Partea a II-a.O fată din altă lume.

        Războiul cu Japonia încă nu se terminase. Pe neaşteptate, fu pus în umbră de alte evenimente. Peste Rusia se prăvăliră talazurile revoluţiei, unul mai înalt şi mai nemaipomenit decât celălalt.

        Chiar în aceste zile sosi, din Ural, la Moscova văduva unui inginer belgian, franţuzoaica rusificată Amalia Karlovna Guichar cu cei doi copii ai ei, Rodion şi Larisa. Fiul şi-l înscrise la trupa de cădeţi, iar pe fiică-sa o înscrise, din întâmplare, la acelaşi gimnaziu în care învăţase Nadia Kologrivova.

        Madame Guichar avea moştenire de la soţul ei economii în hârtii de valoare, care altădată creşteau în preţ, însă acum începuseră să scadă. Ca să curme diminuarea averii şi să nu stea cu mâinile încrucişate, madame Guichar cumpără o mică afacere, atelierul de croitorie al doamnei Leviţkaia, situat aproape de Arcul de Triumf. L-a cumpărat de la moştenitorul croitoresei, cu dreptul de păstrare a vechii firme, cu toată fosta clientelă, cu toate modistele şi ucenicele.

        Acest lucru madame Guichar l-a făcut sfătuită fiind de avocatul Komarovski, prietenul răposatului ei soţ şi sprijinul ei de nădejde. Komarovski era un om de afaceri cu sânge rece, care ştia de minune toate subtilităţile businessului din Rusia. Madame Guichar corespondase cu el, stabilind detaliile mutării, el îi întâmpinase la gară şi, traversând toată Moscova, îi dusese la stabilimentul cu camere mobilate „Muntenegru” din strada Orujeinaja, unde le închinase un apartament. Tot el o sfătuise să-l dea pe Rodion la cădeţi, iar pentru Larisa îi recomandase gimnaziul cu pricina, glumind neatent cu băiatul şi privind-o pe fată atât de insistent, încât o făcea să roşească.

        Locuiseră aproape o lună la „Muntenegru” înainte de a se muta într-un apartament mic, de trei camere, din clădirea în care se afla şi atelierul. Acestea erau cele mai teribile locuri din Moscova, bordeluri şi spelunci, străzi întregi lăsate pradă desfrâului, mahalale ale „creaturilor pierdute”.

        Pe copii nu-i mirau murdăria din camere, ploşniţele, mobilele urâte. După moartea tatălui lor mama trăia permanent cu frica de sărăcie. Rodia şi Lara se obişnuiseră să audă că sunt pe marginea prăpastiei. Înţelegeau că nu sunt copii ai străzii, dar părinţii le insuflaseră adânc timiditatea faţă de cei bogaţi şi, în preajma acestora, se simţeau ca ieşiţi din orfelinate.

        Exemplul viu de asemenea spaimă li-l oferea mama lor. Amalia Karlovna era o blondă dolofană de vreo treizeci şi cinci de ani, care de la crize de inimă trecea la crize de prostie. Era grozav de fricoasă şi o înspăimântau bărbaţii. Tocmai din prea multă spaimă şi confuzie nimerea mereu în braţele câte unuia.

        La „Muntenegru” ocupau camera 23, iar în camera 24, din ziua întemeierii stabilimentului, locuia violoncelistul Tâşkevici, un om cumsecade, chel, cu perucă, predispus la transpiraţie îmbelşugată, care-şi aduna mâinile a rugă, împreunându-şi-le pe piept când încerca să convingă pe cineva de vreun lucru. Când cânta în public sau îşi interpreta partitura la concerte, îşi dădea capul pe spate şi îşi întorcea ochii pe dos. Acasă nu stătea aproape deloc, plecând pentru câteva zile în şir la Balşoi Teatr sau la Conservator. Ca vecini, au făcut cunoştinţă, apoi i-au apropiat câteva servicii reciproce.

        Întrucât prezenţa copiilor o deranja uneori pe Amalia Karlovna în timpul vizitelor lui Komarovski, plecând, Tâşkevici îi lăsa cheia de la camera lui, pentru a-şi putea primi cum se cuvine musafirul. Curând madame Guichar se deprinsese până-ntr-atâta cu spiritul lui de sacrificiu, încât de câteva ori, cu lacrimi în ochi, îi bătuse la uşă, rugându-l s-o apere de protectorul ei.

        Casa nu avea decât parter şi era situată aproape de colţul cu strada Tver. Se simţea apropierea magistralei de cale ferată Brest. Din preajma casei începeau proprietăţile, locuinţele de serviciu ale personalului, depoul de locomotive şi depozitele.

        În partea aceea a oraşului locuia Olia Demina, o fată deşteaptă, nepoata unui funcţionar al gării de mărfuri.

        Olia era o ucenică foarte capabilă. Fusese remarcată de fosta proprietară şi acum începuse să şi-o apropie şi noua proprietară. Oliei Demina îi plăcea foarte mult de Lara.

        Totul rămăsese ca pe vremea când treburile erau conduse de Leviţkaia. Ca buimace, maşinile de cusut se învârteau sub apăsările picioarelor sau sub mâinile plutitoare ale meşterelor. Câte una cosea liniştită, şezând la masă şi zvâcnindu-şi în sus mâna cu acul de care se ţinea un fir lung de aţă. Duşumeaua era plină de bucăţi de pânză. Trebuiau să vorbească tare, ca să poată acoperi ţăcănitul maşinilor de cusut şi trilurile zglobii ale lui Kirill Modestovici, canarul din colivia de sub arcul ferestrei, al cărui nume avea probabil un secret luat cu ea în mormânt de fosta proprietară.

        În sala de primire, damele înconjurau masa plină de jurnale, formând o grupă pitorească. Stăteau în picioare, şedeau şi-şi sprijineau obrajii în palme luând pozele pe care le vedeau în fotografii şi, studiind mostrele, se sfătuiau cu privire la modele. La cealaltă masă, pe locul directoarei, şedea asistenta Amaliei Karlovna, una dintre vechile croitorese Faina Silantievna Fetisova, o femeie costelivă, cu negi în adâncurile obrajilor ei scofâlciţi.

        Între dinţii îngălbeniţi de tutun, ţinea muştiucul cu ţigara aprinsă, îşi mijea ochiul cu albeaţa îngălbenită şi, suflând un nor galben de fum din gură şi din nas, îşi nota în caiet măsurile numerelor de chitanţe, adresele şi dorinţele clientelor.

        Amalia Karlovna era, în acest atelier, un om abia venit şi lipsit de experienţă. Nu se simţea aici stăpână cu adevărat. Însă personalul era cinstit şi pe Fetisova se putea bizui. Cu toate acestea, timpurile erau alarmante.

        Amaliei Karlovna îi era frică să se gândească la viitor, se simţea disperată şi nu avea spor la nimic.

        Destul de des îi vizita Komarovski. Când Viktor Ippolitovici traversa atelierul şi se îndrepta spre apartamentul lor, speriindu-le pe spilcuitele care se schimbau şi, la vederea lui, se ascundeau după paravane, de unde parau în joacă glumele lui ireverenţioase, meşterele şopteau cu dezaprobare şi ironie în urma lui: „A venit”, „Iubiţelul”, „Drăguţul Amaliei”, „Buhaiul”, „Deochiul muieresc”.

        Însă şi mai urât de femei era buldogul lui Komarovski, Jack, pe care îl aducea uneori în lesă şi care îşi trăgea stăpânul după el cu nişte salturi atât de bruşte, încât Komarovski îşi pierdea ritmul paşilor, se smucea înainte şi venea cu mâna întinsă în urma câinelui, de parcă ar fi fost un orb purtat de-o călăuză.

        În timpul primăverii, Jack a apucat-o o dată pe Lara de picior, rupându-i ciorapul.

        — Îi fac capătul necuratului ăstuia, îi şopti Larei la ureche Olia Demina, aşa cum fac copiii.

        — Da, chiar că-i un câine nesuferit. Dar cum o să-l omori, prostuţo?

        — Mai încet, nu ţipa, dacă vrei să te învăţ. Ştii că de Paşti se fac nişte ouă de pitră. Are mama ta câteva pe comodă.

        — Da, sunt din marmură şi de cristal.

        — Aha, asta-i. Apleacă-te, să-ţi spun la ureche. Iei un ou din acelea, îl ungi cu grăsime, dar bine, ca să persiste mirosul, şi, dacă-l dai satanei, îl înghite, îşi umflă diavolul pântecele şi crapă! Cu labele-n sus! Asta-i!

        Lara râsese şi se gândise cu invidie: fata asta trăieşte în sărăcie, munceşte. Copiii săraci se dezvoltă repede, însă iată ce fire sinceră de copil are. Ouăle, Jack – de unde le mai scoate pe toate? „De ce mi-e hărăzită o asemenea soartă? se întrebă Lara. Pe toate le văd şi pentru toate sufăr.” „Păi, mama pentru el e cum se zice. Păi, el e pentru mama. Cuvintele astea murdare nu vreau să le repet. Atunci de ce mă priveşte cu ochii ăştia? Sunt doar fiica ei.”

        Avea şaisprezece ani şi câteva luni, însă arăta ca o domnişoară adevărată. I se dădeau optsprezece ani sau chiar mai mult. Avea mintea clară şi firea blândă. Era foarte frumoasă.

        Ea şi Rodia înţelegeau că în viaţă totul trebuie câştigat cu propriile lor braţe. Faţă de cei leneşi şi cu viitorul asigurat, el nu aveau timp să se dedice şmecheriilor timpurii sau să miroasă lucrurile la modul teoretic, dacă acestea nu-i priveau practic. E murdar doar tot ce e de prisos. Lara era cea mai curată fiinţă din lume.

        Amândoi, şi fratele, şi sora, ştiau preţul succeselor lor. Trebuia să fie bine văzuţi ca să răzbată. Lara învăţa bine, dar nu din pasiune abstractă pentru învăţătură, ci pentru că trebuia să fie elevă bună ca să fie scutită de taxe şi, pentru aceasta, trebuia să înveţe bine. La fel de bine cum învăţa, Lara spăla vasele fără efort, ajuta la atelier şi făcea comisioanele pe care i le încredinţa mama ei. Mergea lin şi fără zgomot şi, în făptura ei, totul se armoniza: iuţeala imperceptibilă a mişcărilor, înălţimea, vocea, ochii cenuşii şi culoarea aurie a părului.

        Era o duminică din mijlocul lui iulie. De sărbători, Lara putea să huzurească mai mult în pat.

        Stătea întinsă pe spate, cu mâinile sub cap.

        Atelierul era cufundat într-o linişte neobişnuită. Fereastra dinspre stradă era deschisă. Lara auzi huruitul unei trăsuri care, undeva departe, alunecase de pe pavaj în jgheabul şinei tramvaiului tras de cai şi vuietul ei grosolan se transformase într-o alunecare lină. „Trebuie să mai dorm puţin”, se gândi Lara. Vuietul oraşului o adormea, întocmai ca un cântec de leagăn.

        Înălţimea şi poziţia în pat Lara şi le simţea acum prin două puncte: prin proeminenţa umărului stâng şi prin vârful degetului mare de la piciorul drept. Acestea erau umărul şi piciorul, iar restul era mai mult sau mai puţin ea însăşi, sufletul sau esenţa ei, armonios cuprinsă în contururi şi avântată spre viitor.

        „Trebuie să aţipesc”, se gândea Lara şi chema în închipuire partea însorită a străzii Karetnaia la această oră, grajdurile vânzătorilor de echipaje cu harabele uriaşe de vânzare, expuse pe duşumelele bine măturate, sticla şlefuită a felinarelor de pe carete, urşii împăiaţi, viaţa îndestulată. Şi puţin mai jos, îşi desena Lara în închipuire, dragonii fac instrucţie în curtea Cazarmelor Znamenski: cai ceremonioşi şi fandosiţi, care umblă în cerc, sărituri în şa şi mers la pas, treceri în trap şi la galop. Şi gurile căscate ale doicilor cu copii, lipite pe dinafară de gardul cazărmii. Şi încă mai jos, se gândea Lara, e Petrovka, liniile Petrov.

        „Ce-i cu dumneata, Lara! De unde ai asemenea idei? Pur şi simplu vreau să-ţi arăt apartamentul meu. Cu atât mai mult, cu cât e foarte aproape.”

        A fost sfânta Olga, el avea de mers la nişte prieteni care locuiau pe Karetnaia şi care sărbătoreau onomastica micii lor fiice. Cu acest prilej se distrau şi adulţii: dansuri, şampanie. A invitat-o pe mama ei, dar mama nu a putut, nu se simţea bine şi i-a spus: „Luaţi-o pe Lara. Tot timpul mă preveniţi: „Amalia, aveţi grijă de Lara„. Acum aveţi dumneavoastră grijă de ea”. Şi n-ai ce-i zice, a avut el grijă! Ha-ha-ha!

        Ce nebunie e valsul! Te roteşti, te roteşti, fără să te gândeşti la nimic. Cât cântă muzica trece o eternitate, ca în romane. Dar de îndată ce muzica încetează, apare o senzaţie de scandal, ca şi cum cineva te-ar fi udat cu apă rece sau te-ar fi surprins dezbrăcată. În plus, aceste libertăţi ţi le permiţi cu unii din lăudăroşenie, ca să demonstrezi că eşti mare de-acum.

