Noroaie de primăvară
Se mistuia încet ainurgul.
Pe drumul desfundat, la deal, Un călăreţ grăbea prin crânguri
Spre-un sat de munte, din Ural.
Îşi opintea căluţul splina
În mâzga neagră clefăind, Iară izvoarele-n surdină
Isonul i-l ţineau, vuind.
Iar când lăsă din mână frâul
Şi calul lui trecea la pas, Cu revărsări de ape; râul
Vuia cu tunete în glas.
Un râs sau plâns zvâcnea pe-aproape, Stânci mari cădeau în văgăuni, Copacii smulşi săltau pe ape, În spumegândele genuni.
Iar sub pojarul dinspre zare, Ce-amurgu-l lumina pieziş, Se auzea privighetoarea
Cântând frenetic în tufiş.
Pe unde îşi plângeau amarul
Vădane sălcii în basma, Ea, precum Solovei-tâlharul, Ca-n basme. – amarnic şuiera.
Părea că hârca din pădure, Ce-a fost ocnaşilor sălaş, Ieşi-vă, căutând patrule
De partizani, pe-aici rămaşi.
Pământ şi cer şi-ntreaga fire
Prindeau tumultu-acesta rar –
Feliile de fericire, Sminteală, nenoroc, calvar.
Explicaţie
Viaţa s-a întors neaşteptată, Straniu, cum s-a frânt. Eu stau şi azi
Pe aceeaşi veche, calmă stradă, Ca în acea zi, în acel ceas.
Printre-aceleaşi griji şi-aceiaşi oameni, Cu-asfinţitul încă nerăcit, Ca atunci, când seara morţii. – n grabă, La Manej pe-un zid l-a ţintuit.
Trec femei în ieftine veşminte, Bocănind din tocuri, ca mai ieri.
Ca şi-atunci, zăcea-vor răstignite, Sus, sub tabla streşinii de fier.
Încă una chiar acum răsare, Din pământ, din sumbrul demisol.
Şi-obosită, ca de-o muncă mare, Curtea o străbate-ncetişor.
Iarăşi caut scuze şi pretexte, Iarăşi rece sunt şi-nsingurat.
A plecat vecina, nu mai este:
Încă-o dată singuri ne-a lăsat.
Nu plânge. Gura n-o-ncreţi, De nu m-asculţi, la sigur, A febrei crustă-o vei stârni
Şi iar avea-vei friguri.
Suntem mult prea electrizaţi, Ia-ţi de pe pieptu-mi palma, Căci am putea să fim atraşi, Ca poli opuşi, de-a valma.
Cu anii te vei mărita, Uitând de-ncurcătură:
A fi femeie – mare pas, A cuceri – bravură.
Mâini, buze, umeri de femei
Din mine-şi fac o slugă, Minunii lor, cu-adânc temei, Înalţ pioasă rugă.
Dar cu ce lanţ n-aş fi legat
De-a nopţii nostalgie, De depărtări mă simt chemat, Rupturile mă-mbie.
Vara în oraş
Conversaţii în şoaptă
Şi cu grabă frenetică, Păru-mpins de ceafă-i
În cascadă feerică.
Coif femeia îşi face
Cu masivul ei pieptene, Dându-şi capul pe spate, Dimpreună cu pletele.
Neagra arşiţă-a nopţii
Prevesteşte-o primejdie
Şi de-aceea cu toţii
Pietonii se-mprăştie.
Tună bolta înaltă
Dezlegându-şi urgiile, Vântu-n geamuri tresaltă, Speriind draperiile.
Însă piere furtuna.
Iar e arşiţă, linişte.
Norii fulgeră-ntruna
Prin oraş, ca pe mirişte.
Iar când noaptea se-nmoaie, Când se-arată şi soarele, Ce văzând c-a fost ploaie
Zvântă-n lung trotuarele.
Somnoroşi încă teii
Îşi încruntă privirile
Şi-şi revarsă pe-alee, Parfumate, potirele.
Vântul
Eu m-am sfârşit, tu ai rămas
Şi vântul, jeluind, aiurea, Clatină casa şi pădurea.
