Partea a III-a. Crăciun la familiaSventițki.

        Într-o iarnă Aleksandr Alesksandrovici îi dărui Annei Ivanovna un şifonier de epocă, cumpărat de ocazie. Şifonierul din abanos era atât de mare, încât nu încăpea întreg nici pe-o uşă. Fusese adus în casă în bucăţi şi îşi bătură toţi capul cu amplasamentul. În camerele de jos, nu era potrivit datorită funcţiei sale, iar în cele de sus nu încăpea din pricina gabaritului. În cele din urmă i s-a făcut loc pe palierul scării de sus, chiar lângă uşa de la dormitorul stăpânilor.

        Veni să-l asambleze portarul Markel, care-o aduse şi pe fiică-sa Marinka, o fetiţă de vreo şase anişori. Marinka primi un beţişor dulce din aluat de orz. Smiorcăindu-se, lingând beţişorul şi degetele năclăite de zahăr, Marinka privea bosumflată la munca tatălui ei.

        Câtva timp, totul merse ca pe roarte. Dulapul creştea văzând cu ochii în faţa Annei Ivanovna. Când nu mai rămăsese decât de pus capacul, femeii îi veni ideea să-l ajute pe Markel. Se urcă pe fundul înalt al dulapului şi, clătinându-se, împinse un perete lateral, care nu se ţinea decât în dopurile de lemn de jos. Frânghia, cu care Markel legase în grabă lateralele, se desfăcu. Împreună cu scândurile care se prăvăliră pe duşumea, căzu pe spate şi Anna Ivanovna, lovindu-se rău.

        — Of, doamnă dragă! exclamă Markel, care se repezise s-o ajute. Cine v-a pus să vă băgaţi în treaba asta? Osul, osul pipăiţi-l. Osul contează, carnea n-are a face, se vindecă iute şi, cum se zice, nu-i decât pentru plezir femeiesc. Nu mai zbiera, Irod mic ce eşti! se răstise el la Marinka. Şterge-ţi mucii şi du-te la mă-ta! Eh, doamnă, chiar credeţi că nu încropeam şi fără dumneavoastră antimoniul ăsta de haine? Sigur că da, la prima vedere par portar de-adevăratelea, dar dacă judecăm drept, mi-s tâmplar de meserie. N-o să mă credeţi, dar multă mobilă mi-a trecut prin mână, multe dulapuri şi bufete, adică le-am lăcuit sau le-am făcut din lemn de mahon sau de nuc. Şi ca să zic aşa, ce mai chilipiruri am avut ca să mă însor cu fete bogate. Iertaţi că vă spun aşa, pe sub nas mi-au trecut, mi-au zburat. Şi numai băutura, bat-o vina, numai votca a fost de vină că am ajuns unde-am ajuns.

        Markel îi împinse un fotoliu şi o ajută pe Anna Ivanovna să se aşeze, lăsând-o să geamă şi să-şi frece locul lovit. Acesta refăcu dulapul şi-i puse capacul, după care îi spuse:

        — Acuşi îi punem uşile şi-i gata de expoziţie.

        De-atunci Anna Ivanovna n-a mai putut suferi şifonierul. Prin forme şi dimensiuni, semăna cu un catafalc sau cu o criptă regală şi îi insufla o Spaimă superstiţioasă. Îl porecli „Mormântul lui Ascold1”. Prin acest nume, Anna Ivanovna subînţelegea calul lui Oleg2, cel care îi provocase moartea stăpânului său. Femeie cu lecturi haotice, Anna Ivanovna încurca noţiunile contigue.

        După această căzătură, Anna Ivanovna începu să fie predispusă la boli de plămâni.

        Toată luna noiembrie, a anului 1911 Anna Ivanovna şi-o petrecu la pat, având pneumonie.

        În primăvara anului următor, Iura şi Mişa Gordon trebuiau să termine Universitatea, iar Tonia Cursurile Superioare de Fete. Iura absolvea medicina, Tonia ştiinţele juridice, iar Mişa filologia, la secţia de filosofie.

        În sufletul lui Iura toate erau dislocate şi amestecate, toate erau acut de originale – părerile, obişnuinţele şi predispoziţiile. Era neobişnuit de impresionabil, iar ineditul viziunilor sale nu putea fi descris.

        Însă, cu toată marea sa atracţie faţă de artă şi de istorie, Iura nu ezitase la alegerea carierei. Considera că arta nu poate fi o vocaţie, la fel cum profesii nu pot fi veselia înnăscută sau înclinaţia spre melancolie. Îl interesau fizica, ştiinţele naturii şi era de părere că, în viaţa sa practică, omul trebuie să se ocupe cu ceva folositor pentru toată lumea. De aceea alesese medicina.

        Cu patru ani în urmă, boboc fiind, îşi petrecuse un semestru întreg în subsolul universităţii, studiind anatomia pe cadavre. Cobora scara în spirală care ducea spre subsol. În profunzimea teatrului anatomic se înghesuiau în grupe şi unul câte unul studenţi pletoşi. Unii toceau, înconjurându-se de oase şi frunzărind manuale soioase şi jerpelite, alţii făceau disecţii, tăcuţi, prin colţuri, în timp ce alţii se ţineau de ghiduşii, spuneau bancuri şi fugeau după şobolanii care alergau bezmetici, pe pardoseala de piatră a morgii. În semiobscuritatea ei, ca fosforul, îşi străluminau goliciunea cadavrele unor necunoscuţi, tineri sinucigaşi fără identitate, femei înecate bine păstrate şi încă neatinse de descompunere. Sărurile de alumină cu care fuseseră injectate le făceau mai tinere, conferindu-le o rotunjime înşelătoare a formelor. Cadavrele erau deschise, disecate şi preparate, iar frumuseţea corpului omenesc rămânea aceeaşi la orice mărunţire astfel încât uimirea încercată în faţa unei ondine întregi, aruncate brutal pe masa de zinc, nu se stingea nici atunci când te aflai în faţa unui braţ sau a unei mâini amputate din trupul ei. Subsolul mirosea a formol şi fenol, iar prezenţa misterului se simţea în toate, începând cu destinul neştiut al acestor cadavre răstignite şi sfârşind cu însuşi misterul vieţii şi al morţii, care, în acest subsol, se simţea ca la el acasă, ca la cartierul lui general.

        Glasul acestui mister, care acoperea totul, îl urmărea pe Iura, tulburându-l în timpul disecţiilor. Şi, la fel, multe alte lucruri îi tulburau viaţa. Se obişnuise cu ele şi acest obstacol deviant nu-l deranja.

        Iura gândea bine şi scria foarte bine. Încă de când era gimnazist visa la proză, la o carte care să descrie viaţa, între paginile căreia să poată plasa, sub forma unor cuiburi explozive, toate lucrurile zguduitoare pe care izbutise să le vadă sau să le inventeze. Însă pentru o asemenea carte era prea tânăr şi de aceea scria deocamdată poezii, aşa cum un pictor zugrăveşte toată viaţa schiţe pentru o pictură de mari proporţii.

        Iura le ierta versurilor păcatul venirii pe lume, pentru că erau pline de energie şi originale. Aceste două calităţi, energia şi originalitatea, Iura le considera indicii ale realismului care, în rest, sunt lipsite de obiect, deşarte şi inutile.

        Iura îşi dădea seama ce rol important jucase unchiul în formarea caracterului lui.

        Nikolai Nikolaevici locuia la Lausanne. În cărţile tipărite acolo în limba rusă şi în traduceri, acesta îşi dezvolta ideea mai veche asupra istoriei ca un al doilea univers edificat de omenire drept răspuns la fenomenul morţii, univers construit cu ajutorul fenomenelor timpului şi memoriei. Sufletul acestor cărţi îl constituia o nouă înţelegere a creştinismului, iar consecinţa lor imediată o reprezenta o nouă concepţie asupra artei.

        Chiar mai mult decât pe Iura, aceste idei îl influenţaseră pe prietenul lui. Sub înrâurirea acestora, Mişa Gordon se hotărâse să se specializeze în filosofie. La facultate, frecventa cursurile de teologie şi chiar se gândea să se transfere mai târziu la academia teologică.

        Pe Iura influenţa unchiului îl dezvolta şi îl elibera, în timp ce pe Mişa îl paraliza. Iura înţelegea că un mare rol în pasiunile lui Mişa îi revine originii acestuia. Din delicateţe plină de grijă, nu încerca să-l facă pe Mişa să renunţe la planurile sale bizare. Însă adeseori ar fi vrut să-l vadă pe acesta empiric, mai aproape de viaţă.

        Pe la sfârşitul lui noiembrie, Iura se întoarse seara târziu de la universitate, foarte obosit şi flămând, pentru că nu mâncase nimic toată ziua. I se spuse că în după-amiaza acelei zile se iscase o panică grozavă în casă, că Anna Ivanovna avusese convulsii şi că deja consultase câţiva medici. Voiseră chiar să trimită după preot, însă renunţaseră mai pe urmă. Acum se simte mai bine, este conştientă şi poruncise ca Iura să fie trimis la ea de îndată ce se întoarce acasă.

        Fără să se mai schimbe, Iura se duse în dormitorul ei.