        Niciodată nu l-ar fi crezut în stare să danseze atât de bine. Are mâini îndemânatice, te apucă cu siguranţă de talie. Însă nu-i va mai permite nici unui bărbat s-o sărute în felul acesta. Nu şi-ar fi putut imagina niciodată că în buzele cuiva se poate concentra atâta neruşinare, atunci când se lipesc de ale tale.

        Trebuie să renunţe la aceste prostii. Pentru totdeauna. Să n-o mai facă pe timida, pe umila care-şi pleacă sfioasă ochii în pământ. Toate acestea se vor termina rău, buza prăpastiei e aproape. Nu mai e decât un pas şi te prăbuşeşti. Trebuie să uite chiar şi să se mai gândească la dansuri. În ele-i tot răul. Trebuie să refuze fără jenă. Să mintă că nu ştie să danseze sau că şi-a rupt un picior.

        Toamna avură loc tulburări la căile ferate din reţeaua Moscovei. Intră în grevă magistrala Moscova-Kazan, acelaşi lucru se pregăteau să-l facă Moscova-Brest. Se luase deja decizia de intrare în grevă, însă comitetul nu se pusese de acord asupra zilei când trebuiau să treacă la acţiune. Toţi muncitorii ştiau de grevă şi n-ar fi fost nevoie decât de un motiv exterior pentru a se declanşa samavolnic.

        Era o zi rece şi mohorâtă de la începutul lui octombrie, zi de leafă la linia Moscova-Brest. Multă vreme nu se primi nici o informaţie de la serviciul de contabilitate. Apoi la birou veni un băiat cu tabelul, cu statul de plată şi cu un teanc întreg de fişe de muncă luate pentru a se face reţineri din leafa. Plata salariilor începu. Pe fâşia imensă de spaţiu neconstruit, care despărţea gara, atelierele, depourile, antrepozitele şi liniile de clădirile de lemn ale administraţiei, se puseră în mişcare conductorii, acarii, lăcătuşii şi ajutoarele lor, femeile care spală podelele la parcul de vagoane.

        Plutea un miros de început de iarnă citadină, de frunze strivite de arţar, zăpadă topită, funingine de locomotivă şi pâine de secară caldă, care tocmai se scotea din cuptorul de la subsolul bufetului gării. Trenurile veneau şi plecau. Vagoanele se cuplau şi se decuplau, în aer se agitau steguleţele desfăşurate sau strânse pe băţ. Se auzeau, pe toate vocile, ţignalele paznicilor, şuierăturile oamenilor de manevră şi sirenele groase ale locomotivelor. În rotocoale nesfârşite, fumul urca spre cer. Locomotivele sub presiune stăteau gata de plecare, opărind norii hibernali cu alţi nori de abur fierbinte.

        Pe marginea terasamentului, se plimbau încoace şi încolo Fuflâghin, şeful secţiei de întreţinere, şi Pavel Ferapontovici Antipov, maistrul sectorului de linie al gării. Antipov îi scotea din sărite pe cei de la serviciul de reparaţii cu reclamaţiile lui privitoare la materialul care se dădea pentru înlocuirea şinelor. Oţelul nu era suficient de elastic. Şinele nu rezistau la probele de îndoire şi rupere şi, după cum credea Antipov, aveau să crape la frig. Conducerea nu dădea nici o atenţie reclamaţiilor lui. Cineva câştiga pe şest bani din tărăşenia asta.

        Fuflâghin era îmbrăcat cu o şubă scumpă cu paspoalul feroviar, pe care o purta descheiată. Pe sub şubă purta un costum de şeviot. Păşea cu grijă de-a lungul rambleului, admirându-şi linia reverului, dunga dreaptă de la pantaloni şi croiala aristocratică a pantofilor.

        Cuvintele lui Antipov îi intrau pe o ureche şi îi ieşeau pe cealaltă. Avea gândurile lui, personale, îşi scotea des ceasul, se uita la el şi părea grăbit să plece undeva.

        — Ai dreptate, neicuşorule, îl întrerupse el nerăbdător pe Antipov. Însă ceea ce zici tu e valabil numai pentru liniile principale sau pe vreun sector complex, cu circulaţie intensă. Pe când tu ce ai? Nişte linii moarte, nişte capete de linii năpădite de brusturi şi urzici, în cazul cel mai bun – trierea vagoanelor goale şi câteva treceri ale „cucului” de manevră. Şi încă mai eşti şi nemulţumit! Te-ai ţicnit, zău aşa! Păi, aici nici n-ai nevoie de şine de oţel, ar fi bune şi dacă le-ai face din lemn!

        Fuflâghin se uită iarăşi la ceas, îi închise capacul şi începu să privească în depărtare, spre şosea. Dindărătul curbei apăru o trăsură, echipajul personal al lui Fuflâghin. Venea soţia după el. Vizitiul opri caii chiar la marginea terasamentului, vorbindu-le tot timpul cu o voce piţigăiată, de femeie, de parcă ar fi fost o doică ce-şi îmbunează pruncii: caii se temeau de trenuri. Într-un colţ al trăsurii, rezemată neglijent de perne, şedea o femeie drăguţă.

        — Ei bine, frate, s-o lăsăm pe altă dată, spuse şeful secţiei de întreţinere şi dădu a lehamite din mână, de parcă ar fi vrut să spună că n-are timp să-şi bată capul cu şinele lui, că are el treburi mai importante.

        Cei doi soţi plecară.

        Peste trei-patru ore, aproape de amurg, pe un câmp de la marginea liniei ferate, răsăriră ca din pământ două siluete care până atunci nu existaseră la suprafaţă. Aruncând priviri dese peste umăr, cele două umbre începură să se îndepărteze. Erau Antipov şi Tiverzin.

        — Hai să grăbim pasul, spuse Tiverzin. Nu mă tem c-o să-mi ia copoii urma, dar vezi că acuşi se termină tărăgăneala asta, ies ăia din bordei şi ne-ajung din urmă. Iar eu n-am ochi să-i văd. Când o lungeşti atjta, n-are rost să mai vorbeşti în dodii. Aşa nici comitetul nu face doi bani, ne jucăm degeaba cu focul şi ne dăm într-aiurea de ceasul morţii! Dar nici cu tine nu mi-e ruşine dacă-l susţii pe papă-lapte ăsta de la Nikolaevskaia.

        — Daria mea are tifos. Ar trebui s-o due la spital. Până n-o duc, nu mi-i capul la altceva.

        — Se zice că azi se dă leafa. Trec pe la birouri. Dacă n-ar fi fost zi de leafă, jur pe Dumnezeu că aş fi scuipat pe voi şi chiar în clipa asta aş fi pus singur capăt mocoşelii astea!

        — Şi cum ai fi făcut-o, mă rog?

        — Nu-i mare scofală. Aş fi coborât în sala cazanelor, aş fi tras sirena şi gata.

        Îşi luară rămas-bun şi porniră în direcţii diferite.

        Tiverzin o porni spre oraş, mergând pe linie. Se întâlnea cu oameni care-şi luaseră leafa. Erau foarte mulţi. Tiverzin aprecie din ochi că pe teritoriul staţiei toţi îşi primiseră banii.

        Începuse să se întunece. În faţa birourilor zăboveau nişte muncitori care n-aveau ce face, luminaţi de felinarele înşiruite de-a lungul clădirii. În apropiere era oprită trăsura lui Fuflâghin. Nevasta acestuia stătea în aceeaşi poză, de parcă n-ar fi coborât toată ziua din echipaj. Îşi aştepta soţul, intrat ca să-şi ia banii.

        Brusc, începu o burniţă amestecată cu lapoviţă. Vizitiul se dădu jos de pe capră ca să ridice coviltirul de piele, în timp ce acesta, cu piciorul proptit în fundătura trăsurii, se chinuia să desfacă distanţierele, Fuflâghina admira mărgelele argintii ale burniţei, care pâlpâiau în lumina felinarelor. Îşi aruncă privirea fixă şi visătoare peste capetele muncitorilor cu o asemenea expresie, încât ai fi zis că, la nevoie, această privire ar putea trece nestingherită prin ei, ca prin ceaţă şi promoroacă.

        Tiverzin remarcă din întâmplare această expresie şi i se făcu scârbă. Trecu pe lângă ea fără s-o salute şi nu mai intră după leafa, ca să nu dea nas în nas cu soţul acesteia. Se duse spre partea mai puţin luminată, spre atelierele lângă care se zărea cercul negru al plăcii turnante, cu şinele ei îndreptate spre depou.

        — Tiverzin! Kuprik! îl strigară câteva voci din întuneric. În dreptul atelierelor se adunase o mulţime de oameni. Dinăuntru se auzeau ţipetele cuiva şi plânsetele unui copil. Kiprian Savelievici, scapă-l pe băiatul ăla, îi spuse o femeie din mulţime.

        Ca de obicei, bătrânul meşter Piotr Hudoleev îl chelfănea pe ucenicul Iusupka, mica lui jertfă dintotdeauna.

        Hudoleev nu fusese întotdeauna un tiran al ucenicilor, un beţiv şi-un bătăuş. Cândva bravul meşter atrăgea privirile fetelor de negustori şi de preoţi de prin suburbiile industriale ale Moscovei. Însă mama lui Tiverzin, care pe atunci tocmai terminase şcoala eparhială, n-a vrut să se mărite cu el, preferându-l pe un coleg de-al lui, pe mecanicul de locomotivă Saveli Nikitici Tiverzin.

        După vreo cinci ani de când aceasta rămăsese văduvă (Saveli Nikitici avusese parte de o moarte îngrozitoare, arzând de viu în 1888, într-un accident, care făcuse mare scandal la vremea lui, când se ciocniseră două trenuri), Piotr Petrovici îşi reînnoise peţitul, însă fusese iarăşi refuzat. De atunci Hudoleev s-a pus pe băutură şi a început să-şi facă de cap, răzbunându-se pe toată lumea care, după cum credea el, era vinovată de toate ghinioanele lui de-acum.

        Iusupka era fiul lui Ghimazetdin, portarul blocului în care locuia Tiverzin. Acesta îl luase pe băiat sub protecţia lui, ceea ce făcea ca Hudoleev să-l urască şi mai mult.

        — Cum ţii pila, asiatule! urla Hudoleev, trăgându-l pe Iusupka de păr şi cărându-i pumni în spinare. Aşa se curăţă piesele turnate? Te-ntreb: multe lucruri o să-mi mai strici, mireasă tătărească, alia mulla ochi piezişi ce-mi eşti?

        — O, nu mai fac, nene, nu mai fac! O, mă doare!

        — De-o mie de ori ţi-am spus: mai întâi tragi mandrina şi pe urmă înşurubezi pivotul. Dar el face tot cum îl taie capul. Mai că nu mi-ai rupt axul, afurisitule!

        — De ax nici nu m-am atins, zău aşa, nene.

        — De ce baţi băiatul? îl întrebă Tiverzin făcându-şi loc prin mulţime.

        — Cine are mintea-ntreagă, în cearta altora nu se bagă! i-o reteză Hudoleev.

        — Te întreb de ce baţi băiatul.

        — Iar eu îţi zic să-ţi vezi de drum, social-comandore. Ar trebui să-l omor pe nemernicul ăsta. Mai că nu mi-a rupt axul. Ar trebui să-mi sărute mâinile că a scăpat cu zile, diavol saşiu. Nu l-am tras decât de urechi şi l-am jumulit un pic de păr.

        — Crezi că ar trebui să-i suceşti gâtul? Ar trebui să-ţi fie ruşine, Hudolei. Eşti meşter bătrân, ţi-a albit părul în cap şi n-ai nici un pic de minte.

        — Vezi-ţi de treabă, îţi zic, cât mai eşti întreg. Nu mă-nvăţa tu pe mine, că te omor, cur de căţea ce eşti! Te-a fătat mă-ta pe traverse, chiar sub nasul lui tac-tu! O cunosc eu pe târfa de mă-ta, ştiu cum dă din coadă, căţeaua!

        Ce a urmat nu a durat mai mult de un minut. Au pus amândoi mâna pe ce-au nimerit pe lângă strunguri, unde erau aruncate scule grele şi bucăţi de fier. S-ar fi omorât unul pe altul, dacă oamenii n-ar fi sărit imediat să-i despartă. Ţinuţi de mulţime, Hudoleev şi Tiverzin rămăseseră cu capetele plecate, aproape atingându-şi frunţile. Erau albi la faţă şi cu ochii injectaţi. De furie, nu puteau scoate o vorbă. Mai mulţi oameni îi ţineau cu mâinile răsucite la spate. Minute în şir, adunându-şi toate puterile, încercară să se smulgă, zvârcolindu-se abitir şi târându-i după ei pe tovarăşii lor care se ţineau bine. Nasturii şi copcile de pe hainele lor săriseră care încotro, cămăşile le alunecaseră de pe umerii goi. Hărmălaia din jurul lor nu înceta nici o clipă.

        — Dalta! Ia-i dalta din mână, că-i sparge capul. Uşurel, uşurel, nea Piotr, că-ţi rupem mâinile! Da' mult o să ne mai jucăm cu ei? Despărţiţi-i, puneţi-i sub lacăt şi gata!

        Deodată, cu un efort supraomenesc, Tiverzin se scutură de oamenii agăţaţi de el şi într-o clipă ajunse la uşă. Ceilalţi dădură să se ia după el, dar, văzând că n-are de gând să sară iarăşi la bătaie, îl lăsară în plata Domnului. Trânti uşa şi porni înainte, fără să se mai uite în urmă. Se scufundă în umezeala toamnei, în noapte, în întuneric.