Dar nu oricare pin în parte, Ci-ntregul codru, pas cu pas, Îl zgâlţâie până departe
Ca pe un golf, unde-au rămas
Fragile pânze înălţate.
Şi asta nu din orb necaz
Ori din nesăbuinţi deşarte, Ci-n cântecu-ţi de leagăn, azi
El pune vorbe întristate.
Hameiul
Ne-am ascuns, căutând adăpost, Sub răchita de iederă plină.
Braţul meu te cuprinde sfios, Suntem doi sub o pelerină.
Am greşit. Nu e iederă, ci
Se-mpleteşte hameiu-n răchită.
Deci sub noi mult mai bine ar fi
Pelerina s-o-ntindem, iubito.
Toamna timpurie
Frunza de coacăz s-a asprit de călduri, De râsete răsună casa toată.
Se toacă verdeţuri, se pun murături
Se presară cuişoare în marinată.
Pădurea ironică aruncă afară
Larma aceasta pe margini de văi, Unde-alunişul ce-aprins e de soare
Îşi pâlpâie rugul de roşii văpăi.
Drumul aici în viroagă se lasă, Milă aici ţi-e de copacul trăsnit, Milă ţi-e şi de toamna peticăreasă, Care mătură-n râpă tot ce-a cerşit.
Regreţi că lumea-i mai puţin complicată
Decât totdeauna isteţi-au crezut, Că dumbrava aceasta în apă înoată, Că sfârşit toate au, nu doar început.
Că-i ridicol să-ţi căşti a mirare
Ochii, când e pârjol pe-orice ram, Când alba sferă a toamnei, agale, Păienjeniş îţi întinde pe geam.
Gardu-i spart, parcă însăşi cărarea
La plimbare prin crânguri s-a dus.
Râs e-n casă şi zarvă, iar zarea
Răsună şi ea de zarvă şi râs.
Nunta
După ce-a trecut cu zor
Şi cântări voioase, S-a-ntins nunta până-n zori
La mireasă-n casă.
Au oprit pereţii groşi
Chiotele toate,.
De la cei dintâi cocoşi
Până pe la şapte.
Iar când somnul e mai somn, Naiba să-l mai ieie, Un: smintit de-acordeon
Nunta vru s-o-ncheie.
Şi s-au pus pe chiuit
Iarăşi toţi de-a valma
Salbe zornăiau, de-argint, Plesnituri din palmă.
Şi din nou, ehei, ehei, Strigături voioase
Îi trezeau pe toţi acei
Ce dormeau prin case.
Una cu obraji de nea, Zveltă copiliţă, Se-nfoia şi se rotea, Ca o păuniţă.
Dând din cap, mai des, mai rar, Până la portiţă, Se-nvârtea pe trotuar, Ce mai: păuniţă!
Dar deodată horă, cânt, Strigături cu rost
Au intrat parcă-n pământ, Parcă nici n-au fost.
Curtea s-a umplut de paşi, De trebăluială.
Grijile cui să le laşi
Când e zi afară?
Pe imensul cer şi gol, Viscol de aripă
Porumbeii fac în zbor, Înălţaţi în pripă.
Parcă-n urma nunţi-acum
I-au trimis vecinii, Cu solie de drum bun
Şi urări de bine.
Însăşi viaţa ne e doar
Unei clipe-asemeni, Când suntem, precum un dar, Dizolvaţi în semeni.
Doar o nuntă stinsă-n zori
Viaţa ni se pare, Porumbel de cânt pe zări, Vis de alinare.
Toamna
Ai mei de mult se-nstrăinează, S-au dus, nu i-am putut reţine.
Acum singurătatea-i trează
Şi în natură, şi în mine.
Şi doar cu tine-s în cocioabă, Ţipenie-n pădure nu e.
De-atâta neumblare iarba
A încolţit pe cărăruie.
Ne mustră bârnele tăcute
Iubirea, care juruită
N-a fost că va zdrobi redute, Noi singuri vom pieri, iubito.
Eu pân' la trei şedea-voi iară
Cu cărţile, tu – cu cusutul.