        Camera mai păstra încă urmele zăpăcelii recente. Cu mişcări neauzite, infirmiera aranja ceva pe noptieră. Peste tot zăceau aruncate şerveţele şifonate şi prosoape umede, care fuseseră folosite drept comprese. Apa din lighean era aproape roz din pricina expectoraţiilor de sânge, iar la fundul ei se vedeau fiole sparte şi tampoane de vată.

        Bolnava era leoarcă de transpiraţie şi, cu vârful limbii, îşi lingea buzele uscate. Era mult mai palidă la faţă decât dimineaţă, când Iura o văzuse pentru ultima dată.

        „Oare nu o fi o greşeală de diagnostic? se gândi el. Are toate simptomele de congestie pulmonară crupoasă. Cred că asta-i criza.”

        După ce îi dădu bună seara Annei Ivanovna şi după ce rosti cele câteva vorbe gratuite de încurajare, care se rostesc în situaţii asemănătoare, Iura îi făcu semn infirmierei să plece. Luând-o pe Anna Ivanovna de mână ca să-i controleze pulsul, voi să-şi scoată stetoscopul din buzunarul vestonului. Cu o clătinare din cap, femeia îi dădu a înţelege că e inutil. Iura pricepu că aceasta avea nevoie de altceva. Adunându-şi puterile, Anna Ivanovna spuse:

        — Au vrut să cheme preotul. Moartea atârnă deasupra mea. Se poate întâmplă în orice clipă. Mergi să-ţi scoţi un dinte şi ţi-e frică, ştii că o să te doară şi te pregăteşti. Dar acum nu-i vorba de-un dinte, ci de viaţa toată. zang, şi-a ieşit din tine, ca smulsă cu cleştele. Şi ce-i asta? Nimeni nu ştie. Şi mă doare inima şi mi-e frică.

        Anna Ivanovna tăcu. Lacrimile îşi şiroiau pe obraji. Iura tăcea şi el. Peste câteva clipe, femeia continuă:

        — Eşti talentat. Şi talentul tău. nu-i ca la toată lumea. Trebuie să ştii. Spune-mi ceva. Calmează-mă.

        — N-am ce vă spune, îi răspunse Iura, se frământă pe scaun, se ridică, făcu câţiva paşi şi se aşeză la loc. În primul rând, mâine o să vă simţiţi mai bine. Sunt toate semnele, răspund cu capul pentru asta. Şi moartea, conştiinţa, credinţa în înviere. Vreţi să ştiţi părerea mea de naturalist? N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe altă dată? Nu? Vreţi chiar acum? Voia dumneavoastră. Numai că-i greu de spus aşa, dintr-o dată.

        Şi improviză pe loc o conferinţă întreagă, de se miră singur cum de i-a ieşit.

        — Învierea. În forma rudimentară în care este afirmată pentru consolarea celor slabi, nu-mi spune nimic.

        Întotdeauna am înţeles altfel cuvintele lui Hristos despre morţi şi despre vii. Unde să încapă cohortele acestea acumulate de-a lungul tuturor mileniilor? N-ar avea loc în tot universul, iar Dumnezeul, binele şi sensul ar trebui să plece din lumea asta. Ar fi striviţi în această înghesuială animalică, lacomă.

        Însă în acelaşi timp viaţa, care-i etern aceeaşi, umple universul şi, clipă de clipă, se înnoieşte în infinite combinaţii şi metamorfoze. Dumneavoastră, de pildă, vă puneţi întrebarea dacă veţi învia, însă, de fapt, aţi înviat născându-vă şi nici nu v-aţi dat seama de acest lucru.

        Vă întrebaţi dacă o să vă doară, dacă ţesuturile vor simţi descompunerea. Adică vă întrebaţi ce se va întâmpla cu conştiinţa dumneavoastră. Dar ce e conştiinţa? Să vedem. A dori în mod conştient să adormi înseamnă insomnie sigură, a dori conştient să simţi funcţionarea propriei digestii înseamnă să-i distrugi inerţia. Conştiinţa e o otravă, un mijloc de autointoxicare pentru subiectul care într-adevăr face apel la ea. Ea e lumina care iradiază în afară, ea ne luminează drumul ca să nu ne împiedicăm. Ea e farul care arde înaintea locomotivei. Întorcându-i lumina spre înăuntru, provocăm o catastrofa.

        Deci ce se va întâmpla cu conştiinţa dumneavoastră? Da, cu a dumneavoastră. Însă cine, ce sunteţi dumneavoastră? Aici e buba. Să încercăm să aflăm. Cum vă reprezentaţi propria fiinţă, care parte din propria dumneavoastră alcătuire v-aţi conştientizat-o întotdeauna? Rinichii, ficatul, vasele sanguine? Nu, oricâte eforturi aţi face, vă revedeţi mintal în manifestările dumneavoastră active şi exterioare, în rezultatele muncii, în familie, în alţii. Şi acum fiţi atentă. Omul din alţi oameni este sufletul omului. Iată ce sunteţi dumneavoastră, iată prin ce conştiinţa dumneavoastră a respirat, s-a hrănit şi s-a delectat toată viaţa. Prin sufletul, nemurirea şi viaţa dumneavoastră în ceilalţi. Şi? Aţi fost în ceilalţi, în ceilalţi veţi rămâne. Şi pentru dumneavoastră n-are importanţă dacă toate acestea se vor numi memorie. Veţi fi tot dumneavoastră, integrată în viitor.

        Acum, ultima problemă. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Moartea nu există. Ea nu ţine de competenţa noastră. Da, talentul e cu totul altceva, e al nostru, e descoperirea noastră. Iar talentul, în sensul său cel mai larg, este harul vieţii.

        Moarte nu va fi, spune Ioan Teologul. Ia ascultaţi ce simplă e argumentaţia lui. Moartea nu va fi pentru că ceea ce a fost a trecut. E aproape ca şi cum ai spune: moarte nu va fi, pentru că aşa ceva am văzut, e-un lucru vechi, de care ni s-a urât şi acum avem nevoie de ceva nou, iar noul este viaţa veşnică.

        În timpul peroraţiei se plimbase tot timpul prin cameră.

        — Dormiţi, spuse el, apropiindu-se de pat şi punându-şi mâna pe fruntea Annei Ivanovna.

        După câteva minute femeia adormi. Iura ieşi încet din cameră şi-i spuse Egorovnei s-o trimită pe infirmieră în dormitor. „Ce naiba, se gândi el, mă fac un şarlatan. Descânt, vindec prin puterea mâinii.”

        A doua zi Anna Ivanovna se simţi mai bine.

        Anna Ivanovna continua să se întremeze. Pe la mijlocul lui decembrie încercă să se dea jos din pat, dar era încă prea slăbită. De aceea a fost sfătuită să stea deocamdată la pat.

        Trimitea adeseori după Iura şi Tonia şi, ceasuri în şir, le povestea despre copilăria ei, petrecută la Varâkino, proprietatea bunicului lor de pe malul fluviului Rânva din Urali. Iura şi cu Tonia nu fuseseră niciodată acolo, însă Iura, din cuvintele ei, îşi forma cu uşurinţă o imagine asupra acelor cinci mii de deseatine1 de pădure seculară, de nepătruns, neagră ca noaptea, în care, în două-trei locuri, se înfige ca un cuţit râul iute, cu fundul pietros şi cu pripoare înalte pe malul moşiei familiei Krueger.

        Tocmai în zilele acelea lui Iura şi Toniei li se coseau primele lor haine de seară: Iura urma să capete o redingotă, iar Tonia o rochie lungă din atlas alb, cu un mic decolteu. Voiau să inaugureze toaletele la sărbătoarea tradiţională a bradului, pe care an de an o dădea Sventiţki.

        Costumul şi rochia fură aduse în aceeaşi zi. Iura şi Tonia le probară, rămăseseră mulţumiţi şi nu se dezbrăcaseră încă de hainele noi, când venise Egorovna ca să-i cheme la Anna Ivanovna. Aşa că apărură în faţa acesteia în ţinută de gală.

        Văzându-i, ea se ridică într-un cot, îi privi dintr-o parte, le spuse să se întoarcă, apoi exclamă:

        — Foarte bine. Excelent. Nu ştiam că sunt gata. Tonia, ia mai învârteşte-te o dată. Nu, nu-i nimic. Mi s-a părut că platca e puţin încreţită. Ştiţi de ce v-am chemat? Dar mai întâi vreau să vorbesc cu tine, Iura.

        — Ştiu, Anna Ivanovna. Eu v-am trimis scrisoarea, ca s-o citiţi. Dumneavoastră, ca şi Nikolai Nikolaevici, sunteţi de părere că nu trebuia să renunţ. Aveţi răbdare o clipă. Nu e bine să faceţi efort ca să vorbiţi. Acuşi vă explic totul, deşi ştiţi cam despre ce este vorba.