        — Vrei să le faci bine, iar ei îţi bagă cuţitu-n coaste, bombănea Tiverzin, fără să-şi dea seama în ce direcţie merge şi de ce.

        Această lume a mârşăviei şi falsului, în care o cucoană bine hrănită îşi permite să-i privească în felul acesta pe proştii de muncitori şi un beţiv, o victimă a acestor rânduieli, se desfată bătându-şi joc de aproapele – această lume deci o ura acum mai mult ca oricând. Mergea repede, de parcă iuţeala paşilor lui ar fi putut apropia timpul când pe lume totul va fi raţional şi armonios, cum era acum în capul lui înfierbântat. Ştia că toate năzuinţele lor din ultimele zile, tulburările de la calea ferată, cuvântările la mitinguri şi hotărârea de a intra în grevă, care încă nu fusese pusă în aplicare – toate acestea erau părţi disparate dintr-un drum lung, care urma să fie străbătut până la capăt.

        Însă acum era atât de agitat, încât ar fi vrut să parcurgă acest drum în fugă, fără să-şi tragă respiraţia. Nu ştia unde merge, depăna doar paşi mari, însă picioarele lui ştiau foarte bine încotro îl poartă.

        Mult timp Tiverzin nu a bănuit că, după ce el şi cu Antipov plecaseră din bordeiul săpat în pământ, comitetul luase decizia de începere a grevei chiar în seara aceea. Tot atunci, membrii comitetului hotărâseră locul unde trebuia fiecare să meargă şi oamenii pe care trebuiau să-i înlocuiască. Când din atelierul de reparaţii locomotive, ca din adâncul sufletului lui Tiverzin, răsună sirena răguşită, al cărei şuierat devenea treptat mai insistent şi mai uniform, mulţimea care, îndreptându-se spre oraş, ajunsese deja în dreptul semaforului de la intrare se contopi cu un nou val de muncitori, care încetaseră lucrul la auzul semnalului dat de Tiverzin din sala cazanelor.

        Mulţi ani Tiverzin a crezut că el singur oprise atunci lucrul şi circulaţia trenurilor pe sectorul lor de cale ferată. Abia la procesele ulterioare, la care era judecat prin cumul şi nu era acuzat de incitare la grevă, a înţeles şi el că se înşelase.

        Uşile se deschideau, se auzeau întrebări:

        — Unde-i chemată lumea?

        Din întuneric se răspundea:

        — Ce, eşti surd? S-a dat alarma. Ne cheamă să stingem vreun incendiu.

        — Dar unde arde?

        — Dacă sună sirena înseamnă că arde.

        Iar se trânteau uşile, apăreau alţi oameni, se auzeau alte glasuri.

        — Pe dracu' foc! Tâmpitule! Nu-l mai ascultaţi! Asta-nseamnă că nu mai lucrăm, ai priceput? Iată-ţi jugul mişelesc, eu nu te mai slugăresc. Acasă, fârtaţi!

        Tot mai mulţi oameni se alăturau celor adunaţi. Calea ferată intrase în grevă.

        Abia a treia zi Tiverzin ajunse acasă, îngheţat până la oase, nedormit şi nebărbierit. În ajun se lăsase un ger neobişnuit de crunt pentru data din calendar şi Tiverzin era îmbrăcat ca de toamnă. La intrare îl întâmpină portarul Ghimazetdin:

        — Vă mulţumesc, domnule Tiverzin, spuse el repede. I-ai luat apărare Iusup. Eu rugat la Domnul pentru tine.

        — Te-ai ţicnit, Ghimazetdin? Ce domn sunt eu în faţa ta? Las-o moartă. Spune mai iute, că mi-e frig de mor.

        — Nu frig, ţie cald, Savelici. Ieri cu mama Marfa Gavrilovna cumpărăm de la Gara de mărfuri un şopron plin cu lemne. Lemne bune, uscate, de mesteacăn.

        — Mulţumesc, Ghimazetdin. Dar văd că mai vrei să-mi spui ceva. Dă-i drumul, fiindcă am îngheţat de tot.

        — Vrut spus să nu dormi acasă, Savelici, trebuie dat la fund. Poliţai întrebat, sectorist întrebat cine umblă aici. Eu spus: nu umblă nimeni. Ajutorul, zic, umblă, brigada de la locomotive umblă, calea ferată umblă. Dară ca cineva străin, nu-nu!

        Blocul în care burlacul de Tiverzin locuia împreună cu mama lui şi fratele mai mic, care este căsătorit, aparţinea bisericii Sfânta Treime din apropiere. Printre chiriaşi erau câţiva clerici, două artele de măcelari şi vânzători de fructe, care mai mult bârfeau decât negustoreau la tarabele lor din oraş, însă majoritatea chiriaşilor o constituiau funcţionarii mărunţi de la calea ferată Moscova-Brest.

        Clădirea era din piatră cu galerii exterioare din lemn care, din patru părţi, înconjurau curtea interioară nepavată, murdară. Spre galerii se înălţau scări alunecoase din lemn, care miroseau a pisici şi varză murată. Pe paliere erau amplasate latrinele şi cămările închise cu lacăte.

        Fratele lui Tiverzin, luat soldat la război, fusese rănit lângă Favangou. Acum era internat la spitalul din Krasnoiarsk, unde, pentru a-l întâlni şi a-l lua acasă, plecase soţia împreună cu cele două fete ale lor. Feroviari din tată-n fiu, Tiverzinii erau oameni sprinteni şi străbăteau Rusia în lung şi-n lat, având permise gratuite de călătorie. Acum locuinţa era aproape goală, nu mai rămăseseră în ea decât Tiverzin şi maică-sa.

        Apartamentul era la etajul întâi. Pe galerie, în dreptul uşii de la intrare, era un butoi cu apă, umplut în fiecare zi de sacagiu. Când Kiprian Savelievici urcă la catul său, văzu capacul butoiului împins într-o parte şi cana de tablă uitată pe crusta de gheaţă formată deasupra apei.

        — Prov trebuie să fi fost pe-aici, îşi zise Tiverzin, zâmbind. Bea şi nu se mai satură. Parcă ar fi un sac fără fund şi pântecele i-ar fi cuprins de flăcări.

        Prov Afanasievici Sokolov, un psalmist arătos şi încă destul de tânăr, era o rudă îndepărtată de-a Marfei Gavrilovna.

        Kiprian Savelievici desprinse cana de pe pojghiţa de gheaţă, împinse capacul la loc şi trase de mânerul clopoţelului de la intrare. Uşa se deschise învăluindu-l în mirosul familiar al casei şi într-un abur plăcut.

        — Ai făcut cald, mamă. E cald şi bine.

        Maică-sa i se aruncă de gât, îl îmbrăţişă şi începu să plângă. El îi mângâie părul, aşteptă câteva clipe, apoi o îndepărtă de el.

        — Curajul cucereşte cetăţi, mamă, spuse el încet. Pe toată magistrala nu mai lucrează nimeni, de la Moscova până la Varşovia.

        — Ştiu. De asta plâng. O să ai necazuri. Ar trebui, Kuprinka, să pleci de-aici, cât mai departe.

        — Mai că nu mi-a rupt gâtul drăguţul tău prieten, simpaticul tău amorez, Piotr Petrov.

        Voia s-o facă să râdă. Ea nu înţelese gluma şi îi răspunse serioasă:

        — E păcat să-ţi râzi de el, Kuprinka. Ar trebui să-ţi fie milă. E-un om fără noroc, un suflet rătăcit.

        — L-au arestat pe Paşka Antipov. Pe Pavel Ferantopovici. Au venit noaptea, i-au făcut percheziţie, i-au întors casa cu fundul în sus. Pe deasupra, Daria e bolnavă de tifos, la spital. Dimineaţă l-au luat. Pavluşka, băiatul lor care învaţă la gimnaziul real, a rămas singur acasă, doar cu mătuşă-sa, care-i surdă. În plus, vor să le facă vânt din casă. Cred că ar trebui să-l luăm noi pe băiat. Ce a vrut Prov?

        — De unde ştii că a fost pe-aici?

        — Am văzut butoiul neacoperit şi cana rămasă pe gheaţă. M-am gândit că Prov cel fără fund trebuie să fi supt ceva apă.

        — Ce isteţ eşti tu, Kuprinka. Ai dreptate. Prov a fost. Prov Afanasievici. A dat fuga să ceară nişte lemne cu împrumut. I-am dat. Dar tare proastă mai sunt! Lemne! De lemne-mi arde mie! Prov mi-a adus o veste pe cinste! Zice-se că ţarul a semnat un manifest pentru ca toate să fie aşezate din nou, pentru ca nimeni să nu mai fie prigonit, iar ţăranilor să li se dea pământ şi toţi oamenii să fie egali în drepturi cu aristocraţii. Cică ucazul e semnat, n-a mai rămas decât să fie adus la cunoştinţa poporului. De la Sinod s-a mai trimis o petiţie, să se bage în ectenie sau cum i s-o mai fi zicând rugăciunii ăsteia de mulţumire, nu vreau să mint. Provuşka mi-a spus cum se zice, dar am uitat.

        Patulea Antipov, fiul lui Pavel Ferantopovici, care fusese arestat, şi al Dariei Filimonovna, internată în spital, veni să locuiască la familia Tiverzin. Era un băiat curăţel, cu trăsături regulate, cu părul bălan, pieptănat cu cărare la mijloc. Mereu îşi domolea chica cu peria şi-şi aranja pe el vestonul şi centura cu cataramă, care avea pe ea însemnele gimnaziului real. Patulea avea un deosebit simţ al observaţiei şi te făcea să râzi până la lacrimi. Imita foarte bine şi cu mult haz tot Ce vedea şi auzea.

        La puţin timp de la manifestul din 17 octombrie fusese plănuită o mare demonstraţie, care trebuia să străbată toată Moscova, de la bariera Tver până la bariera Kaluga. Era o întreprindere de tipul „copilul cu şapte moaşe rămâne cu buricul netăiat”. Câteva organizaţii revoluţionare implicaite în această întreprindere s-au certat între ele şi, una câte una, au renunţat, însă, după ce au aflat că în dimineaţa stabilită oamenii au ieşit totuşi în stradă, şi-au trimis în grabă reprezentanţii la faţa locului.

        În ciuda împotrivirilor lui Kiprian Savelievici, Marfa Gavrilovna se dusese la demonstraţie împreună cu veselul şi vorbăreţul Patulea.

        Era o zi uscată şi geroasă de început de noiembrie, cu cerul plumburiu şi calm, din care se cerneau fulgi rari ce se roteau îndelung înainte de a cădea pe pământ şi de a se îndesa, Ca un praf pufos şi cenuşiu, în hârtoapele de pe caldarâm.

        În josul străzii venea puhoi de lume într-o adevărată babilonie: feţe, feţe şi iar feţe, paltoane văcsuite şi căciuli de miel, bătrâni, liceene şi copii, feroviari în uniforme, muncitori de la pa: reul de tramvaie şi de la centrala telefonică, cu cizme ce le trecea de genunchi şi scurte de piele, gimnazişti şi studenţi.

        Câtva timp cântară „Varşovianka”. „V-aţi jertfit” şi „La Marseillaise”, însă bărbatul, care mersese cu spatele în faţa coloanei şi, ridicându-şi şi coborându-şi mâna în care ţinea cuşma, dirijase corul, încetă brusc cântecul, îşi pusese căciula în cap şi, întorcându-se cu spatele la procesiune, o pornise înainte, trăgând cu urechea la ce vorbeau ceilalţi organizatori grupaţi la câţiva paşi înaintea demonstranţilor. Cântecul se destrămă, apoi încetă cu totul. Se făcu auzit scârţâitul paşilor mulţimii pe strada îngheţată.

        Nişte binevoitori le comunicaseră iniţiatorilor procesiunii că demonstraţia este aşteptată mai încolo de cazaci. Despre ambuscada pregătită li se telefonase dintr-o farmacie situată foarte aproape de locul cu pricina.

        — Asta-i situaţia, spuneau iniţiatorii. Trebuie să fim calmi şi să nu ne pierdem cu firea. Ocupăm prima clădire publică întâlnită în drum, le spunem oamenilor ce primejdie ne aşteaptă şi ne împrăştiem câte unul.

        Începură să se contrazică în legătură cu clădirea care ar fi fost mai potrivită. Unii propuneau Societatea Negustorilor, alţii Şcoala Tehnică Superioară, alţii Şcoala de Corespondenţi cu Străinătatea.

        În timpul discuţiei lor ajunseră la colţul unei clădiri de stat, tot o instituţie şcolară, care era aproape la fel de bună de adăpost ca şi cele pe care le enumeraseră.

        Când rândurile din faţă ajunseră în dreptul lor, căpeteniile urcară pe platforma semicirculară a scării şi, prin semne, opriră procesiunea. Numeroasele caturi ale uşii de la intrare fură deschise şi alaiul întreg, şubă după şubă şi căciulă după căciulă, începu să se reverse în holul şcolii şi să urce pe scara principală.

        — În sala de festivităţi! În sala de festivităţi! strigau din spate voci izolate, însă mulţimea înainta, afundându-se în profunzimea clădirii, intrând pe coridoare şi prin sălile de clasă.

        După ce, în sfârşit, izbutiră să îndrepte publicul pe calea cea bună şi să-l invite să ia loc, conducătorii încercară de câteva ori să prevină lumea de capcana care li se pregătea, dar nimeni nu-i băga în seamă. Oprirea şi ocuparea acestui spaţiu închis fuseseră interpretate ca o invitaţie la un miting improvizat care, de fapt, începu pe loc.