Şi n-om simţi mai către seară
C-am contenit chiar şi sărutul.
Mai cu smintită frenezie
Foşniţi, voi, frunze, în cădere, Sporiţi cu altă nostalgie
Potirul plin de ieri cu fiere!
Ce farmec, patimă, descântec?!
Septembrie să ne-mprăştie!
Îngroapă-te-n al toamnei cântec!
Fii piatră sau fii nebunie!
Precum pădure, tu te bucuri, Când te dezbraci, ca ea, de rochii
Şi goală. – ntr-un halat cu ciucuri, Îmi cazi în braţe, mi te-apropii.
Tu eşti fatalul pas de vrajă, Când viaţa boală grea ne pare, Iar frumuseţea ta-i curajul
Ce ne uneşte-atât de tare.
Basm
Basmu-aşa începe:
Hăt demult, cândva, Se-avânta prin stepe
Un voinic în şa.
Se grăbea la luptă
Peste mări şi ţări
Şi-o pădure mută
S-a lăţit pe zări.
Inima-l înţeapă:
— Ei, băiete. – acu', Dacă vezi vreo apă, Nu te duce, nu!
El gonea cu fală
Şi cu păru-n vânt, Mai trecând o vale, Mai trecând un dâmb.
Printr-o luncă seacă, Drumul şi-a urmat, Muntele să-l treacă
Murgul şi-a-ndemnat.
Şi urmându-şi calea, Printre crânguri mici, A găsit cărarea
Fiarelor de-aici.
Şi uitând chemarea, Presimţirea lui, Spre adăpătoare
El goni hai-hui.
Vede-o grotă mare, Fumegând la vad, Vede flăcări care
Parcă ies din iad.
Şi prin fumul iute, Rău mirositor, Ţipete aude, După ajutor.
Se-nfioară-n pieptu-i
Apucând de frâu
Şi goni de-a dreptul
Dincolo de râu.
Un balaur, iată, El văzu, solzos, Coada despicată, Botul urâcios.
Flăcări mari pe nară
Fiara slobozea
Şi pe o fecioară
O înlănţuia.
El plesnea din coadă
Ca un şfâchi de bici
Gâtul de zăpadă, Umerii cei mici.
Pravila ciudată
Astfel poruncea:
La un an, o fată
Monstrului să-i dea.
Tihnă-n sărăcie
Oamenii sărmani
Cu-acea dijmă vie
Şi-o plăteau prin ani.
Zmeu-o strânge, iată, Şi mai abitir:
Va ucide-ndată
Sângerosu-i bir.
Călăreţu-ngân-o
Rugă către cer
Cumpănind în mână
Suliţa de-oţel.
Ochi închişi sub pleoape, Înălţimi pustii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.
Coiful e-n ţărână, Zmeul – doborât.
Calul îi sfărâmă
Leşul cel urât.
Ciopârţit e zmeul
Sângeros, hain, Leşinat flăcăul, Fata – în leşin.
Cerul-azururi ţese
Tandre peste deal.
Cine-o fi? Prinţesă?
Fiică de plugar?
Ba de fericire
Lacrimi curg şuvoi, Ba în nesimţire
Leşină-amândoi.
Ba se întremează, Ba adorm curând, Parcă sângerează, Parcă teferi sunt.
Inimile însă Bat.
Ba ea, ba el
Îşi întoarce, plânsă, Faţa către cer.
Ochi închişi sub pleoape, Înălţimi pustii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.
August
Azi-dimineaţă, cum îmi promisese, În casă. – o galbenă fâşie
A soarelui intră, pornind să-mi ţese
Cărare pe sub draperie.
Cu ocrul lui, culoare-atât de nudă, A poleit pădurea, satul
Cearşaful meu şi perna mea cea udă, Peretele cel alb şi patul.
Mi-am amintit atunci fără zăbavă
De ce mi-e udă perna moale:
Visasem că veneaţi printr-o dumbravă
La propria-mi înmormântare.
Mergeaţi de-a valma, singuri sau perechi, Şi-o vorbă se-auzi, răzleaţă, Că-i şase august, după stilul vechi –
Schimbarea Domnului la faţă.
