,

împroșcând veșmintele ucigașului. Hagen, de frică, ascunse îndată armele lui

Siegfried și o rupse la fugă, luând pământul în răspăr, ca un laș ce era!

Simțindu-se rănit de moarte, viteazul soț al Kriemhildei sări înfricoșător

în picioare, cu lancea înțânată între umeri, dar văzând că-i lipsesc armele,

puse mâna pe scutul său cel greu și se repezi ca o furtună după Hagen.

Ajungându-l din urmă, așa rănit cum era, Siegfried îl buși pe nemernic atâta

de puternic cu scutul, încât pădurea se cutremură din adâncuri, iar scutul

însuși se sfărâmă în bucăți, împroșcând zăvoiul cu mii de nestemate. Hagen

căzu năucit la pământ și dacă Siegfried ar fi avut atunci vestitul său paloș în

mâini, ucigașul ar fi pierit înaintea victimei sale! atâta sete de dreaptă

răzbunare avea viteazul!

Cu chipul palid, învăluit de umbrele morții, nefericitul cavaler simțea cum

i se topesc toate puterile. Prăbușindu-se între flori, sângele îi gâlgâia peste

ele, împurpurând petalele lor albe, iar cu ultima vlagă îi mustră pe mișei:

— Vai vouă, lașilor! V-am slujit cu bună credință și voi astfel mă răsplătiți

acum? De ce urâți prietenul care nu v-a făcut niciun rău? Rușine vouă și

fiilor fiilor voștri pentru ticăloșia pe care a-ți săvârșit-o astăzi! Adevăraților

cavaleri ar trebui să le fie scârbă de voi!

57

Adunându-se roată în jurul muribundului, mulți dintre burgunzi începură

să-l jelească pe erou… Gunther însuși era atâta de mâhnit, încât îl podidi

plânsul.

Zărindu-i ochii înlăcrimați, Siegfried grăi:

— Plânsul acesta nu-mi este de trebuință… Păstrați-l pentru rușinea

voastră vrednică de disprețul întregii lumi!…

Vorbi atunci și fiorosul Hagen:

— Eu nu pricep de ce bociți tocmai acum când tot ce ne îngrijora s-a

isprăvit! Nu ne mai stă doar nimeni împotrivă! Brațul meu a pus capăt

stăpânirii lui…

— Prea lesne-acum te lauzi – dădu glas cel rănit – dar dacă v-aș fi

adulmecat la vreme ucigașele urzeli, știam eu cum să-mi apăr viața! Nimic

nu mă doare mai cumplit decât gândul că o părăsesc pe Kriemhilda, blânda

și buna mea crăiasă, care mi-a dăruit un fiu! Domnul să se milostivească de

amândoi! Dacă moartea mi-ar mai da puțin răgaz, soarta lor aș plânge-o, nu

pe-a mea… Rogu-te, Gunther, pentru soața mea îți cer îndurare, ai grijă de

ea! Ocrotește-o ca un frate bun!

Rugându-se pentru Kriemhilda, trupul cavalerului se arcuia, zvâcnea și

tremura în chinurile morții… Rana îi ardea pieptul ca un fier încins, iar jalea

pentru cei dragi pe care-i părăsea îi zbuciuma și mai mult inima. Cu ultima

suflare, atâta izbuti să mai șoptească:

— De uciderea mea vă veți căi cu-adevărat altădată, atunci când voi înșivă

veți fi uciși!…

Florile din preajma lui se umeziră de sânge. Lupta eroului cu moartea se

isprăvi! Pe chipul minunatului cavaler se așternu o liniște adâncă. Văzându-l

mort, burgunzii îl așezară pe un scut de aur și ținură sfat cum să-și

tăinuiască fapta. Mulți socoteau că ar fi mai bine să se arunce vina asupra

unor tâlhari necunoscuți:

— Vom spune că răufăcătorii l-au ucis în vreme ce se răzlețise singur prin

codru…

— Ba nici nu mă gândesc, sări cumplitul Hagen. Îi duc crăiesei leșul fără so mai întreb ce crede și cât va plânge ea!

58

A PATRUSPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum a fost jelit și înmormântat Siegfried

Așteptând neliniștiți căderea amurgului, burgunzii porniră spre Worms,

trecând peste apa Rinului o dată cu umbrele nopții. Din porunca

răzbunătorului Hagen, leșul lui Siegfried fu așezat la ușa iatacului în care

sălășluia Kriemhilda, socotind ucigașul că va da crăiasa peste el în zorii zilei,

când va pleca la utrenie…

Dinspre domul cetății se auzi dangătul clopotelor. Frumoasa Kriemhilda

se trezi din somn și chemă la ea câteva jupânițe, poruncindu-le să aprindă

făcliile și să-i aducă veșmintele.

Tocmai atunci se abătu într-acolo și un cămăraș care dădu peste leșul din

fața ușii, dar – năclăit de sânge cum era – nu-l recunoscu și nici nu-i trecu

prin minte cine ar putea să fie.

Intrând în iatacul crăiesei, care chiar atunci voia să plece la utrenie

împreună cu doamnele sale, cămărașul îi spuse:

— O rog pe măria voastră să mai zăbovească puțin! În fața ușii se află un

cavaler ucis…

— Vai mie! Ce vrei să spui? întrebă înfricoșată Kriemhilda, amintindu-și

cum a ispitit-o Hagen ca să-i dezvăluie locul de taină și de moarte al soțului

ei… Încredințată că Siegfried este cel ucis, crăiasa păli dintr-o dată și se

nărui în neștire la podea. Se trezi apoi și începu să plângă, să țipe și să geamă

cu atâta durere, că o năpădi sângele pe gură iar bolțile palatului se înfiorau

de jalea ei!

Îndrăzni atunci o doamnă să-i spună:

— Poate că nu e soțul vostru, crăiasă! O fi vreun străin necunoscut…

— Nu, gemu Kriemhilda, nu poate fi decât Siegfried, nobilul meu soț!

Brunhilda a plănuit și Hagen a săvârșit!

Lăsându-se petrecută la fața locului, crăiasa prinse în mâinile sale albe

frumosul cap al eroului și – oricât de însângerat era acesta – ea îl recunoscu

numaidecât. Cercetând apoi cu luare-aminte scutul, Kriemhilda începu să

strige deznădăjduită:

— Vai, soțul meu a fost ucis mișelește! Pe scut nu-i nicio urmă de luptă:

nici tăietură de paloș, nici împunsătură de lance… Oricine ar fi ucigașul, el nu

va scăpa de răzbunarea mea!

59

După ce-l mai jeliră o vreme acolo, în pragul ușii, Kriemhilda porunci să

fie treziți de îndată oștenii lui Siegfried – cei o mie de nibelungi – precum și

bătrânul Siegmund, părintele vestitului erou.

Ridicați din somn cu asemenea cernite știri, nici războinicii nibelungi, nici

bătrânul crai nu dădură crezare solilor până când nu auziră bocetele

Kriemhildei și ale credincioaselor doamne din preajma ei. Înspăimântat,

Siegmund își încinse paloșul, pornind degrabă spre iatacul Kriemhildei

împreună cu ceata oștenilor nibelungi. Aici găsiră atâta jale, că li se sfâșiau

inimile sub povara durerii. Apropiindu-se de sărmana crăiasă, Siegmund

rosti tulburat:

— La ceas de blestem am purces în această țară! Au, cine ți-a putut ucide

soțul și mie fiul, când printre buni prieteni se cheamă că suntem?

— De l-aș vedea pe-acela, cumplit m-aș răzbuna! răspunse amenințătoare

Kriemhilda. Siegmund își îmbrățișă fiul neînsuflețit stârnind și mai multă

jale cu tânguirile sale. Bocetele sfâșiau văzduhul înfiorând de durere

întreaga cetate a Worms-ului. Oricât ar fi năzuit cineva să aline zbuciumul

nefericitei crăiese, zadarnic și-ar fi pierdut vremea!

Oștenii, văzându-și stăpânul întins pe jos, îl ridicară de acolo, îl

dezbrăcară de însângeratele veșminte, îi spălară cu grijă rana și îl așezară pe

năsălie. Unii dintre ei spuneau cu nestrămutată hotărâre:

— Pentru răzbunarea lui, brațele noastre oricând sunt pregătite, iar pe

ucigaș numai în palatele acestea trebuie să-l căutăm!

O dată cu vorbele, alergară să se înarmeze. Îmbrăcară iute zalele și

coifurile, își încinseră paloșele ascuțite, apucară lăncile și scuturile și se

întoarseră într-un suflet la Siegmund, porniți pe dreaptă răfuială.

Bătrânul crai și-ar fi răzbunat din toată inima fiul, dar nu știa împotriva

cui anume să ridice mânia paloșului. Văzându-i înarmați, Kriemhilda se

neliniști și cu toată nenorocirea care se abătu asupra ei, îi sfătui să se

potolească.

— Slăvite crai Siegmund, ce-aveți de gând să faceți? Nu știți că Gunther

are așa de mulți războinici, încât prea lesne v-ar ucide pe toți? Mai bine de

treizeci de burgunzi ar sta împotriva fiecărui nibelung… Aveți răbdare, încă

nu-i vremea răzbunării! Dar când va fi, eu însămi voi da ajutor ca să-l

răzbunăm cât mai bine pe soțul meu! Acum rămâneți cu mine până se face

ziuă, nu mă lăsați singură!

Răspunseră cu toții de-a valma:

— Slăvită crăiasă, de porunca voastră ascultăm!

Când se lumină de-a binelea, în jurul năsăliei era adunată o mare mulțime

de oameni: cavaleri și doamne, oșteni și jupânițe, lume de rând din cetate.

Lacrimile nu mai conteneau. Kriemhilda porunci să-l ducă-n catedrală pe

60

nobilul ei soț. O dată cu nibelungii care purtau năsălia pe umeri, porni întracolo, plângând, și mulțimea. Clopotele începură să bată, iar cântările

cucernicilor preoți răsunau pretutindeni. Atunci veni și Gunther însoțit de

supușii lui, printre care chiar chipul înfricoșătorului Hagen putea fi zărit. Cel

din urmă ar fi fost mult mai înțelept dacă stătea acasă!…

Apropiindu-se de Kriemhilda, fățarnicul crai îi spuse:

— Vai, câtă suferință, sora mea dragă! O pierdere atât de mare, nimeni nu

mai poate s-o acopere… De-a pururea pe Siegfried va trebui să-l plângem!

— De aceea l-ați ucis? îi azvârli Kriemhilda întrebarea în obraz. Dacă v-ar

fi întristat cu-adevărat uciderea soțului meu, n-ați fi săvârșit-o! Dar ați uitat

cu toții și de mine și de credința cu care v-a slujit el.

Gunther dimpreună cu burgunzii lui stăruiau cu tăgăduire, dar

Kriemhilda îi puse la o grea încercare:

— Dacă vă credeți nevinovați, le spuse ea, apropiați-vă câte unul de

năsălie, acum, în fața tuturor! Vrem să cunoască întreaga lume adevărul!

După cum se știe, încă din cele mai vechi vremuri, când ucigașul se

apropie de cel pe care l-a ucis, rănile acestuia încep a sângera. Minunea se

petrecu și acum. Când Hagen se apropie de năsălie, din rana lui Siegfried

începu a gâlgâi de iznoavă sângele ca și cum în clipa aceea s-ar fi săvârșit

mișelia…

Astfel, toată lumea cunoscu adevărul, numai Gunther se încăpățâna să

tăgăduiască:

— Hagen este nevinovat! strigă el. Tâlharii l-au ucis pe Siegfried!

— Acești tâlhari ne sunt prea bine-cunoscuți acum, dădu răspuns

Kriemhilda. Gunther și Hagen se numesc dânșii!

Războinicii nibelungi se ridicară din nou, amenințători, să-și răzbune pe

loc stăpânul, dar Kriemhilda îi opri și de data aceasta.

— Potoliți-vă, spuse ea și îndurați alături de mine durerea!

În vremea aceasta se apropiară de crăiasă Gernot și Geiselher, amândoi

cu ochii împăinjeniți de lacrimi. Suferința lor era adevărată, iar lacrimile pe

care le vărsau ei din adâncul inimilor izvorau.

— Soră dragă – o mângâiau dânșii – nu mai plânge, așa a fost să fie! Noi

vom rămâne mereu alături de tine, cât vom mai avea de trăit!

Dar durerea Kriemhildei n-ar fi putut s-o aline niciun om de pe acest

pământ!

Pe la vremea amiezii, meșterii-făurari isprăviră sicriul și-l aduseră în

dom. Era turnat în aur și argint cu puternice legături de oțel, totul fiind

meșterit pe măsura unui erou atât de vestit cum era Siegfried.

Nibelungii ridicară mortul de pe năsălie și-l așezară în raclă. Kriemhilda îl

acoperi cu văluri dintre cele mai scumpe, iar cei de față, privind-o cu câtă

61

dragoste își grijea soțul, o căinau și îi plângeau de milă. Mai cu osebire,

bocetele doamnei Ute se auzeau. Bătrâna și nobila crăiasă suferea din

adâncul rărunchilor alături de nefericita-i copilă. Dar jalea se înteți și mai

mult când preoții sloboziră cântarea prohodului… Atunci Kriemhilda

porunci cămărașilor să împartă de sufletul lui Siegfried și pentru veșnica lui

pomenire, aur cu nemiluita, argint și veșminte, cai și acareturi.

Mulți calici se mai chivernisiră acum de pe urma acestui îmbelșugat

comând!

După împlinirea slujbelor și împărțirea pomenilor, mulțimea se risipi

care încotro.

Kriemhilda își rugă prietenii:

— Nu mă lăsați singură peste noapte! Rămâneți să-l priveghem

împreună! Trei zile și trei nopți vreau să stau necontenit lângă el. Poate se

va îndura Dumnezeu să mă ia și pe mine… Ar pune capăt astfel chinurilor

mele!

În fiecare zi, preoții ridicau câte o sută de liturghii pentru odihna celui dea pururi adormit, iar în a treia zi, la slujba utreniei, domul și cimitirul

gemeau de lume, dar și de nemaipomenită jale.

După ce preoții prohodiră mortul pentru ultima oară, nibelungii ridicară

sicriul pe umeri, ducându-l cu pas măsurat la mormânt. Bocetele nu mai

cunoșteau margini, iar sărmana Kriemhilda cădea în neștire și iarăși se

trezea, stropită mereu cu apă rece de izvor. Mare minune se întâmplă atunci

că își mai redobândi puterile, dar dacă n-ar fi avut atâta grijă de ea

credincioasele sale doamne, această minune nu s-ar fi întâmplat!

Sicriul fu bine ferecat și tocmai se pregăteau groparii să-l sloboade în

mormânt, când Kriemhilda se rugă de ei cu glas sfâșietor de dureros:

— Mai zăboviți! Îngăduiți-mi, rogu-vă, să-l mai privesc o dată! Să văd

pentru cea din urmă oară minunatul lui chip!

Atâta de mult și cu atâta suferință se rugă de ei, încât îi înduplecă pe toți

și trebuiră să desferece capacul sicriului din cingătorile lui de oțel.

Aplecându-se peste raclă, Kriemhilda prinse în mâinile sale gingașe

obrajii soțului ei și îl sărută deznădăjduită. Se spune că în clipa aceea, din

ochii luminoși ai crăiesei, lacrimi de sânge s-au prelins.

O despărțire atât de dureroasă, nimănui nu i-a mai fost dat să vadă!…

După înmormântare, vreme îndelungată zăcu și tânji crăiasa, iar bătrânul

Siegmund era să se prăpădească de-a binelea.

Înfiripându-se încet-încet, într-o bună zi nobilul crai le spuse alor săi:

— Trebuie să ne întoarcem acasă; nu mai putem îndura șederea noastră

aici, printre vrăjmași!

62

Dădu apoi cuvenitele porunci pentru pregătirile drumeției și se duse la

Kriemhilda ca să-i vestească apropiata plecare.

— Vino cu noi, o rugă Siegmund pe crăiasă! Țara și coroana te așteaptă,

iar noi toți te vom sluji cu nesmintită credință! La ce să mai rămâi în țara

ucigașilor soțului tău?

Dar tocmai când erau gata de plecare, se ivi doamna Ute, buna mamă a

Kriemhildei, care se rugă de ea cu lacrimi în ochi să nu-și părăsească țara,

ducându-se pribeagă printre străini.

— Nu pot rămâne, mamă, răspunse tristă crăiasa. Îmi ajunge cât am

pătimit aici!

— Rămâi cu mama noastră, o rugă și Geiselher, fratele mai mic.

— Cum să rămân, iubite Geiselher, când chinurile morții mă cuprind

numai la gândul că aș putea să-l văd pe Hagen?

— Te vom feri de-această pacoste, dragă surioară! îi răspunse Geiselher.

Vom sta împreună și îți vom alina durerea până când se va însenina

zăbranicul ce-ți întunecă sufletul acum!

În vreme ce mezinul o ruga atâta de frumos, în jurul lor se adunară mulți

prieteni și rude. Gernot însuși sosi și îi spuse:

— Cumpănește bine, Kriemhilda, în țara soțului tău, puține rubedenii ai,

iar omul, oricât de puternic ar fi, moartea tot îl răpune! Așa s-a întâmplat și

cu Siegfried… Tu trebuie să înțelegi și să te supui soartei! Rămâi, așadar, la

noi, surioară dragă!

Înduplecată, în cele din urmă, crăiasa hotărî să rămână acasă, la rudele și

la prietenii ei.

Mâhnit peste măsură, bătrânul Siegmund încercă zadarnic s-o mai abată

de la această hotărâre… Nici când îi pomeni de copilașul pe care l-a lăsat la

Xanten, în Țara de Jos, nu izbuti să-i schimbe gândurile.

— Nu vă pot însoți, mărite Siegmund, grăi Kriemhilda. Rămân aici, la rude

și la prieteni ca să jelim împreună pe mormântul soțului meu. Rogu-vă să

aveți îndurare pentru sârmanul meu copilaș!

Cu sufletul pustiit, Siegmund o sărută pe Kriemhilda, plecând de la

Worms fără să-și mai ia rămas bun de la nimeni.

Numai Geiselher, mezinul, îl petrecu până la hotarul țării, priveghind să

nu i se cășuneze vreun neajuns…

63

A CINCISPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum au adus burgunzii comoara

nibelungilor la Worms

Aflând de la bătrânul Siegmund că nobila Kriemhilda a rămas văduvă în

țara părinților ei, marcgraful Eckewart hotărî să se întoarcă la Worms,

dimpreună cu oamenii săi, pentru a-și sluji neabătut stăpâna, cât îi va mai fi

îngăduit să trăiască.

Crăiasa Kriemhilda își statornici locuința în palatul din vecinătatea

catedralei, fiind astfel cât mai aproape de mormântul soțului ei. Văduvită de

toate bucuriile vieții, ea mergea zilnic la biserică, ascultând cu adâncă

evlavie slujbele divine, dimpreună cu alaiul doamnelor sale. Se ducea apoi la

mormântul lui Siegfried, unde plângea nemângâiată, rugându-l pe domnul

Dumnezeu să se milostivească de sufletul prietenului și bunului ei soț. Dar

cea mai mare parte a zilei sălășluia însingurată, mistuindu-și sufletul în

dureroase aduceri-aminte… Din când în când îi mai trecea pragul bătrâna

Ute, cu slujitoarele sale, încercând să-i ogoaie rănile inimii, dar toate

încercările erau zadarnice. Cea mai mare durere care se poate abate asupra

vreunei femei, la moartea soțului iubit, în sufletul frumoasei Kriemhilda se

cuibări și nimeni nu mai putea s-o alunge de-acolo.

Trăi astfel crăiasa – în mare suferință – peste patru ani de la moartea lui

Siegfried, fără să-l învrednicească în toată vremea aceasta nici măcar cu un

cuvânt pe fratele Gunther, iar pe Hagen, în același răstimp, nu l-a văzut

niciodată.

Dar iată că într-o zi îi spuse ucigașul din Tronje stăpânului său Gunther:

— Cum am face noi, mărite crai, să redobândim bunăvoința surorii

voastre, fără de care nu putem aduce în această țară comoara nibelungilor.

— Să încercăm, răspunse craiul. Pentru aceasta, trebuie să-i punem la

cale pe Gernot și pe Geiselher… Ei sunt primiți cu plăcere la palatul

Kriemhildei!

— Eu nu cred că vom izbuti, se îndoi Hagen.

Dar craiul porunci să fie chemați tot atunci la curte Ortewein din Metz,

Gere marcgraful, fratele Gernot și Geiselher mezinul. Toți veniră și li se

porunciră ce au de făcut… Gernot se duse numaidecât la Kriemhilda și îi

spuse:

64

— De prea multă vreme, doamnă, îl jeliți pe soțul vostru! Măritul crai ar

vrea să vă facă arătare cum că el nu este vinovat de moartea eroului…

— Nici nu-l învinuiesc pe el, răspunse Kriemhilda. Brațul lui Hagen mi-a

ucis soțul după ce eu însămi i-am destăinuit cum poate să-l ucidă. Nefericita,

cum de m-am lăsat ispitită și n-am oblicit câtă ură îi poartă nelegiuitul?

Acum nu-mi rămâne decât să plâng neîmpăcată până la capătul zilelor mele,

dar de iertat nu-i voi ierta niciodată pe ucigași.

Veni atunci și Geiselher, stăruind îndelung pe lângă Kriemhilda să nu-i

mai poarte mânie lui Gunther și să se împace cu el.

Îi răspunse crăiasa:

— Dacă așa credeți voi de cuviință, mă voi împăca… Dar să știți că

Gunther mi-a pricinuit atâta de multă durere, fără să-i dau vreun temei,

încât numai glasul meu îl poate ierta, inima, însă, niciodată! Acum, neavând

încotro, mă supun dorinței sale…

Când auzi craiul că sora lui binevoiește să-l primească, numaidecât se

duse la ea, însoțit de cei mai buni prieteni ai săi. Doar Hagen nu se încumetă

să meargă… Își cunoștea procletul prea bine păcatul și știa câtă suferință i-a

adus nevinovatei crăiese!

Gunther și Kriemhilda se sărutară înlăcrimați și trebuie să facem arătare

că niciodată nu s-a plâns la vreo împăcare mai mult decât acum!

Încredințată că toată vina numai Hagen o poartă, crăiasa îi iertă pe toți cei

de față. Pe Hagen însă nu putea să-l ierte. Dacă n-ar fi fost el, nimeni altul nar fi cutezat să se atingă de soțul ei…

Scurtă vreme după această împăcare, Kriemhilda încuviință să se aducă la

Rin marea comoară din țara nibelungilor. Plecară după ea Geiselher și

Gernot, însoțiți de opt mii de slujitori cărora însăși crăiasa le porunci să

ridice comoara din văgăuna muntelui.

Când se înfățișară burgunzii la Alberich – strașnicul străjer al comorii – și

lămuriră pentru ce-au venit, piticul grăi astfel către ortacii lui:

— Trebuie să slobozim comoara! Crăiasa Kriemhilda poruncește… Este

darul ei de nuntă. Ehei, mai adăugă piticul, aici ar fi rămas comoara dacă nu

se pierdea Siegfried și o dată cu el gluga cea fermecată! Dar nici eroul n-ar fi

pierit dacă nu stăpânea această comoară și această țară!

Vistiernicul se duse apoi și aduse cheia din tainița ei, petrecându-i pe

burgunzi în inima muntelui, acolo unde zăcea ascunsă comoara.

Atâta aur și atâtea nestemate erau, că abia izbutiră oamenii Kriemhildei

să le ducă la țărm în douăsprezece care cu loitre, fiecare din ele făcând câte

trei drumuri pe zi, vreme de patru zile și patru nopți. Numai cu o parte din

aurul acestei comori ai fi putut să cumperi întreaga lume și încă ți-ar mai fi

rămas atâta de mult ca și când n-ai fi cheltuit decât un biet gologan!…

65

Într-adevăr, Hagen a știut ce face, râvnind aceste neînchipuite bogății!

Lucrul cel mai de preț, însă, din toată comoara era o vergelușă de aur cu

vraja căreia puteai să stăpânești întreg pământul și pe fiecare om în parte…

De aceea Gernot și Geiselher se și puteau socoti stăpânii țării, ai cetăților și

ai tuturor vitejilor care le apărau! Dreptu-i că pretutindeni pe unde treceau

ei cu comoara, toți li se supuneau, fie de teamă, fie că erau îngenunchiați cu

puterea…

Trăgând la Rin, în țara craiului Gunther, slujitorii descărcară comoara din

corăbii și o duseră în palatul Kriemhildei, ticsind cu ea toate cămările și

culele câte se aflau în acel palat. Se spune că nimeni nu mai văzuse până

atunci atâta bogăție adunată într-un singur loc! Cu toate acestea, dacă

pentru a răscumpăra viața lui Siegfried, i s-ar fi cerut Kriemhildei comoara și

dacă această comoară ar fi fost de o mie de ori mai mare decât era, cu câtă

bucurie s-ar fi lepădat crăiasa de ea, numai ca să-și redobândească soțul!

Dar minunea aceasta nimeni nu era în stare s-o săvârșească și de aceea

nici crăiasa nu punea prea mare preț pe bogățiile sale. Împărțea toată

ziulica, fără nicio măsură, numai aur și săracilor și bogaților, aducând de la o

vreme chiar și viteji cutezători de peste hotarele țării, pe care-i miluia cu

aceeași mare dărnicie…

Lucrul acesta nu-i mirosi a bine lui Hagen; el se duse la Gunther și îi

spuse:

— Dacă o lăsăm în apele ei, crăiasa își va aduna așa de mulți lefegii la

Worms, că nu știu, zău, pe unde vom mai scoate cămașa cu ei!

— Comoara este a Kriemhildei – răspunse Gunther – și n-am de gând să-i

fac întrebare cum și cui o împarte!

Dar Hagen stărui mai departe:

— Un om înțelept n-ar încredința asemenea comori nici unei femei din

lume… Darurile pe care le face crăiasa Kriemhilda s-ar putea să ne coste cam

scump și pe noi și pe vitejii noștri burgunzi!

— I-am jurat – se împotrivi Gunther – că nu-i voi mai cășuna nicio

sminteală și trebuie să-mi cinstesc jurământul, doar este sora mea!

— Lăsați atunci asupra mea tot păcatul, mormăi Hagen; eu nu i-am făcut

niciun jurământ crăiesei…

Și astfel Hagen mai unelti o nelegiuire, iar craiul, încuviințând-o, își călcă

în picioare jurământul pe care i-l făcuse prea mâhnitei sale surori.

Auzind Gernot și Geiselher ce blestemăție pune iar la cale Hagen, se

încruntară mânioși amândoi.

— Dacă nu mi-ar fi rudă, l-aș ucide! spuse Geiselher. Prea multe dureri îi

pricinuiește surorii noastre. Trebuie să-i stăm împotrivă!

66

— Mai bine aruncăm toată comoara în Rin, decât să ne vărsăm sângele

pentru ea! dădu glas și Gernot.

Veni atunci plângând, la Geiselher, Kriemhilda:

— Iubite frate al meu, rogu-te, ocrotește-mi viața și avuția că sunt în mare

primejdie!

— Fii fără teamă, Kriemhilda, vom avea noi grijă de toate, când ne vom

reîntoarce la Worms… Acum s-a hotărât să purcedem în călătorie, departe

peste hotare!

Astfel Gunther, dimpreună cu frații și cu prietenii săi, părăsiră țara,

precum hotărâră. Numai Hagen rămase pe loc, găsind că prilejul este cât se

poate de prielnic pentru a prăda comoara Kriemhildei.