        După ce merseseră atâta şi cântaseră, oamenii voiau să stea puţin jos şi să tacă, astfel încât acum altcineva să le facă treaba şi să răguşească strigând. În comparaţie cu plăcerea principală a odihnei, nu mai aveau nici importanţă micile contradicţii ale vorbitorilor care, de fapt, erau întru totul solidari.

        De aceea cel mai mult succes îl avu oratorul cel mai prost, nu-i obosise pe oameni prin inteligenţa cuvintelor sale. Fiecare vorbă rostită era urmată de murmure aprobatoare. Toţi erau imediat de acord cu el, strigau „Ruşine!”, se apucară să alcătuiască o telegramă de protest şi deodată, plictisiţi de monotonia vocii lui, se ridicară ca un singur om, uitând cu totul de orator, căciulă după căciulă şi rânduri-rânduri coborâră scara şi ieşiră în stradă. Procesiunea continuă.

        În timpul acestui miting, afară începuse să ningă, străzile deveniseră albe. Ninsoarea se înteţea.

        Când atacară dragonii, în prima clipă, oamenii din primele rânduri nici nu-şi dădură seama că se întâmplă ceva. Deodată, din faţă, un vuiet tot mai puternic se rostogoli spre ei, ca atunci când se strigă „Ura din mii de piepturi. Ţipete de „Ajutor!„ şi „Ucigaşilor!”, alte multe asemenea rostiri scurte se amestecau într-un tumult ce nu putea fi desluşit. Aproape în aceeaşi clipă, purtate parcă de valul acestor strigăte, prin coridorul îngust, format în gloata repezită în lături, trecură iute şi fără zgomot boturi şi coame de cai, de deasupra cărora călăreţii îşi agitau săbiile.

        O jumătate de pluton străbătu mulţimea, se întoarse, se alinie şi se înfipse în coada procesiunii. Începu măcelul.

        Câteva minute mai târziu strada era aproape pustie. Oamenii se împrăştiaseră pe străduţele laterale. Ninsoarea era mai rară. Seara era uscată, ca desenată în cărbune. Deodată soarele, care cobora undeva îndărătul clădirilor de după un colţ, începu să arate parcă cu degetul spre tot ce era roşu pe stradă: la cuşmele cu fundurile roşii ale dragonilor, la pânza unui steag roşu căzută pe caldarâm, la urmele de sânge care, pe zăpada albă, închipuiau dâre subţiri şi puncte.

        Pe marginea bordurii se târa în patru labe, gemând, un om cu ţeasta crăpată. Din jos, în linie, înaintau câţiva cavalerişti. Se întorceau de la capătul străzii, unde-i purtase iureşul urmăririi. Aproape printre picioarele cailor se împleticea Marfa Gavrilovna, cu broboada alunecată spre ceafă şi strigând cât putea de tare, cu un glas care parcă nu era al ei: „Paşa! Patulea!”.

        Băiatul fusese tot timpul alături de ea şi o făcuse să râdă maimuţărindu-l cu mare artă pe ultimul orator. Însă dispăruse brusc în învălmăşeala provocată de atacul dragonilor.

        În încăierare, Marfa Gavrilovna primise o şfichiuire de cravaşă şi, deşi n-o simţise prin caţaveica ei vătuită, îl blestemase şi-l ameninţase cu pumnul pe cavaleristul care se îndepărta în goană; era indignată de faptul că acesta îndrăznise s-o lovească pe ea, femeie bătrână, de faţă cu atâta lume.

        Marfa Gavrilovna arunca priviri îngrijorate pe ambele margini ale străzii. Din fericire, îl văzu pe băiat pe trotuarul celălalt, într-un intrând format de peretele unei dughene de coloniale şi portalul unei case de piatră, în care se înghesuise un ciopor de gură-cască aflaţi întâmplător pe stradă.

        Îl împinsese acolo, cu crupa şi cu coastele calului, un dragon care călărea pe trotuar. Îl distra frica lor şi, astupându-le ieşirea, făcea sub nasul lor volte şi piruete de manej, îşi dădea calul cu spatele înapoi şi, încet, ca la circ, îl făcea să se cabreze. Deodată acesta îşi văzu camarazii care se întorceau la pas, dădu pinteni calului şi din două-trei sărituri îşi ocupă locul în formaţie.

        Oamenii înghesuiţi în intrând se împrăştiară. Paşa, care mai înainte n-avusese curaj să zică nici pâs, se repezi spre bătrână.

        O porniră spre casă. Tot drumul Marfa Gavrilovna bombăni:

        — Ucigaşi blestemaţi, criminali afurisiţi! Oamenii se bucură, ţarul le-a dat libertate, iar ăştia se pun de-a curmezişul! Vor să spurce totul, să întoarcă pe dos fiecare vorbă.

        Era furioasă pe dragoni, pe lumea întreagă? i, în aceste' clipe, chiar şi pe fiul ei îi era ciudă. La furie i se părea că tot ce se întâmplă acum e din pricina zăpăciţilor lui Kuprinka, pe care-i poreclea neisprăviţi şi nepricopsiţi.

        — Năpârci veninoase! Ce mai vor, bezmeticii? Cine să mai ştie! Latră şi flecăresc. Iar vorbăreţul ăsta, cum îl cheamă, Paşenka? Arată-mi, drăguţule, arată-mi. Oh, mor de râs, nu altceva. Zău că parcă ai fi el. Tru-ru ru-ru-ru. Las' că-ţi arăt eu ţie, gândac ghebos, coadă de gloabă ce eşti!

        Acasă se apucă să-şi ia fiul la rost: adică cum, la anii ei, s-o şfichiuiască la fund un tont pistruiat, cocoţat pe-o mârţoagă?

        — Zău, mamă, mă iei la rost degeaba! Parcă aş fi vreun sotnic de cazaci sau vreun şeic de jandarmi!

        Nikolai Nikolaevici era la fereastră când apăru mulţimea fugărită. Înţelese că demonstraţia fusese împrăştiată şi câtva timp îl căutase din priviri pe Iura. Totuşi, printre oamenii care fugeau nu zări nici un cunoscut, doar o dată i se năzărise că trecuse repede feciorul lui Dudorov (Nikolai Nikolaevici Uitase cum îl cheamă), un zăpăcit care de-abia ce scăpase de glontele înfipt în umărul stâng şi care iarăşi îşi face de cap prin locuri primejdioase.

        Nikolai Nikolaevici era venit de la Petersburg din toamnă. La Moscova n-avea locuinţă personală, dar la hotel n-avea chef să stea. Se oprise la familia Sventiţki, cu care era rudă de departe. Aceştia îi puseseră la dispoziţie cabinetul de sus, din colţul mezaninului.

        Această clădire cu etaj, prea mare pentru soţii Sventiţki, care nu aveau copii, era închiriată din timpuri imemoriale de familia lor de la prinţii Dolgoruki. Proprietatea Dolgorukilor, cu trei curţi, cu grădină şi cu o mulţime de construcţii în stiluri diferite, amplasate la întâmplare, dădea în trei stradele şi îşi păstra vechea denumire, Târguşorul de Făină.

        În pofida celor patru ferestre, cabinetul era întunecos. Era înţesat cu cărţi, hârtii, covoare şi gravuri. Din cabinet se putea ieşi în balconul care, ca un semicerc, înconjura colţul clădirii. Uşa dublă de sticlă a balconului era chituită pentru iarnă.

        Prin două ferestre şi prin geamul uşii de la balcon se putea vedea o stradă în toată lungimea ei: drumul de sanie dispărând în depărtare, căsuţele nealiniate, gardurile strâmbe.

        Din livadă se întindeau până în birou umbre liliachii. Copacii se uitau pe furiş în cameră, părând că vor să-şi întindă pe duşumea crengile încărcate de chiciura ce semăna cu nişte dâre violacee de stearină întărită.

        Nikolai Nikolaevici privea străduţa şi îşi amintea de Gapon1, Gorki, de vizita la Vitte2, de scriitorii la modă. Din balamucul acela o ştersese încoace, în tihna şi pacea primei capitale, ca să scrie cartea plănuită. Dar ţi-ai găsit! A nimerit din lac în puţ. În fiecare zi are prelegeri şi conferinţe, care nu-l lasă să-şi tragă sufletul. Ba la Cursurile Superioare de Fete, ba la Societatea de Religie şi Filosofie, ba la Crucea Roşie, ba la Fondul Comitetului de Grevă. Bine-ar fi să poată evada în Elveţia, în liniştea Unui canton înconjurat de păduri. Tihna şi seninul să plutească deasupra lacului, să vadă cerul şi munţii, să simtă văzduhul sonor, plin de ecouri, parcă mereu la pândă.

        Nikolai Nikolaevici se desprinse de fereastră. Simţea nevoia să meargă în vizită la cineva sau măcar să se plimbe fără nici un scop. Însă imediat îşi aminti că trebuie să vină Vâvolocinikov, un tolstoian care-şi anunţase vizita. Renunţă la ieşirea din casă şi începu să se plimbe prin cameră. Gândurile îi zburară spre nepotul lui.

        Când îşi părăsise orăşelul uitat de lume de pe Volga şi se mutase la Petersburg, Nikolai Nikolaevici îl adusese pe Iura la Moscova, unde avea multe rude: familiile Vedeniapin, Ostromâslenski, Seliavin, Mihaelis, Sventiţki şi Gromeko. Pentru început, Iura rămăsese la zăpăcitul şi flecarul bătrân Ostromâslenski, pe care cimotiile îl gratulau cu diminuţivul de Fedka. Fedka trăia în taină cu pupila sa, Motia, şi de aceea se considera un iconoclast al moralei, un partizan ăl cine ştie cărei idei. Dar nu îndreptăţise încrederea acordată şi chiar se dovedise a fi mână lungă, intrând în banii încredinţaţi pentru întreţinerea lui Iura. Iura fusese mutat în familia profesorului Gromeko, unde stătea şi în prezent.

        În familia Gromeko, Iura era înconjurat de o atmosferă cât se poate de potrivită.

        — Au format un fel de triumvirat, se gândea Nikolai Nikolaevici: Iura, colegul lui de clasă de la gimnaziu, Gordon, şi fiica gazdei, Tonia Gromeko. Această alianţă tripartită citise şi răscitise Sensul iubirii1 şi Sonata Kreutzer2 şi-şi pierduse simţul măsurii predicând castitatea.

        Adolescenţa trebuie să treacă prin toate freneziile purităţii. Însă ei exagerează, se smintesc.

        Sunt grozav de excentrici, rămânând totuşi copii. Zona senzualităţii, care îi tulbură atât de mult, o numesc, cine ştie de ce, „trivialitate”, cuvânt pe care-l utilizează cu rost şi fără rost. Cuvântul nu-i deloc bine ales! „Trivialitate” înseamnă la ei şi vocea instinctului, şi literatura pornografică, şi exploatarea femeii, şi aproape tot ce ţine de lumea fizică. Roşesc, şi pălesc atunci când rostesc acest cuvânt!

        — Dacă aş fi fost eu la Moscova, îşi zicea Nikolai Nikolaevici, n-aş fi lăsat lucrurile să ajungă atât de departe. Pudoarea este necesară şi, în anumite limite.

        — A, Nil Feoktiştovici! Poftim! exclamă el şi ieşi în întâmpinarea musafirului.

        În cameră intră un bărbat gras, îmbrăcat într-o cămaşă cenuşie, peste care avea trecută o curea lată din piele. Avea pâslari în picioare, iar nădragii îi făceau genunchi. Lăsa impresia unui om de treabă, cu capul în nori. Pe nas îi sărea de mama focului un pince-nez mic, legat cu o panglică lată şi neagră.

        Se dezbrăcase în vestibul, dar nu dusese la bun sfârşit această iniţiativă. Nu-şi scosese fularul, care i se târa pe duşumea şi avea mâinile ocupate cu pălăria rotundă din fetru. Aceste obiecte îi stânjeneau mişcările şi tot din cauza lor nu putea strânge mâna lui Nikolaevici, nici nu putea măcar rosti cuvintele de bun găsit, de salut.

        — Mmmm, mormăia el încurcat, privind prin colţurile camerei.

        — Puneţi-le unde vreţi, spuse Nikolai Nikolaevici, redându-i astfel lui Vâvolocinikov darul vorbirii şi stăpânirea de sine.

        Era unul dintre discipolii lui Lev Nikolaevici Tolstoi, în capetele cărora ideile acestui geniu veşnic neliniştit se instalaseră ca să guste din tihna prelungă, netulburată de nimic, în decursul căreia se minusculizau implacabil.

        Vâvolocinikov venise să-l roage pe Nikolai Nikolaevici sa ţină o conferinţă la o şcoală oarecare, conferinţă organizată în beneficiul deţinuţilor politici.

        — Am mai ţinut o conferinţă la şcoala asta.

        — În beneficiul deţinuţilor politici?

        — Da.

        — Trebuie să mai ţineţi una.

        Nikolai Nikolaevici protestă puţin, apoi acceptă.

        Obiectul vizitei fiind epuizat, Nikolai Nikolaevici nu-şi mai re|inea oaspetele, care ar fi putut să se ridice şi să plece. Însă lui Vâvolocinikov i se părea că n-ar fi frumos să plece aşa de repede. La despărţire, simţea nevoia să spună ceva vioi, lipsit de afectare. Aşa că începu o discuţie tărăgănată şi neplăcută.

        — O faceţi pe decadentul? Aţi căzut în misticism?

        — Cum vine asta?