Fără de flăcări, din Tabor, lumină
Primeşte azi întreaga fire.
De-acum e-aproape toamna cea senină
Şi-i clară, ca o prevestire.
Voi aţi intrat pe rând în cimitir, Trecând prin crângul ce străluce
Sărac şi trist cu flăcări de ghimbir
Şi rumen ca o turtă dulce.
Trufia înălţimilor cărunte
Se-nvecina cu-naltul crâng.
Şi-n depărtările-n răstimpuri mute, Cocoşii trâmbiţau, prelung.
Precum o ingineră de cadastru, În cimitir, ca-n bătătură, Sta moartea, gata un mormânt sihastru
Să-mi sape-ndată, pe măsură.
Aţi auzit cu toţi şi fiecare
O voce parcă-n voi iscată.
Da, vocea mea profetică şi care
Rostea, de moarte neschimbată: „Adio, cer de-azur, ce vei vedea
Când El va fi alt chip să-şi ieie, Alină. – amară, săvârşirea mea
Cu-o mângâiere de femeie.
Adio, viaţă, bun-rămas, fiinţă –
Femeie ca o vijelie
Ce-adânc sfidezi genuni de umilinţă.
Sunt câmpul tău de bătălie.
Rămâi cu bine, aripă în vânt, Ce-n zbor robia n-ai voi a şti-o!
Icoană-a lumii, lume din cuvânt, Creaţie, miracole, adio!”.
Noapte de iarnă
Iar pe pământ, ningea, ningea
Din zare-n zare.
Pe masă-o luminare ardea, O lumânare.
Cum vara gâzele noian
Vin la lumină
Zburau toţi fulgii albi la geam, Fulgi de hermină.
Vântul poznaş pe geam strivea
Stele bizare.
Pe masă-o luminare ardea, O luminare.
Sus pe tavan umbre umblau, Încrucişate, Mâini şi picioare încrucişau
Cruce de soarte.
Cei doi pantofi alunecau
Lin din picioare, Lacrimi de ceară tot picurau
Rochia moale.
Totul în viscol se mistuia
Ca o mustrare, Pe masă-o luminare ardea, O lumânare.
Şi-n licărirea ei se-nteţea
Ispita dulce, Aripi de înger îşi desfăcea
În chip de cruce.
În februarie-a nins tot aşa, Mare ninsoare.
Pe masă-o lumânare ardea, O lumânare.
Despărţire
Bărbatul stă în prag mirat, Nu-şi recunoaşte casa:
Ea n-a plecat, ci-a evadat, În pripă, furtunoasă.
Nu vede haosul iscat
De-această devastare, Căci e aproape-nlăcrimat
Şi capul iar îl doare.
În tâmple-i vâjâie din zori.
E treaz, i se năzare?
De ce, de ce de-atâtea ori
Cu gându-i tot la mare?
Când soarele lui Dumnezeu
Nu-l vede în fereastră, Tristeţea-i seamănă mereu
Cu marea cea sihastră.
El îi iubea cu-atât nesaţ
Profilul ei de vrajă, Precum al mării moale braţ
Alunecă pe plajă.
Cum stufu-n valul albăstrui
L-a nămolit nisipul, Pe fundul sufletului lui
Şi-a scufundat ea chipul
În anii grei, de trai rebel, De-absurdităţi deşarte
S-a pomenit cu ea spre el
Săltând pe-un val al soartei.
Primejdii a-nfruntat, amar, Ce viaţa i-au căznit-o
Şi-a tot împins-o acel val, La piept i-a ţintuit-o.
Deci a plecat de-acum, şi nu
De bunăvoie, poate.
Dar cariul despărţirii, crunt, O viaţă îl va roade.
Se uită omul obidit: 'Nainte de plecare, Ea peste tot a răscolit, Prin scrin şi prin sertare.
Până-n amurg, pune-n sertar, C-un fel de buimăceală, Ba un gherghef, ba un tipar
Şi-un petic de croială.
Se-nţeapă-n acul ei uitat, Stârnind un strop de sânge, O vede-n gânduri imediat
Şi, pe tăcute, plânge.