Și dreptu-i, că până să se întoarcă încoronatele vlăstare de la drum,

nelegiuitul puse mâna pe toată comoara crăiesei, ascunzând-o în albia

Rinului, sub învolburarea apelor ca să n-o mai poată oblici nimeni în afară

de dânsul…

Când craii reveniră la Worms, Kriemhilda le ieși întru întâmpinare,

mărturisindu-le cu lacrimi în ochi câtă durere a mai adăugat Hagen la marea

ei suferință și câtă vătămare a pricinuit avuțiilor sale!

Craii se gurguțară amenințători, ca și cum l-ar fi menit morții pe ticălos,

după care strigară cu toții într-un singur glas:

— Rău a făcut Hagen!

Dar vicleanul și prădalnicul curtean își potoli încet, încet, stăpânii, cu

meșteșugite vorbe, dobândindu-le iar bunăvoința!

Scârbită, crăiasa Kriemhilda hotărî să părăsească această blestemată

cetate și să se surghiunească, alături de mama ei, la mănăstirea Lorscha, în

sfântul locaș ctitorit de doamna Ute pentru pacea bătrâneților sale și a

somnului cel de veci.

Dar mai întâi, porunci Kriemhilda să se dezgroape osemintele lui

Siegfried din țintirimul catedralei de la Worms pentru a le duce cu ea la

mănăstire, acolo unde – înmormântându-le după toate cuvenitele rânduieli

– și astăzi mai pot fi găsite… Ea însă nu mai apucă să se mute la mănăstire,

fiindcă știrile care sosiră tocmai atunci la Worms o împiedicară…

Toate acestea se întâmplau în al treisprezecelea an de la moartea

vestitului erou.

67

A ȘASESPREZECEA ÎNTÂMPLARE

În care se face arătare cum a pețit-o

Attila, vestitul rigă al hunilor,

pe frumoasa crăiasă Kriemhilda

În vremea aceea se săvârși din viață crăiasa Helke, soața lui Attila,

preaputernicul rigă al hunilor… Sfătuit de prietenii și sfetnicii săi, vestitul

crai se hotărî s-o pețească pe crăiasa Kriemhilda, frumoasa văduvă a

răposatului Siegfried.

— Cine dintre voi – își întrebă Attila supușii – o cunoaște pe această

nobilă doamnă și țara în care sălășluiește ea, acolo, departe, la apa Rinului?

— Eu, răspunse bunul Rüdiger din Bechlaren, marcgraful măriei sale.

Craii de la Rin îmi sunt bine-cunoscuți încă de pe vremea când eram copil.

Gunther este numele măritului stăpân al țării, iar frații săi – Gernot și

Geiselher se numesc. Faima lor nu poate fi întrecută de nimeni, ea fiind la fel

de mare ca și cinstea străbunilor din care au purces…

— Mai spune-mi, prietene Rüdiger – întrebă iar craiul – este îndeajuns de

frumoasă această nobilă doamnă pentru a purta cum se cuvine coroana țării

noastre? Nu va fi ea cu mult mai prejos decât neasemuita mea Helke?

— Mărite crai, răspunse Rüdiger, ea a fost soața lui Siegfried, cel mai bun

și mai vestit bărbat din lume, pe care însăși măria voastră l-a primit cândva

în ospeție, aici, la noi…

— Dacă a fost soața acestui măreț cavaler, nici nu mai încape vorbă că va

purta cu cinste coroana de crăiasă a hunilor. Spune-mi, așadar, Rüdiger,

când socoți că vei putea purcede cu solie în țara burgunzilor ca s-o pețești pe

aleasa inimii mele?

— Peste douăzeci și patru de zile, slăvite crai! Pentru aceasta ne sunt de

mare trebuință arme și veșminte strălucitoare ca să ne înfățișăm cu cinste la

curtea crailor burgunzi. Cât despre vitejii pe care îi voi lua cu mine, socot că

vreo cinci sute mi-ar ajunge… Dar mai înainte de toate aș pofti să dau veste

soaței mele Gotelinda precum că voi purcede cu această solie în țara

Kriemhildei.

Încheindu-și vorbele, marcgraful trimise de îndată la Bechlaren

cuvenitele știri, iar nobila Gotelinda, primindu-le, se întristă și se întrebă în

68

sinea ei: „Oare cum va fi această nouă stăpână? Fi-va ea tot atât de bună ca și

răposata Helke?”

După șapte zile, sosi în Bechlaren și Rüdiger, vrednicul marcgraf al

craiului Attila, dimpreună cu cei cinci sute de huni. Toți purtau arme și

veșminte strălucitoare lucrate de cei mai mari meșteri din cetatea Vienei.

Frumoasa Gotelinda se bucură nespus de mult când își văzu soțul acasă,

iar fiica lor îl întâmpină râzând, aruncându-se zglobie în brațele sale.

— Fiți bineveniți, iubitul meu tată și voi oșteni viteji! strigă gingașa

copilă.

După ce ospătară și primiră găzduire cu toții, Gotelinda ascultă chiar din

gura soțului ei cum și unde va trebui să ducă solie acesta.

— Cât de curând, Kriemhilda va fi crăiasa hunilor, grăi Rüdiger. Stăpânul

meu mă trimite la Rin s-o pețesc…

— Poate ne va ferici Dumnezeu cu o stăpână blândă și iubitoare, așa cum

a fost Helke, spuse îngrijorată Gotelinda. Am vrea s-o privim cu plăcere cum

poartă coroana crăiască a hunilor…

— Iubita mea soață, mai adăugă Rüdiger, rogu-te să ai grijă de vitejii care

mă vor însoți la Rin! Dăruiește-le veșminte și aur din belșug, că altfel arată

curajul și credința omului atunci când se vede blagoslovit cu de toate…

— Să nu ai nicio grijă, iubite Rüdiger! Fiecăruia dintre vitejii tăi i se vor

face daruri dintre cele mai scumpe!

— Iată un răspuns înțelept care mă bucură cu-adevărat! Îți mulțumesc

draga mea! încheie vorba marcgraful.

Hei, și cum se mai ținu de cuvânt nobila Gotelinda! Clituri peste clituri de

stofe și mătăsuri, veșminte și încălțări scoase ea atunci de prin cămările sale,

îmbrăcându-i pe viteji din cap până la pinteni.

După alte șapte zile, când toate pregătirile conteniră, solii porniră din

Bechlaren atâta de bogat înveșmântați și, mai cu seamă, atâta de puternic

înarmați, încât nu-i a mirare că tâlharii, care prădau îndeobște la drumul

mare, nici nu cutezau măcar să-și arate scăfârliile pe unde treceau ei.

Străbătând ținuturile Bavariei, pâlcul vitejilor huni, în frunte cu

strălucitorul Rüdiger, ajunse la Rin după douăsprezece zile de galop

stăruitor.

Vestea sosirii lor se lăți îndată până la urechile craiului Gunther, dar

măria sa, necunoscându-i îl întrebă pe Hagen:

— Cine ar putea să fie strălucitorii oaspeți?

După ce îi privi cu luare aminte pe soli, Hagen răspunse:

— Dacă nu mă înșală văzul, cel din fruntea lor nu poate fi altul decât

Rüdiger, marcgraful lui Attila, vestitul rigă al hunilor…

69

— Cum aș putea crede una ca asta? întrebă nedumerit Gunther, dar până

să-și rostească toate vorbele, Hagen cel iute îl și întâmpină pe Rüdiger,

strigând cu vocea lui tunătoare:

— Bine-ai venit la noi, viteazule din Bechlaren!

Tot atunci, cei cinci sute de huni săriră sprinteni de pe cai, iar cei mai

apropiați prieteni ai craiului Gunther se grăbiră să le iasă și ei întru

întâmpinare dându-le, care mai de care, binețe. Însuși Ortewein din Metz îi

mărturisi lui Rüdiger fără înconjur:

— Nobile cavaler, de multă vreme nu ne-a mai fost hărăzit să primim

oaspeți atât de dragi!

Mulțumind pentru alesele cuvinte, Rüdiger fu petrecut în sala mare a

tronului, unde îl găsi pe Gunther înconjurat de sfetnicii lui credincioși. Craiul

se ridică din mărețu-i jilț, îi ură bun venit și luându-l de mână, îl pofti să se

așeze chiar în jilțul în care stătuse el însuși până atunci. Cu o cinste ca

aceasta, niciun sol nu mai fusese învrednicit vreodată la Worms…

Poruncind paharnicilor să aducă numaidecât mied și vinuri dintre cele

mai bune de prin părțile Rinului, Gunther se grăbi apoi să-l întrebe pe

Rüdiger:

— Spune-mi, rogu-te, nobile cavaler, ce vești ne-aduci din țara hunilor, de

la măritul rigă Attila și de la nobila sa doamnă, crăiasa Helke?

— Înainte de toate, măritul nostru rigă – răspunse cinstitul sol – vă dă

știre că este gata oricând a vă sluji credincios dimpreună cu toți prietenii lui.

Cât despre doamna Helke, veștile sunt amarnic de înlăcrimate… Măria sa

crăiasa și-a dat obștescul sfârșit, iar norodul o bocește nemângâiat de la un

capăt la altul al țării… Din aceeași pricină, nici mâhnirea craiului nostru nu

mai cunoaște margini.

— Domnul să-l aibă în sfânta lui pază, spuse Gunther, că ne este cu

dreaptă și bună priință! Solia lui de prieteșug îmbucură peste măsură

inimile noastre, dar am vrea ca și măria sa, așijderea, să știe că și noi la

rândul nostru suntem cu toții gata să-l slujim oricând…

— Îngăduiți-mi, slăvite crai, să dau glas mai departe soliei mele, grăi

Rüdiger. Măritul rigă Attila, aflând, în marea lui mâhnire, că nobila doamnă

Kriemhilda a rămas văduvă, s-a gândit să-și lumineze zilele cerând mâna

acestei prea frumoase crăiese pentru a încorona fruntea sa albă în fața

tuturor supușilor huni…

La auzul acestei știri, craiul Gunther răspunse bucuros:

— Dacă nobila Kriemhilda nu va avea nimic împotrivă, cum aș putea să

mă împotrivesc eu dorinței marelui rigă Attila? Dar mai întâi dați-ne răgaz

să-i facem întrebare surorii noastre… De astăzi în trei zile, veți dobândi

cuvenitul răspuns.

70

Cu aceste vorbe, gazdele și solii se ridicară din jețuri. Oaspeții primiră

adăposturi dintre cele mai bune, iar de nobilul Rüdiger se îngriji cu mare

sârguință Hagen însuși, care, cândva, a fost, la rândul său, oaspetele

cavalerului din Bechlaren.

Vreme de trei zile, Gunther ținu sfat cu prietenii și rubedeniile sale,

cumpănind laolaltă dacă este bine sau nu ca doamna Kriemhilda să-l ia de

soț pe craiul Attila. Dintre toți, numai Hagen se împotrivea cu îndărătnicie,

spunându-i răspicat craiului Gunther:

— Mărite crai, dacă sunteți cu-adevărat înțelept, să nu îngăduiți nici în

ruptul capului această unire! Cu atât mai puțin să vă dați încuviințarea, cu

cât veți vedea că doamna Kriemhilda o dorește mai mult!…

— Dar cum îți închipui, Hagen, că tocmai eu voi fi potrivnicul fericirii sale!

Cerându-i mâna, Attila ne face o mare cinste și nouă și ei!

— Vorbe necugetate! răspunse cutezător Hagen. Măria voastră nu-l

cunoaște pe Attila și nici nu știe câtă putere are, dar eu, care îl cunosc, numai

atâta vă spun: dacă veți îngădui această cununie, cel ce se va căi mai întâi și

mai amarnic chiar măria voastră va fi!…

— Și pentru ce, mă rog? întrebă Gunther. Doar n-am de gând să mă așez

în calea puterii sale și nici măcar în preajma lui, chiar dacă va fi soțul surorii

mele…

— Da, răspunse Hagen, dar deîndată ce domnița Kriemhilda va dobândi

inima acestui puternic rigă, primul ei gând va fi să se răzbune și pentru

aceasta se vor găsi destui viteji cutezători care să-i sară într-ajutor…

Între timp sosiră la sfat Gernot și Geiselher, care se arătară întrutotul de

partea fratelui lor Gunther, iar frumosul mezin al doamnei Ute, auzindu-l pe

Hagen cât de țeapăn i se împotrivește măritului crai, se ridică mânios și îi

spuse:

— Ascultă, Hagen, noi nu ne luăm în derâdere jurămintele și să mai știi,

pe deasupra, că cinstea care i se face acum surorii noastre din plin ne bucură

pe toți!

Hagen își înăbuși furia, adâncindu-se într-o apăsătoare tăcere… Toți

ceilalți încheiară sfatul cu încredințarea că este bine ca frumoasa Kriemhilda

să-i dăruiască mâna puternicului crai al hunilor… De aici încolo, totul atârna,

așadar, numai de voința nefericitei crăiese. Marcgraful Gere hotărî să i se

înfățișeze în aceeași zi pentru a o ispiti cu întrebările. Crăiasa îi făcu o bună

primire viteazului, dar când auzi despre ce este vorba, îl apostrofă mâhnită:

— Cum de vă îngăduie cerul să șuguiți într-acest fel tocmai cu mine,

sărmana! Orice bărbat, care se însoară, poftește de la soața lui mai cu seamă

dragoste, iar eu, marcgrafule Gere, nu mai pot iubi pe nimeni…

71

Văzând că nu se lasă înduplecată, Gere îi chemă într-ajutor pe Gernot și

pe Geiselher, dar toate rugămințile și ispitirile acestora se loveau

neputincioase de voința nestrămutată a Kriemhildei.

— Îngăduiți-i solului să vină măcar să vă cunoască! o rugară în cele din

urmă vitejii cavaleri.

— La aceasta nu mă împotrivesc, răspunse crăiasa. Pe bunul Rüdiger îl

primesc oricând cu plăcere, dar alt sol dacă ar fi fost în locul lui, i-aș fi rămas

necunoscută mult și bine! Spuneți-i, așadar, că îl aștept aici, în palatul meu,

mâine dimineață. Rüdiger va primi astfel răspunsul chiar de la mine…

Dar solul nici nu-și dorea altceva, decât s-o vadă el însuși pe crăiasă,

încredințat fiind că va izbuti s-o înduplece…

A doua zi, dis-de-dimineață, când clopotele vesteau utrenia, Rüdiger se

înfățișă la palatul Kriemhildei însoțit numai de doisprezece huni și de

marcgrafii Gere și Eckewart. Crăiasa îi primi cu aleasă bunăvoință, dar

cernită și tristă, așa cum era îndeobște de la moartea lui Siegfried încoace…

Atât ea, cât și frumoasele sale slujitoare erau palide, cunoscându-se că au

plâns atâta de mult peste noapte, încât li se jilăviră veșmintele de lacrimi.

Așezându-se cu toții în jilțuri, marcgraful din Bechlaren începu a grăi,

alegându-și cu mare grijă vorbele:

— Prea nobilă crăiasă, îngăduiți-ne, rogu-vă, mie și soților mei, să dăm

glas soliei pentru care am călătorit până aici, la Worms.

— Sunt gata să vă ascult, nobile cavaler, răspunse crăiasa cuviincioasă,

dar și hotărâtă să se împotrivească fără nicio șovăire pețitorului, așa cum

prea bine băgară de seamă toți cei de față…

— Măritul nostru rigă, atotputernicul Attila – grăi din nou Rüdiger – își

mărturisește prin noi dragostea și credința pe care ar pofti să vi le poarte…

Din pricina aceasta ne-a poruncit să călătorim până în țara voastră de la Rin.

Așijderea, vă mai dă știre măria sa că o dată cu dragostea lui, veți dobândi și

coroana țării pe care a purtat-o mai înainte slăvita Helke, răposata crăiasă a

hunilor…

— Marcgrafule Rüdiger, dădu răspuns Kriemhilda, dacă ai putea oblici

câtă durere zace-n inima mea, ai ocoli îndemnul de-a mă însoți cu Attila,

după ce l-am pierdut pe primul meu soț, care a fost cel mai bun din câți

bărbați au dobândit vreodată femeile pe lumea aceasta!

— Dar cine ar putea să aducă mai multă alinare suferinței decât dulcile

mângâieri ale dragostei și ale prieteșugului? Cel care îndură năpăstuirile

soartei având alături de el o inimă iubitoare prea bine știe lucrul acesta. Și

vă mai dau știre, slăvită crăiasă, că binevoind a vă cununa cu nobilul meu

stăpân, douăsprezece coroane strălucitoare veți dobândi dintr-o dată, la

care se vor mai adăuga peste treizeci de țări, toate supuse de prea puternicul

72

braț al măriei sale. Într-un cuvânt, toată slava și puterea pe care le-a avut

răposata Helke, ale măriei voastre vor fi, iar toți cutezătorii viteji și toate

frumoasele jupânițe, care au slujit-o pe ea, de porunca voastră vor asculta!

— Nu! se împotrivi Kriemhilda. Nicicând nu voi putea fi soața altui

viteaz!… Moartea lui Siegfried mi-a rănit inima atât de cumplit, că nici până

la sfârșitul zilelor mele nu voi izbuti să mi-o lecuiesc! De aceea, vă întreb

cinstit: ce-ar mai putea aștepta un bărbat de la mine?

Dar hunii nu se lăsau copleșiți de mâhnirea crăiesei. Ei începură s-o roage

și mai stăruitor:

— Mult prea frumoasă crăiasă, numai la curtea lui Attila, se vor însenina

zilele voastre! Acolo vă vor sluji cei mai destoinici supuși ai bogatului nostru

rigă, iar cele mai frumoase fecioare ale răposatei Helke, alături de propriile

voastre jupânițe, nu vor avea altă grijă decât aceea de a vă lumina vouă

sufletul! Rugămu-ne, doamnă, ascultați-ne sfatul și vă veți încredința că

spunem adevărul!

La toate acestea, Kriemhilda răspunse cu o nobilă bunăcuviință:

— Lăsați-mă să cumpănesc până mâine dimineață!

Neavând încotro, oaspeții plecară. Crăiasa trimise îndată după Geiselher

și după mama sa, doamna Ute. Cei chemați sosiră numaidecât, iar ea le

mărturisi tot ce avea pe suflet…

— Noi știm, dragă soră, îi spuse Geiselher, că ești mâhnită și tulburată

acum… Dar suntem încredințați că toată suferința ta numai craiul Attila va

izbuti s-o curme. Sfat mai bun decât să te cununi cu el, noi nu-ți putem da.

De la Ron până la Rin și de la Elba până la mare, un crai mai puternic decât

Attila nici că se află… De aceea, trebuie să fii bucuroasă cu asupra de măsură

că dintre toate crăiesele lumii, acest măreț rigă numai pe tine te-a ales de

soață!

— Iubite frate al meu, cum de mă îndemni la măritiș, când pentru mine

mult mai potrivite sunt lacrimile și bocetele? Aș putea oare să mă înfățișez

astfel la curtea lui Attila? Pe lângă toate acestea, nici frumoasă nu mai sunt,

iar dacă am fost vreodată, e tare mult de-atunci!…

— Copila mea dragă, o povățui doamna Ute, sfaturile și îndemnurile

fraților tăi sunt bune. Urmează-le, că prea de multă vreme te vedem cernită!

Kriemhilda se frământa într-una și cel mai mult o răscolea gândul că ea, o

creștină, este îndemnată să-și dăruiască sufletul și trupul unui păgân. De

aceea, rămânând singură, o podidi plânsul, spunând mereu în sinea ei:

— Nu! Nici pentru toate împărățiile din lume nu voi face una ca asta!

Și astfel, întreaga noapte, frumoșii ochi ai Kriemhildei nu se mai zvântară

de lacrimi…

73

A doua zi, când Rüdiger veni după răspuns, o găsi pe crăiasă și mai tristă

decât fusese cu o zi înainte. Deznădăjduit, nobilul sol începu de iznoavă s-o

implore și să-i facă arătare câte bogății și bucurii o așteaptă la curtea lui

Attila, dar totul era zadarnic. Kriemhilda, cu lacrimi în ochi, dădea statornic

același răspuns:

— Eu nu mai pot iubi! Mie nu-mi mai trebuie cununie!

Văzând că nu izbutește s-o înduplece, marcgraful îi spuse crăiesei în mare

taină:

— Nu mai plângeți, nobilă doamnă! Eu socot că, o dată cu această

cununie, a sosit în sfârșit, și vremea despăgubirilor pentru toate câte le-ați

pătimit!…

La auzul acestor vorbe, chipul nefericitei Kriemhilda parcă începu a se

însenina…

Luând aminte, Rüdiger adăugă iscusit:

— Dacă ar fi să vă bizuiți numai pe mine și pe ortacii mei și tot ar plăti-o

scump cei ce-ar cuteza să vă aducă vreo vătămare…

Kriemhilda, ascultându-l, se lumină de-a binelea!

— Jură-mi, viteazule Rüdiger, că oricine ar fi răufăcătorii mei, tu vei fi

primul care se va ridica să mă răzbune!

— Jur! dădu răspuns marcgraful.

Gândi atunci crăiasa: „Dacă voi dobândi tot prieteni ca acesta, cumplit aș

mai putea răzbuna moartea iubitului meu soț!” Gândurile sale alunecară

apoi către numeroșii oșteni ai craiului Attila, dar și către marile lui comori,

care ar putea să se miște într-o bună zi numai după vrerea și porunca sa…

În vreme ce crăiasa cumpănea în minte toate acestea, Rüdiger aștepta

nerăbdător ultimul ei cuvânt.

— Dacă stăpânul vostru nu ar fi păgân, spuse Kriemhilda, nicio clipă nu aș

mai șovăi, nobile cavaler!

— Vă dau știre, slăvită doamnă, că stăpânul nostru nu este întru totul

păgân! Cândva el a primit creștinescul botez, dar trăind mai mult printre

păgâni s-a reîntors la credința cea veche… Trebuie să fac arătare însă că

printre slujitorii lui apropiați se află și numeroși creștini, care întotdeauna

v-ar putea fi cu bună priință… Și-apoi, cine știe, câștigând inima craiului,

poate că veți izbuti să-l aduceți din nou și pentru totdeauna la credința

voastră…

După ce se mai chiti o vreme, Kriemhilda îi spuse lui Rüdiger:

— Am hotărât! Voi merge în țara hunilor, dar trebuie să văd mai întâi cine

dintre prietenii mei mă va însoți până acolo.

Zicând acestea, frumoasa crăiasă îi întinse mâna iscusitului sol, în semn

că încuviințează să se cunune cu craiul Attila…

74

Vestea făcu îndată ocolul cetății. Toată lumea se bucura că zăbranicul

mâhnirii se va ridica, în sfârșit, de pe chipul Kriemhildei. Numai Hagen

mocnea cătrănit, fiind stăpânit de înfricoșătoare presimțiri… De aceea, când

Kriemhilda îi ceru îndărăt comoara nibelungilor, întunecatul cavaler trimise

vorbă să-și ia gândul de la aceasta… „De ce să i-o dau îndărăt – își spunea el

– ca s-o folosească împotriva noastră?”

Văzând că nu poate s-o scoată la capăt cu ticălosul, crăiasa ceru ajutorul

fraților săi. Gunther porunci atunci să se împartă solilor treizeci de mii de

mărci din visteria crăiască, iar fecioarele Kriemhildei ticsiră pentru călătorie

vreo douăsprezece lăzi cu aur din cel care mai rămăsese prin cămările

crăiesei…

Când toate pregătirile de drum erau pe sfârșite, Kriemhilda făcu

întrebare:

— Au, cine dintre prietenii mei ar avea bunătatea să mă însoțească în țara

craiului Attila?

— Eu! răspunse Eckewart. Pentru mine, slăvită crăiasă, și pentru cei cinci

sute de viteji ai mei, nu există dorință mai mare decât aceea de a vă sluji cu

credință până la capătul zilelor noastre.

Caii erau pregătiți. Luându-și rămas bun unii de la alții, prietenii și

rubedeniile începură a plânge, ca la orice dureroasă despărțire, dar jalea cea

mai mare pe bătrâna Ute o cuprinse. Pesemne știa sărmana mamă că nu-și

va mai vedea niciodată copila…

Călătorii se așternură apoi la drum.

Alaiul Kriemhildei era alcătuit dintr-o sută și patru fecioare, iar până la

hotarele țării o petrecură cu mare cinste Geiselher și Gernot în fruntea unui

pâlc de o mie de viteji. O mai petrecură, așijderea, agerul Gere, Ortewein din

Metz și Rumold stolnicul. Craiul Gunther o însoți numai până la porțile

cetății.

Ajungând la Dunăre, marcgraful Rüdiger slobozi îndată solie către măria

sa craiul Attila, vestindu-i astfel apropiata sosire a domniței burgunde. Tot

acolo, Geiselher și Gernot se despărțiră plângând de sora lor, întorcându-se

abătuți acasă, la Rin.

75

A ȘAPTESPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum a fost primită Kriemhilda la huni

și cum a nuntit ea cu Attila

Despărțindu-se de Geiselher și de Gernot, alaiul crăiesei porni iarăși la

drum, ajungând în țara Bavariei. La Passau, Kriemhilda se întâlni cu unchiul

său, episcopul Pilgerin, fratele doamnei Ute, care se bucură nespus de mult

văzându-și frumoasa nepoată. De aici se îndreptară apoi cu toții spre

Bechlaren, trecând prin Everdingen și Ense, pe unde o ceată de tâlhari

bavarezi încercă să-i prade la drumul mare. Viteazul Rüdiger, însă,

dimpreună cu cei o mie de oșteni ai săi, îi puse numaidecât pe fugă, dând

proșca prin liota lor.

În apropiere de Bechlaren, nobila Gotelinda ieși întru întâmpinarea

mărețului alai, însoțită fiind de gingașa sa fiică și de pâlcul vitejilor aflați în

slujba ei. Întâmpinându-se bucuroși, Rüdiger și Gotelinda se îmbrățișară

prelung, iar drăgălașa lor copilă sări sprințară de gâtul tătâne-su. După

aceea, marcgraful le înfățișă pe amândouă cuviincios crăiesei. Frumoasele

doamne își dădură binețe, îmbrățișându-se și sărutându-se gingaș, iar zgâtia

cea zglobie a marcgrafului primi atunci în dar de la crăiasa Kriemhilda vreo

douăsprezece brățări de aur și veșminte atât de frumoase, cum nu se mai

văzură niciodată altele la fel în toată împărăția lui Attila.

După împlinirea acestor îndătinate rânduieli, oaspeții fură petrecuți în

mărețul castel al marcgrafului, unde ospătară cu multă voie bună și primiră

cea mai aleasă găzduire.

A doua zi, alaiul se așternu de iznoavă la drum, străbătând unul după altul

minunatele ținuturi dunărene ale țării austriece.

În aceeași vreme, craiul Attila, primi solia lui Rüdiger și aflând de

apropiata sosire a preafrumoasei Kriemhilda, porni pe dată întru

întâmpinarea mult-așteptaților oaspeți. Măria sa era însoțit de un

nemaipomenit alai, în care se amestecau de-a valma toate limbile și toate

credințele pământului. Puteau fi văzuți la un loc, în bună înțelegere, creștini

și păgâni, greci și ruși, valahi și leși, kieveni și puzderie de pecenegi, care

știau a doborî pasărea din zbor strunind arcul pe toată lungimea săgeții. Mai

era însoțit Attila de douăzeci și patru de principi strălucitori dintre care nu-i

vom aminti aici decât pe Ramung din Țara Valahiei, pe Gibeke și Hombog

din țara hunilor, pe Hawart din țara danezilor, pe Iring și Imfried din

76

Thuringia, fiecare având sub porunca sa câte o mie două sute de oșteni

cutezători. Dar cei mai puternici și mai semeți dintre ei erau Dietrich,

stăpânul amelungilor și Blödel, temutul frate al craiului Attila, amândoi

călărind în fruntea a câte trei mii de viteji…

Cele două alaiuri se întâlniră la Tulna, frumosul oraș dunărean din țara

austriecilor. Când văzu Kriemhilda atâta măreție, începu a prinde curaj, iar

marcgraful Rüdiger o povățui să-i facă o aleasă întâmpinare stăpânului său.