        — Sunteţi un om pierdut. Mai ţineţi minte zemstva?

        — Bineînţeles. Am lucrat împreună la alegeri.

        — Ne zbăteam pentru şcolile rurale şi pentru şcolile normale. N-aţi uitat?

        — Sigur că nu. Luptele au fost crâncene. Abia după aceea, mi se pare, aţi trecut la sănătate ocupându-vă de asistenţa publică. Nu-i aşa?

        — Da, un timp. Iar acum aceşti fauni şi nenufari, aceşti efebi şi „Să fim ca soarele”1. Nici mort nu-mi vine a crede. Un om inteligent, cu simţul umorului, care cunoaşte atât de bine poporul. Lăsaţi-mă, vă rog. sau, poate, ating. ceva sfânt?

        — De ce să aruncăm vorbele la întâmplare? Ce rost are să ne certăm? Doar nu-mi cunoaşteţi gândurile.

        — Rusia are nevoie de şcoli şi spitale, nu de fauni şi nenufari.

        — Nimeni nu neagă acest lucru.

        — Mujicul e gol şi se umflă de foame.

        Discuţia continua, presărată cu astfel de salturi. Ştiind de la bun început că nu face să încerce, Nikolai Nikolaevici începu să-i explice prin ce se simte apropiat de unii poeţi simbolişti, apoi trecu la Tolstoi.

        — Până la un anumit punct sunt cu voi. Însă Lev Nikolaevici spune că omul, cu cât se apropie de frumuseţe, cu atât mai mult se îndepărtează de bine.

        — Şi dumneavoastră credeţi că lucrurile stau invers? Lumea o vor salva frumuseţea, misterele şi mai ştiu eu ce, Rozanov şi Dostoievski?

        — Staţi puţin, vă spun eu singur ce cred. Cred că, dacă bestia care dormitează în om poate fi, înfrânată prin ameninţare, prin puşcărie sau prin crunta răsplată pe lumea cealaltă, atunci emblema cea mai înaltă a omenirii ar fi dresorul de la circ cu biciul în mână, nu predicatorul care se jertfeşte pentru oameni. Însă problema e că, de secole, nu ciomagul, ci muzica l-a făcut pe om superior animalelor, forţa irezistibilă a adevărului neînarmat, atracţia exemplului lui. Până acum se credea că lucrul cel mai important din Evanghelie sunt sentinţele morale şi regulile conţinute în porunci, însă pentru mine e mai important faptul că Hristos vorbeşte în pilde luate din viaţă, explicând adevărul cu ajutorul lumii cotidianului. La baza acestor lucruri există ideea că între muritori comunicarea este nemuritoare şi că viaţa este simbolică pentru că este semnificativă.

        — N-am priceput o iotă. Mai bine aţi scrie o carte despre asta.

        După plecarea lui Vâvolocinikov, Nikolai Nikolaevici căzu pradă unei enervări grozave. Era supărat pe el însuşi că i-a flecărit prostănacului de Vâvolocinikov o parte din gândurile lui secrete, fără să fi produs nici un efect asupra acestuia. Aşa cum se întâmplă uneori, enervarea lui Nikolai Nikolaevici îşi schimbă brusc direcţia. Uită cu totul de Vâvolocinikov, ca şi cum un asemenea om nici n-ar exista pe lume. Îşi aminti altă întâmplare. Nu ţinea un jurnal, dar o dată sau de două ori pe an îşi nota într-un caiet gândurile care îl frapaseră în mod deosebit. Scoase caietul şi începu să aştearnă pe hârtie rânduri mari, caligrafice. Iată ce scrise: „Toată ziua n-am fost în apele mele din pricina proastei de Schlesinger. Vine de cu dimineaţă, stă până la prânz şi, timp de două ceasuri, mă chinuie citindu-mi o aiureală. Textul în versuri al poetului simbolist A., pentru simfonia cosmogonică a compozitorului B., cu spirite ale planetelor, cu vocile celor patru stihii etc., etc. Am răbdat cât am răbdat, însă în cele din urmă n-am mai rezistat şi i-am spus să mă scutească.

        Am înţeles totul dintr-o dată. Am înţeles de ce toate acestea sunt ucigător de insuportabile şi false chiar în Faust. E vorba de un interes prefăcut, artificial. Omul modern nu are nevoie de aşa ceva. Gând îl incită tainele universului, se afundă în fizică, nu în hexametrii lui Hesiod.

        Şi problema nu-i doar cea a anacronismului acestor forme, a faptului că sunt depăşite. Nu e vorba de faptul că aceste spirite ale focului şi apei îmbracă iarăşi în umbre confuze ceea ce e limpede pus în lumină de ştiinţă. Problema e că acest gen contrazice întreg spiritul artei de astăzi, esenţa ei, mobilurile ei.

        Aceste cosmogonii au fost fireşti pe pământul de altădată, când populaţia era încă rară şi nu pusese în umbră natura. Pe faţa pământului încă mai umblau mamuţii şi oamenii încă nu uitaseră dinozaurii şi dragonii. În ochii omului, natura era atât de la vedere şi atât de feroce, încât o simţea înşfăcându-l de ceafă şi, poate, era încă plină de zei. Erau primele file ale letopiseţului omenirii, care abia începuse să se scrie.

        Această lume veche a murit o dată cu Roma, din pricina suprapopulării.

        Roma nu era decât un talcioc de zei împrumutaţi şi de popoare cucerite, care se înghesuiau pe două şiruri, în cer şi pe pământ, nu era decât o porcărie încinsă cu trei rânduri de noduri, ca o ocluziune intestinală. Daci, heruli, sciţi, sarmaţi, hiperborei, roţi grele fără spiţe, ochi înfundaţi în grăsime, zoofilie, bărbii duble, peşti hrăniţi cu trupul unor sclavi savanţi, împăraţi analfabeţi. Pe urmă, niciodată n-au mai fost mai mulţi oameni pe lume ca atunci, oameni care sufereau înghesuiţi în coridoarele Coliseului.

        Şi iată că în îngrămădirea aceea hidoasă de marmură? i aur a venit El, uşor şi înfăşurat în lumină, atât de om, atât de intenţionat provincial, galilean, şi din clipa aceea popoarele şi zeii au încetat să mai existe şi a început era omului, a omului-tâmplar, a omului-plugar, a omului păstor în mijlocul turmei sale, la asfinţitul soarelui, a omului care nu sună câtuşi de puţin mândru1, a omului purtat cu recunoştinţă prin toate cântecele de leagăn ale mamelor, prin toate picturile din muzeele lumii”.

        Strada Petrovka făcea impresia unui colţişor de Petersburg mutat la Moscova. Clădiri de aceleaşi dimensiuni pe ambele părţi ale pasajului, intrările sculptate cu bun-gust, librăria, sala de lectură, atelierul de cartografie, o tutungerie foarte bună, un restaurant foarte elegant şi, în faţa acestuia, felinare cu gaz, luminând de sub abajururile lor mate, susţinute de console masive.

        Iarna, acest loc afişa un aer de inaccesibilitate distantă. Aici locuiau oameni serioşi, care se respectau şi câştigau bine, liber-profesionişti.

        Tot aici închiriase şi Viktor Ippolitovici Komarovski un apartament splendid pentru un burlac ca el, situat la etajul întâi, spre care ducea o scară largă, cu balustradă lată de stejar. Având grijă de toate şi în acelaşi timp neamestecându-se în nimic, Emma Ernestovna, menajera, nu, castelana calmei lui izolări, se ocupa de gospodărie, neauzită şi nevăzută, şi el o plătea cu acea recunoştinţă cavalerească firească pentru un asemenea gentleman şi nu suporta prezenţa în casă a musafirilor şi vizitatoarelor incompatibile cu lumea ei tihnită, supusă pravilelor credinţei de rit vechi. O pace monahală domnea în apartamentul lui, storurile erau trase şi nu vedeai nicăieri nici un fir de praf, ca într-o sală de operaţii.

        În fiecare duminică, înaintea prânzului, Viktor Ippolitovici obişnuia să-şi plimbe buldogul pe Petrovka şi pe podul Kuzneţki şi, de fiecare dată, ieşea de după un colţ şi i se alătura Konstantin Ilarionovici Satanidi, un actor, cartofor înrăit.

        Îşi continuau împreună plimbarea, şlefuind asfaltul cu tălpile şi făcând schimb de bancuri scurte şi de remarce atât de întretăiate, insignifiante şi dispreţuitoare la adresa tuturor lucrurilor din lume, încât aceste cuvinte, fără nici o pierdere, ar fi putut fi înlocuite cu mârâituri doar pentru a umple ambele trotuare ale podului Kuzneţki cu glasurile lor groase, sonore, gâfâite fără ruşine şi parcă înecate de propria lor vibraţie.

        Vremea era la fel de urâtă. „Pic-pic-pic”, răpăiau stropii de apă pe tabla burlanelor şi a cornişelor. Acoperişurile îşi trimiteau reciproc mesaje telegrafice, de parcă ar fi fost primăvară. De câteva zile se pornise dezgheţul.

        Tot drumul până acasă îl străbătuse fără să-şi dea seama pe unde merge şi abia ajungând acasă înţelese ce s-a întâmplat.

        Toţi dormeau. Iarăşi căzu ca într-o transă şi, în această stare de prostraţie, se aşeză la masa de toaletă a mamei ei, fără să se fi schimbat de rochia albă, garnisită cu dantele, peste care purta un voal lung. Şi rochia, şi voalul le luase din atelierul mamei pentru o seară, ca şi cum s-ar fi dus la un bal mascat. Şedea în faţa propriei ei imagini reflectate în oglindă şi nu vedea nimic. Apoi îşi încrucişă mâinile pe măsuţă şi-şi culcă pe ele capul.

        Dacă află mama, o omoară. O omoară şi se sinucide.

        Cum a putut să se întâmple una ca asta? Cum de s-a întâmplat? Acum e prea târziu. Trebuia să se gândească mai înainte.

        Acum e, cum s-ar zice, o fiinţă decăzută. E o femeie dintr-un roman franţuzesc şi, mâine, trebuie să meargă la gimnaziu şi să stea în bancă cu celelalte fete, care, în comparaţie cu ea, nu sunt decât nişte prunci. Doamne, cum a putut să se întâmple aşa ceva?

        Într-o zi, peste mulţi ani, când va fi posibil, Lara îi va povesti totul Oliei Demina. Olia o va îmbrăţişa şi va izbucni în plâns.

        Afară gângureau stropii de apă, dezgheţul delira în legea lui. În stradă, cineva bătea la poarta vecinilor. Lara nu-şi sălta fruntea. Umerii îi tremurau. Plângea.

        — Oh, Emma Ernestovna, draga mea, n-are importanţă. Mi s-a urât.

        Azvârlea pe covor şi pe canapea nişte lucruri, gulere şi manşete, deschidea şi închidea sertarele de la comodă, fără să-şi dea seama ce caută.

        Nu mai putea fără ea şi n-avea nici o şansă s-o vadă în cursul acestei duminici. Mişuna ca o fiară prin cameră, fără să-şi găsească locul.

        Fata era extraordinară datorită splendorii date de spiritualitatea ei. Mâinile ei erau uluitoare, ca un mod superior de gândire. Umbra ei căzută pe tapetul peretelui părea silueta inocenţei. Cămaşa îi acoperea sânii la fel de strâns şi de naiv cum se întinde o bucată de pânză pe gherghef.

        Komarovski bătea darabana pe sticla ferestrei în ritmul cailor care tropoteau fără grabă pe asfaltul pasajului. „Lara”, şopti el închizând ochii şi, în închipuire, capul ei apărea pe braţele lui, capul fetei adormite, cu pleoapele închise, care n-avea de unde să ştie că el o priveşte de ore întregi cum doarme. Părul ei împrăştiat în dezordine pe pernă era ca un fum frumos, care-i făcea ochii lui Komarovski să lăcrimeze şi-i pătrundea în suflet.

        Plimbarea lui duminicală fusese un eşec. Cu Jack în lesă, făcuse doar câţiva paşi pe trotuar şi se opri. Îşi închipuise podul Kuzneţki, glumele lui Satanidi, mulţimea de oameni necunoscuţi cu care avea să-şi încrucişeze paşii. Nu, toate acestea sunt mai presus de puterile lui.

        I s-a urât de toate! Komarovski se întorsese. Câinele se mirase, îi aruncase de jos în sus o privire dezaprobatoare şi o pornise în silă în urma stăpânului.

        — Ce vrăjitorie! se gândise el. Ce să însemne toate astea? Ce-o fi asta: sentimentul conştiinţei trezite, al milei sau al căinţei? Sau e îngrijorare? Nu, ştie că-i acasă, în siguranţă. Atunci de ce nu şi-o poate scoate din minte?

        Komarovski intrase în hol, urcase scara până la palierul lui şi-i făcuse ocol. Pe hol era o oglindă veneţiană cu steme ornamentale în colţuri. Pete colorate de lumină cădeau de pe luciul oglinzii pe duşumea, pe pervaz. La jumătatea urcuşului dintre parter şi etajul întâi, Komarovski se oprise.

        Nu trebuie să se lase pradă acestui zbucium, acestui dor care îl soarbe! Nu este copil, trebuie să înţeleagă ce îl aşteaptă dacă, dintr-un obiect de distracţie, această fată, fiica răposatului său prieten, acest copil se va transforma în obiectul smintelii lui. Trebuie să-şi vină în fire! Trebuie să-şi rămână credincios sieşi, să nu renunţe la obiceiurile lui. Altfel se alege praful din toate!