        Deci se desfăşoară un proces cu privire la moştenirea familiei Jivago, proces care nu are alt scop decât ca avocaţii să câştige şi statul să-şi primească cheltuielile de judecată. Însă, în realitate, nu există nici un fel de inoştenire, există doar datorii şi încurcături şi, pe deasupra, murdăria care iese la iveală. Dacă ar fi existat ceva care putea fi transformat în bani, credeţi că i-aş fi făcut cadou tribunalului şi n-aş fi pus mâna pe ei? Problema e că litigiul e exagerat şi, decât să scormonesc în acest gunoi, e mai bine să renunţ la averea mea inexistentă şi s-o cedez câtorva rivali de paie şi câtorva uzurpatori invidioşi. Ştiu de mult că o oarecare Madame Alice, care locuieşte cu copiii la Paris şi-şi zice Jivago, are pretenţii. Dar s-au ridicat şi alte revendicări, despre care n-am ştiut nimic până acum.

        Reiese că tata, chiar pe când mama încă mai trăia, s-a încurcat cu o visătoare şi o extravagantă, cu o anume prinţesă Stolbunova-Enrizi. Această doamnă are cu tata un copil, un băiat de zece ani, pe care-l cheamă Evgraf.

        Prinţesa e o schimnică. Locuieşte cu băiatul într-o casă de la marginea Omskului şi nu se ştie din ce trăiesc. Am: văzut fotografia casei, care-i destul de drăguţă, are cinci ferestre şi medalioane sculptate pe cornişă. Şi în ultimul timp simt că această casă mă priveşte cu toate Cele cinci ferestre ale ei, simt că privirea ei străbate miile de verste care despart Rusia europeană de Siberia şi că, mai devreme sau mai târziu, această privire îmi va aduce ghinion. Aşa că n-am nevoie de toate astea: nici de capital imaginar, nici de rivali inventaţi, nici de ura şi de invidia lor. Nici de avocaţi.

        — Oricum, nu trebuia să renunţi, îl contrazise Anna Ivanovna. Ştiţi de ce v-am chemat? îşi repetă ea întrebarea şi continuă: Mi-am amintit numele lui. N-aţi uitat, ieri v-am povestit de pădurar, nu-i aşa? Îl chema Vakh1. Nu-i aşa că-i incredibil? O adevărată sperietoare, cu barba crescută până la sprâncene şi cu numele de Vakh! Avea faţa pocită de labele unui urs pe care-l doborâse. Şi-n locurile acelea toţi sunt ca el. Toţi au nume din astea. Ca să sune clar şi răspicat. Vakh. Sau Lupp. Sau Faust. Dintr-o singură silabă. Ia ascultaţi. Se-ntâmplă să aflăm că a venit unul din ăştia, Avkt sau Frol, cu nişte nume scurte ca împuşcăturile din arma cu două ţevi a bunicului. Noi, cei mici, într-o clipă ajungeam la bucătărie. Şi-acolo, închipuiţi-vă, dădeam peste-iân cărbunar cu un pui viu de urs sau peste un paznic venit tocmai de la capătul moşiei ca să aducă o probă de minereu. Şi bunicul le dădea la toţi act la mână, ca să meargă la administrator. Unii primeau bani, alţii crupe sau gloanţe. Şi pădurea începea chiar de sub fereastră. Şi ce zăpezi, ce mai zăpezi! Mai înalte decât casa '. Anna Ivanovna începu să tuşească.

        — Ajunge, mamă, vorbeşti prea mult şi nu-i bine, o dojeni Tonia şi Iura o susţinu.

        — Nu-i nimic. Fleacuri! Dar pentru că tot veni vorba: Egorovna mi-a zis că staţi la îndoială dacă să vă duceţi sau nu poimâine la petrecere. Să nu mai aud niciodată prostiile astea! Să vă fie ruşine! Şi ce doctor mai eşti şi tu, Iura? Deci am hotărât. Mergi, fără discuţie. Dar să ne întoarcem la Vakh. Acest Vakh a fost fierar în tinereţe, într-o încăierare, cineva i-a scos maţele cu cuţitul. Şi el şi-a făcut altele din fier. Ce prost eşti, Iura! Crezi că nu-mi dau seama? Fireşte că nu cred neghiobia asta. Dar aşa vorbea lumea.

        Anna Ivanovna, începu iarăşi să tuşească. De data aceasta tuşea ţinu mult şi îşi pecăpătă cu greu respiraţia.

        Iura şi Tonia se repeziră amândoi odată la ea. Umăr lângă umăr, se opriră lângă patul ei. Continuând să tuşească, Anna Ivanovna îi apucă de mâini şi le ţinu câtva timp împreunate, apoi, recăpătându-şi vocea şi respiraţia, spuse:

        — Dacă mor, să nu vă despărţiţi. Sunteţi făcuţi unul pentru altul. Căsătoriţi-vă. Uite că v-am şi logodit, adăugă ea şi începu să plângă.

        În primăvara anului 1906, înainte ca Lara să treacă în ultima clasă de gimnaziu, legătura ei cu Komarovski care dura deja de şase luni, devenise insuportabilă pentru fată. Acesta exploata cu uşurinţă deprimarea ei şi, atunci când îi convenea, fără s-o arate, îi amintea fin şi pe neobservate că a pângărit-o. Aceste aluzii o aduceau pe Lara exact în acea stare de panică de care bărbatul senzual are nevoie la femei. Această panică o împingea tot mai mult pe Lara în ghearele coşmarului carnal care, atunci când se trezea, o făcea să se îngrozească. Contradicţiile demenţei nocturne erau inexplicabile, precum necromanţia. Totul era anapoda şi împotriva logicii, durerea ascuţită era precedată de hohote de râs cristalin, lupta şi refuzul desemnau consimţământul şi sărutările de recunoştinţă acopereau mâna călăului.

        Se părea că acest calvar nu va avea sfârşit, însă în primăvară, în timpul uneia dintre ultimele ore ale anului şcolar, gândindu-se cât de des se vor repeta toate acestea în timpul vacanţei, când nu va mai fi ocupată cu şcoala, care reprezenta ultimul ei adăpost împotriva frecventelor întâlniri cu Komarovski, Lara luă dintr-o dată o hotărâre care, pentru mult timp, îi schimbă cursul vieţii.

        Era o dimineaţă fierbinte şi se anunţa furtună. Ferestrele clasei erau deschise. În depărtare, pe o singură notă, vuia oraşul, aidoma unui stup de albine. Din curte se auzeau strigătele copiilor care se jucau. O durea capul din pricina mirosului de iarbă al pământului şi al frunzişului crud încă, aşa cum simţi că-ţi plesnesc tâmplele de Lăsatul Secului din pricina votcii şi fumului de clătite.

        Profesorul de istorie le povestea despre campania lui Napoleon în Egipt. Când ajunse la debarcarea de la Frejus, cerul se înnegri, pârâi şi fu despicat de fulger şi tunet, iar în clasă, o dată cu mirosul proaspăt, pătrunseră vârtejuri de nisip şi praf. Două linguşitoare se repeziră pe culoar fica să-l aducă pe portarul ce trebuia să închidă ferestrele.

        Când deschiseră uşa, se făcu curent şi prin clasă zburară toate sugativele din caiete.

        Portarul închise ferestrele. Începuse o ploaie torenţială, murdară, citadină, amestecată cu praf. Lara smulse o foaie dintr-un carnet şi îi scrise colegei sale de bancă, Nadia Kologrivova: „Nadia, trebuie să trăiesc separat de mama. Ajută-mă să-mi găsesc câteva meditaţii bine plătite. Ştii o mulţime de oameni bogaţi”.

        Nadia îi răspunse tot cu un bileţel: „Părinţii mei caută o meditatoare pentru Lipa. Vino la noi. Ar fi grozav! Ştii cât de mult te iubesc mama şi tata”.

        Lara îşi petrecu mai mult de trei ani în familia Kologrivov, apărată ca de o fortăreaţă. Nimeni nu mai atenta la ea şi chiar mama şi fratele, faţă de care se simţea foarte înstrăinată, nu o deranjau aducându-i aminte de existenţa lor.

        Lavrenti Mihailovici Kologrivov era un mare om de afaceri, un practician modern, talentat şi inteligent. Ura societatea în decădere cu o ură îndoită: cea a bogătaşului cu avere fabuloasă, capabil să concesioneze vistieria statului, şi cea a omului din popor, ridicat prin forţele sale la înălţimi de basm. Adăpostea în casa lui oameni urmăriţi de lege, angaja avocaţi pentru cei implicaţi în procese politice şi chiar, după cum spunea în glumă, subsidiind revoluţia, îşi submina singur calitatea de proprietar şi organiza greve la propria sa fabrică. Lavrenti Mihailovici era trăgător de elită şi mare amator de vânătoare. În iarna lui nouă sute cinci, mersese în fiecare duminică la Serebriannâi Bor şi la Losinâi Ostrov ca să-i instruiască la trasul cu arma pe membrii detaşamentelor de luptă.

        Era un om extraordinar. Serafima Filippovna, soţia lui, era o persoană la fel de remarcabilă. Lara le era amândurora admiratoare entuziastă. Toţi ai casei o îndrăgiseră de parcă ar fi făcut parte din familie.