Descălecând de pe cai, crăiasa Kriemhilda și craiul Attila se îndreptară

uimiți unul către celălalt. Sfătuită de Rüdiger, crăiasa îl sărută îmbujorată pe

Attila, descoperindu-și cosițele unduioase care se revărsară în văpăi de aur

peste umerii săi… Văzând-o, mulți dintre cei de față își spuneau, minunânduse, că oricât de frumoasă ar fi fost doamna Helke, n-ar fi putut s-o întreacă în

frumusețe pe această nobilă burgundă!

Tot la îndemnul marcgrafului, crăiasa îi mai sărută pe Blödel, pe Gibeke,

pe Dietrich și încă pe nouă principi dintre cei mai de seamă, după care se

așeză cuviincioasă lângă Attila, privind împreună cu măria sa întrecerile

cavalerești ce se porniră numaidecât…

Creștini și păgâni, huni și austrieci, greci și pecenegi, într-un cuvânt viteji

din toate semințiile lumii își puneau la încercare puterea și iscusința,

aruncând cu lancea sau țintind cu săgeata, mânuind paloșe sau galopând cu

iuțeala vântului peste câmpuri, lacomi cu toții de laude cât mai multe și de

faimă cât mai mare… Hărmălaia și vuietul crescură atât de mult, încât Attila

o luă de mână pe Kriemhilda, petrecând-o către pajiștea din apropiere, unde

se înălța mărețul cort anume pregătit pentru popasul crăiesc.

Urmând pilda măriei sale, și ceilalți cavaleri făcură la fel cu celelalte

doamne și domnițe, petrecându-le curtenitori, care mai de care, pe la

corturile lor. După toate ostenelile zilei, liniștea și odihna erau binevenite

acum… Ce-au vorbit atunci craiul și crăiasa, ce taine și-au mărturisit, nouă

nu ne este cunoscut. Știm numai că aproape toată vremea mâna albă a

preafrumoasei crăiese zăbovea în mâna cea puternică a vestitului rigă…

Noaptea se prelinse ușor, risipindu-se odată cu zorii luminoși ai zilei

următoare. Attila porunci să se strângă tot calabalâcul și să se închinge bine

șeile pe cai. În scurtă vreme, puhoiul călăreților se puse în mișcare, luând

drumurile în răspăr de-a dreptul către Viena. Frumoasele doamne din acest

oraș o primiră cu mare cinste pe crăiasa Kriemhilda, așa cum se cuvenea,

altminteri, soaței unui rigă atât de puternic ca Attila…

Mărețul crai slobozi porunci supușilor săi credincioși să purceadă a

pregăti nunta, al cărei soroc se hotărî pentru ziua Rusaliilor. Cei ce nu

avuseseră prilejul să cunoască cinstea și bunătatea crăiesei burgunde, le

cunoscură acum, cu prilejul nunții. Atâtea daruri de preț împărți ea în acele

77

zile oaspeților, încât unii dintre ei, căpătuindu-se de-a binelea, spuneau a

mirare:

— Noi ne închipuiam că bogățiile Kriemhildei s-au risipit o dată cu

comoara nibelungilor, dar abia acum băgăm de seamă că avuția

mărinimoasei crăiese face adevărate minuni pe-aici!

Ce-i drept, Kriemhilda însăși recunoștea că mai mulți viteji de seamă ca la

curtea lui Attila, nici măcar în Țara de Jos nu i-a fost hărăzit să vadă, cu toate

că Siegfried fusese un crai atât de bogat și atât de puternic! Dar nici nuntașii,

oricât de umblați erau unii dintre ei, nu mai văzuseră până atunci atâta

dărnicie! Ca să vorbim cinstit, niciun crai de pe lumea aceasta nu a purtat la

propria lui nuntă mantie mai bogată și straie mai frumoase ca cele pe care le

dobândiră oaspeții acum chiar din mâna Kriemhildei!

Trebuie să facem arătare însă că și Attila se ținea la înălțime. Credincioșii

săi vasali, Dietrich și Blödel, împărțeau sârguincioși, care încotro, comorile

craiului, de dragul și spre fala măriei sale. Numai în clipa când i se așeză

frumoasei Kriemhilda coroana hunilor pe creștet, lăutarii Werbel și

Schwemmel, bunăoară, primiră de la ei, fiecare câte o mie de mărci, dacă nu

cumva și mai multe chiar…

Într-ale dărniciei, abia bunul Rüdiger mai prididea să țină pasul cu cei doi

vrednici cavaleri!

Vreme de șaptesprezece zile, cântecele și danțurile, întrecerile și voia

bună nu mai conteniră. Că ar mai fi făcut cândva vreun crai nuntă la fel de

măreață ca aceasta, încă nu s-au aflat știri până acum și nici nu credem că se

vor afla vreodată!

Cu toate acestea, adeseori, în toiul petrecerii, pe crăiasa Kriemhilda o

năpădeau aducerile aminte, întristându-se dintr-o dată fără ca nimeni să știe

de ce… Se gândea, nefericita, la viața pe care o dusese alături de soțul ei, în

Țara de Jos, la dragostea și grija pe care i le purta întotdeauna nobilul,

viteazul și-n veci neuitatul Siegfried. Ochii crăiesei se umezeau atunci, iar ea

se ferea de privirile mesenilor, mistuindu-și în taină mâhnirea ca să nu-l

supere pe Attila…

În a optsprezecea zi tot alaiul crăiesc părăsi Viena, îndreptându-se cu

mare pohfală spre țara hunilor.

Peste tot pe unde treceau, gloatele se adunau căscând gura a mirare la tot

ce le era hărăzit să vadă. În drum spre Etzelnburg – cetatea de scaun a

craiului hun – alaiul făcu un popas la Heimburg, unde rămase peste noapte,

iar a doua zi, ajungând la Misenburg, se îmbarcară cu toții în corăbii și

porniră lin pe Dunăre la vale.

Cu câtă pompă au fost primiți craii la Etzelnburg, este mai anevoios a face

arătare în cuvinte… Numai atâta ne vom sili a spune, că tot ce era suflare

78

omenească în această mândră cetate se buluci întru întâmpinarea slăvitei

perechi crăiești, iar strălucitoarele fecioare care altă dată împodobeau alaiul

răposatei Helke, toate în fața Kriemhildei se închinau acum. Printre ele se

aflau șapte copile de crai pe care le avea în ascultare și le ocrotea însăși

nepoata doamnei Helke, domnița Herrat, logodnica principelui Dietrich.

Văzându-le cât de frumoase și gingașe erau, crăiasa Kriemhilda începu de

iznoavă a împărți minunate daruri – aur și veșminte, argint și nestemate –

dobândind prin dărnicia ei, chiar din prima zi, dragostea și buna-credință a

hunilor…

În scurtă vreme, tot norodul se încredință că nici măcar răposata Helke –

oricâte virtuți avusese ea – n-ar fi izbutit s-o întreacă în cinste și bunătate pe

crăiasa Kriemhilda.

De aceea toți supușii lui Attila o iubeau nespus de mult și o slujeau

neabătut, așa cum nu mai slujiseră pe nimeni până atunci!

79

A OPTSPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum plănui Kriemhilda să-și răzbune

suferințele

În primii șapte ani de căsnicie, bogați în laude și plini de cea mai înaltă

cinstire, Kriemhilda îi dărui lui Attila un fiu, pe care, botezându-l după

datinile creștinești, Ortlieb îl numi. Craiul era mândru de odrasla sa, iar țara

întreagă, din hotar în hotar, se bucura, așijderea, din aceeași pricină.

Obiceiurile curții crăiești, de care pe vremuri doamna Helke se îngrijea, le

păzea acum cu strășnicie crăiasa Kriemhilda, povățuită fiind, adeseori de

către domnița Herrat care cunoștea temeinic toate apucăturile hunilor,

măcar că și ea era străină printre ei.

Hunii își iubeau crăiasa și recunoșteau cu toții că niciodată nu au avut

parte de o stăpână mai bună și mai mărinimoasă decât ea… Niciunul dintre

cei care o vedeau zilnic, nici măcar Attila, nu bănuia ce taine cumplite se

ascund în sufletul frumoasei burgunde și câtă sete de răzbunare mocnea în

inima sa… Ori de câte ori își amintea de suferințele pe care i le pricinuiseră

Hagen și Gunther, crăiasa se închidea în iatacul ei, plângând acolo fără ca s-o

vadă nimeni.

Dar într-o bună zi, după treisprezece ani de la cununia sa cu Attila, când

cumpăni că se poate bizui cu-adevărat pe dragostea și buna-credință a

tuturor hunilor, luă hotărârea să treacă în sfârșit la fapte. Sorocul răzbunării

sosise… Era neînchipuit de bogată, avea nenumărați prieteni de nădejde

printre huni, iar ura pe care o agonisise de-a lungul anilor i se întețise zi de

zi la gândul că fusese nevoită să se cunune cu un păgân ca Attila… Și mai știa

crăiasa că de toate blestemățiile îndurate de ea, numai Hagen și Gunther se

făceau vinovați. De aceea, se chiti nefericita să-i ceară îngăduința lui Attila

de a-și pofti cimotiile la Etzelnburg, fără a lăsa cumva de bănuit cu ce

gânduri ascunse face acest lucru… Ba, dimpotrivă, prefăcându-se cât mai

bine, ea îi grăi astfel craiului:

— Mult prea iubitul meu stăpân, măria voastră știe câte rude bune avem

noi la Worms și cât de dragi îmi sunt, dar de când am venit aici, în țara

hunilor, niciodată nu mi-a fost hărăzit să le mai văd, cu toate că a trecut

atâta amar de vreme de când m-am despărțit de ele. V-aș ruga, de aceea,

dacă mă iubiți cu-adevărat, să trimiteți solie rudelor și prietenilor mei de la

80

Worms, dându-le de veste tuturor că îi poftim aici, în cetatea noastră de

scaun.

Pentru că o iubea cu adevărat pe Kriemhilda, Attila îi dădu tot atunci

răspunsul, fără nicio șovăire:

— Dacă mă rogi tu, așa voi face, doamna mea prea scumpă! De altfel,

trebuie să știi, frumoasă Kriemhilda, că eu însumi doresc de multă vreme săți cunosc rudele și dacă nu le-am poftit până acum la noi, numai depărtarea

m-a oprit s-o fac… Acum, dacă aceasta este și dorința ta, le voi pofti

numaidecât!

Crăiasa îi mulțumi soțului pentru bunăvoință, iar craiul, la toate cele

spuse, mai adăugă:

— Socot că pentru această însemnată solie, nu pot fi alții mai potriviți

decât iscusiții mei cântăreți Werbel și Schwemmel. Pe ei chitesc să-i repezim

năpristan în îndepărtata țară a burgunzilor.

Fără a mai sta mult pe gânduri, marele rigă porunci să fie chemați de

îndată cei doi cântăreți, care, cum era și de așteptat, se înfățișară

numaidecât.

— Iată ce aveți de făcut, le spuse craiul. Veți merge în Burgundia, la

Worms, și veți pofti toate rubedeniile noastre de acolo la ospățul pe care îl

vom tocmi noi aici, în cinstea lor. Dați-le știre, așijderea, că oaspeți mai dragi

decât ei, niciodată nu ne-a fost dat să primim la curtea noastră, drept care le

rugăm pe măriile lor să vină negreșit, că multă bucurie ne vor face!

— Și pe când vor trebui să descalece oaspeții în cetatea noastră? întrebă

mândrul Schwemmel.

— În zilele celui mai apropiat solstițiu, dădu răspuns craiul.

— Vom duce solia întocmai cum ne-ați poruncit, grăi Werbel, cerând

îngăduința să plece de îndată.

Dar până să purceadă la drum, Kriemhilda îi pofti pe cei doi soli în iatacul

său, sfătuindu-se tainic cu ei:

— Dacă veți izbuti să-mi aduceți rubedeniile aici, la Etzelnburg, multe și

minunate daruri veți mai dobândi de la mine, le spuse crăiasa. Dar aveți

grijă, să nu faceți cumva arătare că aș fi mereu mâhnită și dusă pe gânduri!

Dimpotrivă, spuneți-le tuturor – și lui Gunther și lui Gernot și lui Geiselher –

că-i salut cu voioșie, că mi-i tare dor de ei, că-i aștept nerăbdătoare, și că aș fi

venit eu însămi la Rin, dacă aș fi fost cavaler așa cum sunt dânșii… Ascultațimă acum cu cea mai mare luare aminte: nu trebuie să lipsească de la acest

ospăț Hagen din Tronje! Lui îi sunt bine-cunoscute drumurile spre țara

hunilor și numai el va ști să-i călăuzească pe frații mei întracoace. Așa să-i

spuneți dacă se va codi să vină…

81

Nu obliceau solii de ce anume trebuia să vină și acest Hagen la ospăț, dar

făgăduiră cu jurământ că întocmai vor împlini poruncile crăiesei.

Fiind gata de drum, Werbel și Schwemmel primiră scrisoare de solie

întărită cu pecete, după care, luându-și rămas bun de la stăpânii lor, porniră

spre Burgundia însoțiți de douăzeci și patru de viteji. Pe unde au trecut și ce

fel de drumuri au străbătut ei până la Rin, nu mai facem arătare. Se cuvine să

spunem însă că peste tot pe unde au trecut, n-au cutezat să se atingă tâlharii

nici de aurul și nici de veșmintele lor… Așa de puternic era Attila și atâta de

vestită era necruțătoarea lui mânie!

După douăsprezece zile, Werbel și Schwemmel sosiră la Worms.

Văzându-i, Gunther își întrebă supușii:

— Cine ar putea să ne spună, din partea cui au venit acești oaspeți la noi?

— Eu, răspunse Hagen. Aceștia sunt iscusiții lăutari ai craiului Attila, pe

care numai sora voastră socot că i-a trimis la Rin. Oricum, solii lui Attila nu

pot fi decât bineveniți aici…

Zicând aceasta, Hagen sări întru întâmpinarea lui Werbel și Schwemmel,

dându-le prietenește binețe și întrebându-i grăbit cum se simte măria sa

craiul Attila și cum o mai duc hunii sub oblăduirea lui?

— Niciodată nu a fost mai bine în țară și poporul nu a fost mai mulțumit

decât acum! răspunseră solii.

Hagen îi petrecu apoi în sala mare a tronului, unde Gunther îi primi pe

oaspeți salutându-i cu toată bunăvoința.

— Fiți bineveniți la noi, voi iscusiților, lăutari, soli ai marelui rigă Attila!

Cu ce vești v-a trimis stăpânul vostru în țara burgunzilor?

Solii se închinară adânc în fața craiului, iar Werbel începu a grăi:

— Iubitul meu stăpân vă trimite prin noi salutul său de prieteșug și bunăcredință! Așijderea și sora voastră crăiasa Kriemhilda.

— Ne bucură foarte salutul – răspunse Gunther – dar am vrea să știm

cum o mai duce Attila și mai ales cum se simte sora mea Kriemhilda în țara

hunilor?

— Nicicând nu veți găsi alți crai – glăsui lăutarul – care s-o ducă mai bine

decât stăpânii noștri, iar vitejii lor, prietenii și toți supușii sunt veseli și

huzuresc sub oblăduirea lui Attila și a nobilei doamne Kriemhilda.

În vremea aceasta, intrară în sală tinerii crai Gernot și Geiselher, care

nespus de mult se bucurară ascultând veștile sosite din țara hunilor.

— Voi soli ai bucuriei – grăi plin de dragoste Geiselher – fiți prea

bineveniți la noi! Vă încredințăm că peste tot în țara noastră, numai prieteni

buni veți găsi!

— Vă mulțumim pentru urare – dădu răspuns Schwemmel – și vă dorim

la rându-ne tot binele din lume! Îngăduiți-ne acum să slobozim vestea

82

pentru care am călătorit până aici: măriții noștri stăpâni, craiul Attila și

crăiasa Kriemhilda, vă roagă să poftiți cu toții la Etzelnburg, cetatea lor de

scaun, unde se pregătește un mare ospăț în cinstea și de dragul vostru. Mai

trebuie să facem arătare că măria sa craiul Attila mereu se întreabă a mirare

cum de nu veniți s-o vedeți pe sora voastră Kriemhilda, care vă iubește atâta

de mult și se perpelește într-una de dorul vostru?

Craii burgunzi se uitară unii la alții, iar Gunther dădu acest răspuns:

— După șapte nopți de sfat cu prietenii mei, veți afla ce-am hotărât…

Până atunci bucurați-vă în bună pace de ospitalitatea noastră!

Hunii ieșiră din sală, fiind găzduiți și ospătați cu cea mai mare grijă, în

vreme ce Gunther își adună dregătorii ca să țină sfat cu ei. Cei mai mulți

dintre aceștia îl îndemnau pe crai să plece în ospeție la Attila, dar Hagen,

când auzi despre ce este vorba, îi șopti lui Gunther:

— Văd că sunteți în cumpănă… Pesemne ați uitat câte a pătimit sora

voastră de la noi! După ce i-am ucis soțul, mai socotiți dacă ar fi nimerit sau

nu, să mergem la ea, la ospăț?

— De ce nu, răspunse craiul, doar nu ne mai poartă mânie! Ne-am

împăcat de-atâta vreme, iar când a plecat din țara noastră, ne-am sărutat cu

cea mai mare dragoste!

— Nu vă lăsați înșelat! repezi Hagen vorba. Hunii mint iar Kriemhilda ne

poartă hojma sâmbetele și dacă vom călători într-acolo, o dată cu cinstea, ne

vom pierde și viața!

Amestecându-se în vorbă, craiul Gernot rosti cuvântul răspicat:

— Cine are temei să se teamă, acela să rămână acasă! Noi, însă, vrem s-o

vedem pe sora noastră!

— Da! întări și Geiselher; Hagen dacă se știe vinovat, n-are decât să

rămână în țară!

Cavalerul din Tronje se făcu negru de mânie:

— Dar cine ar putea să vă călăuzească până acolo – întrebă el răstit – dacă

eu voi rămâne acasă? Cunoaște cineva drumul mai bine decât mine?

— Nu vă lăsați ispitiți de ospățul hunilor – grăi și Rumold stolnicul –, doar

aveți de toate acasă! Hagen nu vă sfătuiește de rău și dacă nu-l credeți pe el,

dați-mi măcar mie crezare!

— Ba nici nu ne gândim! îi întoarse vorba Gernot. Când sora noastră

iubită și Attila cel bogat ne poftesc la ei atât de prietenos, noi să le întoarcem

spatele? Cei ce se tem să purceadă la drum, pot sta locului fără bănat!

— Eu sunt unul dintre aceștia – spuse Rumold – și pe cât îmi va sta în

putință, voi căuta să-mi cruț viața!

La cele spuse de Rumold se alătură și Ortewein, iar după el încă mulți

alții. Craiul Gunther se mânie atunci, mustrându-i cu asprime:

83

— Noi nu vom da îndărăt din pricina acelora care se tem a-și părăsi

culcușurile moi și tihnite! Vrem să călătorim la huni și vom călători!

— Ascultați-mi, rogu-vă, sfatul! grăi Hagen apăsat. Dacă nu vă mai puteți

răzgândi și veți purcede totuși la huni, fără oaste nu aveți ce căuta pe-acolo!

Eu însumi voi alege o mie de viteji dintre cei mai buni, pentru a-l însoți

dimpreună cu ei pe stăpânul nostru la Attila… Știu bine că astfel uneltirile

Kriemhildei ne vor primejdui mai puțin!

— Îți voi urma sfatul și pilda, Hagen, spuse craiul, slobozind tot atunci

olăcarii prin ținuturile crăiești ca să-i adune trei mii de oșteni dintre cei mai

încercați în lupte.

Hagen trimise veste fratelui său Dankwart să aducă și el la Worms pe cei

optzeci de scutieri cutezători, aflați în slujba sa, iar nobilul Volker, vestitul

cântăreț din Alzei, auzind despre ce este vorba, i se înfățișă numaidecât

măriei sale, dimpreună cu cei treizeci de luptători ai săi, gata oricând să

pornească spre țara lui Attila.

În vremea aceasta, solii Kriemhildei stăteau ca pe jar… Ar fi vrut să plece

cât mai curând de la Worms, pentru a nu stârni apriga mânie a craiului lor,

dar Hagen cel viclean într-adins îi făcea să mai zăbovească.

— Nu trebuie să le îngăduim plecarea, îi spunea el lui Gunther, până nu

vom fi gata noi înșine de drum. Astfel vor avea mai puțină vreme ca să

uneltească împotrivă-ne!

După șapte zile de la sosirea solilor, burgunzii erau pregătiți întru totul

de drum. Poftindu-i la palat pe Werbel și pe Schwemmel, Gernot le dădu

știre cum că măria sa craiul Gunther, dimpreună cu frații și prietenii săi, au

hotărât să călătorească în țara lui Attila pentru a lua parte la ospățul său și

pentru a o vedea pe buna lor soră Kriemhilda.

Craiul Gunther găsi nimerit prilejul atunci să facă solilor această

îndreptățită întrebare:

— Vreți să ne spuneți și nouă, când va începe ospățul măritului rigă?

— O dată cu cel mai apropiat solstițiu, răspunse istețul Schwemmel.

Trimișii lui Attila cerură apoi craiului Gunther îngăduința de a o vedea pe

crăiasa Brunhilda, însă Volker se împotrivi, arătând că măria sa crăiasa nu-i

în cele mai bune toane, drept care nu-i poate primi…

Pe bătrâna Ute, însă, li se îngădui s-o vadă, însoțiți de tânărul Geiselher

care îi petrecu bucuros la palatul mamei sale. Nobila doamnă primi cu

lacrimi în ochi știrile de la fiica sa, dăruind solilor – pentru bucuria pe care iau făcut-o – găitane de aur și alte podoabe de mare preț.

În cele din urmă, luându-și rămas bun de la gazdele lor, trimișii

Kriemhildei făcură cale întoarsă către țara hunilor. Din porunca lui Gernot, o

ceată de oșteni burgunzi îi petrecu până în țara șvabilor, de unde solii

84

plecară singuri mai departe. Peste tot pe unde întâlneau în calea lor prieteni

și cunoscuți, le dădeau de veste că după câteva zile vor trece pe-acolo

cavalerii burgunzi, în frunte cu măritul lor crai, pentru a lua parte la ospățul

rânduit de preaputernicul și preabogatul Attila. Vestea fu primită cu mare

bucurie de către episcopul Pilgerin, unchiul încoronatelor vlăstare de la Rin,

dar nici marcgraful Rüdiger nu se bucură mai puțin, dimpreună cu frumoasa

lui soață, Gotelinda, auzind că peste câteva zile vor trece prin Bechlaren

cavaleri atât de străluciți ca cei de la Worms!

Cum zoreau ca să ajungă mai repede la Etzelnburg, iată că în cetatea

Granului solii îl întâlniră chiar pe Attila. Când auzi măria sa toate câte i le

spuseră solii, se îmbujoră de bucurie… Plecară apoi cu toții mai departe, la

Kriemhilda.

Nerăbdătoare, crăiasa repezi mai întâi această zorită întrebare:

— Spuneți-mi, Werbel și Schwemmel, cine va mai veni o dată cu frații

mei? Hagen, bunăoară, va veni?

— Mărită doamnă, sfatul crăiesc s-a ținut în mare taină, de aceea, în afară

de Volker, iscusitul cântăreț, nu știm cine va mai veni o dată cu frații

voștri!…

— De Volker nu-i prea mare trebuință, spuse Kriemhilda; pe Hagen, în

schimb, tare mult aș vrea să-l văd aici… El este un vajnic cavaler și m-aș

bucura din toată inima să-l pot primi la curtea noastră, așa cum i se

cuvine!…

85

A NOUĂSPREZECEA ÎNTÂMPLARE

Craii burgunzi purced către huni

Cu toate că era gata de drum, marele alai al burgunzilor mai zăbovi încă o

zi la Worms. Doamna Brunhilda, frumoasa soață a craiului Gunther, își rugă

stăruitor soțul să n-o părăsească atât de repede, să mai adaste măcar o

noapte lângă ea…

În zorii zilei următoare însă, flautele și surlele sloboziră semnalul plecării.

Soții își îmbrățișau soațele, iar frumoasele doamne boceau de ți se rupea

inima. Însăși Brunhilda plângea și se văicărea, ținându-și copilașul în brațe

și rugându-l pe Gunther să nu purceadă în această primejdioasă ospeție. Dar

craiul îi încredință vrednicului viteaz Rumold toate treburile țării, o dată cu

soarta propriului său fiu și a nobilelor doamne care rămâneau acasă,

poruncind apoi întregului alai să dea pinteni cailor. Astfel, burgunzii se

puseră în mișcare, lăsând numai lacrimi și jale în urma lor. O dată cu ei

porniră la drum și cei o mie de nibelungi ai răposatului Siegfried, lăsând

acasă tot atâtea soațe frumoase, iubitoare și înlăcrimate.

Călăuzit de Hagen, alaiul lui Gunther se îndreptă către apa Mainului,

luând-o apoi în sus prin Ostfranken. Până la Dunăre, douăsprezece zile

încheiate avură de mers… Aici însă, apele marelui fluviu erau revărsate și cât

cuprindeai cu ochii, nu se zărea nicio luntre. Nibelungii începură să se

frăsuiască, îngrijorați că nu vor izbuti să treacă pe celălalt mal, iar Hagen îi

spuse descumpănit lui Gunther:

— Mare lucru, măria ta, să nu pierdem noi niscaiva oșteni, aici în puhoiul

apelor!… Priviți cât de mari și de învolburate sunt valurile!

— Stăpânește-te, Hagen, nu ne speria! îl dojeni craiul. Caută mai bine un

vad pe unde să putem trece dimpreună cu caii și cu tot calabalâcul!

— Pentru mine viața încă nu-i o povară atâta de grea, încât să-mi pun

capăt zilelor – cu bună știință – aici, în bulboanele Dunării! răspunse Hagen.

Și-apoi brațele mele vor avea încă de lucru în țara craiului Attila, unde –

drept să vă spun – ard de nerăbdare să ajung cât mai grabnic!…

Zicând acestea, războinicul cavaler porni, așa înarmat și înzăuat cum era,

în căutarea unui luntraș care să-i treacă pe toți dincolo, în țara lui Gelfrat.

Cum umbla el încolo și încoace, iată că auzi deodată râsete și chicoteli

muierești. Uitându-se mai bine, zări într-un minunat ghiol câteva rusalce

care își răcoreau trupurile albe și mlădioase în undele de cleștar ale apei.

86

Hagen se strecură pe furiș până lângă straiele lor, dar ele, zărindu-l, o

zbughiră gălăgioase care încotro, bucurându-se că s-au putut feri de privirile

străinului. Cavalerul însă, le luă frumușel veșmintele de pe mal, le făcu

buccea, hotărât să plece mai departe cu ele… Atunci, una dintre rusalce, pe

nume Hadburga, îi spuse lui Hagen:

— Nobile cavaler, dați-ne veșmintele îndărăt, dacă vreți să vă destăinuim

câte se vor întâmpla în călătoria voastră la huni!

Știind că rusalcele au darul prezicerii, Hagen căzu la învoială cu ele, dar

nu scăpă nicio cămășuică din mână, înainte ca ele însele să-și țină mai întâi

făgăduiala…

Neavând încotro, Hadburga îi spuse:

— Veți călători cu bine în țara craiului Attila, iar acolo veți dobândi atâta

faimă, cum n-au mai dobândit niciodată alți eroi într-o țară străină. Pe

cinstea mea că vă spun adevărul!