        Komarovski strânsese tare balustrada lată, până simţise că-l doare mâna, închisese ochii pentru o clipă şi, cu paşi hotărâţi, o pornise înapoi, spre oglinda cu pete colorate de lumină, unde surprinse privirea plină de adoraţie a buldogului. Jack îl privea de jos în sus ridicându-şi capul, ca un pitic bătrân, bălos, cu obrajii scofâlciţi.

        Câinele o ura pe fată, îi rupea ciorapii, mârâia la ea şi-şi arăta colţii. Era gelos pe Lara, ca şi cum s-ar fi temut că stăpânul lui se va molipsi de la ea de ceva omenesc.

        — Aha, asta-i problema. Crezi că toate vor fi ca mai înainte: Satanidi, mârşăviile, bancurile? Bine, na pentru asta, na, na, na!

        Începuse să-şi stâlcească buldogul, lovindu-l cu bastonul şi cu picioarele. Jack se smulsese din lesă, schelălăind şi urlând şi, săltându-şi impetuos fundul, se târâse sus pe scări ca să zgrepţene la uşă şi să i se plângă Emmei Ernestovna.

        Aşa trecură multe zile şi săptămâni.

        Ah, în ce cerc vicios intrase! Dacă, insinuându-se în viaţa ei, Komarovski nu i-ar fi produs decât dezgust, Lara s-ar fi răzvrătit şi ar fi reuşit să scape. Dar lucrurile erau mult mai complicate.

        Fata se simţea flatată că un om care i-ar fi putut fi tată, un bărbat frumos, al cărui păr începuse să încărunţească, un om aplaudat la întruniri şi despre care se scrie în ziare, cheltuie bani şi timp cu ea, zice că-i o zeiţă, o duce la teatre şi la concerte, adică, după cum se zice, „o dezvoltă intelectual”.

        Şi doar nu era decât o gimnazistă minoră, cu rochie cafenie, participantă tainică la nevinovatele comploturi şi năzbâtii şcolare. Craidoneala lui Komarovski undeva, într-o trăsură, sub nasul vizitiului, sau în vreo lojă, în văzul întregului teatru, o fermeca prin impertinenţa nedemascată şi-l incita la imitaţie pe drăcuşorul care se ascundea în ea.

        Însă acest elan poznaş, şcolăresc trecea repede. O deprimare dureroasă şi o frică de sine însăşi se înrădăcinau pentru mult timp în ea. Şi mereu îi era somn, din pricina nopţilor pierdute, din pricina lacrimilor şi a permanentei dureri de cap, din pricina eforturilor depuse pentru pregătirea lecţiilor şi a oboselii fizice generale.

        Era blestemul vieţii ei, îl ura. În fiecare zi se pomenea gândindu-se la asta.

        De-acum, îi va fi prizonieră toată viaţa. Cu ce a înfeudat-o? Cu ce îi şantajează supunerea, făcând-o să se predea, să-i satisfacă dorinţele, delectându-l cu fiorii ruşinii ei nude? Prin vârsta lui, prin faptul că mama depinde băneşte de el, prin faptul că o intimidează cu atâta pricepere? Nu, nu şi nu. Toate astea-s nişte fleacuri.

        Nu ea e în puterea lui, ci el e robul. Parcă nu vede câtă nevoie are de ea? N-are de ce să se teamă, conştiinţa ei e curată. Lui trebuie să-i fie ruşine, el trebuie să se teamă că ea, Lara, l-ar putea demasca. Însă tocmai asta-i problema: nu-l va demasca niciodată. N-are cum fi atât de ticăloasă, deşi ticăloşia e principala forţă a lui Komarovski, atunci când are de-a face cu cei slabi şi dependenţi de el.

        Asta-i diferenţa. De aceea viaţa-i înspăimântătoare. Şi cu ce te doboară viaţa, cu tunete şi fulgere? Nu, cu priviri piezişe şi cu şoapte calomnioase. Viaţa nu-i decât înşelăciune şi ambiguitate. Tragi de-o iţă subţire cât un fir de păianjen şi gata cu viaţa, dar ia încearcă să ieşi din plasă! Mai mult te încurci în ea.

        Şi peste cel puternic domneşte cel slab şi mârşav.

        Se întreba:

        — Dar dacă aş fi fost măritată? Care ar fi fost diferenţa?

        Astfel păşi pe calea sofismelor. Însă uneori o apuca o amărăciune soră cu moartea.

        Cum de nu îi e ruşine să se târască la picioarele ei şi s-o implore: „Aşa nu mai putem continua. Gândeşte-te ce ţi-am făcut. Aluneci în jos. Hai să-i spunem totul mamei tale. Mă însor cu tine”.

        Şi plângea şi insista, ca şi cum ea l-ar fi contrazis şi n-ar fi vrut. Dar toate acestea nu erau decât vorbe goale şi Larei îi treceau pe lângă ureche aceste prefăcute fraze tragice.

        Şi el continua s-o ducă, sub voaletă, în separeurile restaurantului aceluia îngrozitor, unde lacheii şi clienţii o urmăreau din priviri şi parcă o dezbrăcau cu ochii. Şi ei nu-i mai rămânea decât să se întrebe: oare când cineva te iubeşte, te şi înjoseşte?

        O dată a avut un vis. Se făcea că era sub pământ, că nu mai rămăsese din ea decât partea stângă cu umărul şi talpa piciorului drept. Din sânul stâng îi creşte un smoc de iarbă, iar deasupra, pe pământ, nişte oameni cântă: „Ochii-s negri, sânii-s albi” şi „Maşa n-are voie pârâul să-l treacă”.

        Lara nu era o fire religioasă. Nu credea în ritualuri, însă, uneori, ca să poată suporta viaţa asta, avea nevoie de acompaniamentul unei anumite muzici interioare. Această muzică n-o putea compune singură, de fiecare dată. Această muzică era Cuvântul lui Dumnezeu despre viaţă şi Lara mergea la biserică să plângă la căpătâiul acestui cuvânt.

        O dată, la începutul lui decembrie, când sufletul Larei era la fel de amărât ca şi al Katerinei din Furtuna1, se duse să se roage cu sentimentul că în clipa aceea pământul se va căsca la picioarele ei şi că bolţile cereşti se vor prăbuşi. Şi gata. Acesta va fi sfârşitul. Păcat că o luase cu ea pe flecara de Olia Demina.

        — Uite-l pe Prov Afanasievici, îi şopti Olia la ureche.

        — Ssst. Lasă-mă, te rog, în pace. Care Prov Afanasievici?

        — Prov Afanasievici Sokolov. Cel care citeşte. E vărul unchiului meu.

        — A, de psalmist vorbeşti. De cimotia lui Tiverzin, Ssst. Taci. Nu mă deranja, te rog.

        Veniseră tocmai când începea slujba. Se cânta psalmul: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu să binecuvânteze Numele cel sfânt al Lui”.

        Biserica era cam goală şi de aceea, prin colţuri, se stârneau ecouri. Cei ce se rugau se înghesuiseră doar în faţa altarului. Biserica fusese construită de curând. Sticla nevopsită a ferestrelor nu înfrumuseţa cu nimic stradela înzăpezită, pe care oamenii treceau pe jos sau în trăsuri. La una dintre ferestre stătea starostele care, cu voce tare, ce răsuna în toată biserica, fără să-i pese de slujbă, o dojenea pe o cerşetoare surdă şi ţicnită. Vocea lui era la fel de laică şi de ternă ca şi fereastra, ca şi strada.

        În timp ce Lara, înconjurând încet grupul celor'care se rugau, strângând în palmă mărunţişul, se duse spre uşă ca să ia luminări pentru ea şi pentru Olia şi, la fel de încet, ca să nu atingă pe nimeni, se întoarse înapoi, Prov Afanasievici reuşise să turuie nouă fericiri, ca pe nişte lucruri bine ştiute, şi fără el, de toată lumea.

        Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate.

        Din mers, Lara se cutremură şi se opri în loc. Despre ea era vorba. Spune: fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. Ei au ce povesti despre sine. Aşa credea El. Aceasta este părerea lui Hristos.

        Erau zilele Presniei1. Casa lor era în zona răzmeriţei. La câţiva paşi de ei, pe strada Tver se ridica o baricadă, care se putea vedea din sufragerie. Din curtea lor, oamenii cărau apă cu găleţile şi udau baricada, astfel încât apa să îngheţe şi să blindeze pietrele şi deşeurile din care era clădită.

        În curtea vecină era locul de adunare a luptătorilor, un fel de punct medical sau bucătărie de campanie.

        Într-acolo mergeau doi băieţi, pe care Lara îi cunoştea. Unul era Nika Dudorov, prietenul Nadiei, cu care Lara făcuse cunoştinţă. Acesta semăna foarte mult cu Lara: era sincer, mândru şi taciturn. Tocmai de aceea n-avea de ce s-o intereseze pe Lara.

        Celălalt era realistul Antipov, care locuia la bătrână Tiverzina, bunica Oliei Demina. Vizitând-o pe Marfa Gavrilovna, Lara băgase de seamă ce impresie îi face băiatului. Paşa Antipov era încă atât de copilăros şi de deschis la suflet, încât nu-şi ascundea deloc bucuria pe care i-o produceau vizitele ei, de parcă Lara ar fi fost o dumbravă de mesteceni, chemătoare în timp de vară, cu iarbă curată, cu mori, la vederea căreia îţi poţi manifesta nestânjenit entuziasmul bovin, fără teamă că vei fi luat peste picior.

        De îndată ce observase efectul pe care îl are asupra lui, Lara începuse să profite inconştient de acest lucru. De altfel, acestui băiat moale şi supus din fire avea să-i încredinţeze misiuni mai serioase abia ulterior, peste câţiva ani, într-un stadiu mult mai avansat al prieteniei lor, când Patulea ştia deja că o iubeşte nebuneşte şi nu mai poate da înapoi.

        Cei doi băieţi se implicaseră în jocul cel mai groaznic al oamenilor mari – se jucau de-a războiul şi acesta era un joc ai cărui participanţi erau spânzuraţi sau deportaţi, însă căciulile lor erau legate la spate cu nişte noduri care arătau clar că sunt încă doar nişte copii, care mai au încă mame şi taţi. Lara îi privea de sus. Poznele lor primejdioase purtau pecetea nevinovăţiei. De la ei toată preajma căpăta această nuanţă de inocenţă: seara geroasă, năpădită de o chiciură atât de pufoasă, încât părea mai degrabă neagră decât albă, curtea vineţie, casa de peste drum, unde dispăruseră băieţii. Şi, în primul rând, inocente păreau şi împuşcăturile de revolver, care răsunau mereu dintr-acolo. „Băieţii trag”, se gândi Lara. Aceste vorbe rostite în gând nu se refereau la Nika şi la Patulea, ci la toţi cei care trăgeau acum în tot oraşul. „Sunt băieţi buni şi cinstiţi, se gândea ea. Trag, pentru că sunt buni.”

        Aflară că asupra baricadei s-ar putea trage cu tunul şi că deci casa lor e în primejdie. Nu mai putea fi vorba să se mute la vreo cunoştinţă, în altă zonă a Moscovei, deoarece raionul lor fusese încercuit. Trebuiau să-şi găsească un colţişor prin apropiere, în sectorul încercuit. Aşa şi-au adus aminte de „Muntenegru”.

        Dar se văzu că nu ei sunt primii care s-au gândit la asta. Hotelul era ocupat. Mulţi oameni se pomeniseră în aceeaşi situaţie ca şi ei. Totuşi, ca foşti locatari, li se promise că li se va pune la dispoziţie camera pentru lenjerie.

        Ca să nu atragă atenţia cu geamantanele, şi-au pus cele trebuincioase în trei boccele şi au început să tot amâne de pe-o zi pe alta mutarea la hotel.

        Datorită obiceiurilor patriarhale care domneau la atelier, aici se lucrase până în ultimele zile, fără să se ţină seama de grevă. Însă o dată, într-un amurg rece şi plicticos, la uşa dinspre stradă a sunat cineva care, intrând, a început să facă reproşuri şi pretenţii. În holul principal a fost chemată proprietara. Ca să liniştească lucrurile, se duse Faina Silantievna.

        — Veniţi încoace, fetelor! le-a chemat ea îndată pe cusătorese. Apoi a început să le prezinte pe rând celui venit.

        Bărbatul a dat mâna cu fiecare, tulburat şi stângaci, după care a plecat, stabilind ceva în prealabil cu Fetisova.

        După ce s-au întors în sală, cusătoresele au început să-şi înnoade broboadele şi să se îmbrace cu şubele lor strimte.

        — Ce s-a întâmplat? a întrebat Amalia Karlovna, care venise şi ea între timp.

        — Nu mai avem voie să lucrăm, doamnă. Trebuie să intrăm în grevă.

        — Păi. Ce rău v-am făcut eu? întrebă madame Guichar, începând să plângă.

        — Nu vă necăjiţi, Amalia Karlovna. Nu avem nimic cu dumneavoastră, vă suntem recunoscătoare. Însă nu-i vorba nici de noi, nici de dumneavoastră. Toată lumea face aşa, cu mic cu mare. Şi ce poţi face împotriva lumii?

        Plecară cu toatele, chiar şi Olia Demina, dimpreună cu Faina Silantievna, care, la despărţire, îi şoptise patroanei că înscenează această grevă în folosul ei şi al atelierului. Însă Amalia Karlovna nu se potolea.