Întâlnire
Se cerne iar ninsoare, Nămeţii-s iar şirag, Ies ca să fac mişcare, Ştiu că m-aştepţi în prag.
Stai cam înfrigurată
În strâmtu-ţi pardesiu.
Eşti emoţionată, Deşi n-ai vrea s-o ştiu.
Dispar în înserare
Curţi şi copaci ursuzi.
Stai singură-n ninsoare
Şi ai pantofii uzi.
Din mâneci parcă-ţi plouă, Căci fulgii se topesc
Şi picături de rouă
În părul tău sclipesc.
Şi blondul nimb sfinţeşte
Tot trupul tău mlădiu, Baticul, ochi-aceştia
Şi strâmtul pardesiu.
Sub gene îţi tresaltă
Tristeţea. N-o-nţeleg:
În marmură sculptată
Pari dintr-un bloc întreg.
Muiat în stibiu parcă
Un fier ai fost cândva, Prin inima-mi posacă
Purtat de cineva.
Şi-n ea pe veci rămase
Smerenia-ţi să stea, De-aceea nici nu-mi pasă
Că lumea-n jur e rea.
De-aceea prin ninsoare
Văd dublă noapte-acum
Şi-ntre noi doi hotare
Nu pot să trag nicicum.
Dar cine-om fi şi unde, Când toate-acele vremi
Lăsat-au vorbe, bârfe, Iar noi nu mai suntem?
Steaua de Crăciun
O iarnă cu ger
Viscolea nesătulă
Şi pruncului frig îi era-n acea şură, Sub dealul stingher.
Un bou răsufla aer cald peste el, Alte-animale
Suflau rotocoale
De aburi pe iesle şi-n orice ungher.
Păstorii, treziţi din culcuşuri, săreau
Murdari pe cojoace
De paie sărace, Scrutând miezul nopţii, în zare priveau.
Vedeau ţintirimul de mult trosnit, Cu lespezi crăpate, De vânturi mâncate, „Vedeau cerul iernii din stele spuzit.
Şi-alături, nemaiştiută prin vremi, Sfioasă şi moale, Ca o lumânare, O stea licărea luminând spre Betleem.
Ardea ca un stog, mai departe de cer, De Domnul departe, Ardea cum ar arde
Un sat prins de flăcări, o stână de-oier.
Ardea ca o claie de fân în 'nalt, Cu flacără mare, Prevestitoare, în tot universul de stea tulburat.
Ceva însemna pălălaia din cer, Un semn, o minune, O veste anume.
Spre ea se grăbiră cei trei zodieri.
Duceau pe cămilele lor vistierii, Asinii pitici, lenevoşi cum li-i firea, Veneau sub poveri de pe deal, pirpirii.
Şi spectre ciudate din alte vecii
În zare pluteau, prevestindu-şi venirea.
Erau viitoare icoane-aurii, Picturi, zugrăveli din muzeele lumii, Descântece, vrăji, toate zânele bune, Toţi brazii şi visele dulci de copii.
Erau luminări pâlpâind şi paiete
Şi toată splendoarea culorilor vii.
Mai crunt viscolea asprul crivăţ prin stepe.
Erau nuci de aur, erau jucării.
Un iaz se-ascundea după-un crâng de arini, Cu cuiburi de ciori încâlcite în ramuri.
Pe malu-i treceau şiruri lungi de asini, Cămile-ncărcate, strunite în hamuri.
Aşa că păstorii au zis spre străini:
— Să mergem cu toţi înspre-acele limanuri, Spre locul ce-mbie cu-atâtea lumini.
Prea cald le era lipăind prin troiene
Şi frunze de-argint aşternea peste nea
Mulţimea de tălpi ce spre casă grăbea.
Toţi câinii lătrau şi păreau a se teme
De urmele-acelea sub licăr de stea.
Iar noaptea părea o geroasă poveste, Mereu din troiene venea cineva
De nimeni văzut, în mulţime intra
Şi câinii buimaci mârâiau pe neveste
Şi parcă-aşteptau să se-ntâmple ceva.