Proorocirea rusalcei îl umplu de bucurie pe Hagen… Înapoindu-le

veșmintele, cavalerul dădu să plece mai departe după luntraș, dar viclenele

rusalce, văzându-se îmbrăcate, îl strigară îndărăt ca să-i arate abia acum

adevăratele întâmplări prin care vor trece burgunzii în țara lui Attila.

— Aș vrea să-ți dau știre, Hagen – îi spuse rusalca Sieglinda – că sora mea

Hadburga te-a înșelat, numai ca să-i dai veșmintele îndărăt… Adevărul

adevărat, eu ți-l voi face cunoscut acum și silește-te să fii cu luare aminte:

dacă veți cuteza să mergeți în țara hunilor, numai unul singur dintre voi va

mai scăpa cu zile și acela nu este altul decât capelanul craiului. Doar el va

mai face cale întoarsă acasă, toți ceilalți veți pieri de moarte năprasnică la

curtea lui Attila.

— Abia acum socot că mă înșelați, răspunse Hagen. Cum adică să pierim

cu toții? Spuneți-mi, mai degrabă, o, voi, atoateștiutoarelor, unde am putea

găsi un luntraș care să ne treacă neîntârziat pe țărmul celălalt?

— Dacă stăruiți totuși a trece dincolo, răspunse una dintre ele, vedeți că

mai la deal, pe malul Dunării, este un adăpost în care trăiește un luntraș…

Până acolo nu-i nici prea aproape, nici prea departe.

Hagen dădu să plece, fără să mai întrebe nimic, dar o rusalcă strigă după

el:

— Hei, viteazule Hagen, ascultă mai întâi toate știrile și pe urmă pleacă!

Aveți grijă că peste olaturile acestea Else este stăpân, iar fratele său Gelfrat e

cel mai puternic om din Bavaria și nu va fi prea lesne să treceți prin țara sa…

De altfel nici cu luntrașul nu veți cădea chiar atât de ușor la învoială. El este

omul lui Gelfrat și n-are altă treabă decât să privegheze cum se cuvine

hotarul acestei țări. De aceea, dacă vei vedea că nu răspunde la chemarea ta,

spune-i că tu ești Amelrich; acesta a fost un viteaz bun și iubit, care a trebuit

87

să părăsească această țară din pricina dușmanilor săi. Când îi va auzi

numele, luntrașul va veni numaidecât.

Hagen le mulțumi rusalcelor pentru toate câte l-au învățat și porni în

susul apei până zări adăpostul cu pricina, tupilat tocmai pe celălalt mal.

— Hei, luntrașule! începu Hagen să strige. Vino de mă trece peste fluviu,

că te voi răsplăti cu aur!

Dar luntrașul, care era un om bogat, se făcea că nici nu aude strigătele lui

Hagen și făgăduielile lui. Atunci, puternicul cavaler strigă și mai tare:

— Eu sunt Amelrich, omul lui Else, care m-am răzlețit de pe aceste

meleaguri din pricina vrăjmașilor mei înverșunați!

Auzind acestea, semețul luntraș puse mâna pe vâsle, mânuindu-le

puternic prin învolburarea apelor, dar când ajunse la ăstălalt mal și dădu cu

ochii de Hagen, se încruntă mânios:

— Poate că te-o fi chemând și pe tine Amelrich, îi spuse el răstit, dar nu

aduci de loc la chip cu cel pe care-l cunosc eu! Acela mi-i frate bun și după

tată și după mamă, așa că nu mă poți înșela! Fă bine și te întoarce de unde ai

venit, că dincolo tot nu vei trece!

Hagen însă nu se lăsă descurajat cu una cu două. Sări năpristan în luntre,

rugându-l stăruitor pe vâslaș:

— Pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă! Sunt călăuza alaiului burgund

și, după cum vezi, ne aflăm în mare impas! Fii bun de ne trece peste fluviu, că

te voi răsplăti cum îți va pofti inima!

— Aceasta nu se va întâmpla niciodată! dădu țeapăn răspuns luntrașul.

Bunii mei stăpâni au mulți dușmani care le râvnesc avutul și de aceea nu-mi

este îngăduit a trece vreun străin peste apă… Coboară, așadar, cât mai

degrabă din luntre, ca să-mi dovedești că încă nu ți s-a urât cu zilele!

— Nu pot! răspunse Hagen mâhnit; primește, rogu-te, podoabele acestea

de aur și nu ne lăsa! Du-ne pe malul celălalt!

— Niciodată! i se împotrivi mânios luntrașul și fără a mai lungi mult

vorba, apucă zdravăn o vâslă, lovindu-l atât de puternic pe nobilul cavaler,

încât acesta se prăbuși în genunchi la picioarele sale. Furios peste măsură,

bolândul puse mâna apoi pe ghionderul ghimiei și nu se lăsă până când nu-l

făcu surcele de scăfârlia lui Hagen. Dar tocmai când își închipuia nesăbuitul

că l-a dat gata pe străin, Hagen sări deodată în picioare, trase năprasnic

paloșul de la cingătoare și îl descăpățână atât de iute pe netrebnic, că acesta

nici n-avu vreme să mai scoată o vorbuliță măcar! Aruncând apoi stârvul în

valuri, Hagen apucă vâslele și porni zorit la vale de-a valma cu puhoiul

apelor…

Burgunzii îl așteptau neliniștiți la mal, întrebându-se care mai de care ce

s-o fi întâmplat cu viteazul din Tronje? Când îl văzură însă că vine cu luntrea,

88

toți îl salutară bucuroși și îl primiră cu puternice urale. Apropiindu-se de el,

craiul Gunther îi făcu mirată întrebare:

— Dar de ce aburește sânge cald în luntre? Spune, Hagen, unde este

luntrașul? Nu cumva i-ai făcut felul? Hai, mărturisește!

Hagen, însă, tăgădui și tăinui totul:

— N-am văzut niciun luntraș! spuse el. Am găsit ghimia sub o salcie și am

luat-o… Atâta tot! Brațul meu n-a adus nimănui vreo vătămare astăzi…

Gernot clătină din cap a îndoială:

— Fără luntraș nu știu, zău, cum vom trece! Drept să vă spun, pe mine mă

cam îngrijorează soarta soților noștri de drum!

Atunci Hagen strigă din răsputeri:

— Hei, voi slugilor, aduceți tot calabalâcul în luntre! Prin părțile Rinului

încă nu s-a văzut un luntraș mai bun decât mine! Eu voi cârmui ghimia până

la malul celălalt, în țara lui Gelfrat.

Ca să poată trece mai iute peste fluviu, sloboziră întâi bidivii la apă,

mânându-i din luntre cu ghionderul. Toți trecură cu bine până pe malul

celălalt, în afară de câteva mârțoage care, fiind mai becisnice, le târî năboiul

hăt, la vale, dar până la urmă și ele ieșiră pe mal. Apoi trecură, pe rând, cei o

mie de oșteni nibelungi, cavalerii burgunzi și cele nouă mii de slugi ale lor,

după care, la urmă de tot, Hagen îi pofti în ghimie și pe măriții lui stăpâni,

dimpreună cu cei mai apropiați dintre prietenii lor. Luntrea era trainică și

încăpătoare, încât putea să țină pe ea până la cinci sute de viteji cu tot cu

armele și merindele lor.

Și iată că, așa cum se zdrumicau ei peste șuvoiul învolburat al apelor,

rânduindu-se cu schimbul la vâslit, Hagen îl zări pe capelanul craiului

Gunther, venindu-i deodată în minte toate proorocirile sălbaticelor rusalce…

Cuvioșia sa tocmai se îndeletnicea cu cele sfinte, când Hagen, apropiindu-se

furios de el, îl înșfăcă de sutană și îi făcu un vânt cât colo, în bulboanele

Dunării.

— Stai, Hagen, oprește-te! Ce ți-a venit! strigară înspăimântați burgunzii.

Dar întunecatul cavaler, nu numai că nu se opri, ci mai puse mâna și pe

ghionder, împingându-l în străfunduri pe capelan ori de câte ori încerca să

se agațe de luntre…

De-a surda striga nenorocitul după ajutor, că nimeni nu cuteza să înfrunte

mânia dezlănțuită a sângerosului cavaler. Când văzu sărmanul popă că nu

mai poate nădăjdui ajutor de la ai săi, se lăsă târât de valuri și – cu toate că

nu știa să înoate – ajunse îndărăt la malul de pe care plecase, plutind cu

ajutorul bogatelor sale odăjdii. Văzându-se viu și nevătămat pe uscat, după o

atât de grea cumpănă, sfinția sa își stoarse în grabă veșmintele, luând-o apoi

la sănătoasa îndărăt către Rin. Hagen privea tulburat după el,

89

cutremurându-se la gândul că rusalcele i-au spus adevărul. „Așadar, vom

pieri cu toții, își spunea el în sine, în afară de acest capelan care, după câte

văd se și întoarce de-acum către casă!”

Nimeni din cei de față nu bănuia de câte gânduri negre era bântuit

ciudatul războinic din Tronje…

Ajungând la malul celălalt, în țara lui Gelfrat, Hagen sfărâmă spre uimirea

tuturor luntrea, aruncând-o bucată cu bucată în valurile berbecite ale

fluviului.

— De ce faci una ca asta? întrebă nedumerit Dankwart. Cu ce vom mai

trece Dunărea când ne vom reîntoarce acasă?

— S-a isprăvit cu întorsul acasă, răspunse Hagen, iar dacă vreunul dintre

noi se va dovedi nevolnic și va încerca să dea bir cu fugiții, este bine să știe

de pe acum că aici, în aceste valuri, își va da obștescul sfârșit!

90

A DOUĂZECEA ÎNTÂMPLARE

Cum îi face de petrecanie

Dankwart lui Gelfrat

Înainte de a porni mai departe prin ținuturile lui Gelfrat, Hagen destăinui

tuturor soților săi sumbrele proorociri pe care i le-au făcut rusalcele.

— Da, prieteni, spuse el, niciunul dintre noi nu se va mai întoarce acasă…

Dacă aș fi izbutit să-l înec pe capelan, toate prezicerile rusalcelor s-ar fi

dovedit mincinoase, dar sfinția sa a scăpat ca prin minune, arătându-ne

astfel că proorocițele au grăit cu temei…

Această veste zbură din ceată-n ceată, umplându-i de îngrijorare pe toți

vitejii. Hagen mai mărturisi apoi cum l-a descăpățânat pe încăpățânatul

luntraș, făcând arătare că după socotința lui, Else și Gelfrat vor căuta să

răzbune moartea supusului lor.

— Ei sunt peste măsură de cutezători și nu ne vor ierta această faptă!

adăugă Hagen. De aceea, vă dau sfat: pregătiți-vă cu luare aminte armele și

lăsați caii să meargă la pas! M-ar mâhni dacă vrăjmașii noștri și-ar închipui

că fugim din pricina lor…

— Sfatul se cuvine să fie ascultat, grăi tânărul Geiselher, dar încă nu știm

cine va călăuzi alaiul nostru prin această țară necunoscută!

— Viteazul Volker o va face, strigară burgunzii în cor. Lui îi sunt binecunoscute toate drumurile acestei țări și la nevoie va ști să ne arate chiar și

cele mai tăinuite poteci!

Mândrul cântăreț nu se lăsă prea mult rugat. Ieși de îndată în fruntea

tuturor, arătându-le fără greș calea cea bună. Coiful și zalele îi străluceau de

departe, iar armele sale aruncau fulgere în bătaia soarelui. La capătul suliței,

lângă țepușa de fier, iscusitul cavaler legă o flamură roșie, lăsând-o să fâlfâie

falnic în palele vântului.

Între timp, Gelfrat și Else, aflând că luntrașul lor credincios a fost ucis, își

adunară grabnic vreo șapte sute de războinici și porniră tot atunci pe

urmele sângeroșilor oaspeți, setoși de cea mai dreaptă răzbunare!

Hagen însă își rândui în așa fel luptătorii, încât la ariergardă – acolo unde

bănuia că se vor buluci vrăjmașii – rămase chiar el de pază, dimpreună cu

Dankwart – fratele său – și cu toți supușii lor.

Când primele umbre ale serii se învăluiau cu ultimele licăre ale

amurgului, se auziră deodată tropote de copite, iureș de glasuri, zăngănit de

91

arme și de zale… Răzbunătorii galopau năprasnic din urmă, pe amândouă

laturile drumului.

— Îndată ne vor cădea în spate! strigă Dankwart. Struniți-vă bine

coifurile și apucați cum se cuvine armele!

Burgunzii se opriră în rânduri strânse, privind cum pâlpâie în noapte

scuturile temuților potrivnici.

— Cine cutează să ne adulmece urmele? întrebă cu voce înfricoșătoare

cutezătorul Hagen.

— Dar mie cine mi-a ucis luntrașul? întrebă și Gelfrat la rândul său.

— Eu, răspunse Hagen; și am făcut-o pentru că n-am avut încotro… Dacă

nu-l ucideam, mă ucidea el pe mine! A trebuit să mă apăr, Gelfrat! Acum,

dacă poftești, sunt gata să-ți dau socoteală pentru faptele mele.

— Da, Hagen, vei plăti moartea luntrașului meu cu propria ta viață,

răspunse Gelfrat, neînfricatul marcgraf al Bavariei.

Lupta se încinse cât ai clipi. Cei doi cavaleri își izbiră din răsputeri

scuturile cu fierele ascuțite ale sulițelor. Gelfrat lovi atât de puternic, încât

toate curelele în care era închingat calul lui Hagen plesniră din încheieturi,

iar eroul fu aruncat la pământ cu șea cu tot. Sărind de pe cal, Gelfrat se

năpusti asupra lui, ca un tigru. Hagen trase iute paloșul, împotrivindu-i-se

îndârjit, dar bavarezul îi despică scutul în două dintr-o singură izbitură de

paloș. Limbi de foc țâșniră din pavăza burgundului, făcând să sclipească la

lumina lor zalele tuturor războinicilor. Descumpănit, Hagen începu să urle

cât îl țineau foalele de tare:

— Ajutor! Iubite frate Dankwart, nu mă lăsa pradă morții! Săriți! Săriți!

După cum era și de așteptat, Dankwart sări numaidecât în ajutorul

fratelui său, care se găsea la mare ananghie. Din câteva salturi, viteazul se și

proțăpi cu paloșul în coasta vrăjmașului, împungându-i cât mai adânc

măruntaiele… Cu toate că era atât de vajnic, Gelfrat își dădu numaidecât

duhul. Atunci Else, orbit de mânie, sări să-și răzbune fratele, dimpreună cu

războinicii săi, dar de la primul buluc, peste optzeci de bavarezi se prăbușiră

în neaurile morții. Else însuși se alese cu o rană atât de adâncă, încât numai

cu greu izbuti să-și izbăvească viața, iar ceilalți bavarezi, văzându-l cât de

zorit galopează, o zbughiră iute după el, luând în răspăr întinsele câmpii ale

Dunării.

Burgunzii ar fi avut poftă să-i îmboldească din urmă cu șpăngile, dar

înțeleptul Dankwart îi potoli, spunându-le:

— Dați-le bună pace! Toți sunt însângerați… Să ne căutăm mai bine de

drum către prietenii noștri!

92

Numărând morții, Hagen dădu de veste că din partea burgunzilor numai

patru viteji au căzut, pe câtă vreme de la vrăjmași peste o sută de leșuri

rămaseră întinse pe câmp.

Osteniți de drum și hărțuială, burgunzii îl întrebară pe Dankwart:

— Au, cât mai avem de călărit în noaptea aceasta, viteazule mareșal? Nu

socotiți că ar fi nimerit să facem popas?

— Nu, răspunse Dankwart. Trebuie să călărim până în zorii zilei. E

primejdios să rămânem aici!…

Cât au mai mers în noaptea aceea și unde au poposit în zorii zilei, este

anevoios de aflat acum. Se știe numai că peste tot, pe unde treceau feciorii

Utei, gloatele ieșeau întru întâmpinarea lor, căscând gura a mirare către

măriții oaspeți ai craiului Attila.

Dar primirea cea mai de seamă, la Passau li se făcu burgunzilor. După

cum se știe, episcopul acestei cetăți era Pilgerin, unchiul dinspre mamă al

încoronatelor vlăstare de la Rin. Auzind sfinția sa că-i vin nepoții, le pregăti

aleasă găzduire și bucate dintre cele mai gustoase. Grosul alaiului burgund,

însă, trebui să treacă pe malul celălalt al Dunării, ridicându-și acolo

corturile, pentru că în Passau locul era prea strâmt și n-ar fi încăput cu toții.

Zăboviră burgunzii aici, în bună ospeție, o noapte, o zi întreagă și încă o

noapte, după care purceseră mai departe către olaturile viteazului Rüdiger,

care, aflând din vreme de venirea lor, îi aștepta cu mare nerăbdare.

93

A DOUĂZECI ȘI UNA ÎNTÂMPLARE

Cum se logodi Geiselher la Bechlaren

și, mai cu seamă, cum își primi

Kriemhilda oaspeți la Etzelnburg…

— Bine-ați venit în această țară, voi nobili cavaleri! strigă marcgraful

Rüdiger oaspeților burgunzi, ieșindu-le bucuros întru întâmpinare la porțile

cetății Bechlaren.

— Vă foarte mulțumim pentru urare! răspunseră cei trei crai de la

Worms…

Închinându-se cuviincios în fața măriților oaspeți, Rüdiger făcu arătare

oștenilor și slujitorilor de la Rin unde să-și ridice corturile pentru popas, iar

pe măriile lor, ca și pe cei mai de seamă cavaleri din alaiul acestora, îi pofti

în falnicul său castel. Aici le făcu o aleasă primire doamna Gotelinda, nobila

soață a marcgrafului, dimpreună cu preafrumoasa lor fiică și cu tot alaiul

minunatelor jupânițe de la curtea lui Rüdiger.

La îndemnul vrednicului marcgraf, Gotelinda îi sărută pe cei trei crai

burgunzi, lucru care îl săvârși cu destulă plăcere și gingașa lor copilă, ceea ce

nu se poate spune că s-a întâmplat atunci când tatăl o îndemnă să-l sărute

pe înfricoșătorul Hagen… Dar neavând încotro, biata copilă trebui să-l sărute

și pe el, schimbând fețe-fețe, după care urmară la rând viteazul Dankwart și

iscusitul cântăreț Volker din Alzei. Pe tânărul Geiselher, nobila fecioară îl luă

de mână, petrecându-l sfioasă în sala cea mare a castelului, ceea ce făcu și

mama sa cu măritul crai Gunther. Adunându-se cu toții aici, gazdele îi

omeniră pe oaspeți cu cele mai bune bucate și vinuri, cinstind pe fiecare

după cinul său… Și trebuie să facem neocolită mărturisire acum că din câți

cavaleri erau de față acolo, la ospăț, niciunul nu izbutea să-și mai desprindă

privirile de pe minunatul chip al copilei lui Rüdiger… Vraja acestei fecioare

era atât de mare, încât către sfârșitul petrecerii, vajnicul Volker îi mărturisi

de-a dreptul bunului Rüdiger:

— Mult prea-bogatule marcgraf, dacă aș fi fost menit să port coroană

crăiască și mi-ar fi sosit sorocul însurătorii, din câte fecioare sunt în lumea

aceasta, numai pe frumoasa ta copilă aș fi ales-o de crăiasă!

— Dar cum chitești că ar fi fost cu putință ca un rigă adevărat să-mi ceară

copila de soață? întrebă, împotrivindu-i-se marcgraful. Noi nu stăpânim

94

nicio țară, iar fără o asemenea zestre nu văd la ce-ar ajuta frumusețea copilei

mele în ochii unui crai?…

Răspunsul cuvenit acestei întrebări, îl dădu îndată nobilul Gernot:

— Nu vorbești cu temei, bunule Rüdiger. Eu însumi, care, după cum bine

știi, vlăstar crăiesc sunt, dacă ar fi să-mi aleg soață după placul inimii, numai

o astfel de alegere aș face!…

La toate acestea, Hagen – amestecându-se curtenitor în vorbă – găsi că-i

nimerit să adauge:

— După socotința mea, sorocul unei asemenea alegeri, pentru stăpânul

nostru Geiselher a sosit. Frumusețea și cinstea acestei fecioare sunt atâta de

mari, încât eu și supușii mei am sluji-o bucuroși dacă ar catadicsi să poarte

coroană la noi în Burgundia.

Vorba lui Hagen i se păru ispititoare marcgrafului. Așijderea și

Gotelindei… La urma urmelor, de ce nu s-ar fi bucurat mai cu seamă că

prințul Geiselher făcu pe loc arătare că aceasta este și dorința lui de cum a

văzut-o pe gingașa copilă.

Și astfel, de vreme ce nimeni nu vădea vreo împotrivire, gazdele căzură la

învoială cu oaspeții să-i logodească pe cei doi tineri. Gunther și Gernot le

făgăduiră amândurora cetăți și întinse moșii, iar Rüdiger, marcgraful, făcu

așijderea arătare privitoare la zestrea copilei:

— Eu, ca vasal al craiului Attila, nu stăpânesc cetăți… Dărui-voi în schimb

fiicei mele atâta aur și argint, că nicio sută de cai nu vor izbuti să-l care pânăn țara voastră!

Trecându-se neîntârziat la fapte, cei doi tineri intrară – potrivit

strămoșeștilor pravili – în cercul de la mijlocul sălii, unde fecioarei i se făcu

întrebarea dacă ar vrea să se cunune cu tânărul prinț. Rușinoasă, ca orice

fecioară, copila marcgrafului se codi o vreme să dea răspunsul cuvenit, cu

toate că în adâncul sufletului numai și numai pe Geiselher și-l dorea de soț…

În cele din urmă, povățuită și de părintele ei, fata spuse „da”, iar chipeșul

Geiselher, bucuros peste măsură, o cuprinse tot atunci în brațele sale

voinice, sărutându-i obrajii îmbujorați.

Ospățul se înteți de iznoavă, ținând până în zorii celei de a patra dimineți,

când nobilii oaspeți se hotărâră să purceadă mai departe, la curtea lui Attila.

În vreme ce burgunzii se pregăteau de plecare, Rüdiger le spuse:

— Nobili și slăviți crai, când veți face cale întoarsă de la curtea

atotputernicului meu stăpân, vă voi da copila, cinstindu-mi cum se cuvine

făgăduiala. Până atunci, ea își va adăsta cuviincioasă logodnicul, aici, la

Bechlaren…

Zicând acestea, mărinimoasa gazdă prinse a împărți tot felul de daruri

aleșilor oaspeți. Gernot primi un paloș cum nu s-a mai văzut; Gunther, oricât

95

de bogat era, primi, până și el, o armură dintre cele mai strălucitoare, iar lui

Hagen, însăși doamna Gotelinda îi dărui scutul răposatului ei fiu, Nudung,

ucis cândva în luptă cu războinicul Wittich. Înțeleptul Dankwart se alese

atunci cu cele mai făloase veșminte, pe care chiar copila marcgrafului i le

dărui, după cum, tot atunci, nobila Gotelinda îl pricopsi pe Volker,

cântărețul, cu douăsprezece brățări de aur, încheindu-i-le cuviincios la mână

și rugându-l să le poarte, de dragul ei, pretutindeni în țara hunilor.

După toate acestea, când tocmai își luau rămas bun unii de la alții,

viteazul Rüdiger dădu știre oaspeților săi că este gata să-i petreacă până la

curtea lui Attila, dimpreună cu cinci sute de călăreți dintre cei mai tari de

vârtute…

— Ca să nu vă cășuneze careva niscaiva neajunsuri, lămuri cinstitul

maregraf.

Cu chiote și surle, alaiul se așternu la drum, luând-o pe malul Dunării la

vale. Îndată ce porniră, Rüdiger slobozi solie stăpânului său, vestindu-i

apropiata sosire a nibelungilor.

Primind știrea, Attila porunci viteazului Dietrich să pornească întru

întâmpinarea oaspeților dimpreună cu pâlcul amelungilor săi. În apropiere

de Etzelnburg trimișii craiului hun se întâlniră numaidecât cu alaiul

burgund. Și unii și alții descălecară iute de pe cai, rostind prietenește cuvinte

de bun venit și bun găsit.

Dar când se apropie de măriții oaspeți, Dietrich le făcu arătare pe șleau că

mult mai bine ar fi fost dacă nu porneau încoace la ospăț.

— Da, da, adăugă el, trebuie să știți că frumoasa noastră stăpână, crăiasa

Kriemhilda, nu mai contenește să-l bocească pe răposatul Siegfried și asta

nu-i a bună pentru voi!…

— N-are decât să-l bocească! răsti Hagen răspunsul. Dar mult mai

cuminte s-ar dovedi crăiasa voastră dacă l-ar iubi cum se cuvine pe craiul

Attila, soțul ei de acum, că pe cel din țara nibelungilor nu i-l mai poate da

nimeni îndărăt!

— Să-l lăsăm pe Siegfried în pace, grăi Dietrich, că nu el ar putea să vă

cășuneze vreun neajuns… Toată primejdia dinspre partea crăiesei

Kriemhilda se arată! De ea să vă păziți, mărite crai Gunther!

— Dar de ce să ne păzim? întrebă craiul nedumerit. Nu ne-a trimis ea

însăși veste că i s-a făcut dor de noi? După câte știm, din pricina aceasta ne-a

poftit craiul hunilor la ospăț…

— Lăsați-l pe Dietrich să spună tot ce știe, stărui Hagen.

— Ce să vă mai spun? întrebă Dietrich. Socot că v-am spus destul,

făcându-vă arătare că nu-i zi lăsată de Cel de sus fără să se audă bocetele și

96

suspinele crăiesei… Cât despre moartea lui Siegfried, știți voi mai bine decât

mine cum s-au petrecut lucrurile!

— Pentru că oricum nu mai avem încotro, grăi Volker, dau sfat să ne

îndreptăm spre curtea lui Attila. Numai acolo vom vedea ce și cum ne-au pus

hunii la cale…

— Volker are dreptate! încuviințară cutezători burgunzii, încălecând și

pornind neîntârziat către curtea puternicului rigă Attila. În drum spre palat,

hunii îi întâmpinau iscoditori, căutându-l din priviri mai cu seamă pe Hagen,

despre care aflaseră că este ucigașul lui Siegfried, soțul stăpânei lor și cel

mai viteaz erou din câți au existat pe lumea aceasta.

Dar Hagen nu se lăsa de loc înfricoșat de căutările lor… Bine trupuit, cu

picioarele lungi și zvelte, cavalerul din Tronje trecea mândru printre ei,

legănându-și umerii lați în pasul domol al bidiviului. Deși avea tâmplele

cărunte, mișcările viteazului erau pline de agerime, iar privirile sale

întunecate vădeau un curaj fără margini.

Ajungând cu toții la palat, nibelungii descălecară năpristan, legându-și

care încotro caii de dârlogi. Întru întâmpinarea oaspeților ieși chiar crăiasa

Kriemhilda, însoțită de alaiul nobilelor sale doamne.

Împlinind – chipurile – îndătinatele pravili ale ospeției, frumoasa gazdă

iscodi atunci cele mai meșteșugite vorbe de bun venit, îmbrățișându-și

prelung frații și sărutându-i cu prefăcută dragoste. Privind-o și ascultând-o,

Hagen își încătărămă și mai strâns coiful, bombănind către ai săi:

— După cum ne primește crăiasa, bănuielile noastre par a fi întemeiate!

Acest ospăț nu miroase a bine… Trebuie să fim cu băgare de seamă!

— Spuneți-mi, voi mândri cavaleri, grăi cu vicleșug Kriemhilda, ce daruri

frumoase mi-ați adus de la Worms, ca să vi se cuvină aleasa primire pe care

v-o fac?

— Daruri? întrebă Hagen răstit… Și cam ce-ar fi poftit măria voastră să vă

aducă acești viteji de la Rin, ca să li se cuvină o bună primire în țara hunilor?