        — Câtă nerecunoştinţă! Cum de m-am putut înşela în halul ăsta asupra lor? Şi fata asta, pe care am iubit-o atâta! Bine, să zicem că ea nu-i decât un copil. Dar hoaşca asta bătrână?

        — Pricepe odată mamă, că nu pot face o excepţie de dragul tău, încerca s-o calmeze Lara. Nimeni nu te urăşte. Dimpotrivă. Tot ce se întâmplă acum în jurul nostru se face pentru oameni, pentru binele celor slabi, pentru binele femeilor şi copiilor. Da, da, nu da din cap. Tocmai datorită acestor lucruri, într-o zi ne va fi mai bine şi ţie, şi mie.

        Însă maică-sa nu înţelegea nimic.

        — Aşa se întâmplă întotdeauna, spuse ea, smiorcăindu-se. Când şi-aşa mi-s gândurile încâlcite, apari şi tu şi trânteşti o prostie, de mă holbez la tine şi nu-mi vine să cred. Mi se tufleşte o baligă în cap şi asta, cică, e în interesul meu. Nu, zău aşa, se vede că mi-am pierdut minţile.

        Rodia era la şcoala lui de cădeţi. Lara şi cu maică-sa rătăceau singure prin casa goală. Strada neluminată privea în camerele lor cu ochi de beznă. Camerele îi răspundeau cu aceeaşi privire.

        — Să mergem la „Muntenegru”, mamă, până nu se întunecă. Mă asculţi, mamă? Să mergem chiar acum.

        — Filat, Filat! îl strigară ele pe portar. Filat, drăguţule, condu-ne la „Muntenegru”.

        — Prea bine, doamnă.

        — Iei boccelele. Şi, Filat, ai grijă, te rog, de casă până se lămuresc lucrurile. Şi nu uita să-i dai mâncare şi apă lui Kirill Modestovici. Să ţii toate uşile încuiate cu cheia. Şi, te rog, treci din când în când pe la noi, ca să ne spui ce şi cum.

        — Prea bine, doamnă.

        — Mulţumesc, Filat. Dumnezeu să te aibă-n pază. Acum să şedem un pic înaintea plecării.

        Ieşind în stradă, aerul li se păru tare, ca şi cum amândouă abia şi-ar fi revenit după o lungă boală. Spaţiul geros, luat parcă zdravăn la rost de cineva, rostogolea în toate părţile sunete netede şi rotunde, şlefuite parcă la strung. Pleoscăiau, bubuiau şi răpăiau salve şi împuşcături, ciuruind depărtările. Cu toată părerea contrarie a lui Filat, Lara şi Amalia Karlovna susţineau că se trage cu gloanţe oarbe.

        — Nu fi prost, Filat. Gândeşte-te şi tu, cum să nu fie oarbe, când nu se vede nimeni trăgând? Cine-ţi închipui că trage, Sfântul Duh? Fireşte că sunt oarbe.

        La o intersecţie fură opriţi de o patrulă. Nişte cazaci cu zâmbetele batjocoritoare în colţul gurii le percheziţionară pe femei, pipăindu-le obraznici din cap până-n picioare. Beretele lor cu curele petrecute pe sub bărbie erau împinse vitejeşte pe-o ureche. Toţi păreau să fie chiori de-un ochi.

        — Ce noroc! se gândea Lara. N-o să-l vadă pe Komarovski cât timp vor fi rupţi de restul oraşului! Nu se poate descotorosi de el din pricina mamei. Doar n-o să-i spună: mamă, nu-l mai primi în casă. S-ar da totul în vileag. Ei, şi? De ce să se teamă de asta? Ah, Doamne, ducă-se toate pe apa sâmbetei, numai să se sfârşească odată. Doamne, Doamne, Doamne! Simte, că, de silă, leşină imediat, se prăbuşeşte chiar aici, în mijlocul străzii. Ce şi-a amintit acum? Cum se numeşte tabloul acela bizar, înfăţişând un roman gras, care era expus pe-un perete al separeului în care a început totul? „Femeia sau vaza”?! Fireşte. Sigur că da. Un tablou celebru. „Femeia sau vaza”. Şi pe-atunci ea încă nu era femeie şi nu se putea asemui cu o asemenea comoară. Asta a venit mai târziu. Masa a fost prea fastuos servită.

        — Unde alergi ca nebună? Nu mă pot ţine după tine, se plângea din urma ei Amalia Karlovna, gâfâind şi abia ţinând pasul cu ea.

        Lara mergea iute. O forţă necunoscută o purta, de parcă ar fi păşit prin văzduh. O forţă semeaţă, însufleţitoare.

        „O, ce voioase trosnesc împuşcăturile, se gândea ea. Fericiţi cei batjocoriţi, fericiţi cei înşelaţi. Dea-vă Domnul sănătate, gloanţelor. Gloanţe, gloanţe, voi aveţi aceeaşi părere!”

        Casa fraţilor Gromeko se afla în colţul format de strada Sivţev Mrajek şi o străduţă laterală; Aleksandr şi Nikolai Aleksandrovici Gromeko erau profesori de chimie, primul la Academia Petrov, iar celălalt la Universitate. Nikolai Aleksandrovici era burlac, iar Aleksandr Aleksandrovici era căsătorit cu Anna Ivanovna, născută Krueger, fiica unui fabricant de materiale siderurgice, care avea o mulţime de mine părăsite, nerentabile, la proprietatea lui din Urali, aproape de Iuriatin.

        Clădirea era cu parter şi etaj. Catul de sus, cu dormitoare, cu sala de lectură, cu biroul lui Aleksandr Aleksandrovici şi cu o bibliotecă, cu salonul Annei Ivanovna şi camerele lui Iura şi Toniei, era destinat locuitului, iar catul de jos se folosea mai mult pentru ocazii festive. Datorită perdelelor de culoarea fisticului, petelor de lumină pe capacul ca o oglindă al pianului, datorită acvariului, mobilei din lemn de măslin şi plantelor de interior, care semănau cu nişte alge, acest cat părea un fund de mare verde, unduitor şi somnolent.

        Cei din familia Gromeko erau oameni cultivaţi, primitori, mari cunoscători şi iubitori de muzică. Dădeau adeseori recepţii şi organizau serate de muzică de cameră, la care se interpretau triouri de pian, sonate pentru vioară şi cvartete de coarde.

        În ianuarie o mie nouă sute şase, imediat după plecarea lui Nikolai Nikolaevici în străinătate, în casa de pe strada Sivţev, trebuia să aibă loc încă o serată destinată muzicii de cameră. Se plănuia interpretarea unei sonate noi pentru vioară, compusă de un începător de la şcoala lui Taneev, şi un trio de Ceaikovski.

        Pregătirile începuseră cu o zi înainte. Mobila fusese împinsă de-a lungul pereţilor, ca să se facă loc. Într-un colţ, acordorul încerca de-o sută de ori aceeaşi coardă şi rostogolea mărgelele arpegiilor. La bucătărie se jumuleau păsări, se curăţa zarzavat şi se freca muştar cu ulei de măsline, pentru sosuri şi salate.

        De cu dimineaţă, venise ca să-i plictisească Şura Schlesinger, prietena bună şi confidenta Annei Ivanovna. Era o femeie înaltă şi slabă, cu trăsături regulate, dar puţin cam masculine, ceea ce o făcea să semene puţin cu ţarul, mai ales când îşi punea pe-o parte căciula de caracul, pe care nu obişnuia să şi-o scoată în timpul vizitelor.

        În perioadele de amărăciuni şi griji, prietenele discutau şi îşi uşurau reciproc sufletul. Această uşurare se datora cuvintelor usturătoare pe care şi le aruncau una alteia şi care deveneau din ce în ce mai caustice. Se jucau astfel scene furtunoase, care se sfârşeau iute cu lacrimi şi împăcare. Aceste certuri regulate aveau efect calmant asupra amândurora, aşa cum lipitorile sunt utile în cazuri de congestie.

        Şura Schlesinger fusese de câteva ori măritată, dar îşi uita soţii imediat după ce divorţa de ei şi contau atât de puţin pentru ea încât în toate năravurile îşi păstrase mobilitatea rece a unei femei singure.

        Şura Schlesinger cocheta cu teosofia, însă în acelaşi timp era o atât de bună cunoscătoare a ritualului ortodox, încât, chiar şi când se simţea toute transportée, cuprinsă cu totul de extaz, nu se putea abţine să le sufle preoţilor ce trebuie să spună sau să cânte: „Dumnezeu să ne-audă”, „acum şi pururea”, „preacurat heruvim” – se auzea mereu în vorbirea ei precipitată, răguşită.

        Şura Schlesinger ştia matematică, esoterie indiană, adresele profesorilor renumiţi de la Conservatorul din Moscova, ştia care cu care trăieşte şi, Doamne-Dumnezeule, probabil că nu era vreun lucru care să-i fie necunoscut. De aceea era invitată, în toate momentele serioase, drept arbitru şi organizator.

        La ora fixată, începură să vină oaspeţii: Adelaida Filippovna, Hintz, soţii Fufkov, domnul şi doamna Basurman, familia Verjiţki, colonelul Kavkazţev. Ningea şi, când se deschidea uşa principală, aerul se învălmăşea înnodând parcă fulgi mari şi mici. Din hol, bărbaţii îşi făceau apariţia în botine largi, care le jucau pe picioare, şi toţi o făceau pe neîndemânaticii, vrând să pară distraţi şi stângaci. Însă soţiile lor, cu feţele îmbujorate de ger, cu şubele încheiate doar la doi nasturi de sus şi cu broboadele pufoase pe părul lor albit de chiciură, dimpotrivă, o făceau pe pişicherele, încât ai fi zis că sunt viclenia întruchipată şi cu ele nu-i de glumit. „Nepotul lui Kiui”, se rostogoli un val de şoapte, când sosi noul pianist, invitat pentru prima dată aici.

        Din salon, prin uşa laterală cu amândouă canaturile date de perete, se vedea masa lungă şi albă ca un drum de sanie. Îţi sărea în ochi rachiul de scoruşe în sticle pătrate, cu feţe zgrunţuroase. Stârneau imaginaţia sosierele cu untdelemn şi oţetul în mici clondire, puse pe suporturi de argint, pitorescul vânatului şi gustărilor şi chiar piramidele şerveţelelor, care şedeau în poziţia de drepţi lângă fiecare tacâm. Până şi cinerariile liliachii din coşuleţe, mirosind a migdal, păreau că întărâtă apetitul. Ca să nu amâne clipa dorită, când urmau să se înfrupte din hrana pămânească, musafirii se grăbiră spre cea spirituală. Se aşezară, rânduri-rânduri, în salon. „Nepotul lui Kiui”, se mai rostogoli o dată valul de şoapte, când pianistul se aşeză la instrumentul lui. Concertul începu.

        Despre sonată se ştia că e plicticoasă şi forţată, cerebrală. Compoziţia nu înşelă aceste aşteptări, dovedindu-se a fi şi îngrozitor de lungă.

        Asupra acestor calităţi discutau în pauză criticul Kerimbekov şi Aleksandr Aleksandrovici. Criticul făcea sonata de doi bani, iar Aleksandr Aleksandrovici o apăra. În jurul lor invitaţii fumau, mutând scaunele din loc în loc.

        Însă din nou privirile căzură pe faţa de masă bine călcată, care strălucea în camera de alături. Toţi fură de părere că audiţia trebuie reluată imediat.

        Pianistul aruncă spre public o privire piezişă şi le făcu semn partenerilor. Violonistul şi Tâşkevici îşi puseră arcuşurile în mişcare. Trioul începu să geamă.

        Iura, Tonia şi Mişa Gordon, care acum îşi petrecea o jumătate de viaţă în casa fraţilor Gromeko, şedeau în rândul al treilea.

        — Vă face semne Egorovna, îi şopti Iura lui Aleksandr Aleksandrovici, care şedea pe scaunul din faţa lui.

        În prag îşi făcuse apariţia Agrafena Egorovna, camerista bătrână şi căruntă a familiei Gromeko, şi, privind disperată înspre Iura, îi făcea nişte semne atât de energice cu capul spre Aleksandr Aleksandrovici, încât Iura înţelese că femeia trebuia neapărat să vorbească cu stăpânul.

        Aleksandr Aleksandrovici întoarse capul, îi aruncă Egorovnei o privire dojenitoare şi ridică din umeri. Însă Egorovna nu se potoli. Curând, între ei, dintr-un capăt al salonului la celălalt, se înfiripă o explicaţie ca între doi surdomuţi. Invitaţii se uitau la ei. Anna Ivanovna arunca priviri distrugătoare spre soţul ei.

        Aleksandr Aleksandrovici se ridică. Trebuia să întreprindă ceva. Roşi şi, aplecat, ocoli sala şi se duse la Egorovna.

        — Cum de nu ţi-e ruşine, Egorovna! Ce ţi-a căşunat? Hai, spune mai iute, ce s-a întâmplat?

        Egorovna îi şopti ceva la ureche.

        — Care „Muntenegru”?

        — Camerele mobilate.

        — Ei, şi ce-i cu asta?

        — Îl cheamă de urgenţă acasă. Careva dintre ai lui e pe moarte.

        — Cum să nu! Îmi închipui. Nu se poate, Egorovna. După ce termină omul de cântat bucata, îi spun. Până atunci nu se poate.

        — Omul de serviciu aşteaptă. Şi birja. V-am spus că moare un om, nu pricepeţi? O femeie de familie bună.

        — Nu şi iarăşi nu! Ce să zic, mare lucru dacă întârzie cinci minute!