Pe drumul acela cu case puţine, Păşeau nişte îngeri ce trup nu aveau.
Erau nevăzuţi în pornita mulţime, Dar paşii lor urme-n zăpadă lăsau.
Mulţimea se-opri în hotarul câmpiei, La peşteră. – n prag de geros răsărit.
— Dar cine sunteţi? îi întreabă Maria.
— Păstori şi ai cerului soli. Am venit
Smeriţi spre-nchinare la Pruncul iubit.
— Prea mulţi aţi venit. Aşteptaţi la intrare.
În zori, se lăsase o ceaţă de scrum.
Mulţimea rămase în aşteptare, Toţi cei veniţi ori pe jos, ori călare
Stăteau îmbulziţi la adăpătoare, Asinii mugeau şi cămilele-n drum.
Cernea de acuma a zorilor sită, Ştergând de pe stele roşeaţa de fragi.
Din toată mulţimea aceea venită, Măria-i chemă înăuntru pe magi.
În iesle copilul dormea ca o rară
Sclipire de soare într-un ungher.
Şi buza de bou, a măgarului-i nară
Ţineau loc de şubă, suflând peste el.
Stăteau în a peşterii caldă sineală, Şoptindu-şi în barbă, uimiţi, rugăciuni.
Deodată simţiră-o mişcare uşoară, Un oaspete nou coborât din genuni.
Şi magii văzură: din prag, la Fecioară
Privea şi zâmbea noua stea de Crăciun.
Zori
Ai fost întreg destinul meu, Veniră-apoi război, ruine.
Şi ani la rând – nimic nici eu
N-am mai putut să ştiu de tine.
Dar peste vremi, într-un sfârşit, Iar ţi-am simţit porunca vie, O noapte-ntreagă te-am citit
Şi m-am trezit din letargie.
Simt cum oamenii m-atrag
În frigul dimineţii treze.
Sunt gata ţăndări tot să fac, Pe toţi să-i pun să-ngenuncheze.
Şi fug pe scară iute – vezi? -
Chemat parcă întâia oară
De-aceste uliţe-n zăpezi, De-aceste moarte trotuare.
Toţi de prin case sar din pat, Beau ceaiul, iau tramvaiu-n pripă.
Iar eu constat că s-a schimbat
Întreg oraşul într-o clipă.
În uşă iarna ţese-un nimb
De fulgi pufoşi şi plini de graţii.
Voind s-ajungă toţi la timp, Fug, mestecându-şi dumicaţii.
Eu simt cu sentimentul lor, De parcă le-aş trăi eu viaţa.
Ca fulgii mă trezesc, uşor, Mă-ncrunt şi eu, ca dimineaţa.
Cu mine-s inşii anonimi, Copaci, copii, orice fiinţă.
Toţi m-au învins, şi nu-s puţini.
Dar asta-i marea-mi biruinţă.
Minunea
Mergea din Betania-n Ierusalim, Cu-o grea presimţire în piept, ca un spin.
Doar spini se vedeau pe pripoarele-aceste, Din hornuri o dâră de fum nu ieşea.
Era doar dogoarea-ncâlcită în trestii
Şi Marea cea Moartă chiar moartă era.
Cu sufletu-amar, mai amar decât marea, Urmat doar de norii fierbinţi de pe-aici, Păşea spre oraş, spre o casă în care
Se-opriseră-ai săi numeroşi ucenici.
Şi-aşa se-adâncise în gânduri acum, Că-n jur deprimarea a prins să miroase
Amar ca pelinul. În luncile arse
El singur stătea, şi-n leşinul de scrum
Părea cum că totul se-amestecase:
Zăduf, câmp, şopârle, pâraie şi drum.
Văzu lângă cale crescând un smochin
Cu frunze pe ramuri, dar fără de rod
Şi-i spuse atuncea: „Smochine, ce văd?
Te-nalţi duşmănos, înverzit şi hain?
Mi-e sete şi foame, iar tu nici de leac
Nu-ntâmpini drumeţul cu-o poamă de milă.
Te văd şi-ntâlnindu-te simt că mi-e silă, Rămâi fără roade din tine în veac!”.