— Comoara nibelungilor, de pildă, răspunse Kriemhilda apăsat… Știți

bine de la cine ați luat-o și m-aș fi bucurat nespus de mult dacă ați fi adus-o

aici, la curtea mea!

— Dar cine mai știe unde se află această comoară? întrebă Hagen ca și

cum într-adevăr n-ar fi știut. Stăpânii mei mi-au poruncit s-o arunc în Rin,

iar de atunci au trecut atâția ani, încât niciun om de pe lumea aceasta n-ar

putea să-i mai afle urmele.

— Așadar, mi-ați istovit tot avutul pe care l-am primit ca dar de nuntă de

la soțul meu! După câte văd, numai lacrimile mi le-ați lăsat… Încolo, ce-a fost

mai de preț – comoara și stăpânul ei – mi le-ați luat!

97

— La dracu! scrâșni Hagen înfuriat. Cum ați fi vrut să mai aducem și

plocoane, când și așa suntem destul de împovărați cu propriile noastre arme

și armuri!

— Vă puteați lipsi de ele, spuse Kriemhilda, pentru că în palatul nostru,

oricum, nu veți intra înarmați. Paloșele și scuturile vor rămâne în bună pază

afară…

— Nici nu vreau să aud de una ca asta! răspunse înverșunat Hagen.

Singurul paznic al armelor mele numai eu însumi pot fi… Așa m-a învățat

înțeleptul meu tată!

— De vreme ce vă împotriviți, spuse bănuitoare Kriemhilda, înseamnă că

vreun oarecine v-o fi destăinuit cine știe ce… Vai și-amar de-acela care a

cutezat să trăncănească ceva!…

— Ei, bine, chiar eu am făcut-o! răspunse mânios Dietrich, și te poftesc să

mă osândești pentru aceasta, dacă ai destulă îndrăzneală, mireasa dracului

ce ești!

Temându-se de cutezătorul erou, Kriemhilda plecă rușinată, fără să mai

rostească nicio vorbă. Privirile sale fulgerau de mânie, dar își stăpâni din

răsputeri pornirile ca să nu-și dea în vileag ascunsele urzeli.

Între timp, Attila îi zări și el pe oaspeți, recunoscându-l dintre toți numai

pe Hagen, care în tinerețe fusese ostatec la huni. Măria sa, neștiind ce se

întâmplase nu cu mult înainte și nebănuind ce pune soața lui la cale, porunci

numaidecât să li se dea burgunzilor cuvenita găzduire.

Kriemhilda, însă, rândui tainic în așa fel lucrurile, încât oștenii lui Gunther

fură găzduiți cât mai departe de palat. Pasă-mi-te, știa bine crăiasa ce are de

făcut…

98

A DOUĂZECI ȘI DOUA ÎNTÂMPLARE

Hagen și Volker stau hojma de strajă

După ce primiră burgunzii găzduire, Hagen și Volker ieșiră iarăși în curte,

îndreptându-se neînfricați către palatul în care sălășluia Kriemhilda.

Ajungând aici, cutezătorii bărbați se așezară pe o bancă de unde puteau să

oblicească tot ce se petrece în iatacul crăiesei… Frumoasa doamnă tocmai își

schimba strălucitoarele veșminte, jilave de lacrimi, când iată că intrară la ea

câțiva slujitori huni, făcându-i această îndreptățită întrebare:

— Dar ce s-a întâmplat, mărită crăiasă? Cine v-a întors bucuria-n scârbă?

Arătați-ni-l nouă pe-acela și dați-ne poruncă să vă răzbunăm!

— Hagen este făptașul – răspunse crăiasa – și sunt gata să cad la

picioarele aceluia care îmi va răzbuna suferința, oricine ar fi el…

Cât ai clipi, vreo șaizeci de huni necugetați se înarmară până-n dinți,

hotărâți să-i dea pierzării pe Hagen și pe Volker…

Văzându-i cât sunt de pripiți, crăiasa îi dojeni și îi povățui totodată:

— Voi nu știți ce faceți! Cum de se încumetă o biată mână de oameni, să

se ridice împotriva unui erou atât de puternic ca Hagen! Și-apoi, luați bine

aminte că nici nu-i singur măcar! Cavalerul pe care-l vedeți lângă el, nu-i

altul decât vestitul Volker din Alzei, care îl întrece până și pe Hagen în

vârtute.

Auzind cele spuse de Kriemhilda, hunii își mai adunară vreo patru sute de

ajutoare și făcură roată în jurul măriei sale, așteptându-i nerăbdători

poruncile.

— Mai zăboviți puțin, voi ageri viteji! Aș vrea să-mi pun coroana și să vă

petrec eu însămi până la dușmanii mei, ca să schimb mai întâi câteva vorbe

cu ei… După aceea puțin îmi pasă ce le veți face. Oricum, nădăjduiesc că

moale nu le va fi!

Din locul lor, Hagen și Volker priveau întărâtați la toate câte li se

pregăteau.

— De când sunt pe lume, spuse Volker, încă nu mi-a fost dat să văd o

crăiasă cu atâta amar de oștire după ea! Au, pe cine vor dânșii să lovească,

pe mine sau pe tine, prietene Hagen?

— Pe mine! răspunse Hagen întunecat. Parcă satana m-a îmboldit să

purced în această călătorie! Acum, spune-mi, rogu-te, prietene Volker, dacă

99

trepădușii Kriemhildei se vor astruca asupră-mi, așa cum văd că au de gând,

mă vei ajuta ca să-i spârcuim cât mai bine?

— Sunt gata s-o fac chiar dacă ar veni asupra noastră Attila însuși în

fruntea tuturor oștenilor săi!

— Dumnezeu să te răsplătească, nobile Volker, îi spuse Hagen plin de

recunoștință. Făgăduind că vei lupta alături de mine, nu mai am nicio

teamă… Să poftească vrăjmașii noștri, dacă le dă mâna acum!

— Cu toate acestea, prietene Hagen, câtă vreme nu știm ce are de gând

crăiasa, socot că n-ar fi rău să ne sculăm în picioare când va trece pe lângă

noi. Ca stăpână a țării i se cuvine această cinste, iar noi înșine nu avem nimic

de pierdut…

— Nu! răspunse răspicat Hagen. Oricine ar fi în stare să creadă atunci că

de frică am făcut-o! Rogu-te, Volker, dacă mă iubești, să nu te clintești de la

locul tău! Nu e firesc să-i cinstim pe acei ce ne doresc moartea!

Zicând acestea, Hagen își strânse bine cingătoarea, trăgându-și paloșul

strălucitor cât mai la îndemână.

Apropiindu-se de ei, Kriemhilda își dădu numaidecât seama că paloșul de

la cingătoarea lui Hagen nu-i altul decât vestitul Balmung al răposatului

Siegfried. Aducerile-aminte tulburară din nou sufletul crăiesei, iar plânsul o

podidi din iznoavă. Oprindu-se în fața celor doi burgunzi, care, într-adevăr,

nici nu se clintiră din loc, răzbunătoarea crăiasă grăi:

— Spune, Hagen, au cine te-a poftit în această țară și cum de-ai cutezat să

vii întracoace, după toate câte mi le-ai făcut?

— Pe mine nu m-a poftit nimeni, îi întoarse Hagen vorba, dar au fost

poftiți stăpânii mei, pe care sunt dator să-i slujesc cu credință oriunde și

oricând…

— Mai spune-mi, credinciosule Hagen, nu cumva ți-ai slujit cu atâta râvnă

stăpânii, încât, de dragul lor, mi l-ai ucis pe Siegfried, bunul și neuitatul meu

soț?

— Să nu mai lungim vorba de-a surda! răspunse îndesat Hagen. Da, eu lam ucis pe Siegfried pentru că tu, soața lui, ai batjocorit-o pe frumoasa

Brunhilda, soața stăpânului meu! Nu-mi tăgăduiesc în niciun fel vina și sunt

gata oricând să-mi primesc osânda, fie din mână muierească, fie din mână

bărbătească!

— Ați auzit, aprigii mei viteji? strigă triumfătoare Kriemhilda către liota

hunilor; ticălosul și-a recunoscut fapta! Eu numai atâta am vrut să auziți

chiar din gura lui!… De aici încolo știți ce aveți de făcut!

Dar aprigii viteji se uitară șovăitori unii la alții și nu cutezară să ridice

armele împotriva celor doi eroi.

100

— La ce bună răsplata crăiesei – spuse unul dintre huni – dacă o dată cu

potrivnicii noștri, ne vom pierde și noi viața în luptă cu ei?…

Iar altul adăugă:

— Și eu chitesc așijderea! Oricât aur mi-ar dărui crăiasa – chiar și un turn

întreg – tot nu aș cuteza să lupt cu acest cântăreț nemaipomenit de voinic!

Cât despre Hagen, ce să vă mai spun? Eu însumi l-am văzut luptând în

douăzeci și două de războaie – pe vremea când era în slujba lui Attila – și,

credeți-mă, nu puține soațe au rămas cernite de pe urma lui! Dau sfat să ne

lăsăm păgubași de darurile crăiesei, ca să nu ne fie altminteri căința

zadarnică!

Auzind acestea, hunii întoarseră spatele celor doi burgunzi, răzlețindu-se

care-ncotro. Și de data aceasta uneltirile Kriemhildei dădură greș, dar

înverșunata crăiasă se oțărî și mai rău, stăruind de iznoavă în urzeala

răzbunării sale.

Hagen și Volker plecară grăbiți către stăpânii lor, pe care îi găsiră în

curtea cea mare, așteptând îngrijorați să fie poftiți de Attila în palat…

Văzând această umilință Volker strigă cu glas răsunător:

— Dar cât vă mai rabdă inima să așteptați aici bunăvoința lui Attila?

Intrați în palat și cercați să aflați chiar din gura măriei sale ce are de gând cu

noi!

Atunci Dietrich din Berna îl luă de braț pe Gunther, Imfried din Thuringia

– pe Gernot, iar Rüdiger din Bechlaren pe ginerele său, Geiselher, intrând cu

toții în palat. Oricum s-ar fi întovărășit vitejii doi câte doi, Volker și Hagen

rămaseră mereu împreună, bizuindu-se nestrămutat unul în celălalt!

Când ajunseră burgunzii în sala cea mare a tronului, mărețul Attila se

ridică numaidecât din jeț, urându-le tuturor bun venit, așa cum cerea,

altminteri, străbuna datină a ospeției. Își pofti musafirii la masă, poruncind

slujitorilor să aducă deîndată bucate gustoase și vinațuri înmiresmate.

— Trebuie să mărturisesc – grăi Attila – că mare bucurie ne-ați făcut, mie

și crăiesei mele, venind aici, la curtea noastră.

Spunând aceasta, craiul nu se prefăcea de loc, încredințat fiind că tot așa

gândea și soața lui. Pasă-mi-te, încă nu oblicise măria sa nimic din toate câte

se puneau la cale…

Bucatele veneau rând pe rând, vinațurile curgeau gârlă, iar vremea se

prelinse pe nesimțite până către miezul nopții.

Istoviți de drum și de toate hărțuielile de peste zi, burgunzii cerură

încuviințarea gazdei ca să se retragă la odihnă.

— Mâine vom veni din nou – spuse Gunther – dacă măria voastră ne va

pofti de iznoavă…

101

Binevoitor, craiul Attila îngădui oaspeților săi să plece la culcare, ceea ce

aceștia făcură deîndată.

Dar tocmai când ieșeau pe poarta palatului, hunii se buluciră din toate

părțile către ei, cercetându-le chipurile cu ochii lor pieziși.

— Pieriți din calea noastră! se răsti Volker la ei – altminteri s-ar putea să

vă însemnăm cu niscaiva potricale pe la grumaz! Vă socotiți voi viteji,

asemenea nouă, dar băgați de seamă că nu toți vitejii sunt la fel!

— Cântărețul nostru vă dă un sfat bun! strigă și Hagen către ei. Cărați-vă

pe la casele voastre și lăsați-ne în bună pace acum, că suntem osteniți de

drum! Mai aveți vreme și mâine pentru astfel de vitejii, trepăduși ai

Kriemhildei!

Hărțuindu-se din mers unii cu alții, burgunzii intrară până la urmă în

adăpostul anume pregătit pentru ei, unde găsiră paturi moi și încăpătoare,

cu așternuturi curate și îmbietoare la odihnă…

— Vai de somnul pe care-l vom dormi aici! spuse Geiselher îngrijorat.

Cred că ura surorii noastre este atât de mare, încât în noaptea aceasta nu ne

va cruța pe niciunul din noi!

— Liniștiți-vă, mărite Geiselher! grăi Hagen. Eu însumi voi face de strajă

peste noapte, drept care nădăjduiesc să nu vi se cășuneze nicio sminteală cât

veți dormi!

— Ca somnul să vă fie cât mai tihnit, spuse Volker, voi sta și eu de strajă

alături de Hagen… Îmi îngăduiți, cavalere?

— Cerul să te răsplătească pentru buna ta credință, prea iubitule Volker!

îi răspunse Hagen.

Cu dreaptă recunoștință, burgunzii mulțumiră celor doi eroi pentru grija

și credința lor, după care se astrucară sub oghealuri, adormind liniștiți în

ghiersul cel dulce sunător al lăutei lui Volker.

Schimbând apoi scripca și arcușul cu pavăza și spada, Volker se așeză de

strajă lângă Hagen, la ușa de la intrare în sălașul lor. Și unul și altul scrutau

cu ochii fulgerători întunericul, ciulind urechile ori de câte ori vreun zgomot

tulbura liniștea nopții… Deodată, Volker zări prin beznă pâlpâiri de coifuri!

— Privește, Hagen, șușoti cântărețul, oamenii Kriemhildei se îndreaptă

către noi! Socot că vor să ne împresoare…

— Să poftească – spuse Hagen – că avem noi grijă de coifurile lor!

Tot atunci, unul dintre huni, zărindu-i pe cei doi străjeri, le spuse alor săi:

— Trebuie să dăm îndărăt! Porunca stăpânei noastre nu poate fi

împlinită… Hagen și Volker fac de strajă la ușă!

Auzindu-i vorbele, Volker își sări din răbdări:

— Îngăduie, Hagen, să-i spârcui puțin cu paloșul din urmă!

102

— Nu! răspunse cavalerul. Dacă ne luăm după ei, rămân prietenii noștri

fără pază și cum dânșii dorm, prea lesne le-ar fi hunilor să-i hăcuie prin

somn!

— Îngăduie măcar să strig după ei, ca să se știe că le-am oblicit

gândurile… Hei, voi semeților, unde vă grăbiți atât de înarmați? Nu cumva

umblați după tâlhării? Nemernice slugi ale crăiesei voastre!

Dar hunii tăceau chitic, ceea ce îl făcu pe Volker să se mânie și mai rău:

— Să vă ia dracul pe toți! strigă el. Ați vrut să ne ucideți mișelește, prin

somn! Halal eroi! Ptiu!

Primind vestea că și de data aceasta uneltirile sale au fost zădărnicite,

Kriemhilda nu-și mai află astâmpărul de năduf. Începu să se frământe și mai

abitir, punând la cale noi planuri de răzbunare.

Ura pe care o agonisise în sufletul său era atât de înverșunată, încât nu-i

îngăduia să se ostoiască nici zi, nici noapte!…

103

A DOUĂZECI ȘI TREIA ÎNTÂMPLARE

Cum l-a ucis Dankwart pe Blödel

O dată cu ivirea zorilor, clopotele domului din Etzelnburg începură să

bată prelung. Hagen intră în sălașul stăpânilor săi și – trezindu-i din somn –

le făcu întrebare dacă nu poftesc cumva să ia parte la slujba de utrenie.

Odihniți cum erau, burgunzii se arătară bucuroși de întrebare, drept care

începură a se găti numaidecât cu cele mai pompoase veșminte și podoabe…

Privindu-i, Hagen le spuse oțărât:

— Nu de veșmintele acestea vom avea azi trebuință. Lăsați clopurile de

catifea și struniți-vă sub bărbii coifurile oțelite! Cămășile de mătase

schimbați-le cu zalele, iar mantiile făloase cu scuturile tari și late! Așijderea,

în loc să puneți mâna pe sfintele rozarii, apucați mai bine paloșele! Socot că

vor fi de mai mare ajutor…

Schimbându-și veșmintele după aceste cinstite povețe, burgunzii plecară

la utrenie.

Volker și Hagen se așezară în ușa bisericii, hotărând să ațină calea

crăiesei și să-i facă tot felul de șicane.

Nu după multă vreme, iată că se ivi într-adevăr perechea crăiască.

Mărețul Attila mergea înainte, însoțit de alaiul căpitanilor huni, iar crăiasa

Kriemhilda venea din urmă împreună cu doamnele și jupânițele sale.

Când îi văzu Attila pe burgunzi, înarmați și înzăuați ca pentru luptă, le

făcu mirată întrebare:

— Dar ce s-a întâmplat, dragi prieteni? De ce ați venit înarmați la

catedrală? Are cineva de gând să se ridice cu pricină asupra voastră?

— Nu, mărite rigă, răspunse vicleanul Hagen… Așa e datina la noi: când

mergem în ospeție, primele trei zile numai înarmați le petrecem!

Attila ridică a mirare din umeri, intrând nedumerit în catedrală. Cum

venea din urma sa, Kriemhilda auzise prea bine mincinoasa lămurire ticluită

de Hagen, dar nu avu curaj să-l dea în vileag față de rigă, pentru că ea însăși

se simțea cu musca pe căciulă… De aceea, când trecu pe lângă Volker și

Hagen, privirile sale scăpărau de ură, dar nu le aruncă nicio vorbă măcar. În

schimb, cei doi burgunzi îi aținură batjocoritori calea, îmbrâncind-o și

înghesuind-o chiar în pragul sfintei catedrale.

104

Văzând una ca asta, hunii se gurguțară mânioși, dar nu avură destulă

încumetare ca să pună mâna pe paloșe. Teama de mânia lui Attila fiind

întotdeauna mai tare decât semeția lor, totul se opri deocamdată aici…

După ce se isprăvi utrenia, însă, toți cavalerii se adunară în curtea cea

mare a palatului, unde viteazul Volker începu a-i îmboldi să purceadă

turnirul, după datina din țara sa de baștină.

Craiul Attila și crăiasa Kriemhilda se urcară într-un pridvor, așteptând

nerăbdători să înceapă întrecerile cavalerești.

În vreme ce burgunzii se strânseră roată în jurul lui Volker, vreo șase sute

dintre păloșarii lui Dietrich se înfățișară ca să lupte cu ei, dar stăpânul lor nu

le dădu îngăduință. Se chitea Dietrich să-și cruțe oamenii, de care,

neîndoielnic, va avea nevoie mai târziu…

Urmară apoi la rând cei cinci sute de scutieri din Bechlaren, care,

așijderea, ar fi poftit să se întreacă din tăria armelor cu burgunzii, dar nici

stăpânul acestora – marcgraful Rüdiger – nu îngădui lupta.

Abia când intrară în curte thuringienii și danezii, se porni cu-adevărat

turnirul și prinseră a zbura, în sfârșit, așchii din lănci și din scuturi.

Ispitiți de frumusețea întrecerilor, dar și de laudele aduse celor mai

destoinici cavaleri, Imfried și Hawart se aruncară fără habar în iureșul

luptelor, mânuind ca nimeni alții lăncile, paloșele și scuturile!

După cum era și de așteptat, nici Blödel nu a izbutit să stea multă vreme

de o parte. Împreună cu cei trei mii de oșteni ai săi, toți călări și înarmați,

semețul frate al craiului Attila făcu să se zguduie pământul din temelii sub

tropotul cailor și loviturilor armelor. După el, mai intrară în luptă Schrutan

și Gibeke Hombog și Ramung, puternicii vasali ai măritului Attila, dar din

câți cavaleri luptau acolo, tot burgunzii se vădeau a fi cei mai iscusiți, spre

năduful crăiesei Kriemhilda, care le dorea din adâncul rărunchilor moartea.

De la o vreme, potrivnicii vitejilor de la Rin începură să dea istoviți

îndărăt. Atunci, Volker, cântărețul, începu să strige cât îl ținea gura:

— Sunt prea fricoși acești huni, ca să ni se poată împotrivi nouă, și dacă

nu s-au încumetat s-o facă acum, prilej mai bun ca acesta socot că nu vor mai

avea altcând!

Dar nici nu isprăvi bine vorba, că unul dintre huni se și proțăpi dinaintea

lui, vrând să se grozăvească în ochii jupâniței sale, care îl privea de la o

fereastră a palatului… Semețul erou era atât de împopoțonat, încât aducea

mai curând a mireasă decât a luptător, ceea ce stârni hazul tuturor!

— Ce să fac cu muieraticul acesta? întrebă Volker disprețuitor. Dacă nu

piere mai iute din fața mea, îi trag o chelfăneală soră cu moartea! Chit că se

va bosumfla de iznoavă crăiasa Kriemhilda!…

105

— Să nu faci una ca asta! îi spuse Gunther. Lasă-i pe huni să purceadă

primii gâlceava!

— Ba, nu! se împotrivi Hagen; trebuie să ațâțăm cât mai grabnic

încăierarea! Socot că nu e rău să băgăm puțin groaza în gazdele noastre!

Volker nu mai stătu mult pe gânduri. Își îmboldi zdravăn roibul și dintrun singur iureș trecu năpraznic cu lancea prin scutul și prin zorzoanele

zevzecului hun, făcându-i harcea-parcea măruntaiele!

Craii văzură totul din pridvorul lor, iar doamnele și, jupânițele prinseră a

lăcrima îndurerate, jelindu-l pe nesăbuitul erou, care, după cum se făcu

numaidecât arătare, nobil marcgraf era, nu un răcan oarecare, de rând!

Apucând năpristan paloșele și scuturile, hunii începură să-l împresoare

pe Volker, hotărâți să răzbune cu moartea uciderea maregrafului lor.

Văzându-i, Attila alergă îndată în mijlocul gloatei, strigând cu voce

tunătoare:

— Dacă veți cășuna vreo sminteală, cât de mică, acestor oaspeți ai mei, vă

spânzur pe toți! Viteazul cântăreț nu-i vinovat de moartea marcgrafului

nostru! Soarta însăși l-a împins în lancea acestuia…

Hunii se răzlețiră cât ai clipi, ducându-și grăbiți caii de dârlogi. Măritul

Attila îi pofti pe craii burgunzi și pe cei mai de seamă dintre sfetnicii lor în

palatul cel mare crăiesc, unde porunci să se orânduiască ospățul. Într-un alt

palat, mai mic, din cealaltă parte a curții, se întinse masa pentru grosul

cavalerilor de la Rin, în fruntea cărora Dankwart se afla.

Până să se așeze mesenii și până să se aducă bucatele, doamna

Kriemhilda, îmboldită de aceleași înverșunate porniri, se duse degrabă la

Blödel, rugându-l s-o ajute ca să-și răzbune suferințele și umilințele! Îi

făgădui pentru aceasta întinsele ținuturi pe care le stăpânise cândva

Nudung, feciorul marcgrafului lui Rüdiger și al doamnei Gotelinda.

Blödel însă nu se putea hotărî s-o ajute.

— Mi-e teamă de mânia fratelui meu, atotputernicul rigă Attila! dădu el

răspuns. Știți bine că nu m-ar cruța nici măcar pe mine, dacă aș cuteza să

ridic paloșul asupra oaspeților săi!

— Rogu-te, cumnate Blödel, nu mă lăsa cu dușmanii în casă, fără putință

de a-i pedepsi! Ajută-mă să răzbun moartea soțului meu, că pe lângă

bogatele olaturi ale lui Nudung, ți-o mai făgăduiesc și pe frumoasa lui

văduvă, dimpreună cu tot aurul și argintul din visteria mea!

Auzind Blödel câte avuții ar putea să dobândească de la crăiasă, dar mai

ales gândindu-se la ispititoarea văduvă a lui Nudung, pe care de multă

vreme o iubea fără nicio nădejde, se lăsă înduplecat.

— Facă-se voia voastră, mărită doamnă! spuse hunul. Duceți-vă acum la

ospățul crăiesc și lăsați totul în seama mea! Îi voi spârcui mai întâi pe

106

oamenii lui Dankwart, care petrec nestingheriți în palatul de-alături și dacă

Hagen, auzind tărăboiul, va cuteza să vină în ajutorul frățâne-su, îl voi cetlui

burduf și plocon ți-l aduc, mărinimoasă crăiasă! Numai să nu vă uitați

făgăduiala…

— Nicidecum! răspunse Kriemhilda.

— Încingeți paloșele! porunci Blödel războinicilor săi. Trebuie să-i

hăcuim pe vrăjmașii crăiesei noastre! Aceasta este voința măriei sale!

Văzând că Blödel a și trecut la fapte, Kriemhilda se întoarse la ospăț,

strecurându-se cătinel la masă, lângă Attila.

Stăpânită hojma de obidă și pusă tare pe harțag, ea porunci să i se aducă

feciorul la ospăț.

Patru slujitori împliniră numaidecât porunca, aducându-l pe micuțul

Ortlieb și așezându-l de-a dreapta craiului, chiar în fața morocănosului

Hagen.

Când își văzu Attila odrasla, începu s-o drăgălească, arătând-o cu mândrie

cumnaților săi.

— Priviți, prieteni ai mei, spuse riga, acesta este fiul meu și al surorii

voastre! Socot, după neamul din care se trage, că va fi un bărbat puternic,

bogat, nobil și viteaz, în deplină stare a cârmui cele douăsprezece țări pe

care i le-am hărăzit moștenire…

— Numai dacă va apuca să trăiască până atunci, spuse Hagen… Că prea

becisnic ni se înfățișează mititelul! După socotința mea, nu cred că voi avea

vreodată prilej de-nchinăciune la curtea craiului Ortlieb…

Cele spuse de Hagen săgetară adânc inima lui Attila. Măria sa îl fulgeră

din priviri pe semețul erou, fără a da însă și răspunsul cuvenit acestei

scârbavnice cutezanțe. Stăpânindu-și mânia, craiul amuți de indignare, iar o

dată cu aceasta, o tăcere grea se așternu asupra întregului ospăț…

Între timp, Blödel nu-și irosi de loc vremea în ședere… Dimpreună cu o

mie de războinici, strașnic înarmați și împăloșați, năvăli peste burgunzii

care ospătau în celălalt palat.

Dankwart, văzându-i, tresări, dar nu-și pierdu nicio clipă cumpătul.

Dimpotrivă, îi spuse prietenește lui Blödel:

— Bine-ați venit la ospățul nostru, mărite domn! Am vrea să știm, dacă nu

vă este cu bănat, ce vești mai osebite vom primi o dată cu venirea voastră

aici?

— Venirea noastră aici, spuse hunul, înseamnă pieirea ta și a tuturor

acelora care se vor încumeta să te apere! Uciderea lui Siegfried trebuie

răzbunată cu sânge!

— Dar spune-mi, Blödel – doamne, cu ce sunt eu vinovat de moartea lui

Siegfried? întrebă Dankwart. Nu eram decât un biet plod pe vremea când

107

vestitul cavaler și-a găsit năprasnicul sfârșit. Kriemhilda, care te-a pus la

cale să ridici paloșul răzbunării asupra noastră, nu ți-a mărturisit acest

lucru?

— Puțin îmi pasă dacă tu l-ai ucis pe Siegfried, sau prietenii și rudele

tale… Pentru mine-i tot una și pentru tine așijderea! Paloșul meu oricum nu

te va cruța!

Oblicind cugetarea cea anapoda a hunului și pricepând că nu mai are

încotro, Dankwart sări năpristan de la masă, trase iute paloșul din teacă și

dintr-o singură fulgerătură oțelită îl descăpățână pe vrăjmaș, rostogolindu-i

glavanul, cu coif cu tot, printre picioarele cinstiților conmeseni…

— Poftim, mărite Blödel, strigă agerul cavaler, acesta ți-i ploconul de

nuntă pentru văduva lui Nudung! Iar mâine dacă i se va găsi acestei

frumoase doamne un alt mire, tot la mine să poftească după plocon!