        În cel de-al patrulea an de viaţă lipsită de griji, Lara primi vizita fratelui ei Rodia. Legănându-se afectat pe picioarele lui lungi şi, pentru a-şi da importanţă, vorbind pe nas şi lungind nefiresc cuvintele, acesta îi povesti daravera în care intrase. Cadeţii promoţiei lui strânseseră bani pentru a-i cumpăra un cadou directorului şcolii, îi încredinţaseră toată suma lui Rodia ca să aleagă şi să cumpere cadoul. Şi toţi aceşti bani, acum două zile, Rodia îi pierduse la cărţi. Terminând de spus toate acestea, Rodia se trânti în fotoliu cât era de lung şi începu să plângă.

        Lara îngheţă de spaimă. Rodia continuă printre sughiţuri de plâns:

        — Am fost aseară la Viktor Ippolitovici. N-a vrut să vorbească cu mine pe tema asta, dar mi-a zis că dacă tu ai vrea. Zice că, deşi nu ne mai iubeşti, ai încă multă putere asupra lui. Larocika. Un cuvânt de-al tău ar fi de ajuns. Ştii ce ruşine-i asta, ştii cum îmi pătez onoarea de cadet? Doar nu vrei să şterg toate astea cu sângele meu.

        — Să ştergi cu sângele. Onoarea de cadet. Lara repeta indignată aceste cuvinte, plimbându-se agitată prin cameră. Eu nu sunt cadet, eu n-am onoare, cu mine se poate face orice. Îţi dai seama ce mă rogi? Măcar ai priceput ce propunere ţi-a făcut nemernicul? An de an, am clădit ceva printr-o muncă sisifică, am zidit, n-am dormit nopţile şi pe el îl doare-n cot că suflă, scuipă şi face ţăndări tot ce-am reuşit eu să fac. Ţăndări! Să te ia naiba. N-ai decât să-ţi zbori creierii. Ce mă priveşte pe mine? Câţi bani îţi trebuie?

        — Şase sute nouăzeci şi ceva de ruble. Să zicem şapte sute, ca să fie o sumă rotundă, spuse Rodia după o clipă de ezitare.

        — Rodia! Ţi-ai pierdut minţile! Îţi dai seama ce spui? Ai uierdut şapte sute de ruble? Rodia! Rodia! Ştii în cât timp poate un om obişnuit ca mine să încropească suma asta, muncind cinstit?

        După o scurtă pauză, adăugă cu voce rece şi străină:

        — Bine. O să încerc. Vino mâine. Şi adu revolverul cu care voiai să te sinucizi. O să mi-l dai mie. Să aibă şi destule gloanţe, ţine minte.

        Aceşti bani îi luă de la Kologrivov.

        Slujba de la familia Kologrivov nu o împiedică pe Lara să termine gimnaziul, să intre la cursurile superioare, să le promoveze cu bine şi să se apropie de absolvirea acestora, care urma să se producă în anul viitor, 1912.

        În primăvara lui 1911 termină gimnaziul Lipa, eleva Larei. Aceasta era deja logodită cu un tânăr inginer, Friesendank, dintr-o familie bună şi înstărită. Părinţii erau de acord cu alegerea Lipăi, dar nu voiau s-o lase să se mărite atât de devreme, aşa că o sfătuiau să mai aştepte. Din acest motiv se produceau adevărate drame. Răsfăţată şi zănatică, Lipa, favorita familiei, ţipa la tatăl şi la mama ei, plângea şi bătea din picior.

        În această casă bogată, unde toţi o considerau pe Lara ca făcând parte din familie, nimeni nu-şi amintea de banii împrumutaţi pentru Rodia şi nu făcea aluzie la ei.

        Lara ar fi restituit de mult această datorie, dacă nu ar fi avut nişte cheltuieli permanente, a căror destinaţie o ascundea.

        Fără să ştie Paşa, îi trimitea bani tatălui acestuia, exilatului în Siberia Antipov, şi o ajuta pe mama lui, o femeie bolnăvicioasă şi cârcotaşă. În plus, încă şi în mai mare secret, îi reducea cheltuielile lui Paşa, plătind direct proprietarilor, fără ca el să ştie, o parte din costul mesei şi al casei.

        Paşa, care era cu câteva luni mai mic decât Lara, o iubea la nebunie şi nu ieşea din cuvântul ei. La insistenţele ei, după absolvirea gimnaziului real, se apucase de latină şi greacă, pentru a putea urma filologia. Lara visa ca peste un an, după ce vor da examenele de stat, să se cunune cu Paşa şi să plece într-unul din oraşele de gubernie din Ural, el ca profesor de gimnaziu de băieţi, iar ea ca profesoară la un gimnaziu de fete.

        Paşa locuia într-o cameră găsită de Lara, la nişte proprietari liniştiţi, într-o clădire nouă de pe stradela Kamergherski, nu departe de Hudojestfennâi Teatr.

        În vară lui 1911 Lara vizită Duplianka, pentru cea din urmă oară, împreună cu familia Kologrivov. Îi plăcea la nebunie acest loc, îl iubea măi mult decât proprietarii. Aceştia ştiau acest lucru şi, cu privire la Lara, instauraseră o convenţie nescrisă pentru cazurile unor asemenea călătorii estivale. După ce trenul încins şi murdar îi lăsa în staţie şi-şi vedea de drum, iar Lara, în liniştea infinită, buimacă şi parfumată, îşi pierdea graiul de emoţie, o lăsau să plece singură pe jos la moşie, în timp ce ei cărau bagajele şi le încărcau în şaretă, iar vizitiul de la Duplianka, îmbrăcat cu un pieptar, prin găurile căruia îi ieşeau mânecile cămăşii roşii, le povestea stăpânilor noutăţile locale ale sezonului trecut.

        Lara mergea de-a lungul terasamentului, pe poteca bătătorită de drumeţi şi pelerini şi apoi o cotea pe cărăruia care străbătea lunca şi ducea spre pădure. Aici se oprea şi, mijindu-şi ochii, trăgea în piept aerul încărcat de aromele spaţiului aceluia vast. Acest aer îi era mai drag decât părinţii, i se părea mai dulce decât orice iubit şi mai înţelept decât orice carte. Pentru o clipă, Larei i se redescoperea sensul existenţei. Se află aici, se gândea ea, pentru a se regăsi pe sine în acest farmec nebun al pământului, pentru a spune lucrurilor pe nume şi, dacă nu va fi în stare să facă aşa ceva, pentru a da naştere, din dragoste de viaţă, unor urmaşi care s-o facă în locul ei.

        În această vară Lara venise extenuată de munca peste măsură pe care şi-o asumase. Se enerva uşor. Se dezvoltase în ea un sentiment de anxietate, pe care mai înainte nu-l avusese şi care, acum, îi minusculiza caracterul ce dovedise întotdeauna generozitate şi nobleţe.

        Kologrivovii n-o lăsau să plece, o înconjurau cu aceeaşi dragoste. Însă de când Lipa terminase gimnaziul, Lara se simţea de prisos în această casă. Refuzase salariul, dar ei insistau. În acelaşi timp însă, avea nevoie de bani şi se jena, în calitatea ei de musafiră, să caute un câştig în altă parte, ceea ce ar fi fost, de altfel, imposibil.

        Lara considera că situaţia ei este falsă şi insuportabilă. I se părea că este o povară pentru aceşti oameni, dar că ei nu o arată. Era o povară pentru ea însăşi. Ar fi vrut să fugă încotro vedea cu ochii şi de ea însăşi, şi de Kologrivovi, însă, în concepţia ei, trebuia mai întâi să restituie datoria. Neavând de unde face rost de bani, se simţea ostatecă din pricina prostiei lui Rodia şi nu-şi găsea locul. O chinuia o furie neputincioasă.

        În tot şi în toate i se năzăreau semne de desconsideraţie. Dacă invitaţii familiei Kologrivov erau atenţi cu ea însemna că aceştia o privesc ca pe o „guvernantă” smerită, ca pe o pradă uşoară. Iar când era lăsată în pace îşi spunea că, pentru ei, este un zero absolut, pe care nici nu-l bagă în seamă.

        Aceste accese de ipohondrie n-o împiedicau pe Lara să participe la distracţiile numeroşilor oaspeţi care îşi petreceau vacanţa la Duplianka. Se scălda şi înota, se plimba cu barca, participa la picnicuri nocturne pe malul celălalt al râului, dansa şi aprindea focuri de artificii la un loc cu ceilalţi. Juca în spectacole improvizate şi o pasionau concursurile de tir cu mauserele scurte, cărora le prefera totuşi revolverul uşor al lui Rodia. Ajunsese să-l mânuiască cu destulă precizie şi, în glumă, îşi exprima regretul că e femeie şi nu poate face carieră de duelist. Nici singură nu ştia ce vrea.

        Această stare de dezorientare se accentuă după ce se întoarseră în oraş. Neplăcerilor ei li se adăugaseră aici micile certuri cu Paşa (avea grijă să nu se certe serios cu el, pentru că îl considera ultima ei apărare). În ultimul timp Paşa manifesta mici semne de înfumurare. Notele didacticiste din conversaţia lui o amuzau şi o întristau pe Lara.