        Cu acelaşi mers uşor, Aleksandr Aleksandrovici se strecură de-a lungul peretelui şi îşi ocupă locul, încruntându-se şi scărpinându-şi rădăcina nasului.

        După prima parte, el se apropie de interpreţi şi, în timpul aplauzelor, îi spuse lui Fadei Kazimirovici că a venit cineva după el, că are acasă o neplăcere şi că trebuie să întrerupă concertul. Apoi, oprind aplauzele cu un gest, Aleksandr Aleksandrovici spuse cu glas tare:

        — Domnilor, sunt nevoit să întrerup trioul. Să ne exprimăm părerea de rău faţă de Fadei Kazimirovici. Are veşti proaste de acasă, trebuie să ne părăsească. În asemenea clipe n-aş vrea să-l las singur. Poate că va avea nevoie de prezenţa mea. Merg cu el. Iura, mergi, te rog, şi spune-i lui Semen să tragă sania la scară. E gata de mult. Domnilor, nu-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră. Vă rog pe toţi să rămâneţi. Nu lipsesc mult.

        Băieţii îl rugară pe Aleksandr Aleksandrovici să-i ia cu el, ca să se plimbe cu sania prin gerul plăcut al nopţii.

        Cu tot cursul normal al vieţii care se întorcea în albia ei firească, şi în ianuarie se mai auzeau împuşcături, iar noile incendii, obişnuite în acest anotimp, păreau rămăşiţele celor din decembrie.

        Niciodată nu se mai plimbaseră cu sania atât de mult. De fapt, destinaţia lor eră la o azvârlitură de băţ: trebuiau să străbată bulevardele Smolenski, Novinski şi o jumătate din strada Sadovskaia. Însă gerul cumplit şi ceaţa izolau crâmpeie din spaţiul care se smintise, de parcă gerul şi ceaţa n-ar fi fost aceleaşi în lumea întreagă. Fumul zbârlit, jerpelit al focurilor, scârţâitul paşilor şi fâşâitul tălpilor de sanie le întărea impresia că merg Dumnezeu mai ştie de când şi că au ajuns în cine ştie ce depărtare înfricoşătoare.

        În faţa hotelului aştepta un cal învelit cu o cergă, cu pintenii bandajaţi, înhămat la o sanie îngustă, foarte elegantă. Pe locul pasagerilor şedea vizitiul, cu capul înfăşurat în fular şi cu faţa apărată de mănuşi, ca să se încălzească.

        În vestibul era cald şi, îndărătul balustradei care despărţea garderoba de uşă, dormea portarul, sforăind tare şi trezindu-se singur din cauza aceasta. Îl trăgeau la somn şi vuietul ventilatorului, şi susurul focului din sobă, şi şuieratul apei care clocotea în samovar.

        În stânga, în faţa oglinzii, stătea o damă sulemenită, cu obrajii atât de pudraţi, încât păreau presăraţi cu făină. Era îmbrăcată cu o jachetă de blană, prea eterică pentru vremea de afară. Dama aştepta pe cineva să coboare şi, întorcându-se cu spatele la oglindă, se privea în aceasta, aruncând câte-o privire ba peste umărul drept, ba peste cel stâng, ca să vadă dacă arată bine din spate.

        În cadrul uşii de la intrare apăru vizitiul îngheţat de frig. Prin forma caftanului, amintea de un covrig de pe firma unei brutării, iar rotocoalele de abur care-i ieşeau din gură amplificau această asemănare.

        — Mai stau mult, mam'zel? o întrebă el pe femeia de lângă oglindă. Că, ştiu eu, dacă te legi la cap cu alde voi, nu câştigi nimic, doar calul îţi îngheaţă de frig.

        Întâmplarea din camera douăzeci şi patru era un fleac pentru înrăirea zilnică la care era supus personalul hotelului. În fiecare clipă bâzâiau soneriile şi săreau plăcuţele cu numere din cutia de sticlă de pe perete, indicând în care cameră cineva îşi iese din minţi şi, fără să ştie ce vrea, nu-i lasă pe valeţi să răsufle.

        Acum bătrână, ţicnită de Guichar era adăpată în camera douăzeci şi patru, i se administra un vomitiv şi se spălau maţele şi stomacul. Glasa, camerista, se spetise spălând duşumeaua, cărând afară găleţi murdare şi aducând înăuntru altele curate. Însă furtuna de acum începuse să facă ravagii în camera de serviciu cu mult înaintea acestei zăpăceli, când încă totul era în ordine şi nu-l trimiseseră încă pe Tereşenka cu sania după doctor şi după acest nenorocit de zdrânga-zdrânga, când încă nu venise Komarovski şi când, în dreptul uşii, nu se adunase o mulţime de gură-cască, încurcând circulaţia.

        Tărăşenia începuse din pricină că cineva se răsucise în coridorul îngust al bufetului şi îl împinsese din greşeală pe chelnerul Sâsoi, chiar în momentul când acesta, aplecat înainte, demara din uşă pe coridor, cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului, ducând o tavă. Sâsoi scăpase tava, vărsase supa şi spărsese câteva farfurii, trei adânci şi una întinsă.

        Sâsoi afirmă că de vină e fata care spală vasele şi că ea trebuie să plătească paguba. Acum era noapte, trecuse deja de ora zece, jumătate din personal trebuia să plece în curând acasă, însă tot se mai certau din această pricină.

        — Mâinile şi picioarele-i tremură, zi şi noapte stă cu sticlă-n braţe, de parcă i-ar fi nevastă, şi-a ţinut nasu-n votcă toată ziua aşa cum stă răţoiul cu ciocu-n apă, şi pe urmă – de ce l-au împins, cică i-au spart farfuriile şi l-au făcut să verse ciorba! Cine te-a împins, diavol saşiu, ucigă-l toaca ce eşti! Cine te-a împins, junghiule şi neruşinatule?

        — Ţi-am spus, Matriona Stepanova, să vorbeşti frumos.

        — Măcar dacă ar fi meritat să faci scandal şi să spargi farfurii! Dar aşa, seniora Pat-cu-ora, o mironosiţă de bulevard de prea bine, a înghiţit şoricioaică. Vezi bine, hoaşca-i fecioară curată şi, trăind la „Muntenegru”, nu a văzut târfe şi ţapi.

        Mişa şi Iura se plimbau de-a lungul coridorului, trecând prin faţa uşii camerei cu tărăşenia. Totul ieşise altfel decât îşi închipuise Aleksandr Aleksandrovici. El se gândise la tragedia unui violoncelist, la ceva demn şi onest. Însă ieşise dracul mai ştie ce. Ceva murdar, scandalos şi în nici un caz pentru copii.

        Băieţii aşteptau pe coridor.

        — Intraţi la mătuşa, tineri domni, le spunea valetul a doua oară, cu şoapte grăbite. Intraţi, nu mai staţi pe gânduri. E bine, nu trebuie să vă faceţi griji. E cât se poate de bine. Aici nu puteţi aştepta. Astăzi am avut o daraveră, s-au spart nişte vase scumpe. Vedeţi cum alergăm încoace şi încolo. Şi locu-i strâmt. Aşa că intraţi, vă rog.

        Băieţii urmară îndemnul.

        În cameră, lampa cu petrol fusese luată de pe suportul ei de deasupra mesei şi mutată în spatele unui paravan de scânduri, în cealaltă jumătate a încăperii, de unde se simţea un miros de ploşniţe.

        Dincolo de paravan era amenajat un cotlon pentru dormit, despărţit de restul spaţiului şi de privirile indiscrete cu ajutorul unei draperii mobile şi prăfuite. Acum, în zăpăceala generală, uitaseră să lase draperia în jos. Poalele acesteia erau aruncate peste marginea de sus a paravanului. În alcov, lampa era aşezată pe un taburet. Acest colţ era puternic iluminat de jos în sus, ca o rampă de teatru.

        Femeia nu încercase să se sinucidă cu şoricioaică, cum credea femeia de la vase, ci cu iod. În cameră persista un miros astringent, nămolos, de nuci verzi, când au coaja încă moale şi se înnegresc la prima atingere.

        În spatele paravanului o servitoare ştergea duşumeaua. Altă femeie, pe jumătate dezbrăcată, udă de apă, lacrimi şi transpiraţie, era întinsă în pat, de unde îşi apleca deasupra ligheanului faţa năclăită de părul ud. Imediat băieţii îşi mutară privirile în altă parte, atât de jenantă şi penibilă era priveliştea. Însă Iura apucase să fie uluit de faptul că, în unele poze incomode, încordate, în momente de efort şi tensiune, femeia încetează a mai fi cea reprezentată de sculpturi şi seamănă cu un luptător, musculos, îmbrăcat în chiloţi scurţi, gata să înceapă meciul.

        În sfârşit, cei dindărătul paravanului îşi dădură seama că e cazul să coboare draperia.

        — Fadei Kazimirovici, dragul meu, unde e mâna dumitale? Dă-mi mâna, se auzea vocea femeii, sugrumată de lacrimi şi greaţă. Ah, prin ce grozăvie am trecut! Ce bănuieli am avut! Fadei Kazimirovici. Mi s-a năzărit. Dar, din fericire, s-a dovedit că nu erau decât nişte prostii scornite de imaginaţia mea zdruncinată. Fadei Kazimirovici, închipuieşte-ţi ce uşurare! Şi în consecinţă. Iată. Sunt vie.

        — Liniştiţi-vă, Amalia Karlovna, vă implor să vă liniştiţi. Ce penibil a ieşit totul, zău că-i penibil.

        — Mergem imediat acasă! spuse Aleksandr Aleksandrovici.

        Băieţii, îngrozitor de stânjeniţi, stăteau în anticamera întunecoasă, lângă pragul părţii separate a încăperii şi, întrucât n-aveau ce face cu ochii, se uitau în profunzimea acesteia, de unde fusese adusă lampa. În colţul acela pereţii erau plini de fotografii, se mai vedea o etajeră cu partituri, un birou ticsit de hârţoage şi albume şi, îndărătul mesei acoperite cu o faţă de masă croşetată, o fată dormea şezând în fotoliu, cu braţele petrecute pe după spătarul acestuia şi cu capul sprijinit de pernă. Trebuie să fi fost moartă de oboseală, dacă putea dormi în zgomotul şi agitaţia aceea.

        Venirea lor aici fusese o absurditate, prezenţa lor prelungită devenea indecentă.

        — Plecăm imediat, repetă Aleksandr Aleksandrovici. Numai să iasă Fadei Kazimirovici, ca să-mi iau rămas-bun de la el.

        Însă de după draperie nu apăru Fadei Kazimirovici, ci altcineva. Era un bărbat corpolent, bine bărbierit, prezentabil şi sigur pe el. Deasupra capului purta lampa luată de pe suport. Lumina o făcu pe fată să se trezească. Ea îi zâmbi, îşi miji ochii şi se întinse.

        Văzându-l pe necunoscut, Mişa tresări şi îşi pironi ochii asupra lui. Îl trase pe Iura de mânecă, încercând să-i spună ceva.

        — Nu ţi-e ruşine să şuşoteşti într-o casă străină? Ce-or să creadă despre tine? îl opri Iura, nevrând să asculte.

        În timpul acesta, între fată şi bărbat avea loc o scenă mută. Nu-şi spuseră nici un cuvânt, făcură doar un schimb de priviri. Însă înţelegerea lor reciprocă era înspăimântător de fermecată, de parcă el ar fi fost un mânuitor de păpuşi, iar ea o marionetă care se supune docilă mişcărilor mâinii lui.

        Zâmbetul obosit, care se întinsese pe faţa fetei, o făcea să-şi mijească ochii şi să-şi întredeschidă buzele. Dar privirilor ironice ale bărbatului ea le răspundea cu clipiri complice din ochi. Amândoi erau mulţumiţi că se terminase cu bine, că secretul nu le fusese descoperit şi că sinucigaşa rămăsese în viaţă.

        Iura îi mânca pe amândoi din ochi. Din penumbra din care nu-l putea observa nimeni, Iura se uita fix la cercul de lumină împrăştiat de lampă. Spectacolul subjugării fetei era nespus de tainic şi indecent de sincer. Pieptul lui Iura clocotea de sentimente contradictorii, a căror forţă lacomă îi încleştau inima.

        Acesta era tocmai lucrul pe care, timp de-un an, el cu Mişa şi cu Tonia îl fixaseră sub denumirea de trivialitate, care nu înseamnă, de fapt, nimic; era acel „ceva” care-i înspăimânta şi-i atrăgea în acelaşi timp, acel „ceva” pe care ei, de la distanţă, îl nimiceau cu vorbele, acel „ceva”, acea forţă se afla acum în faţa ochilor lui Iura, întru totul materială, şi tulbure, şi onirică, nemilos de distrugătoare şi tânguitoare, şi chemătoare în ajutor, şi unde-a dispărut acum filosofia lor infantilă, şi ce-i rămâne de făcut lui Iura?

        — Ştii cine-i omul acesta? îl întrebă Mişa după ce ieşiră în stradă. Iura era cufundat în gândurile lui şi nu-i răspunse. E chiar cel care l-a împins pe taică-tu la moarte, dându-i să bea. Ţii minte scena din vagon, despre care ţi-am vorbit?

        Iura se gândea la fată şi la viitor, nu la tatăl lui şi la trecut. În prima clipă nici nu înţelese la ce se referă Mişa. Era prea frig pentru ca vorbele să fie limpezi.

        — N-ai îngheţat, Semen? întrebă Aleksandr Aleksandrovici.

        Plecară acasă.