Cu o sălbatică îndârjire, hunii ridicară paloșele și se astrucară asupra

burgunzilor.

— Aveți grijă de viețile voastre! glăsui tunător puternicul Dankwart.

Ospățul la care ne-a poftit Kriemhilda abia acum începe!

Cei ce nu aveau paloșe asupra lor, puseră mâna pe jețuri, pe taburete și pe

lătunoaiele băncilor, învârtindu-le cu osârdie printre coifurile cucuiete ale

hunilor, într-o încăierare pe viață și pe moarte. În cele din urmă, luptând cu

atâta îndârjire, burgunzii izbutiră să-i scoată afară pe huni, dar trebuie să

facem arătare că nu ieșiră decât acei care puteau să se mai țină pe picioare,

că ceilalți – peste cinci sute – rămaseră totuși înăuntru cu scăfârliile

dezbârnate și coifurile scofâlcite, cu rărunchii sfârtecați și fără pic de suflare,

pentru că își dăduseră duhul cu totul…

Vestea acestui cumplit măcel se lăți iute la curtea lui Attila, drept care,

până să apuce Dankwart să-și cheme ajutoarele, o hoardă de două mii de

huni se și strânse hăuind în jurul burgunzilor, năpustindu-se de iznoavă

asupra lor.

Căzând unul câte unul, vitejii lui Dankwart pieriră cu toții atunci, lăsânduși stăpânul de izbeliște sub amenințarea atâtor paloșe necruțătoare! Dar

cutezătorul burgund nu se dădu nicidecum biruit. Croindu-și drum către

ușă, printre șpăngile și strămurările potrivnicilor, el începu să strige cu glas

înfricoșător:

— Hei, n-a mai rămas în viață niciun burgund care să-l poată chema aici

pe fratele meu Hagen?

— Nu, răspunseră în batjocură hunii, hărțuindu-l și mai abitir… Tu însuți

vei fi propriul tău sol și îți vei împlini solia când te vom arunca mort la

picioarele lui Hagen! Numai așa îi vei putea spune tot ce ai de spus!

108

— Feriți-vă din calea mea! zbieră deznădăjduit eroul. Voi împlini eu

însumi solia, dar viu, nu mort!

Adunându-și toată vlaga, Dankwart prinse iar a învârti paloșul cu o mânie

înspăimântătoare. Înfricoșați, hunii se traseră la o parte și repeziră atât de

multe sulițe în scutul cavalerului, încât, din pricina greutății lor, baierele

pavezei plesniră, lăsându-l pe burgund fără nicio apărare în fața

potrivnicilor săi.

Hunii rânjiră bucuroși, socotind că de acum încolo nu le mai poate scăpa

vânatul… Ci, Dankwart se năpusti deodată ca un mistreț printre ei, izbutind

să-i zăpăcească și să ajungă, până la urmă în palatul lui Attila, unde hăitașii

săi nu se mai încumetară să intre…

109

A DOUĂZECI ȘI PATRA ÎNTÂMPLARE

Cum i-au hăcuit burgunzii pe huni

Năclăit de sânge din cap până-n picioare, Dankwart ajunse în sala cea

mare a ospățului crăiesc strigând atât de puternic, încât dârdâiră ferestrele:

— Stai și petreci în tihnă, frate Hagen, iar eu îți adăst ajutorul în iureșul

morții! Vă dau știre, prieteni burgunzi, că toți vitejii mei au fost uciși!

Niciunul nu mai trăiește!

— Cine s-a încumetat a săvârși una ca asta? întrebă Hagen,

cutremurându-se.

— Blödel dimpreună cu hunii lui! răspunse Dankwart. Dar a plătit-o

scump, mișelul! Eu însumi i-am retezat grumazul, prăvălindu-i căpățâna la

picioare!

— A avut parte de-o moarte plină de cinste, dacă l-a descăpățânat un

cavaler atât de nobil ca tine, lămuri Hagen… Frumoasele doamne n-ar avea

prin urmare temei că să-l jelească! Dar mărturisește, frate dragă, de ce ești

atât de însângerat? Cine te-a tăiat și pe unde se află făptașul? Spune, că nici

Talpa iadului nu l-ar mai scoate viu din mâinile mele!

— Nu m-a tăiat nimeni; sunt teafăr precum vezi! făcu arătare viteazul.

Sângele de pe veșmintele mele e la fel cu cel de pe spada mea… E sânge de

hun! Câți am tăiat, drept să-ți spun, nici eu nu mai știu.

— Dacă ești într-adevăr teafăr, grăi Hagen, rogu-te, frate Dankwart,

proțăpește-te zdravăn în ușa de colo și păzește-o atât de bine, încât niciunul

din hunii care mișună în această sală măreață să nu mai poată călca dincolo

de prag! Cât despre celelalte, lasă-le pe toate în grija mea și a ortacilor mei!

Înțelegându-se apoi și cu stăpânii săi, Hagen grăi:

— De vreme ce răzbunarea Kriemhildei se vădește a fi necruțătoare, dau

sfat, viteji de la Rin, să cinstim cum se cuvine vinul măriei sale și să-l plătim,

așijderea, la prețul care i se cade!…

Rostindu-și ciudatul îndemn, ochii întunecați ai burgundului se opriră

amenințători asupra odraslei crăiești, care tocmai scâncea neputincioasă la

capătul celălalt al mesei, în brațele Kriemhildei…

Ducându-se țintă-ntracolo, Hagen trase iute paloșul de la șold și până să

bage de seamă cei din jur, capul micuțului Ortlieb se și prăvăli retezat în

poalele mamei sale… Cu aceeași iuțeală îl descăpățână apoi pe logofătul din

110

spatele crăiesei, căruia îi era încredințată privigherea coconașului și care

tocmai ridicase paloșul ca să-l pedepsească pe pruncucigaș…

Dar temutul cavaler din Tronje nu se răcori numai cu atât! Până să se

dumirească hunii ce și cum se petrece sub ochii lor, el se repezi asupra lui

Werbel, vestitul lăutar al măriei sale, retezându-i într-o clipită brațul drept,

care îi căzu nemișcat pe diblă…

— Ca să nu uiți, lăutarule, vicleana solie pe care ne-ai adus-o la Rin!

lămuri Hagen numaidecât.

Vaietele scripcarului sfâșiară sala de la un capăt la altul. Hunii se dumiriră

îndată că nu-i de șuguit cu burgunzii. Trăgând șpăngile de la cingători, ei îl

împresurară pe Hagen mai întâi, dar eroul făcu proașca prin grumazurile lor,

învârtind șuerătorul Balmung. Sări atunci de la masă aprigul Volker, croind

poteci prin năboiul hunilor pentru a veni în ajutorul prietenului tot mai

strâmtorat de vrăjmași. Măiestru arcuș oțelit, paloșul cântărețului isca

numai ghiersul pierzaniei pe unde-și petrecea lama cea ager ascuțită… O

dată cu iscusitul lăutar, se ridicară de la masă și măriții crai ai Burgundiei,

cercând mai întâi să potolească încăierarea cu vorbe de dojană și împăciuire,

dar Volker și Hagen nu mai puteau fi domoliți de nimeni! Neavând încotro,

măriile lor lăsară îndată vorbele de clacă și apucară zdravăn paloșele,

pentru că, după câte băgară de seamă, hunii nu aveau de gând să le facă

temenele… Hei, și să mi-l fi văzut atunci pe Gunther cât de bine se pricepea

să spintece potrivnicii cu tot cu platoșele lor strălucitoare, iar Gernot,

puternicul său frate, nici că se putea să găsească prilej mai potrivit pentru a

încerca agerimea paloșului primit în dar de la Rüdiger… Urmând pilda

frățânilor săi mai mari, mezinul Geiselher nu stătu nici el cu mâinile în sân.

Sprinten și mlădios cum era, prinse a spârcui hunimea de la un capăt la altul

al sălii, ținând tot marginile, ca nu cumva să-l tragă vârtejul la mijloc, acolo

unde clocotea adevărata bulboană a morții.

Trebuie să mărturisim, însă, că oricât de bine luptau cei trei crai, în ce

privește vitejia tot nu putea să-l întreacă pe vajnicul Volker!… De jurîmprejurul acestui luptător, hunii cădeau fulgerător, înroșind podelele,

pereții și mesele cu sângele lor încins, dar nici nu se lăsau păgubași!… Mulți

cum erau într-una cădeau, ci peste stârvurile lor hojma alții se iscau! Vaierile

și scrâșnetele, răcnetele și vuietul luptei zgâlțâiau palatul din temelii și

umpleau de larmă toată curtea crăiască…

Auzind înfricoșătorul vacarm, hunii cei de-afară, care mișunau cu miile, ar

fi vrut să se astruce întru ajutorul celor dinăuntru, dar găsiră bun plocon la

ușa palatului… Nebiruitul Dankwart nu îngăduia nimănui nici să intre, nici

să iasă! De la o vreme, însă, viteazul nostru nici nu mai știa cum să se

111

împartă. Cei de-afară dădeau să năboaie înăuntru, cei dinăuntru năzuiau a

buluci în afară, iar menirea lui acolo era să-i stăvilească și pe unii și pe alții!

Văzând încurcătura, Hagen îl rugă numaidecât pe Volker să dea ajutor

celui strâmtorat:

— Sări năpristan, prietene Volker, că-mi taie vrăjmașii fratele!

— Fii fără grijă, prietene Hagen, că tot acum sunt lângă el!

Spintecând bulucul hunilor cu năprasnicul cântec al lăutei sale oțelite,

Volker ajunse pe dată lângă Dankwart.

— Treci dincolo de prag – îi spuse el – și îngrijește-te numai de cei deafară! Pe cei dinăuntru lasă-i în seama mea!

Rânduită cu atâta chibzuială, abia acum începu să meargă treaba ca pe

roate… Paloșele scăpărau în mâinile vânjoase ale celor doi viteji, hârbuind

coifurile păgânilor, care, nu arareori, se rostogoleau pe sub mese cu tot cu

scăfârliile hunilor în ele…

Hagen, văzând cât de bine este păzită ușa, lăsă la o parte scutul și prinse

Balmungul cu amândouă mâinile. Nu mai putea să i se împotrivească nimeni

de-acum. Când lovea, armurile hunilor se desferecau pe loc, zornăind și

lăsând să pătrundă paloșul până-n adâncul măruntaielor!

Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, craiul Attila și crăiasa Kriemhilda

priveau înspăimântați cum le piereau cei mai dragi prieteni și cei mai

cutezători viteji. Tremurând, Kriemhilda se ghemui într-un ungher, la

picioarele lui Dietrich din Berna și începu să-l roage umilită:

— Ajută-mă, nobile cavaler, nu mă lăsa pradă morții! Hagen mă va ucide

negreșit, dacă-mi va dibui cotlonul! Scoate-ne, rogu-te, din Tartarul acesta,

pe mine și pe soțul meu!

— Dar cum să te ajut, mărită crăiasă, când eu însumi sunt îngrijorat de

soarta mea? grăi amelungul.

— Arată-ți puterea, viteazule Dietrich! îl îmboldea crăiasa de iznoavă.

Trage paloșul și scoate-ne repede afară, că altminteri aici ne vom da ultima

răsuflare!

— Cerca-voi să te ajut, nobilă doamnă, dar nu cred că paloșul este cel mai

potrivit pentru aceasta. Uneori vorbele pot face mult mai mult…

Grăind astfel, Dietrich din Berna sări în picioare pe o masă, ca să poată fi

văzut de toată lumea și strigă:

— Hei, Hagen, prea amară este băutura cu care ne adăpi tu astăzi!

Vocea lui răsună în sală ca vuietul unui corn de bivol. Auzindu-l, Gunther

se trase la o parte din încăierare și strigă la rându-i:

— Prieteni burgunzi, stăviliți-vă puțin războinica râvnă! Dietrich vrea să

ne spună ceva!

112

Burgunzii lăsară paloșele-n jos, ferindu-se într-un capăt al sălii. Hunii

făcură la fel, ferindu-se în celălalt capăt.

— Vorbește, prea-nobile Dietrich! îl îndemnă Gunther. Și să știi că ne-ar

părea rău să aflăm că vreunul dintre vitejii noștri ți-ar fi pricinuit vreo

vătămare!

— Nu! răspunse Dietrich. Oamenii voștri nu mi-au adus niciun fel de

vătămare. Cu toate acestea, rogu-vă, mărite crai, să ne îngăduiți, mie și

prietenilor mei, a ieși din această sală!

— Aveți încuviințarea mea, răspunse craiul. Puteți ieși în bună pace! Din

partea voastră nu ni s-a tras nicio sminteală… Cât despre huni, ei să mai stea

pe loc! Încă n-am încheiat toate socotelile cu dânșii…

Mulțumind pentru îngăduință, Dietrich sări jos de pe masă, își petrecu un

braț pe după umerii Kriemhildei, iar cu celălalt îl luă de mână pe Attila și

ieșiră tustrei nevătămați din sală. După dânșii ieșiră și cei șase sute de

amelungi aflători în slujba cavalerului de la Berna, bucuroși cu toții că au

scăpat teferi de-acolo… Dar iată că printre berneni, încercară să se strecoare

peste prag și vreo câțiva huni. Volker îi oblici numaidecât și îi otânji atât de

puternic cu paloșul, încât ajunseră afară numai căpățânile lor, rostogolinduse pe scări până la picioarele lui Attila.

Atunci craiul, întorcându-și privirile către ușă, spuse:

— Vai mie, ce fel de oaspeți mi-am adus pe cap! Este unul printre ei care-i

mai rău decât un mistreț încolțit… Volker i se spune și, cică, ar mai fi și

cântăreț pe deasupra! De data aceasta, însă, năprasnic cântec ne-a mai

cântat! Ghiersurile lui mi-au ucis pe cei mai buni prieteni, pe cei mai

credincioși viteji… Și nu pricep de ce-a făcut toate acestea! Au, cu ce-am

greșit eu față de oaspeții mei?

În vreme ce riga se căina pe-afară, marcgraful Rüdiger ceru așijderea

încuviințare de la Gunther să părăsească și el sala, dimpreună cu toți

oamenii săi… Răspunsul se grăbi să i-l dea Geiselher:

— Plecați fără grijă! N-avem nimic cu voi! Prea bine ne-ați omenit când

am trecut prin olatul vostru, ca să năzuim acum a vă cășuna vreun neajuns!

Marcgraful părăsi tot atunci sala, dimpreună cu cei cinci sute de slujitori

din Bechlaren.

Cum nu mai rămăseseră decât huni înăuntru, burgunzii porniră de

iznoavă cinătuiala, dar de data aceasta nu se mai ostoiră până când nu-i

spârcuiră pe toți, până la unul!

113

A DOUĂZECI ȘI CINCEA ÎNTÂMPLARE

Cum pieri Iring dimpreună

cu toți danezii săi

Lehămătuiți de atâta vărsare de sânge, burgunzii lăsară paloșele din

mâini și se așezară pe scuturi ca să se odihnească…

— Nu vă dedați trândăviei! spuse Geiselher atunci. Trebuie să aruncăm

numaidecât stârvurile din sală, că dușmanii încă ne vor da de furcă, și după

socotința mea, nu ne va fi prea lesne să luptăm cu mortăciunile astea sub

picioare!

— Iată sfatul unui om cu scaun la cap! întări Hagen cele spuse de

Geiselher.

Și fără a mai zăbovi câtuși de puțin, burgunzii purceseră la treabă. Șapte

mii de leșuri zvârliră ei în fața palatului, sub privirile înspăimântate și

înlăcrimate ale hunilor de-afară. Printre cei aruncați erau destui care încă

nu-și dădură duhul de-a binelea și care cu puțină îngrijire s-ar fi putut

înzdrăveni. Dar nesinchisindu-se nimeni de soarta lor, ei piereau până la

urmă, fie din aruncătură, fie înăbușiți sub mormanele de morți care creșteau

peste dânșii…

Văzând una ca asta, lui Volker îi veni la îndemână să spună:

— M-am încredințat pe deplin acum că hunii sunt niște mișei și niște lași!

Priviți la ei, în loc să le sară-ntr-ajutor prietenilor vătămați, ei stau și cască

gura, bocind ca niște muieri! Ptiu! Halal viteji!

Atunci unul dintre marcgrafii hunilor, ca să dezmintă spusele lui Volker,

se apropie de o cimotie care mai sufla încă, îmbizuindu-se s-o ia în brațe și so ducă de-acolo. Tot atunci, însă, istețul cântăreț îi trimise pe-amândoi

deodată în lumea drepților, repezind cu putere sulița necruțătoare asupra

lor.

Afurisind și hăuind, liota hunilor fugi speriată la capătul celălalt al curții,

unde măria sa riga Attila ținea sfat cu sfetnicii săi.

Volker și Hagen găsiră că nu-i rău prilejul să mai petreacă puțin pe seama

chizmatarnicelor gazde:

— Hei, voi de colo, strigă Hagen, ați văzut ce bine știe a-și păzi pielea

Attila al vostru? De loc nu se încumetă să intre-n luptă, așa cum fac – de

pildă – măreții noștri stăpâni!

114

Auzindu-l, craiul hunilor nu izbuti să rabde netulburat batjocura… Apucă

repede un scut și dacă nu l-ar fi oprit Kriemhilda, cine știe ce s-ar fi

întâmplat!

— Ha, ha! se hlizi Hagen. Știți voi, hunilor, că măritul vostru rigă este

cimotie cu răposatul Siegfried? S-au înrudit amândoi prin aceeași soață,

numai că viteazul din Țara de Jos a avut norocul să se bucure primul de

harurile cinstitei voastre crăiese!… Ia spune-mi și mie, rigă becisnic ce ești,

cu ce temei te ridici împotriva mea și a stăpânilor mei?

La atâta de nerușinată batjocură, Kriemhilda se aprinse ca para focului:

— Cine îl va hăcui pe acest blestemat de burgund, strigă ea, și-mi va

aduce în dar căpățâna lui spurcată, îl voi răsplăti cu atâta aur, cât poate să

încapă în scutul cel mare al craiului meu! Pe lângă aur, eroul va mai primi,

așijderea, cetăți și olaturi atâtea câte va pofti!

— Nu știu ce plocoane mai așteptați, zăbavnicilor! îi luă Volker în

derâdere. Mie mi s-ar face lehamite de asemenea viteji, dacă aș fi în pielea

stăpânului vostru! Mâncați pâinea craiului de pomană, trântorilor!

Din cât puhoi de oștire era adunat acolo în curte, numai marcgraful Iring

din țara danezilor avu destulă încumetare ca să se ridice întru izbăvirea de

ocară a stăpânilor săi…

— Aduceți-mi armele și zalele! porunci el. Vreau să-l înfrunt pe Hagen!

Ocara adusă măriților noștri crai nu poate dăinui nerăzbunată!

— Te-aș sfătui să stai molcom, danezule! striga Hagen. Vor plânge hunii la

căpătâiul tău! Trimite-i mai bine pe ei întracoace, că mi-i poftă să-i dau de-o

berbeleacul pe scări!

— Ba, singur te voi înfrunta, Hagen, așa cât te crezi tu de nebiruit!

Înzăuat și înarmat, Iring porni cu pas hotărât către burgunzi. Hagen ieși

așijderea întru întâmpinarea potrivnicului. Dar, deodată, se auzi vocea

tunătoare a viteazului Volker:

— Fii cu băgare de seamă, Hagen! Cel ce se lăuda că te va înfrunta singur

este un mare mincinos… Privește, vine cu toată liota după el!

Ca să dea dovadă că nu a mințit, Iring se prosternă la picioarele

prietenilor și oștenilor săi, rugându-i stăruitor să rămână pe loc.

— Lăsați-mă singur! spunea el. Vreau să-mi cinstesc cuvântul, oricât de

înspăimântător ar fi Hagen!

În cele din urmă, oamenii săi se învoiră să-l lase singur. Iring ridică lancea

și porni furtună împotriva lui Hagen… Lupta se încinse fulgerător, iar curtea

se umplu de zarvă! Aruncând sulițele, unul asupra celuilalt, luptătorii se

adăpostiră după scuturi, dar ucigașele țepoaie le străpunseră năprasnic,

petrecându-și vârfurile oțelite până la zalele eroilor! Traseră apoi paloșele și

începură a le încrucișa cu o iscusință nemaipomenită. Hagen însă era peste

115

măsură de puternic, iar potrivnicul său nu izbutea să dobândească niciun

spor. Lăsându-se păgubaș a-l mai înfrunta, Iring se năpusti furios asupra lui

Volker, dar cântărețul îi slobozi o lovitură de paloș atâta de puternică, încât

scutul danezului sări din țâțâni, scofâlcindu-se și hâindu-se tot…

Zăpăcit de năprasnă și mânios pe propria-i neputință, Iring se repezi

atunci la Gunther, dar nici cu măria sa nu izbuti mare lucru! Lăsându-l și pe

acesta, el se aruncă apoi împotriva lui Gernot, care l-ar fi tăiat fără multă

vorbă dacă potrivnicul n-ar fi șters-o la timp și din calea paloșului său. În

cele din urmă, zărindu-l pe Geiselher și văzându-l mai tinerel, socoti că va

izbuti să-l răpună măcar pe el. Îndreptându-se amenințător către mezin,

danezul hăcui în calea lui vreo patru oșteni nibelungi care se ațineau să-i

taie drumul. Atunci mezinul, ieșindu-și din răbdări, îi spuse:

— Asta nu se iartă, Iring! O vei plăti chiar în clipa aceasta!…

Dintr-o singură lovitură, dar trasă cu multă îndârjire și cu mare meșteșug,

Geiselher îl culcă la picioarele sale pe danez, socotind că nu se va mai scula

de jos. Când colo, procletul nu era decât amețit, dar venindu-și ușurel în fire,

el tăcu mâlc și nu se clinti din loc ca să creadă burgunzii că a murit…

Deodată însă, când nimeni nu se mai uita la el, părelnicul mort sări de jos

cu paloșul în mână și îl păli atât de puternic pe Hagen, încât îl umplu de

sânge din cap până-n picioare…

— De data asta nu-mi mai scapi, blestematule! urlă burgundul

înfricoșător… Chiar dacă ți-ar sări într-ajutor însăși Talpa iadului!

Dar până să tragă Hagen paloșul, până să isprăvească vorba, Iring o

zbughi din loc, alergând cât îl țineau picioarele către ai săi.

Kriemhilda, care văzuse tot ce se întâmplase acolo, îl întâmpină

bucuroasă pe danez, blagoslovindu-l că a izbutit să-l umple de sânge pe

Hagen.

Viteazul din Tronje, însă, o făcu numaidecât să-și piardă mulțumirea:

— Nu te bucura prea tare, crăiaso! îi spuse el. Rana pricinuită mie de Iring

nu-i decât o biată zgârietură, care nu-ți poate fi de folos! Dar, spune-mi,

rogu-te, oare flecarul acesta al vostru ar cuteza să mai lupte vreodată cu

mine?

— Chiar acum! răspunse danezul întărâtat de vorbele batjocoritoare ale

burgundului.

Kriemhilda însăși îi aduse cutezătorului un scut nou, în locul celui hârbuit

de Volker, și îl îmboldi cu vorbe de îmbărbătare să mai încerce o dată…

Văzându-l că vine iar asupra sa, Hagen îl întâmpină tunând și fulgerând.

Scuturile răsunară de iznoavă, iar paloșele iscau scântei și pălălăi ori de câte

ori mușcau din ele. Cu o năprasnică lovitură de Balmung, cavalerul din

Tronje despică în două și pavăza și coiful potrivnicului, ajungând cu agerul

116

oțel până la glava sa. O dată cu fulgerătura, țâșni și sângele din rana cea

căscată a războinicului, năclăindu-i chipul și armurile. Năruit la pământ,

Iring își acoperi obrazul cu rămășița scutului, încercând deznădăjduit să se

apere, dar nimic nu-l mai putea izbăvi din ghearele morții. Zărind o lance

înfiptă pe aproape, Hagen o smulse îndată și o apăsă cu toată puterea în

țeasta muribundului, până când ieși cu fierul prin partea cealaltă,

priponindu-l bine în pământ…

Zdruncinați până-n adâncul rărunchilor de ticăloasa moarte a stăpânului

lor, danezii se astrucară asupra burgunzilor ca să-și ostoiască în sânge

cumplita durere și amarnica sete de răzbunare.

— Ademeniți-i întracoace! dădu sfat istețul Volker. Deschideți larg ușile și

răbdați-i până intră în sală! Pe urmă le facem de petrecanie!

Cu Imfried și Hawart în frunte, peste o mie de războinici năboiră în sala

cea mare a palatului, unde burgunzii, adăstându-i cu paloșele pregătite, îi

strâmtoră pe toți la mijloc, pornind iarăși căsăpeala…

Sângele clăbucea pe sub podele, se aduna în băltoace de-a lungul pereților

și se scurgea mai departe afară prin olanele de la colțurile sălii… Cu toate

acestea, nici că se potoliră cavalerii de la Rin, până când nu isprăviră și cu

cea din urmă suflare a danezilor.

Numai după aceea se așternu tăcerea în sală și vajnicii eroi își îngăduiră

puțină odihnă…

117

A DOUĂZECI ȘI ȘASEA ÎNTÂMPLARE

Crăiasa poruncește să se dea foc palatului

Aflându-se în grea cumpănă, hărțuiți și osteniți cum erau, cavalerii de la

Rin hotărâră să facă pace cu hunii și să plece de la ospățul lor blestemat.

Îl rugară, de aceea, pe Attila să se apropie de sala în care se întăriseră ei,

ca să-i poată spune păsul și să ajungă la o înțelegere cu măria sa.

Attila veni până în fața ușii, însoțit de Kriemhilda și de toată hoarda care

se adunase acolo – mai bine de douăzeci de mii de huni!…

— Să facem pace, măria ta! îi spuseră burgunzii.

— Vreți pace? întrebă Attila; ne vine greu s-o mai facem acum, după ce

ne-ați ucis odrasla și atâta mulțime de prieteni! Câtă vreme îmi va fi hărăzit

să trăiesc, luați-vă gândul de la împăcare!

— Dar voi ne-ați silit să punem mâna pe arme, dădu răspuns craiul

Gunther. Cine i-a spârcuit pe toți vitejii lui Dankwart, în vreme ce noi

stăteam la ospăț? Nu hunii voștri, mărite crai?

— Noi am venit aici cu dragoste și cu bună – credință, intră în vorbă

Geiselher. Ce v-am cășunat, de vă ridicați cu paloșele asupra noastră?

— Privește împrejurul tău și vei afla ce ne-ați cășunat!… Numai morți și

numai jale! răspunseră hunii.

— Cu vătămarea pe care ne-ați adus-o voi nouă dintru început și cu cea

pe care v-am pricinuit-o noi vouă, mai pe urmă, suntem la chit, făcu arătare

Gunther.

— Nu pot sta în cumpănă una cu alta! îl încontră Attila. Voi ne-ați adus

atât de mare vătămare, încât numai cu viața o veți putea răsplăti! De aceea,

niciunul dintre-ai voștri nu va mai ieși viu de aici!

— Ba noi v-am ruga, mărite crai, spuse Gernot, să aveți bunătatea de-a ne

îngădui să ieșim din această sală, unde nu mai putem răbda a rămâne! Chiar

dacă oamenii voștri, cu mult mai numeroși decât ai noștri, ne vor ucide,

vrem să pierim afară, nu aici, în această bahnă de sânge!

— Atâta lucru vă pot făgădui, spuse Attila.

Dar Kriemhilda sări numaidecât împotrivă și nu încuviință nici măcar

atâta!