        Paşa, Lipa, Kologrivovii, banii – toate acestea i se învârtejeau în minte. I se urâse, îşi ieşea din minţi încetul cu încetul. Îi venea s-o rupă cu tot ce cunoscuse şi trăise până atunci ca să înceapă ceva nou. În această stare de spirit, cu ocazia Crăciunului din anul 1911, ajunsese la decizie teribilă: se va despărţi imediat de Kologrivovi, îşi va aranja viaţa cumva independent, iar banii necesari pentru aceasta îi va împrumuta de la Komarovski. Larei se părea că, după ceea ce se întâmplase, după anii de libertate pe care reuşise ulterior să-i cucerească, el e obligat s-o ajute cavalereşte, dezinteresat, fără să ceară nici un fel de explicaţii şi fără s-o împroaşte cu noroi.

        Cu acest scop, în seara zilei de 27 decembrie, se duse în strada Petrov şi, ieşind din casă, îşi pusese în manşon pistolul lui Rodia, pe care-l încărcase şi-i trăsese piedica, având intenţia să-l împuşte pe Viktor Ippolitovici, dacă acesta ar refuza-o, ar înţelege-o anapoda sau ar înjosi-o într-un fel sau altul.

        Teribil de tulburată, mergea pe străzile împodobite sărbătoreşte, fără să vadă nimic în jurul ei. Împuşcătura plănuită răsunase deja în închipuirea ei şi nu mai avea absolut nici o importanţă cui îi fusese destinată. Împuşcătura era singurul lucru de care era conştientă. Focul de revolver îi răsunase în urechi tot drumul, glonţul îl dobora pe Komarovski, o dobora pe ea însăşi, nimerea în propria ei soartă şi în stejarul de pe pajiştea de la Duplianka, pe trunchiul căruia era crestată o ţintă.

        — Nu-mi atingeţi manşonul, îi spuse ea Emmei Ernestovna, care îi deschisese uşa şi cu exclamaţii de „oh” şi „ah” îşi întinsese mâinile spre Lara ca s-o ajute să se dezbrace.

        Viktor Ippolitovici nu era acasă. Emma Ernestovna continua s-o roage pe Lara să intre şi să-şi scoată haina de blană.

        — Nu pot. Mă grăbesc. Unde-i?

        Emma Ernestovna îi spuse că cel căutat se află la o petrecere de Crăciun. Cu adresa în mână, Lara coborî în fugă scara întunecoasă, care-i aminti brusc totul, trecu pe lângă stemele colorate de la ferestre şi se duse la Mucinoi gorodok, la familia Sventiţki.

        Abia acum, ajunsă a doua oară în stradă, Lara începu să-şi dea seama pe ce lume se află. Iarna. Oraşul. Seara.

        Era un ger muşcător. Străzile erau acoperite de un ştrat negru de gheaţă, gros ca fundurile sticlelor de bere sparte. Gerul îi tăia dureros respiraţia. Văzduhul era ticsit de chiciură cenuşie şi se părea că înţeapă şi gâdilă la fel cum o mângâia aspru şi-i intra în gură blana ei de etolă. Cu inima clocotindă, Lara străbătea străzile pustii. În drum vedea aburul ieşind din uşile ceainăriilor şi birturilor. Din ceaţă răsăreau feţele înfrigurate ale trecătorilor, roşii precum cârnaţii, boturi păroase de cai şi câini, cu bărbi de ţurţuri. De sub stratul gros de gheaţă şi zăpadă, ferestrele caselor păreau spoite cu var şi pe suprafeţele lor opace jucau reflexele multicolore ale brazilor de Crăciun şi umbrele celor ce se distrau, de parcă trecătorilor li s-ar fi arătat din interioare imagini ceţoase, proiectate pe nişte cearşafuri albe, atârnate în dreptul unei lanterne magice.

        Ajungând în strada Kamergherski, Lara se opri. „Nu mai pot, nu mai rezist, gemu ea aproape cu voce tare. Urc la el şi-i spun totul”, se gândi, după ce izbuti să-şi stăpânească tulburarea. Deschise uşa grea, impozantă şi intră.

        Roşu la faţă de încordare, bombându-şi obrazul cu limba, Paşa se chinuia în faţa oglinzii, punându-şi gulerul şi încercând să bage butonul în găurile apretate ale plastronului. Se pregătea să meargă într-o vizită şi era încă atât de pur şi inocent, încât se zăpăcise atunci când Lara, intrând fără să bată la uşă, îl găsise cu această mică lacună în ţinută. Remarcă imediat tulburarea ei. Fetei i se tăiaseră picioarele. Intră, împingând cu greu fusta, de parcă ar fi păşit printr-un vad.

        — Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? o întrebă el îngrijorat, dând fuga spre ea.

        — Şezi lângă mine. Şezi aşa cum eşti. Nu te mai ferchezui. Mă grăbesc. Trebuie să plec imediat. Nu pune mâna pe manşon. Ai răbdare. Întoarce-te o clipă cu spatele.

        El îi făcu pe plac. Lara era îmbrăcată într-un costum englezesc. Îşi scoase jacheta, o puse în cui şi mută revolverul lui Rodia în buzunarul jachetei. Apoi, aşezându-se iarăşi pe canapea, îi spuse:

        — Acum poţi să te uiţi. Aprinde o luminare şi stinge becul.

        Larei îi plăcea să stea de vorbă în lumina palidă a luminărilor. Paşa avea tot timpul în casă un pachet nedesfăcut de luminări. Scoase mucul vechi, mută sfeşnicul pe pervaz, înfipse în el o lumânare nouă şi o aprinse. Flăcăruia se înecă în stearină, împroşcă în toate părţile steluţe trosnitoare, apoi se ascuţi ca o săgeată. Camera se umplu de o lumină catifelată. Pe geam, în dreptul flăcării, gheaţa începu să se topească şi să contureze un ochi negru.

        — Ascultă, Patulia, îi spuse Lara. Am necazuri. Trebuie să mă ajuţi să scap de ele. Nu te speria şi nu mă întreba nimic, dar renunţă la gândul că noi suntem ca toată lumea. Trebuie să iei lucrurile în serios. Sunt într-o primejdie permanentă. Dacă mă iubeşti şi vrei să mă salvezi, hai să nu mai amânăm. Hai să ne căsătorim imediat.

        — Păi, asta-i dorinţa mea dintotdeauna, o întrerupse el. Stabileşte tu ziua şi eu n-am să stau pe gânduri. Dar spune-mi clar şi răspicat ce-i cu tine, nu mă chinui cu parabole.

        Însă Lara schimbă subiectul, evitând să-i dea un răspuns direct. Discutară încă mult timp pe marginea unor teme care nu aveau nici o legătură cu pricina tristeţii ei.

        În această iarnă, Iura scria o lucrare despre nervii retinei, pe care avea de gând s-o prezinte ca să câştige medalia de aur ce se acorda cu ocazia absolvirii universităţii. Deşi termina medicina generală, Iura cunoştea ochiul cu minuţia unui viitor oculist.

        Acest interes faţă de fiziologia văzului era susţinut de celelalte laturi ale firii lui, de aptitudinile creatoare şi de meditaţiile lui asupra esenţei imaginii artistice şi a construcţiei ideii logice.

        Tonia şi Iura mergeau cu o sanie la familia Sventiţki, la sărbătoarea de Crăciun. Trăiseră unul lângă altul şase anii împreună prin începutul adolescenţei şi sfârşitul copilăriei. Se cunoşteau perfect unul pe altul. Aveau obiceiuri comune, acelaşi mod de a-şi arunca reciproc vorbe maliţioase, acelaşi fel de a pufni întretăiat drept răspuns. Aşa mergeau şi acum, tăcuţi, strângându-şi buzele din cauza frigului şi schimbând scurte remarce. Fiecare îşi rumega gândurile lui.

        Iura îşi aminti că se apropie termenul concursului şi că trebuie să se grăbească cu lucrarea, gând care sărea imediat spre alte lucruri în buimăceala sărbătorească a sfârşitului de an, care se simţea pe străzi, La facultatea lui Gordon se edita o revistă hectografiată. Iura îi promisese de mult amicului său, care era redactor, un articol despre Blok. De Blok era obsedat tot tineretul din ambele capitale, Iura şi Mişa în mod special.

        Însă nici aceste gânduri nu rămâneau pentru mult timp în mintea lui Iura. Mergeau cu bărbiile cufundate în gulerele de blană, îşi frecau urechile îngheţate şi prin cap le treceau câte şi mai câte. Însă un anume gând dăinuia în minţile amândurora.

        Recenta scenă din odaia Annei Ivanovna îi făcuse pe amândoi să renască. În clipa aceea li se deschiseseră parcă ochii şi se priviseră cu adevărat unul pe celălalt.

        Tonia, acest vechi amic, această evidenţă înţeleasă, care nu trebuia explicată, se dovedise lucrul cel mai inaccesibil şi mai complex din tot ce-şi putea închipui Iura, se dovedise că este femeie. Cu un oarecare efort de fantezie, Iura se putea închipui eroul care urcă pe Ararat, profet, învingător, orice altceva, numai nu femeie.

        Şi iată că această sarcină supremă şi aproape imposibilă şi-o luase Tonia pe umerii ei mici şi fragili (lui Iura începuse să i se pară dintr-o dată slabă şi delicată, deşi era o fată destul de bine făcută). Şi el se simţea acaparat de acea simpatie arzătoare, de acea uimire sfioasă, care este chiar începutul unei pasiuni. Acelaşi lucru, cu modificările de rigoare, se întâmplase şi în atitudinea Toniei faţă de Iura.

        Iura îşi spunea că, poate, n-ar fi trebuit să plece acum de acasă. Îi era teamă ca nu cumva să se întâmple ceva în lipsa lor. Rememoră clipele de dinaintea plecării. Aflând că Anna Ivanovna se simte mai rău, ei, îmbrăcaţi deja în hainele de gală, s-au dus în camera ei şi i-au spus că nu mai pleacă. Însă ea se revoltase şi le poruncise categoric să meargă la sărbătoarea bradului. Iura şi Tonia se duseseră după draperie, în nişa adâncă a ferestrei, ca să vadă cum e vremea afară. Când au ieşit din nişă, amândouă jumătăţile draperiei se lipiseră de hainele lor noi, nepurtare. Pânza uşoară de tul se târâse câţiva paşi după rochia Toniei, ca un văl de cununie în urma miresei. Toţi izbucniseră în râs, uluiţi brusc de această asemănare.

        Acum Iura privea împrejur şi avea în faţa ochilor ceea ce văzuse Lara cu puţin timp înainte. Sania lor făcea un zgomot nefiresc de puternic, care trezea un ecou nefiresc de prelung printre copacii degeraţi din grădini şi de pe bulevarde. Ferestrele îngheţate ale caselor îşi clipoceau lumina tulbure şi păreau nişte casete preţioase din topaz fumuriu. Înlăuntrul lor pâlpâia Crăciunul Moscovei, ardeau luminările în pomi, petreceau musafirii şi mascaţii poznaşi se jucau de-a v-aţi ascunselea şi de-a ineluş-învârtecuş.

        Deodată lui Iura îi trecu prin minte că Blok este Crăciunul în toată viaţa Rusiei, în modul de viaţă citadin, septentrional şi în noua literatură, sub cerul înstelat al unei străzi moderne şi împrejurul unui brad cu lumânări aprinse într-un salon al secolului nostru îşi spuse că nu-i nevoie de nici un articol despre Blok şi că trebuie pictată o închinare rusească a magilor, cum au olandezii, un tablou în care să apară gerul, lupii şi pădurea, întunecată de brazi.

        Treceau pe strada Kamergherski. Lui Iura îi atrase atenţia un rotocol de gheaţă topită de pe sticla unei ferestre. Prin acest rotocol se. Vedea flacăra unei lumânări, care arunca spre stradă o privire aproape conştientă, de parcă flacăra trăgea cu ochiul la trecători şi aştepta pe cineva.

        „Pe masă-o lumânare ardea. O lumânare.”, şoptea Iura în sinea lui începutul a ceva tulbure, încă diform, sperând că urmarea va prinde contur de la sine, de bunăvoie. Dar continuarea nu veni.

        Din timpuri imemoriale, sărbătoarea bradului se desfăşura la familia Sventiţki după acelaşi ritual. La zece, când copiii plecau pe la casele lor, bradul era aprins pentru a doua oară pentru tineret şi adulţi, iar petrecerea continua până dimineaţă. Oamenii mai în vârstă jucau cărţi în sala pompeiană, care era continuarea salonului şi o despărţea de acesta o draperie grea, atârnată de inele mari din bronz. În zori, se aşezau cu toţii la masă.

        — De ce-aţi venit aşa târziu? îi întrebă Georges, nepotul familiei Sventiţki, traversând în fugă holul şi intrând în camera din fundul apartamentului, unde-l aşteptau unchiul şi mătuşa. Iura şi Tonia se gândiră şi ei să-l urmeze ca să-i salute pe amfitrioni. Mai întâi se dezbrăcară şi aruncară o privire în salon.

        Împrejurul bradului care fumega fierbinte, încins cu trei şiruri de lumini pâlpâitoare, se mişcau, aidoma unui zid compact, o mulţime de oameni care, foşnindu-şi rochiile şi călcându-se pe picioare, se plimbau şi discutau, privindu-i pe cei care dansau.

        În mijlocul cercului dansatorii se învârteau nebuneşte, îi răsucea, îi aranja perechi şi-i alinia fiul substitutului de procuror, liceanul Koka Kornakov. Acesta dirija dansul şi, cât îl ţinea gura, striga dintr-un capăt al sălii la celălalt: „Grand rond! Chaine chinoise” – şi totul se făcea după cum spunea el. „Une valse, s'il vous plaît/”, îi zbiera el pianistului şi, în fruntea primului tur, îşi învârtea partenera a troi temps, a deux temps, încetinind şi micşorând tot mai mult rotirile până la mutări abia perceptibile de pe un picior pe altul, care nu mai erau deloc vals, ci doar un ecou al acestuia, pe care să se stingă. Şi toţi aplaudau şi această mulţime în mişcare, foşnitoare şi zgomotoasă, era străbătută de servitori care aduceau îngheţată şi băuturi răcoritoare. Băieţii şi femeile îmbujorate încetau pentru o clipă ţipetele şi râsetele, sorbeau grăbiţi şi lacomi sucurile şi limonada şi, de îndată ce puneau paharul pe platou, îşi reluau ţipetele şi râsetele cu o energie de zece ori sporită, de parcă ar fi înghiţit cine ştie ce elixir al veseliei.

        Fără să intre în salon, Tonia şi Iura se duseră în cealaltă parte a casei, acolo unde erau gazdele.

        Camerele din spate erau ticsite de lucrurile aduse din sala de bal şi din salon, pentru a face acolo mai mult loc. Aici era atelierul vrăjit al amfitrionilor, depozitul lor de Crăciun. Mirosea a vopsele şi clei, peste tot erau împrăştiate suluri de hârtie colorată şi teancuri de cutii cu steluţe pentru cotilion şi cu lumânări de brad.

        Domnul şi doamna Sventiţki numerotau cadourile, scriau cartonaşe pentru locurile de la masă şi făceau bilete pentru o loterie. Îi ajuta Georges, însă acesta greşea adeseori la numărătoare şi ei îl apostrofau iritaţi. Domnul şi doamna Sventiţki se bucurară grozav de apariţia lui Iura şi a Toniei. Îi ştiau de când erau copii, aşa că, fără multă vorbă, îi puseră la muncă.

        — Feliţata Semionovna nu vrea să înţeleagă că toate astea trebuiau pregătite din timp, nu acum, în toiul petrecerii, când au venit musafirii. Ah, Georges, încurcă-lume ce eşti, iar faci totul anapoda! Ţi-am spus doar că bombonierele cu drajeuri trebuie puse pe masă, iar cele goale pe canapea. Iar ai făcut pe dos.

        — Mă bucur că Anna se simte mai bine. Pierre şi cu mine eram atât de îngrijoraţi.

        — Da, dragă, dar vezi că aici e problema: se simte mai rău. Numai că tu înţelegi totul devant-derriere.

        Iura şi Tonia îşi pierdură prima parte a serii în culise, împreună cu Georges şi cu bătrânii Sventiţki.

        În tot acest timp, petrecut de ei cu gazdele, Lara se aflase în sala de dans. Deşi nu era îmbrăcată pentru bal şi nu cunoştea pe nimeni, ba se lăsa, ca o somnambulă, rotită de Koka Kornakov, ba rătăcea fără rost prin sală, ca o curcă plouată.

        O dată sau de două ori se oprise şovăind în pragul salonului, bătând pasul pe loc, în speranţa că poate Komarovski, care şedea cu faţa spre sală, o va remarca, însă acesta nu-şi ridica nasul din cărţile pe care le ţinea cu mâna stângă ca pe o pavăză şi fie într-adevăr n-o remarca, fie se prefăcea. Lara clocotea de indignare. În timpul acesta în salon intrase o fată pe care Lara nu o cunoştea. Komarovki o învăluise pe necunoscută cu privirea atât de bine ştiută de Lara. Flatată, fata îi zâmbise lui Komarovski, îmbujorată şi topită de plăcere. Văzând această scenă, Lara mai că nu ţipase. Un val de ruşine i se urcase în obraji, fruntea şi gâtul i se înroşiseră. „încă o victimă”, se gândise ea, văzându-se ca într-o oglindă pe ea, cea de altădată, şi întreaga ei istorie. Însă nu renunţase încă la planul ei de a sta de vorbă cu Komarovski, aşa că, aşteptând un moment mai potrivit pbntru încă o tentativă, se forţă să se calmeze şi se întoarse în sala de dans.

        Komarovski juca la aceeaşi masă cu încă trei bărbaţi. Partenerul de lângă el era tatăl liceanului filfizon care-o invitase iarăşi pe Lara la vals. Acest lucru ea îl înţelese din cele două-trei cuvinte pe care le schimbase cu cavalerul, rotindu-se prin sală. Iar bruneta aceea înaltă în rochie neagră, cu ochii jucăuşi şi fierbinţi şi cu gâtul lung ca de şarpe, care în fiecare clipă se muta din salon în sala, unde-şi desfăşura talentele fiul ei, pentru ca imediat să se întoarcă în salon, lângă soţul ei ocupat cu cărţile de joc, era mama lui Koka Kornakov. În sfârşit, află, din întâmplare, că fata care provocase sentimentele acelea complicate în sufletul Larei era sora lui Koka, ceea ce însemna că suspiciunile ei erau neîntemeiate.