— Nu! strigă ea. O dată scăpați afară, mistreții ăștia vor face proașca prin

noi! Îi cunosc eu bine!

118

— Dar spune-mi, surioară, cu ce ți-am greșit eu, ca să mă hărăzești acum

unei pieiri atât de ticăloase? o întrebă înduioșător Geiselher. Nu ți-am

cășunat nicicând vreun neajuns, te-am iubit întotdeauna și numai cu

bunăcuviință m-am purtat în fața ta! Hai, îndură-te, soră dragă, și lasă-ne să

ieșim de-aici!

— Cereți îndurare tocmai voi, care ați fost atât de neîndurători cu mine?

Socot că n-ați uitat câte mi-ați făcut… Acasă la voi, mi-ați ucis soțul și mi-ați

prădat comoara; acum, acasă la noi, mi-ați ucis pruncul… Și toate acestea

numai brațul lui Hagen le-a săvârșit! Dați-mi-l chiar acum pe ticălos, dacă

vreți să mai stăm la tocmeală! Altminteri veți pieri cu toții aici și-ar fi păcat,

că suntem frați, născuți tuspatru din aceeași mamă!

— De-ar fi să pierim și o mie de frați, tot nu v-am da pe vreunul dintre ai

noștri! Cerul însuși s-ar mânia, dacă am face una ca asta! răspunse hotărât

Gernot.

— Dacă ni-i hărăzit să murim, vom muri cinstit, cavalerește, întări

Geiselher spusele lui Gernot. Dar câtă vreme trăim, nu vă dăm plocon pe

niciunul dintre prietenii noștri! Și-acum, pentru că tot nu avem încotro, cine

vrea luptă, să poftească aici!

Cătrănindu-se și mai rău, crăiasa porunci alor săi:

— Buluciți-i pe netrebnici înăuntru și zăvoriți bine ușa! Dați foc apoi

palatului din patru părți deodată, având grijă, câtă vreme va ține pârjolul, ca

nu care cumva să iasă vreunul din vâlvătăi!

Hunii împliniră îndată porunca, năboind asupra burgunzilor din fața ușii

până când îi astrucară pe toți în sală. Cetluiră după aceea zdravăn ușa și

puseră focul întocmai cum primiră poruncă!

Burgunzii, însă, își îndurau cu cinste și cu bărbăție soarta, fără a-și clătina

câtuși de puțin credința unul față de celălalt!

Flăcările cuprinseră iute palatul, încingând zidurile cu dogoarea lor…

— Mai bine muream luptând! spuse unul dintre cavaleri.

— Mi se usucă sufletul de sete! se căina altul.

— Dacă nu puteți răbda arșița, adăpați-vă cu sânge, nobili cavaleri! îi

sfătui cumplitul Hagen. Pe zăpușeala aceasta, sângele este mult mai bun

decât vinul, credeți-mă!

Mistuiți de sete, burgunzii îngenuncheau rând pe rând lângă leșuri,

storcând rănile însângerate ale acestora în găvanele coifurilor.

Sorbind apoi din ele, se minunară și ei cât de gustoasă poate fi la nevoie o

asemenea băutură! Se cruciră, însă, și mai mult, când simțiră deodată, nu

numai că li se potolește setea, dar că încep a-și redobândi și puterile, de pe

urma cărora vor mai avea destule de pătimit răzbunătoarele gazde…

119

— Să te răsplătească Dumnezeu, Hagen, pentru sfatul bun pe care ni l-ai

dat, îi mulțumiră cavalerii cu toții deodată. De mare priință ne-a fost!

Pojarul ajunse de-acum asupra lor. Flăcările mistuiau tavanul iar ei se

apărau cu scuturile împotriva scândurilor și grinzilor aprinse care se

prăbușeau de sus.

Tot Hagen îi povățui și de data aceasta:

— Lipiți-vă de pereți și jucați tontoroiul pe jar, nămolindu-l bine în

sânge… Altcum n-avem încotro; așa ni-i dat să petrecem la ospățul acesta

orânduit de Kriemhilda!

Fiind clădiți din piatră și având bolți pe laturi, pereții i-au ferit pe

burgunzi de urgia flăcărilor, iar palele de vânt, care pătrundeau prin

ferestre, primeneau necontenit aerul, împrăștiind fumul și răcorind

zăduful…

Nesfârșit de lungă și de zbuciumată, noaptea își risipi în cele din urmă

negurile. Când se iviră primele licăriri ale zorilor, cavalerii se odihneau care

cum puteau, fie rezemați de pereți, fie sprijiniți în scuturi, fie întinși peste

leșuri… Numai Volker și Hagen străjuiau hojma în fața ușii scrumuite,

gândind la câte li se mai puteau întâmpla de-aici încolo…

— Să mergem în sală, Hagen! spuse cântărețul. Hunii sunt încredințați că

ne-a mistuit pojarul pe toți și vor veni să se desfete privindu-ne stârvurile…

Prilejul va fi cât se poate de nimerit atunci ca să le zdrumicăm această

încredințare, stricându-le totodată și cheful!

— Da, să ne pregătim de luptă! strigară neostoiți și cei dinăuntru. Dacă tot

nu mai avem scăpare, măcar să murim cu cinste!

Într-adevăr, Attila era încredințat că oaspeții săi au pierit în flăcări. Nu-și

putea închipui măria sa că între zidurile cele afumate și pârjolite, se

pregăteau de luptă peste șase sute de viteji, atât de zdraveni, cum n-au mai

fost pe lume alții aidoma lor!

O iscoadă hunică oblici însă că burgunzii nu sunt morți și se duse iute cu

vestea la Kriemhilda.

— Ți s-a năzărit! îi spuse crăiasa. Nu-i cu putință să mai trăiască vreunul

din ei. Au pierit toți în flăcările Gheenei!

Înarmați până-n dinți, peste o mie două sute de huni se încumetară să

meargă la fața locului ca să se încredințeze mai cu temei dacă burgunzii

trăiesc, au ba… Ajungând la ușă, nu mică le-a fost mirarea când îl auziră pe

Volker strigând:

— Poftiți! Suntem încă aici! Dar să știți că plocoanele făgăduite vouă de

către crăiasă nu le veți primi de pomană. Va trebui să luptați vârtos pentru

ele!

120

— Hai, apropiați-vă! Intrați o dată! îi îndemnau și ceilalți cavaleri. Vrem

să isprăvim cât mai repede… Ne-am săturat! Nu ne mai putem îndura soarta!

O grindină de sulițe răpăi deodată în scuturile vestiților cavaleri de la Rin.

Hunii năvăliră înăuntru și sala începu să clocotească… Nu se mai putea

nădăjdui de-acum încolo la niciun fel de împăcare.

Potrivnicii erau prea îndârjiți!

121

A DOUĂZECI ȘI ȘAPTEA ÎNTÂMPLARE

Cum pieri Rüdiger

Când Rüdiger veni la curte, în ziua aceea, burgunzii încă se mai luptau cu

hunii printre ruinele palatului…

Auzind câte pătimiră prietenii săi de la Worms și câte mai aveau de

pătimit, bunul marcgraf se duse iute la Dietrich, rugându-l cu lacrimi în ochi

să pună cuvânt pe lângă Attila întru iertarea năpăstuiților.

— De-a surda ar fi cuvântul, viteazule Rüdiger! răspunse cavalerul din

Berna. Măria sa nu mai vrea să știe de niciun fel de îndurare…

Trăgând cu urechea la cele spuse atunci de către marcgraful din

Bechlaren, un hun o înștiință pe Kriemhilda de tot ce auzise…

— Da, mărită crăiasă, nobilul Rüdiger, pe care l-ați miluit cu cele mai

frumoase olaturi și cetăți, pe care măria sa craiul Attila îl ține în cel mai

mare preț, se ridică acum întru apărarea potrivnicilor voștri! Ce fel de

credință o mai fi și aceasta? Eu socot că marcgraful nu-i decât un viclean,

vândut burgunzilor, de vreme ce, nu numai că nu vrea să ridice paloșul

asupra lor, dar – colac peste pupăză – le mai plânge și de milă…

Oblicind Rüdiger pe cel ce purtase scârbavnica pârâtură, se jură că nu-l va

ierta:

— Vei plăti scump, hunule, vorbele de ocară pe care le-ai dus crăiesei!

Dacă nu vreau să lupt împotriva burgunzilor, să știi că nu sunt nici viclean și

nici vândut lor… N-o fac pentru că oaspeții nu trebuiesc loviți niciodată, de

nimeni și cu atât mai puțin de mine, care i-am călăuzit până aici!

Vorbind astfel, marcgraful îi slobozi tot atunci ticălosului un pumn atât de

puternic, încât îl prăvăli mort la pământ…

Întâmplarea aceasta mai adăugă o supărare la cele multe pe care le

agonisise Attila în ultima vreme.

— Ce fel de ajutor ne dai, preanobile Rüdiger, dacă tu însuți ne ucizi

oamenii, după ce-au făcut-o cu atâta îndestulare dușmanii noștri? Pe

nedrept ai ridicat brațul asupra slujitorului meu! îl mustră craiul.

— A năzuit să-mi întineze cinstea, mărite crai, și trebuia pedepsit

nelegiuitul!

— Nu uita, nobile cavaler, că ne ești dator cu credință! intră în vorbă

crăiasa. Ai jurat că ne vei sluji neabătut și că oricând vei fi gata să-ți dai viața

pentru noi!

122

— Așa este, mărită crăiasă! Am făcut acest jurământ și nu-l voi tăgădui

niciodată. Oricând sunt în stare să-mi dau viața pentru măriile voastre, dar

cinstea cavalerească nicicând!

— Amintește-ți, Rüdiger, de jurământul pe care mi l-ai făcut când ai venit

să mă pețești la Worms! stărui de iznoavă crăiasa. Ai făgăduit atunci că vei

răzbuna toate suferințele mele… Arată-mi acum că știi să te ții de cuvânt!

— Nu, stăpâna mea! se împotrivi marcgraful. Ridicând paloșul asupra

unor oaspeți pe care eu însumi i-am adus aici, mi-aș osândi întru vecii

vecilor sufletul și o asemenea; făgăduială încă n-am făcut nimănui!

— Rugămu-ne, viteazule erou, nu te lepăda de noi, tocmai acum când

suntem la restriște! Ajută-ne și-ți vom fi de-a pururi recunoscători! Nu auzi

cum ne ucid burgunzii oamenii, acolo între ziduri? Înduplecă-te pentru

soarta lor și pentru viețile noastre primejduite!

Cei doi crai se aruncară în genunchi la picioarele slăvitului cavaler,

umilindu-se în fel și chip, numai ca să-l poată îndupleca…

Eroul se afla în grea cumpănă. Nu se îndura să-și lase-n restriște nici

stăpânii, nici prietenii și nici nu mai putea nădăjdui într-o împăcare a unora

cu ceilalți…

— Rogu-vă, măriții mei stăpâni, grăi marcgraful, luați-vă îndărăt toate

moșiile și cetățile pe care mi le-ați dăruit și dezlegați-mă în schimb de

povara oricărui jurământ!

— La ce bun, nobile Rüdiger? întrebă Attila. Noi ți le-am dăruit nu ca să te

lepezi de ele acum, când avem trebuință de ajutorul tău, ci dimpotrivă. Și

dacă socoți că nu am fost destul de darnici cu tine, uite, suntem gata să te

facem părtaș până și la schiptrul nostru crăiesc! Numai nu ne lăsa

nerăzbunați!

— Dar cum să mă ridic împotrivă-le? Am fost oaspetele lor, ei au ospătat

așijderea în casa mea, ne-am și încuscrit, logodindu-mi copila cu Geiselher și

acum, ce să fac? Încotro s-o apuc? Luminează-mi căile, doamne!

— Ele sunt luminate, preanobile Rüdiger, grăi Kriemhilda, și toate duc

către aceeași țintă: burgunzii! Nelegiuiții aceștia nu mai pot fi socotiți

oaspeții noștri, de vreme ce-au săvârșit atâtea blestemății în casa gazdei lor.

Spune drept, Rüdiger, dacă Hagen ar fi fost oaspetele tău și ți-ar fi ucis copila

în propriile tale brațe, l-ai fi ținut mai departe în rând cu oaspeții?

— Nu, slăvită crăiasă!

— Dar dacă lucrul acesta l-a săvârșit cu feciorul nostru, așa cum tu însuți

ai văzut, îl mai putem socoti oaspete!

— Nu!

— Și atunci, de ce mai stai în cumpănă? stărui Kriemhilda.

123

— Cred că astăzi voi plăti cu viața toate darurile cu care m-au miluit

măriile voastre… O dată cu olaturi și cetăți, încredințez grijii voastre soarta

soaței mele, a copilei și a tuturor slujitorilor mei din Bechlaren, spuse

tulburat marcgraful.

— Făgăduim a ne îngriji de toate câte le-ai arătat, răspunse Kriemhilda,

deși tragem nădejde că vei avea norocul s-o faci tu însuți și de aici încolo!

— Facă-se voia voastră! grăi nefericitul Rüdiger, plecând mâhnit către

oamenii săi.

— Viteji din Bechlaren, strigă el, trebuie să vă înarmați! Astăzi ne vom

lupta cu burgunzii!

Cei cinci sute de oșteni ai marcgrafului împliniră numaidecât porunca și

porniră, în frunte cu stăpânul lor, către palatul cel pârjolit.

Văzându-l pe Rüdiger îndreptându-se cu oastea către ei, Geiselher se

bucură nespus de mult, punându-și toate nădejdile în socrul său…

Volker însă grăi:

— Nu-i niciun temei de bucurie, mărite Geiselher! Dacă ar veni cu gânduri

bune, n-ar aduce întracoace atâția oșteni înzăuați și cu paloșele trase de la

cingătoare. Socot că socrul vostru năzuie mai curând să-și păstreze olaturile

și cetățile, păgubindu-ne pe noi de zilele pe care le mai avem de trăit!

Până să termine cântărețul vorba, marcgraful se și ivi în fața ușii.

— Viteji nibelungi, strigă el, pregătiți-vă de luptă! Trebuie să uităm că am

fost cândva prieteni! Astăzi ne vom bate ca vrăjmași!

— Ferească Dumnezeu! strigă craiul Gunther. Niște prieteni credincioși

ca noi, nu se pot învrăjbi așa de lesne unii cu alții… Socot că șuguiești, nobile

Rüdiger!

— Ba, din păcate, nu șuguiesc de loc! răspunse marcgraful. M-am prins cu

jurământ că ne vom bate și va trebui s-o facem numaidecât. Aceasta este

voința crăiesei noastre! Pregătiți-vă, așadar, armele și încercați să vă apărați

cât mai bine cu putință!… Că eu nu doresc nici unuia dintre voi să moară, cu

toate că sunt hotărât să lupt împotriva voastră!

— Dar cum aș putea să ridic paloșul acesta asupra ta, nobile Rüdiger, grăi

Gernot, când tu însuți mi l-ai dăruit? Privește, este paloșul tău! Mă vei sili să

te lovesc cu el? Cum să-ți rămână soața văduvă și copila orfană tocmai din

pricina darului pe care voi înșivă mi l-ați făcut?

— Dacă așa le va fi scris, răspunse Rüdiger, iar voi și prietenii voștri veți

izbuti să plecați teferi de la curtea lui Attila, rogu-vă să aveți grijă de văduva

mea și de copila sa orfană!

— Dar dacă ne veți ucide voi pe noi, spuse Geiselher, nu te gândești,

bunule Rüdiger, că fiica ta va rămâne cu inima zdrobită, văduvită de

dragostea mea?

124

— Ba mă gândesc, viteazule Geiselher și de aceea îți doresc din toată

inima să scapi cu zile de aici, să ajungi teafăr la copila mea și să rămâneți

pururi împreună, așa cum ați făcut legământ, când v-ați logodit în Bechlaren!

— Eu, în schimb, îți dau știre, tată Rüdiger, că dacă vei ridica paloșul

asupra noastră și voi avea totuși norocul să scap teafăr din încăierare, mai

întâi de toate legământul acesta îl voi desface!

— Atunci, facă-se voia domnului! spuse nefericitul tată, trăgând

încrâncenat paloșul și ridicând scutul…

În clipa aceea răsună tunător glasul lui Hagen:

— Mai adastă, preanobile Rüdiger! După cum vezi, scutul pe care mi l-a

dăruit doamna Gotelinda, mărinimoasa ta soață, l-au sfărâmat hunii de-a

binelea și n-am cu ce mă apăra! Vei ucide un om lipsit de apărare?… Hei, deaș avea și eu un scut ca cel din mâna ta, nici armura nu mi-ar mai fi de

trebuință!

— Îți dăruiesc scutul meu, Hagen, spuse marcgraful, chiar dacă prin

aceasta îmi voi ridica asupră-mi ura Kriemhildei, care ia aminte la tot ce

facem noi acum.

Ochii multor viteji se umeziră de lacrimi în fața unei asemenea

mărinimii… Era ultimul dar pe care Hagen îl primea din mâna acestui

preanobil cavaler…

— Dumnezeu să te răsplătească, Rüdiger, spuse cu sufletul înmuiat

viteazul din Tronje. O faptă ca aceasta nu are seamăn în lume și numai un

mare erou ca tine a fost în stare s-o săvârșească! De aceea, îți jur, brațul meu

nu se va ridica împotriva ta, orice s-ar întâmpla!… Chiar dacă îi vei ucide pe

toți prietenii mei!

— Nici brațul meu! strigă Volker din capul scărilor. Prea într-ales ne-a

omenit acest viteaz când i-am fost oaspeți, ca să-i pot cășuna vreun neajuns

acum!

— Domnul să se milostivească de soarta voastră, viteji de la Rin! încheie

marcgraful vorba, ridicând paloșul și scutul…

Bulucul se iscă de iznoavă… Volker și Hagen se traseră din calea lui

Rüdiger, ferindu-se să lupte cu el, așa cum făgăduiră. Pilda lor o urmă și

Geiselher… Gernot și Gunther, însă, erau hotărâți să-l răpună. Îi îngăduiră,

de aceea, să intre în sală și se năpustiră asupra lui, dar oștenii marcgrafului

li se împotriviră din răsputeri, apărându-și cu credință stăpânul…

Încăierarea se lăți cât ai clipi. Volker și Hagen intrară în horă, ocolindu-l

hojma pe marcgraf, dar nu și pe vitejii săi.

Rüdiger se lupta ca un leu, spârcuindu-i fără cruțare pe burgunzi!

125

— Hei, marcgrafule, strigă mânios Gernot, ai de gând să ne ucizi pe toți?

Vino să ne batem amândoi, ca să afli și tu, pe propriul tău grumaz, cât de

ager este darul pe care mi l-ai făcut!

Rüdiger își croi drum către el, spintecând burgund după burgund.

— Și acum, noi doi Gernot! spuse cavalerul din Bechlaren, aruncându-se

asupra celui de la Rin.

Paloșele se încrucișară înverșunate, iar scuturile zbăngăneau răsunător la

fiecare lovitură. Fulgerat de spada marcgrafului drept în luciul coifului,

Gernot se zdrumică din toate mădularele, iar sângele îi țâșni cât colo prin

vizieră… În aceeași clipă, însă, și paloșul său despică năprasnic scutul

potrivnicului, pătrunzând adânc în coiful și țeasta acestuia. Cutezătorul erou

căzu trăsnit la podea, dându-și pe dată duhul. Nu mult după aceea se prăvăli

și Gernot alături de el, împărtășindu-i soarta…

Ațâțați de moartea acestor slăviți eroi, cele două tabere se înverșunară și

mai rău una împotriva alteia. Geiselher și Gunther, Volker și Hagen,

Dankwart și toți vitejii lor, nu-și mai îngăduiră niciun fel de răgaz până când

nu-i văzură întinși la podea pe toți oștenii lui Rüdiger…

Abia după aceea își căutară morții și începură a-i boci pe cei ce le erau

mai dragi… Și trebuie să facem cinstită arătare, că din câte leșuri erau acolo,

la căpătâiele lui Gernot și Rüdiger bociră burgunzii cel mai mult!

— Să părăsim această sală blestemată! strigă prințul Geiselher. Haideți cu

toții afară, să ne răcorim zăduful în vânt!

Ieșind dintre ziduri, eroii de la Rin se așezară la odihnă, care pe unde

apucă, punându-și scuturile căpătâi. Zarva se risipi numaidecât și fiecare își

mistuia acum gândurile în tăcere…

Învățați de la o vreme numai cu vuiete și larmă, liniștea nu li se păru

firească nici Kriemhildei, nici lui Attila.

— Vai nouă, începu a se căina crăiasa, tăcerea aceasta nu-mi miroase a

bine! Să știi măria ta, că Rüdiger ne-a viclenit! O fi dat mâna cu potrivnicii

noștri și s-o fi învoit să-i petreacă nevătămați până la Rin!… Altminteri nu

pricep de ce-a oprit lupta!

— A oprit-o pentru că morții nu pot mânui paloșele și scuturile! strigă

Volker către crăiasă, auzind câte îi treceau acesteia prin minte… E vremea să

vă căutați alți răzbunători, că bunul și preaviteazul Rüdiger a căzut cu mare

cinste, așa cum i se cuvenea de altfel unui cavaler ca el! Dacă nu ne dați

crezare, noi putem să vi-l arătăm numaidecât!

Îndurerați, burgunzii scoaseră leșul lui Rüdiger din sală, arătându-l

hunilor așa hăcuit cum era… Kriemhilda și Attila, văzându-l, se zdruncinară

de spaimă, iar toată hunimea de la curte începu a boci deznădăjduită. Pe

lume încă nu se mai văzuse până atunci atâta jale, dar nici de-atunci încoace

126

nu s-a ivit încă vreo pană atât de măiastră, încât s-o poată zugrăvi aidoma

cum a fost. Doar despre craiul Attila se spune că ar fi plâns în ziua aceea cu

hohote așa de puternice, că nici răgetele unui leu turbat nu s-ar mai fi auzit

de urletele măriei sale…

127

A DOUĂZECI ȘI OPTA ÎNTÂMPLARE

Cum au căzut toți vitejii lui Dietrich

Când auzi unul dintre supușii lui Dietrich bocetele și hăuielile hunilor, se

duse de-a dreptul la stăpânul său și îi spuse:

— Mărite doamne, de când sunt pe lume încă nu mi-a fost dat să aud

țipete și bocete ca acestea! Mă bate gândul că însuși Attila o fi dat ortul popii,

de vreme ce hunii sunt atât de deznădăjduiți! Sau, poate, crăiasa

Kriemhilda?… Nu știu care din ei, dar jalea lor întrece orice margini!

Ca să oblicească ce s-a petrecut, Dietrich îl trimise numaidecât după știri

pe Helferich, care, întrebându-i pe huni, aceștia îi răspunseră:

— Vai, câtă nenorocire, viteazule Helferich! Marcgraful Rüdiger a fost

ucis! Așijderea și oștenii lui! Toți zac fără suflare în sala cea mare dintre

ruine!…

Înspăimântat de cele auzite, Helferich alergă îndărăt la Dietrich, făcându-i

arătare cu lacrimi în ochi:

— Mărite stăpâne, bunul nostru marcgraf, Rüdiger din Bechlaren, a fost

ucis de către burgunzi! Așijderea și toți vitejii săi! Cumplita jale a hunilor are

într-adevăr temei!

— Moartea aceasta numai de la diavol putea să vină! strigă Dietrich.

Altminteri nu pricep cum de și-a ridicat Rüdiger mânia burgunzilor asuprăși… După știința mea, cavalerii de la Rin îl prețuiau pe acest nobil viteaz și îl

iubeau mai mult ca pe oricare dintre noi! Ce le-o fi cășunat, de i-au făcut

felul?

— Nu știu, răspunse cutezătorul Wolfhart, dar ne vom acoperi de ocară,

dacă nu vom răzbuna această moarte!

Cu inima sfâșiată de jale și îndoieli, Dietrich îl trimise pe Hildebrand la

palatul cel ars, ca să afle chiar din gura burgunzilor toate câte și cum se

petrecură acolo, cu de-a măruntul…

Bătrânul Hildebrand se înarmă și plecă spre burgunzi însoțit de vitejii lui

Dietrich, cu toate că stăpânul lor ar fi dorit mai curând ca Hildebrand să

meargă singur și neînarmat într-acolo, pentru a preveni primejdia unei noi

încăierări.

Cum stătea de strajă în fața palatului, Volker îi văzu numaidecât pe

oamenii lui Dietrich, drept care le spuse alor săi:

128

— Amelungii vin oblu spre noi, înarmați și înzăuați pentru gâlceavă! Cum

ne vom mai împotrivi și lor – noi, câțiva pripășiți – nu știu!

Înfățișându-se la ușa sălii, Hildebrand își sprijini scutul de genunchi și

începu a-i ispiti pe burgunzi:

— Mărturisiți-mi, bunilor viteji, ce s-a întâmplat cu nobilul Rüdiger?

Măritul meu stăpân Dietrich din Berna, ar pofti să știe dacă într-adevăr l-ați

ucis…

Hagen dădu năpristan răspunsul:

— Într-adevăr l-am ucis! Dar cât de mult ne doare că ne-a silit s-o

facem!…

— O dată cu el, ați ucis și binele și mângâierea noastră! spuse Siegstab,

unul dintre amelungii de frunte ai nobilului Dietrich.

— Nici moartea părintelui meu nu m-ar îndurera mai mult decât moartea

acestui slăvit viteaz din Bechlaren! spuse plângând Wolfwein, iar după el,

toți amelungii începură a-l boci pe marcgraf de ți se rupea inima de jale.

Nici măcar cei mai tari de înger dintre ei – cum erau Wolfhart și

Wolfbrand, Helferich și Helmnot – nu izbuteau a-și stăpâni durerea și

lacrimile…

Atunci Hildebrand, înlăcrimat și el, îi rugă pe burgunzi:

— Dați-ne trupul lui Rüdiger, ca să-l jelim și să-l îngropăm după

îndătinatele rânduieli, că nu se află alt leș pe lume căruia să i se cuvină cu

mai multă prisosință aceste din urmă cinstiri!

Scos din răbdări de milogelile și căinările amelungilor, Volker le-o

întoarse răstit:

— Ba, mai va! Dacă vreți să-l cinstiți așa cum i se cuvine, nu adăstați să vil punem noi plocon în brațe! Scoateți-l voi înșivă din sală!

— Ajunge, Volker! strigă semețul Wolfhart. Ne-ai cășunat destulă durere

ca să mai fie de trebuință și gâlceava pe care ne-o cauți acum! Stăpânul

nostru, măritul Dietrich din Berna, a poruncit, când ne-a trimis la voi, să

ocolim încăierarea…

— Sunt prea fricoși cei ce nu-și arată curajul decât cu îngăduința

stăpânilor! răspunse cântărețul.

— Nu ne sili cu tot dinadinsul ca să vi-l arătăm, ripostă Wolfhart, că s-ar

putea să-ți rămână dibla fără coarde, lăutarule! Ia-o și tu mai molcom când e

vorba de cinstea și curajul nostru!

— Încumetați-vă numai să puneți mâna pe strunele mele, că îndată mă

voi încumeta și eu să trag arcușul cel ascuțit pe grumazurile voastre!

Răspunsul dat de Volker i se păru destul de bun lui Hagen, dar pe

Wolfhart și pe solii lui îi scoaseră din sărite.

129

De aceea, nesocotind porunca stăpânilor lor, amelungii traseră paloșele,

ridicară scuturile și se astrucară mânioși asupra burgunzilor. Wolfhart se

năpusti către Volker iar unchiul său, preaputernicul Hildebrand, către

temutul Hagen. Paloșele începură a fâșcâi și a zbăngăni, iscând de iznoavă

scântei și pălălăi. Cât ai clipi, toți vitejii intrară în horă cu o mânie atât de

aprinsă, că nimeni n-ar mai fi izbutit s-o stingă, decât tot așa cum năzuiau ei

acum: în sânge!