        — Kornakov, i se prezentase Koka de la bun început. Dar atunci nu reţinuse numele. Kornakov, îi repetă el în timpul ultimului tur alunecos, conducând-o spre un fotoliu şi înclinându-se în faţa ei.

        De data aceasta Lara auzise bine numele. „Kornakov, Kornakov” – căzu ea pe gânduri. Sună cumva cunoscut. Ceva neplăcut. Apoi îşi aminti; Kornakov este substitutul procurorului de la Curtea de apel a Moscovei. El reprezentase inculparea la procesul grupului de feroviari o dată cu care fusese judecat şi Tiverzin. La rugămintea Larei, Lavrenti Mihailovici se dusese ca să-l „ungă”, ca să nu fie prea zelos la proces, însă nu izbutise. Asta era! Aşa deci. Interesant. Kornakov. Kornakov.

        Trecuse de miezul nopţii, poate chiar şi de ora unu. Lui Iura îi vâjâiau urechile. După pauză, în decursul căreia băuseră ceai cu petits fours, dansul reîncepuse. Lumânările din pom erau pe terminate, însă nimeni nu se mai îngrijea să le schimbe.

        Iura rămăsese dezorientat în mijlocul sălii, uitându-se la Tonia, care dansa cu un necunoscut. Plutind pe lângă Iura, Tonia azvârlea, cu lovituri de picior, mica trenă a rochiei ei prea lungi de atlas şi, plescăind astfel ca un peştişor, dispărea în mulţimea celor care dansau.

        Fata era înfierbântată. În timpul pauzei, când şezuseră alături în sufragerie, refuzase ceaiul şi-şi potolise setea cu nenumărate mandarine pe care le curăţa de coaja aromată ce se desprindea cu uşurinţă. Îşi scotea mereu, de sub cingătoare sau din mânecă, batista minusculă cât o floare de mandarin şi îşi ştergea firicelele de transpiraţie care i se scurgea pe la colţurile gurii sau printre degetele lipicioase din pricina sucului lăsat de fructe. Râzând, fără să tacă măcar o clipă, îşi punea maşinal batista la loc, sub cingătoare sau într-un volănaş al corsajului.

        Acum, dansând cu acest cavaler necunoscut şi atingându-l din mişcare pe Iura, care se dădea la o parte şi se încrunta, Tonia îi strângea ştrengăreşte mâna şi-i zâmbea cu subînţeles. După una din aceste strânsori, batista pe care o ţinea în mână, rămase în palma lui Iura. El o duse la buze şi-şi închise ochii. Batista păstra mirosul amestecat al coajei de mandarine şi parfumul fierbinte al palmei Toniei, la fel de fermecător. Se petrecea ceva nou în viaţa lui Iura, ceva nemaiîncercat până atunci, care îl sfredelea din creştet până în tălpi. Parfumul infantil-naiv era intim şi sincer, ca un cuvânt şoptit în întuneric. Iura stătea cu ochii şi buzele înfundate în batistă, sorbindu-i mireasma. Deodată, în casă se auzi o împuşcătură.

        Toţi întoarseră capetele spre draperia care despărţea salonul de sala de dans. Urmară câteva clipe de tăcere. Apoi începu buimăceala. Toţi începură să se agite şi să ţipe. O parte, în frunte cu Koka Kornakov, se repeziră spre locul de unde răsunase împuşcătura. De-acolo însă Veneau câţiva oameni, se auzeau ameninţări, hohote de plâns, vălmăşag de ceartă.

        — Ce-a făcut, Doamne, ce-a făcut! repeta cu disperare Komarovski.

        — Boria, mai trăieşti? Boria, trăieşti? ţipa isteric doamnă Kornakova. Mi s-a spus că printre invitaţi este doctorul Drokov. Da, dar unde-o fi? Ah, lăsaţi-mă, vă rog! Pentru dumneavoastră nu-i decât o zgârietură, dar pentru mine asta-i justificarea vieţii mele. Oh, sărmanul meu mucenic, tu i-ai demascat pe toţi criminalii ăştia! Uite-o, uite-o pe ticăloasă! Îţi scot ochii, târfă! Nu mai scapă ea de-acum! Ce-aţi spus, domnule Komarovski? În dumneavoastră? În dumneavoastră a tras? Nu, nu mai pot. Domnule Komarovski, sunt foarte îndurerată, veniţi-vă în fire, nu pot gusta glumele acum. Koka, Kokocika, tu ce părere ai? În tatăl tău. Da. Dar mâna lui Dumnezeu. Koka! Koka!

        Din salon mulţimea se tălăzui în sala de dans. În mijlocul grupului, râzând tare şi încredinţându-i pe toţi că n-a păţit nimic, venea Kornakov, apăsând un şerveţel curat pe rana care îi sângera la mâna stângă. Alt grup, puţin mai în urmă şi mai într-o parte, o înconjura pe Lara.

        Văzând-o, Iura rămase mut de uimire. Ea era! Şi iarăşi a apărut în nişte circumstanţe neobişnuite! Şi iarăşi e la mijloc omul ăsta cu părul argintiu. Însă acum Iura îl cunoaşte. E vestitul avocat Komarovski, implicat în procesul cu moştenirea rămasă de la tatăl lui. Poate să nu-l salute, amândoi se prefac că nu se recunosc. Însă ea. Deci ea a tras? în procuror? Cu siguranţă face parte dintr-o grupare politică. Sărmana. De-acum bine n-o să-i fie. Ce mândră şi ce frumoasă el Iar ăştia! O târăsc, diavolii, îi răsucesc mâinile la spate, de parcă ar fi o hoaţă.

        Însă imediat îşi dădu seama că se înşală. Larei i se tăiaseră picioarele. Era ţinută de braţe ca să nu cadă. Cu greu câţiva oameni o duseră până la un fotoliu, în care ea se prăbuşi fără vlagă.

        Iura se repezi la ea ca să o facă să-şi vină în fire, însă se gândi că ar fi mai bine să-şi manifeste mai întâi interesul pentru victima închipuită a atentatului. Se apropie de Kornakov şi-i spuse:

        — S-a spus că aveţi nevoie de ajutor medical! Pot să vi-l ofer. Arătaţi-mi mâna. Da, aţi avut noroc. Pentru un fleac ca ăsta nici măcar nu v-aş bandaja. Dar o picătură de iod n-are ce să vă strice. Iat-o pe Feliţata Semionova, o s-o rugăm pe ea să ne dea.

        Doamna Sventiţkaia şi Tonia, care veniseră iute spre Iura, erau albe ca varul la faţă. Îi spuseră să lase totul baltă şi să se îmbrace cât poate de repede: a venit cineva de la ei de-acasă, unde nu-i a bine. Iura se sperie, bănuind ce-i mai rău şi, uitând de toate, se repezi la garderobă.

        Când, alergând cu sufletul la gură, dădură buzna în casa de pe strada Sivţev, Anna Ivanovna nu mai era în viaţă. Murise cu zece minute înaintea sosirii lor. Murise în urma unui lung acces de astmă, cauzat de un edem pulmonar acut, nedescoperit la timp:

        În primele ceasuri Tonia ţipase ca din gură de şarpe, se zvârcolise spasmodic şi nu recunoscuse pe nimeni. A doua zi se linişti, ascultă cu răbdare ce-i spuneau tatăl ei şi Iura, dar nu le putea răspunde decât dând din cap, pentru că, de îndată ce deschidea gura, durerea o copleşea cu aceeaşi putere şi ţipetele răbufneau singure din ea, ca din gura unei smintite.

        Ore întregi şedea în genunchi lângă răposată şi, în pauzele dintre panahide, îmbrăţişa, cu mâinile ei mari şi frumoase, colţul sicriului cu partea de podium pe care era aşezat şi cu coroanele care îl acopereau. Nu vedea pe nimeni în jurul ei. Dar de îndată ce îşi încrucişa privirile cu ai casei, se ridica repede, aluneca cu paşi repezi prin odaie abia stăpânindu-şi plânsul, apoi urca scara în fugă, intra în camera ei şi, prăbuşindu-se pe pat, îşi îngropa în pernă exploziile disperării care-i tălăzuia în suflet.

        De durere, din pricina statului îndelung în picioare şi a lipsei de somn, din pricina cântărilor răguşite şi a luminii orbitoare a luminărilor aprinse zi şi noapte, în sfârşit – din cauza răcelii contractate în ultimele zile, Iura avea sufletul plin de o dulce învălmăşeală, fericit-buimacă şi îndoliat-solemnă.