Bătrânul Hildebrand era cu mult mai puternic decât îl socotiră burgunzii,

iar în jurul nepotului său Wolfhart, vitejii de la Rin cădeau pe rudă pe

sămânță, plătind astfel cu sângele lor moartea marcgrafului din Bechlaren.

Dar cel mai cumplit îl răzbuna pe nobilul Rüdiger viteazul Siegstab, nepotul

lui Dietrich. În marea lui mânie, acest amelung se năpustea asupra

burgunzilor ca năprasna unor stihii dezlănțuite, prăvălind la pământ tot ce

întâlnea în cale! Îngrijorat de soarta soților săi, Volker hotărî să i se

împotrivească el însuși… Cu paloșul ridicat, puternicul cântăreț năboi

deodată în fața potrivnicului, fulgerându-l drept în numele tatălui. Siegstab

căzu trăsnit, prăbușindu-se în hăurile întunecate ale morții.

— Vai, nouă! strigă Hildebrand. Viteazul nepot al măritului Dietrich a fost

ucis și numai Volker a săvârșit omorul! Răzbunare!

Bătrânul zvâcni urlând asupra cântărețului și dintr-o singură lovitură,

slobozită pe neașteptate, dar cu amarnică sete, îi hărtăni acestuia coiful în

două și – o dată cu el – țeasta! Sângele țâșni în tavan, de-a valma cu

zburăturile de oțel, iar vestitul erou își dădu pe loc duhul.

Cavalerii de la Rin cădeau unul după altul, fiind tot mai vlăguiți. Lui

Volker îi urmă Dankwart, iar acestuia încă mulți alții. Wolfhart învârtea

paloșul ca un ieșit din minți, deschizându-și pentru a treia oară cărare în

jurul sălii. De data aceasta însă, prințul Geiselher îi stăvili năboiul, primindul cu lovituri atât de iuți, încât amelungul nu mai izbuti să se ferească din

calea lor. Sfârtecându-i adânc armura, mândrul fecior al doamnei Ute, ajunse

cu paloșul la rărunchii potrivnicului, pe care-i cinătui de moarte. Dar și

Wolfhart, adunându-și ultimele puteri, își aruncă pavăza cât colo, prinse

paloșul cu amândouă mâinile și izbi atât de năpraznic, încât fulgerătura

oțelului sfărâmă și scutul și coiful și țeasta viteazului prinț de la Worms.

Amândoi se prăbușiră apoi fără suflare la podea.

Hildebrand se aplecă asupra lui Wolfhart, îl cuprinse în brațe și încercă

să-l scoată din sală, dar nu izbuti. Leșul acestuia era peste măsură de greu!

Atunci Hagen, zărindu-l pe Hildebrand, își aminti numaidecât de moartea

bunului său prieten, Volker cântărețul…

— Ți-a sosit ceasul, bătrâne Hildebrand! strigă el, aruncându-se cu

Balmungul asupra amelungului. Zalele acestuia se sparseră de la prima

130

lovitură, lăsând cumplitul paloș să pătrundă până la mădulare. Aruncându-și

iute scutul pe spate, Hildebrand o zbughi tot atunci din calea năprasnicului

burgund, ducându-se așa rănit cum era, de-a dreptul la stăpânul său.

— Vai nouă, mărite Dietrich, începu el a se văicări, burgunzii nu s-au

învoit să ne dea leșul lui Rüdiger decât prin luptă și prin luptă n-am izbutit

să-l dobândim!… Ei s-au vădit a fi mai tari de vârtute ca noi!

— Ce spui, bătrâne Hildebrand? cum adică, Rüdiger a fost într-adevăr

ucis? întrebă Dietrich, cutremurându-se.

— Da, stăpâne! Gernot l-a răpus cu același paloș pe care marcgraful însuși

i-l dăduse-n dar! făcu arătare bătrânul.

— Mi-o va plăti scump trufașul! strigă înspăimântător Dietrich. Adună

iute oastea și încingeți-vă armele cum se cuvine! Vom porni numaidecât

asupra burgunzilor!

— Mărite doamne, grăi Hildebrand, îngăduiți-mi să fac lămurire: craiul

Gernot nu mai poate plăti nimic din câte a săvârșit pe temeiul că el însuși a

fost răpus de brațul celui pe care l-a ucis!… Cât privește oastea, ea se află

toată în fața voastră… În afară de mine, niciun amelung nu mai trăiește…

Burgunzii i-au tăiat pe toți!

Înfricoșătoarea știre îl copleși într-atât pe Dietrich, încât îi zdrobi inima

de durere și deznădejde.

— Mărturisește, bătrâne, cum de-a fost cu putință ca o mână de burgunzi

vlăguiți să-mi hăcuie toți vitejii? Și dacă într-adevăr au făcut-o, precum spui,

dintre-ai lor câți au mai rămas în viață?

— Cum de-a fost cu putință, numai Dumnezeu știe! răspunse Hildebrand.

Este drept, însă, că și dintre-ai lor n-au mai rămas vii decât Hagen și

Gunther… Ceilalți au pierit toți.

131

A DOUĂZECI ȘI NOUA ÎNTÂMPLARE

Cum au fost uciși Gunther, Hagen

și Kriemhilda

Venindu-și în fire de pe urma înfricoșătoarelor vești aduse de Hildebrand,

Dietrich își îmbrăcă zalele strălucitoare își încinse bine armele, apucă scutul

și porni către palatul cel ars, însoțit numai de bătrânul său slujitor…

Hagen îi oblici numaidecât, grăindu-i astfel lui Gunther:

— Vine întracoace Dietrich berneanul… După câte bag de seamă, cu

gânduri de răzbunare vine. Abia acum vom afla cu-adevărat care dintre noi

doi este mai tare: eu sau el?

Auzind cele spuse de Hagen, Dietrich și Hildebrand se opriră la ușa sălii,

în pragul căreia stăteau cei doi burgunzi. Dietrich își puse scutul la picioare

și începu a grăi cu aspră mustrare în glas:

— Spune-mi, mărite Gunther, cu ce ți-am greșit eu, de mi-ai ucis toți

oamenii? Nu era de-ajuns că ni l-ați hăcuit pe Rüdiger? Cum de-ați fost în

stare să ne vătămați într-atât, tocmai pe noi care nu v-am cășunat niciun

rău?

— Nu suntem numai noi vinovați, îi întoarse Hagen vorba. Oamenii voștri

au venit înarmați asupra noastră, căutându-ne cu tot dinadinsul pricină de

harțag, iar noi n-am făcut decât să ne apărăm!

— Nu pot să cred, răspunse Dietrich… Hildebrand mi-a mărturisit că voi

le-ați căutat pricină de gâlceavă, atunci când oamenii mei v-au cerut leșul lui

Rüdiger. Dacă ați avut gânduri atât de bune pentru noi, de ce nu ne-ați dat

mortul?

— Pentru că am vrut să lovim astfel în Attila, nu în oamenii voștri și dacă

Wolfhart nu s-ar fi oțărât la noi, nu li se întâmpla nimic amelungilor! dădu

răspuns Gunther.

— Să spunem că așa este, nobile crai, stărui Dietrich. Totuși neajunsurile

pe care ni le-ați cășunat trebuiesc plătite într-un fel! Vă cer, de aceea, să vă

dați biruiți de bună voie, socotindu-vă ostatecii mei! Numai într-astfel aș

izbuti să vă mai fiu de folos cu ceva. Altminteri, s-a isprăvit cu voi!

— Ferească Dumnezeu! se împotrivi Hagen. Cum să ne dăm biruiți de

bună voie și să ne socotiți ostatecii voștri, câtă vreme suntem încă teferi și

volnici a mânui paloșele? Cu rușinea aceasta nu ne vom acoperi niciodată!

132

— Cumpăniți bine, cutezătorilor! grăi Dietrich. Plătindu-mi într-astfel

toate câte mi le-ați făcut, aș putea să vă scot teferi din țara hunilor,

petrecându-vă în pace până la voi acasă! Dați-vă biruiți, aceasta este povața

mea!…

— Niciodată! se răsti Hagen. Doi eroi atât de vestiți ca noi n-ar putea

îndura o asemenea ocară, mai cu seamă acum, când nici nu mai aveți cu ce

ne sta împotrivă! Dacă nu mă înșală privirile, Dietrich, parcă nu mai zăresc

pe nimeni în jurul tău, afară doar de Hildebrand.

— Și crezi că nu-i destul, Hagen? întrebă amenințător Dietrich. Dacă mi-i

bun auzul, când veneam către voi, parcă tocmai te lăudai față de craiul

Gunther că ai fi în stare să lupți cu mine și să mă răpui… Așa este?

— Da! răspunse Hagen. Ai auzit bine, Dietrich! Și chiar de va fi să pier eu,

oricum o voi face cu mai multă plăcere decât dacă m-aș da de bună voie pe

mâna ta!

Auzindu-l, Dietrich își ridică scutul de la picioare, trase paloșul din teacă

și se năpusti asupra lui Hagen. Burgundul i se împotrivi din răsputeri,

lovindu-i răsunător scutul și zalele, cu vestitul său Balmung. Lupta se încinse

pe viață și pe moarte sub privirile îngrijorate ale lui Gunther și Hildebrand.

În cele din urmă, după atâtea neostoite încăierări, Hagen căzu rănit la

picioarele potrivnicului său.

— Aș putea să te ucid acum, îi spuse Dietrich, însă n-ar fi drept! Ești prea

vlăguit! În schimb te voi lega și te voi lua ostatec!

Cu destulă băgare de seamă, Dietrich îl cetlui într-adevăr pe Hagen,

ducându-l apoi plocon crăiesei Kriemhilda.

— Slavă ție doamne! spuse crăiasa. În sfârșit te am în mână, blestematule!

Mărite Dietrich, îți rămân îndatorată pentru tot restul vieții mele!

— Slăvită crăiasă, rogu-vă să nu ucideți un cavaler legat și lipsit de

apărare! stărui nobilul viteaz din Berna.

Kriemhilda porunci slujitorilor să-l întemnițeze pe ostatec în cea mai

adâncă hrubă de sub zidurile palatului. Atunci Gunther începu a striga furios

și deznădăjduit totodată:

— Unde-i semețul din Berna? Vreau să-mi dea seamă pentru vătămarea

pricinuită celui mai credincios dintre slujitorii mei!

Auzindu-l, Dietrich se îndreptă către el…

Gunther îi ieși întru întâmpinare mai mânios ca niciodată. Paloșele se

încrucișară fulgerător, iar burgundul vădi atâta vârtute, că amelungul numai

printr-o minune izbuti să-l biruie!

Legându-l zdravăn, ca și pe Hagen, Dietrich îl târî pe Gunther după el,

ducându-i-l, așijderea, plocon Kriemhildei. Sub zalele craiului, sângele

mustea din belșug, țâșnind adeseori în obrazul biruitorului…

133

Crăiasa tresări înfiorată și spuse:

— Mărite Gunther, acum fii binevenit la mine!

— Pentru o asemenea urare ar trebui într-adevăr să-ți mulțumesc – dădu

răspuns craiul, – bineînțeles dacă ea n-ar fi făcută în derâdere!…

— Slăvită crăiasă, spuse mândru Dietrich, ostateci ca cei pe care vi i-am

adus eu astăzi, nu s-au mai aflat nicicând la curtea voastră. Făgăduiți-mi,

rogu-vă, că veți fi îndurătoare cu ei!

— Făgăduiesc! răspunse crăiasa.

Încredințându-se în cuvântul Kriemhildei, nobilul Dietrich plecă de la

curte cu ochii încețoșați de lacrimi.

Crăiasa, însă, nu-și ținu făgăduiala! După ce îl întemniță și pe Gunther

într-o hrubă osebită, dar tot atât de adâncă și de întunecoasă ca și aceea în

care fusese aruncat Hagen, ea coborî numaidecât la cavalerul din Tronje, cu

ochii scăpărând de ură…

— Ei, Hagen, îi spuse ea ostatecului, socot că măcar acum îmi vei da

înapoi comoara!… Altminteri, cată să-ți iei rămas bun pentru totdeauna nu

numai de la Burgundia, ci și de la viață!

— Vorbiți de-a surda, nobilă crăiasă! Am jurat că nu voi dezvălui pentru

nimic în lume ascunzătoarea comorii atâta vreme cât va fi în viață vreunul

dintre stăpânii mei și îmi voi ține jurământul, orice s-ar întâmpla!

— E drept, spuse Kriemhilda, că unul dintre stăpânii tai mai trăiește încă

și dacă aceasta este singura piedică întru redobândirea comorii mele, o vom

înlătură pe dată!

Stăpânită cum era de duhul înfricoșător al răzbunării, ea porunci tot

atunci călăilor să-l descăpățâneze pe Gunther. Înșfăcă apoi cu propria sa

mână căpățâna de păr și i-o arătă lui Hagen.

Cutremurat, cavalerul din Tronje grăi atunci:

— Așadar, niciunul dintre craii burgunzi nu se mai află în viață! În sfârșit

te-ai răzbunat. Dar cu săracă dobândă, afurisito, pentru că taina comorii nu o

mai cunoaște nimeni de-acum, în afară de mine și de Cel de sus!… Și dacă

lucrurile stau așa, tăinuită va rămâne până la apusul veacurilor, pentru că, în

ceea ce mă privește, nici Talpa iadului n-ar izbuti să mă tragă de limbă,

darmite tu!

— Cum s-ar spune, i-o întoarse crăiasa, nu mi-a mai rămas de la Siegfried

decât paloșul care atârnă la cingătoarea ta acum! Ei, bine, blestematule, mă

voi mulțumi și cu atât!

Cât ai clipi, Kriemhilda smulse Balmungul de la șoldul lui Hagen, îl ridică

deasupra capului cu amândouă mâinile și lovi!… Grumazul eroului înflori

deodată într-o proașcă de sânge, lăsând căpățâna să se ducă de-a rostogolul

prin hrubă…

134

Scârbit de cele văzute, craiul Attila strigă:

— Dar cum este cu putință ca un erou atât de vestit să fie răpus de brațul

unei muieri ticăloase? Hagen ne-a fost într-adevăr potrivnic, dar unui

cavaler ca el i se cuvenea o moarte pe măsura vitejiei sale!

— Mărite crai, strigă și Hildebrand, eu nu sunt în stare a îndura această

mișelie! Chiar dacă Hagen m-a încolțit de câteva ori cu paloșul, el a făcut-o în

luptă dreaptă, cavalerească și de aceea mă voi încumeta a-l răzbuna acum!

Răcnind furios, bătrânul amelung se năpusti cu paloșul asupra

Kriemhildei și dintr-o singură fulgerătură, capul crăiesei sări de pe umeri,

prăvălindu-se însângerat între glavanul încremenit al fratelui său și

căpățâna întunecată a eroului din Tronje.

Cu această ultimă vărsare de sânge, năprasnicul ospăț al lui Attila se

potoli, în sfârșit, iar o dată cu el se isprăvi și povestea lui Siegfried din Țara

de Jos, vestitul crai al nibelungilor, ca și aceea a preafrumoasei și

preanefericitei sale crăiese, Kriemhilda din Burgundia…

135

GLOSAR1

A

Abitir, adv.: mai tare, mai grozav

acaret: casa cu inventar gospodăresc

adăsta (a): a aștepta

adicătelea, adv.: adică, vasăzică

agrăi (a): a vorbi cuiva

aidoma, adv.: la fel, asemenea, întocmai

alăută: instrument muzical cu coarde

alor săi: însoțitorilor săi

astruca (a): a arunca, a se arunca

B

Bahna: mlaștină, băltoacă

bai: necaz, pagubă, încurcătură

bănat: supărare

becisnic, adj.: slăbănog, neajutorat

berbecit, adj.: agitat, înspumat

berbeleacul (de-a): de-a rostogolul, de-a dura

bezmetic, adj.: zăpăcit

bidiviu: cal focos, sprinten

boi, boiul: trup, statură

bolând, adj.: nebun, smintit

brac, braci: câine de vânătoare

buccea: legătură de pânză cu capetele înnodate cruciș, conținând diverse

obiecte

budană: vas de lemn în care se ține vinul

buimac, adj.: amețit, zăpăcit

buluci (a se): a se repezi grămadă, a se arunca toți deodată

buși (a): a izbi, a lovi

C

1 În prezentul glosar se indică numai echivalentul pe care îl au cuvintele respective în contextul

acestei cărți, nu toate sensurile lor.

136

Calabalâc: bagaj de drum

catadicsi (a): a binevoi, a găsi de cuviință

căina (a se): a se plânge, a se văita

cămăraș: slujitor care se îngrijește de odăile domnești

cășuna (a): a pricinui, a cauza

cătinel, adv.: încetinel, tiptil

cătrănit, adj.: supărat, înveninat

cerbicie: dârzenie

cernit, adj.: îndoliat, îndurerat, trist

cetlui (a): a lega strâns

chezășie: garanție

chircitură: ființa închircită, degenerată, pitic

chit (a fi la chit), adv.: a nu mai fi dator unul altuia

chiti (a): a gândi, a judeca, a crede

chivernisi (a se): a se căpătui, a se procopsi

chizmătarnic, adj.: răutăcios, invidios, dușmănos

cimotie: rudă

cin: rang, tagmă, poziție socială

cinătui (a): a tăia în bucăți, a curați măruntaiele unui animal

cinsteș, adj.: plin de cinste, venerabil

clipoci (a): a susura

clit: teanc, grămadă

clop: pălărie

cogeamite, adj.: foarte mare

comând: praznic de pomenire, pomană

conjura (a): a ruga stăruitor, a implora

cotlon: ungher, ascunziș

criță, adv.: foarte tare

culă: turn

cumpăni (a): a chibzui, a cântări cu mintea

D

Derâdere (în): batjocură, luare în râs

desfereca (a se): a se desface din fiare, din încheieturi

diblă: vioară

dibui (a): a descoperi, a afla, a da de urmă

diriguitor: conducător

dârlog: frâu, curea legată de căpăstrul calului

dom: catedrală, biserică

137

drăgăli (a): a giugiuli, a drăgosti

E

Elan: animal nordic asemănător cu cerbul

F

Fedeleș, adj.: strâns, zdravăn

felul (a face felul): a ucide, a nimici

fâșcâi (a): a șuera

frăsui (a se): a se agita, a umbla neliniștit de colo-colo

G

Găbui (a): a prinde

găitan: împletitură, podoabă vestimentară

găvan: spațiul interior al unui vas

gheena: iad, infern

ghiers: cântec

ghimie: ambarcație, luntre mare, corabie

ghionder: prăjină cu care se împinge luntrea

gâlceavă: ceartă, scandal

gâlgâi (a): a curge cu zgomot specific lichidelor

glavan: cap

gologan: ban, monedă de mică valoare

gonaș: hăitaș, om care stârnește vânatul

greabăn: ridicătură de pe spatele unui animal situată lângă ceafă

gropar: cel care îngroapă morții

gurguța (a se): a sări cu scandal, a sări la bătaie

H

Halcă: hartan, bucată de carne

harcea-parcea, adv. (a face harcea-parcea): a tăia în bucăți

harțag: scandal, ceartă

hăcui (a): a tăia în bucăți

hăitaș: gonaș, cel care stârnește vânatul

hăitui (a): a goni vânatul spre vânător, a fugări pe cineva

hămesit, adj.: flămând, lacom, nesățios

138

hărăzi (a): a destina, a fi dat să se întâmple ceva

hărtăni (a): a rupe în bucăți, a sfâșia

hăt, adv.: foarte, mult

hățiș: desiș de pădure, mărăciniș

hău: prăpastie, abis

hăui (a): a striga prelung

hârjoni (a se): a se juca

hoardă: ceată, oaste pustiitoare

hojma, adv.: mereu, neîncetat, tot timpul

holtei: necăsătorit, burlac

horcăi (a): a respira zgomotos, a hârâi

hrubă: încăpere subterană, beci

huceag: tufiș, pădurice deasă

huzuri (a): a trăi bine, îndestulat și fără griji

I

Iatac: odaie, dormitor

icnitură: geamăt scurt însoțit de un spasm al trupului

isca (a): a face să apară, a produce

iscoadă: spion

iți (a se): a privi pe furiș cu mare curiozitate

iznoavă (de), adv.: din nou, iar, de la capăt

Î

Îmbucura (a se): a se înveseli, a se bucura

încontra (a): a se împotrivi, a contrazice

îndătinat, adj.: care a intrat în obișnuință din vremuri străvechi, care a

devenit o datină

întina (a): a murdări cu noroi, a pângări

înțânat, adj.: prins, înfipt, întărit

J

Jeț: scaun somptuos cu spetează și brațe

jilăvi (a se): a se umezi

jilț: jeț (vezi mai sus)

jivină: fiară, animal sălbatic

județ (a ține): judecată, a ține judecată

139

jupâniță: fiică de boier, tânără nobilă

jurui (a): a făgădui cu jurământ

L

Lătunoaie: scândură groasă

lefegiu: mercenar, ostaș angajat cu plată

lehamite: silă, dezgust

lehămetuit, adj.: dezgustat

leș: cadavru, stârv

liotă: mulțime, gloată

liturghie: slujbă religioasă la creștini

loitră: părțile laterale ale căruței care formează coșul căruței

M

Marcgraf: guvernator militar al unei mărci, adică al unei provincii de

frontieră din cadrul unui complex statal medieval

mădular: os, ciolan

mezin: cel mai tânăr dintre frați

mied: hidromel, un soi de vin făcut din miere de albine

mieros, adj.: prefăcut, ipocrit

milui (a): a da de pomană, a dărui

mite, adv.: chiar și, până și, cu atât mai puțin

molcom, adj.: domol, încetișor, potolit

morocănos, adj.: ursuz, posomorât

N

Năpristan, adv.: îndată, imediat, numaidecât

năboi (a): a potopi, a năvăli

năclăit, adj.: îmbibat, murdărit

nărui (a se): a se prăbuși, a cădea

năsălie: targă pe care se așază mortul

năzări (a se): a se părea că auzi sau vezi ceva ce nu există

năzui (a): a aspira, a râvni

năzuros, adj.: mofturos, pretențios

negrăit, adj.: de nedescris

nemiluita (cu): din belșug, foarte mult

neostoit, adj.: nepotolit, neîntrerupt

140

nesăbuit, adj.: nechibzuit, nesocotit

niscai, niscaiva, adj.: niște

nurliu, adj.: atrăgător, grațios

O

Obidă: mâhnire, amărăciune

oblăduire: conducere, guvernare

oblici (a): a dibui, a afla

oblânc: partea din față a șeii

obloji (a): a lecui, a îngriji

oblu, adv.: drept, fără ocol, direct

odraslă: copil, urmaș

ogheal: plapumă

ogoi (a): a liniști, a calma

olat: regiune, ținut, moșie

olăcar: curier, crainic, vestitor

omeni (a): a ospăta, a cinsti, a primi în ospeție

oprobriu: dispreț, dezaprobare

ordie: hoardă, oaste

ortac: tovarăș, prieten

osârdie: râvnă, sârguință

ostoi (a): a potoli, a calma

oțărit, adj.: mânios

P

Paharnic: slujbaș însărcinat cu turnatul băuturilor la ospețele domnești

pală (de vânt): undă de vânt, adiere

pasămite, adv.: se vede că, se pare, cum s-ar spune

pălălaie: flacără mare, vâlvătaie

păs: necaz, durere

perpeli (a se): a se frământa, a sta ca pe jar

pfund: măsură de greutate egală cu aproximativ 0,5 Kg.

pirostrie: suport cu trei picioare pe care se așază vasele de gătit deasupra

focului

pizmă: invidie, ură

pâlc: ceată

pârjoli (a): a arde, a incendia

plocon: cadou, dar

141

pohfală: fast, strălucire

pojar: foc, incendiu

popândău (a sta): a sta nemișcat, înțepenit

potlog: petec de piele pentru cârpit încălțămintea

pravilă: lege scrisă sau nescrisă

prăsilă (de): de sămânță, de reproducere

pricopsi (a se): a se îmbogăți, a se căpătui

prididi (a): a dovedi, a răzbi, a izbuti

prieteșug: prietenie

priință: folos, bunăvoință, ajutor

pripon: țăruș

proașcă (a face sau a da…): a face prăpăd, a nimici

proclet: afurisit, ticălos

prohod: slujba de înmormântare

pruncucigaș: cel ce ucide copii

puhoi (de oameni): mulțime năvălitoare

purcede (a): a porni, a se pune în mișcare

puzderie: mulțime, în număr foarte mare

R

Răcan: recrut, soldat de rând

rădiac: pădurice

răpăi (a): a produce zgomote scurte și ritmice

rărunchi: măruntai, adâncul trupului omenesc

răspăr (a lua în răspăr câmpul): a fugi din răsputeri

restriște: nenorocire, situație grea

rigă: crai, rege

rudă pe sămânță (pe): pe toți, până la unul

rusalcă: ființă mitologică, zână a apelor care produce furtuni și pune în

încurcături pe oameni

S

Samar: un fel de șa de care se leagă bagajele pe spatele măgarilor sau

cailor

sălășlui (a): a locui, a se adăposti

scăfârlie: cap, țeastă

schiptru: sceptru, simbol al autorității regale

scârbavnic, adj.: dezgustător, care provoacă scârbă

142

scrumuit, adj.: prefăcut în scrum

scruta (a): a privi pătrunzător, a cerceta

semeție: mândrie, trufie, îngâmfare

sfădi (a se): a se certa

sfârteca (a): a sfâșia, a rupe în bucăți

sâmbetele (a purta…): a urî, a căuta să faci rău cuiva

slobozi (a): a elibera

sminteală: stricăciune, pagubă, greșeală

solstițiu: echinocțiu, data când ziua este egală cu noaptea (21 martie și 23

septembrie)

soț: tovarăș, însoțitor, părtaș

spârcui (a): a sfârteca, a nimici, a pune pe fugă

stihie: dezlănțuire a forțelor naturii, furtună

stârv: cadavru, leș

stolnic: șeful bucătarilor domnești

stropșeală: vorbă răstită, aspră

sulemeni (a se): a se farda, a se găti

sumeți (a se): a îndrăzni, a deveni trufaș

surda, adv. (de-a): în zadar, degeaba

surlă: instrument muzical asemănător cu trâmbița

Șipoțel: izvor

șugui (a): a glumi

Ș

T

Tainiță: ascunzătoare

ticsi (a): a umple până la refuz

tontoroi (a juca…): a țopăi

trepăduș: om care se pune în serviciul altuia îndeplinind sarcini

înjositoare

turnir: întrecere cavalerească

tuspatru: toți patru

Țiitoare: concubină, amanta

Ț

143

U

Utrenie: slujbă religioasă care se oficiază dimineața

V

Vajnic, adj.: aprig, înverșunat

valma (de-a…): laolaltă, grămadă

văicări (a se): a se văita, a se căina

vicleni (a): a trăda, a unelti împotriva cuiva

vinaț: vin

vistiernic: demnitar care administrează tezaurul statului

vâlvătaie: flacără mare, pălălaie

vântrea: pânză de corabie

volnic, adj.: liber, care se poate impune cu forța

vraci: doctor

Z

Zăbranic: val de doliu

zăduf: căldură mare, arșiță

zăpușeală: arșiță, căldură înăbușitoare

zbăngăni (a): a produce zgomote metalice

zbughi (a o): a o rupe la fugă

zdrahon: om zdravăn, uriaș

zdrumica (a): a zdrobi, a nimici

zdupăi (a): a sări cu zgomot, a tropăi

zevzec: nătărău, neghiob

zgâtie: fată vioaie, neastâmpărată

zvâcni (a): a sări brusc, a o zbughi

zvânta (a): a usca.

Sfârșit

virtual-project.eu

144

145