        Cu zece ani în urmă, când murise mama lui, Iura era încă un copil. Şi acum îşi amintea cât de neconsolat plângea, doborât de durere şi de spaimă. Pe atunci lucrul cel mai important nu era în el. Pe-atunci nici măcar nu-şi dădea seama că există o fiinţă, Iura, independentă de alţii, care are un preţ şi prezintă un oarecare interes. Atunci importanţă avea ceea ce îi era exterior, ceea ce era în afara lui. Lumea exterioară îl încercuia şi era palpabilă, opacă şi indiscutabilă, ca un codru, şi Iura fusese atât de cutremurat de moartea mamei, pentru că se rătăcise cu ea în acest codru şi deodată rămăsese acolo singur, fără ea. Codrul era alcătuit de toate lucrurile lumii – de nori, de firmele oraşului, de baloanele din foişoarele de foc, de călăreţii care goneau înaintea trăsurii cu Sfânta Fecioară, având nişte apărători pe urechi, ca să nu stea cu capul acoperit în prezenţa sfintei icoane. Codrul îl mai alcătuiau şi vitrinele magazinelor din pasaje şi cerul neînchipuit de înalt noaptea, cu stelele, bunul Dumnezeu şi sfinţii.

        Acest cer inaccesibil şi înalt se înclina mult, mult de tot spre el, spre creştetul lui de copil şi spre poala doicii, când aceasta începea să povestească ceva din istoriile divine, şi devenea apropiat şi domestic, ca vârfurile tufelor de alun, când copiii le îndoaie şi culeg fructele. Cerul părea că se cufundă în ligheanul lui poleit şi, după ce se scălda în foc şi aur, ieşea din camera lui de copil şi se transforma în utrenie sau obednie în mica lor biserică, unde doica îl ducea să se roage. Acolo stelele de pe cer se prefăceau în candele, Dumnezeu – în părinte şi toate îşi ocupau locul lor meritat. Însă lucrul cel mai important era lumea reală a celor mari şi oraşul, care, asemenea codrului, se întindea întunecat împrejurul lui. Atunci, cu toată exaltarea lui de mică sălbăticiune, Iura credea în existenţa Dumnezeului acestei păduri, aşa cum credea în existenţa pădurarului.

        Acum însă lucrurile stăteau cu totul altfel. În toţi aceşti ani de şcoală medie şi superioară, Iura se ocupase de antichităţi, de teologie, de legende şi poeţi, de ştiinţele despre trecut şi despre natură, studiindu-le ca pe o cronică de familie, ca pe propria sa genealogie. Acum nu se mai temea de nimic, nici de viaţă, nici de moarte, acum toate lucrurile din lume erau cuvinte din vocabularul lui. Se simţea pe picior de egalitate cu întregul univers şi asculta acum panahidele pentru Anna Ivanovna cu totul altfel decât le ascultase pe cele pentru mama lui. Atunci leşina de durere, se temea şi se ruga. Acum însă asculta slujba de pomenire ca pe un mesaj care îi era adresat direct şi care îl privea în mod nemijlocit. Asculta cu atenţie aceste cuvinte şi le pretindea sens, expresie inteligibilă, aşa cum trebuie să aibă toate lucrurile. Şi nu era nimic comun cu evlavia în acest sentiment al continuităţii faţă de forţele supreme ale pământului şi cerului, cărora le arăta smerenie doar în calitatea de precursori ai lui.

        „Sfinte Dumnezeule, atotputernicule şi nemuritorule, miluieşte-ne pe noi.” Ce-i asta? Unde se află acum? Sicriul. Sicriul este scos din casă. Trebuie să se trezească. Pe la cinci şi ceva s-a trântit îmbrăcat pe canapeaua asta. Cu siguranţă, are febră. Acum este căutat în toată casa şi nimeni nu-şi dă seama că e în bibliotecă şi doarme dus în colţul din fund, îndărătul rafturilor cu cărţi, înalte până-n tavan.

        „Iura, Iura!”, îl strigă din apropiere portarul Markel. A început scoaterea sicriului, Markel trebuie să scoată în stradă coroanele, nu-l găseşte pe Iura şi, în plus, s-a blocat în dormitor, unde coroanele sunt clădite una peste alta şi uşa nu se deschide în întregime din pricina uşii şifonierului care se deschisese şi nu-l lăsa pe Markel să treacă.

        — Markel! Markel! Iura! se aud strigăte din stradă.

        Cu o lovitură de picior, Markel înlătură obstacolul şi alergă pe scară cu câteva coroane în mâini.

        „Sfinte Dumnezeule, atotputernicule şi nemuritorule, miluieşte-ne pe noi”. Ca o boare uşoară, cântarea adie în stradă şi încremeneşte deasupra ei, de parcă cineva ar fi mângâiat aerul cu o pană uşoară de struţ. Totul se clatină: coroanele şi trecătorii, capetele cailor împodobite cu panaşe, cădelniţa cu lanţ purtată de mâna preotului, pământul alb de sub picioare.

        — Iura! Doamne, te-am găsit! Trezeşte-te, te rog, îl zgâlţâie Şura Schlesinger, care a izbutit să-l găsească. Ce-i cu tine? Se scoate sicriul din casă. Vii şi tu?

        — Sigur că vin.

        Prohodul se terminase. Târşâindu-şi prin ger picioarele, cerşetorii se înghesuiseră în două şiruri. Se clătinară, se mişcară încet dricul, cabrioleta cu coroanele, trăsura familiei Krueger. Mai aproape de biserică se înşiruiseră trăsurile birjarilor. Din biserică ieşi Şura Schlesinger, plânsă şi tristă. Ridicându-şi colţul voalului ud de lacrimi, aruncă o privire cercetătoare de-a lungul şirului de trăsuri. Găsindu-i cu privirea pe hamalii de la agenţie, le făcu semn să vină şi dispăru împreună cu ei în biserică. Din pridvorul acesteia ieşeau tot mai mulţi oameni.

        — Uite că i-a venit rândul şi Annei Ivanovna. Ne-a părăsit, sărmana, s-a dus în drumul cel mai lung.

        — Da, şi-a sfârşit zbuciumul. S-a dus să se odihnească.

        — Aţi venit cu trăsura sau pe jos?

        — Mi-au amorţit picioarele. Facem câţiva paşi şi ne urcam în trăsură.

        — Aţi băgat de seamă ce întristat e Fufkov? Nu-şi mai ia oqhii de la răposata, lacrimile-i curg gârlă, se smiorcăie, parcă s-ar fi prăvălit cerul peste el. Şi-alături e soţul moartei.

        — Toată viaţa a fost cu binoclul pe ea.

        Discutând asemenea lucruri, convoiul se târî până în capătul celălalt al oraşului, la cimitir. Era o zi mai potolită după gerurile precedente. Văzduhul era plin de o povară nemişcată, părăsit de ger şi de încă o viaţă de om. Părea a fi o zi creată de însăşi natura pentru înmormântări. Ninsoarea murdară parcă se cernea printr-un văl de doliu, de după garduri se iţeau brazi uzi şi negri, vârstaţi cu argint, părând şi ei îndoliaţi.

        Era acelaşi cimitir pe care Iura nu-l putea uita, locul unde se odihnea Maria Nikolaevna. În ultimul timp nu trecuse pe la mormântul ei. „Mamă”, şopti el, privindu-l de departe, şi şoapta lui scăpă parcă de pe buzele anilor de atunci.

        Se împrăştiară solemn şi chiar expresiv pe aleile curăţate de zăpadă, ale căror şerpuiri bruşte nu se potriveau deloc cu uniformitatea îndoliată a paşilor lor. Aleksandr Aleksandrovici o ducea pe Tonia de braţ. În urma lor veneau Kruegerii. Toniei îi şedea bine doliul.

        Pe crucile de pe cupole şi pe zidurile roz ale mănăstirii zdrenţele de chiciură păroasă păreau petice de mucegai. În colţul din fund al curţii mănăstirii, de la un zid la altul, erau întinse frânghii cu rufe puse la uscat: cămăşi cu mânecile grele, îngheţate, feţe de masă de culoarea piersicii, cearşafuri puse pieziş, rău stoarse. Iura privi într-acolo şi îşi dădu seama că este chiar locul unde în copilăria lui hălăduia viscolul, dar priveliştea fusese schimbată de construcţiile noi apărute.

        Iura mergea singur, înaintea celorlalţi. Din când în când se oprea şi îi aştepta. Ca răspuns la dezolarea pe care o adusese moartea în sânul acestei mici comunităţi ce venea din urmă, el simţea nevoia de profunzime, voia să viseze şi să gândească, să lucreze asupra formelor, să creeze frumosul. Acum, ca niciodată mai înainte, era convins de faptul că arta întotdeauna, fără întrerupere, se ocupă cu două lucruri. Ea meditează asupra morţii şi, prin asta, permanent creează viaţa. Arta mare, veritabilă este cea numită Revelaţia Sfântului Ioan şi cea care o continuă.

        Presimţea cu bucurie dispariţia lui, pentru două-trei zile, din orizontul familiei şi al universităţii, timp în care, în rândurile sale de doliu după Anna Ivanovna, va introduce tot ce va aduna în suflet până atunci, tot ce îi va oferi viaţa; două-trei dintre cele mai frumoase trăsături de caracter ale răposatei; chipul îndoliat al Toniei; câteva observaţii făcute pe stradă, în timpul întoarcerii de la cimitir; rufele spălate, apărute în locul în care cândva, într-o noapte, şuierase viscolul, iar el, mic şi neajutorat, îşi plângea mama.