Blestemul trecu ca un fel de suspin, Trecu ca un trăsnet, şi-o mână de zgură
Rămase la urmă din sterpul smochin.
Răgaz de-ar fi avut, poate verdea făptură, Cu frunze şi ramuri şi cu rădăcini, Putea să o mântuie buna natură.
Minunea-i minune şi-i la Dumnezeu
Şi vine în clipele noastre de ură
Aşa din senin, fără veste, mereu.
Pământul
La Moscova, prin case mari
Dă buzna noua primăvară
Se mişcă moliile iară
Rozând la pălării de vară, Iar blănurile-n scrin dispar.
Femeile pe mezanine
Micsandrele în geam şi-au scos, Muşcatele surâd senine, În camere-i curat şi bine, Iar podurile-a praf miros.
Cu geamul strada se adună
La sfat acum, pe vreme bună, Şi noaptea albă se-mpreună
Pe râu, cu-amurgul neguros.
Şi poţi afla pe coridoare
Ce se mai face-n lumea mare, Ce pune-aprilie la cale
Cu stropii ce din streşini cad.
El deapănă poveşti amare
Despre durerea lumii, care
Sunt repetate până-n zare
De-amurgu-ncremenit pe gard.
E-aceeaşi amestecătură
De foc şi teamă în natură
Şi-n case gata de Florii.
În geamuri şi în bătătură, Pe străzi, la orice cotitură, La orice colţ e-o legătură
De mâţişori plăpânzi, sălcii.
Atunci de ce oftează zarea
Şi mraniţa miroase-amar?
Doar mie asta mi-e chemarea:
Să spulber toată disperarea, Să-i dărui gliei alinarea
Dintr-un hotar în alt hotar.
De-aceea-n desprimăvărare
Din nou prietenii mi-i strig.
Legăm, cu câteva pahare, Un testament de neuitare, Sperând că-a suferinţei boare
Va încălzi al vieţii frig.
Zile urâte
Atunci când la capăt de cale
Intrase în Ierusalim, Cu crengi de copaci, cu-osanale
A fost salutat de mulţimi.
Dar zile urmară amare, Vorbea de iubire-n zadar.
Vedea doar dispreţ, încruntare
Şi iată postfaţa. – n final.
Pe sfântul oraş se lăsase
Un cer plumburiu, strivitor, În timp ce dovezi mincinoase
Scorneau fariseii de zor.
Făţarnicii templului, iată, L-au dus la murdarul judeţ
Şi cei ce-l slăveau altădată
Acum îl hulesc cu dispreţ.
Se-nghesuie mulţi gură-cască, Aruncă priviri înspre El, Să vadă cu ce-o să sfârşească
Judeţul acela mişel.
Rumoarea mulţimii întruna
Răsună de-aproape, mocnit.
El parcă visează acuma
Pruncia sau fugă-n Egipt.
Pustia, costişa-nverzită
Şi muntele-acela de vis, Pe care Satan, drept ispită, Întregul pământ i-a promis.
Minunea din Cana, la nuntă, Cu vinul din apă iscat
Şi mersul pe marea cea cruntă, Spre luntre, ca pe uscat.
Aminte-şi aduce-adunarea, Mormântul aproape surpat, În care s-a stins luminarea
De spaimă, când mortu-a-nviat.
Maria Magdalena (I)
Din prima clipă-a nopţii, iar
A demonului răzbunare
Mă frige cu-amintiri de jar
Din anii mei de desfrânare, Când în păcat sperjur, murdar, Mă tăvăleam cu orişicare
Şi-aveam culcuş pe trotuar.
Până la mirul scump, de nard, Nu mai e mult, un pas sihastru
Peste hotarul morţii, larg.
Dar până la acest dezastru
Eu viaţa-n faţa ta mi-o sparg
Ca pe un vas de alabastru.
Ah, cum aş fi scăpat de iad, Mântuitorule, Hristoase, De noaptea nu m-ar fi-aşteptat
Eternitatea lângă pat, Precum un alt bărbat chemat
De farmecele-mi păcătoase?
Dar spune-mi: nu deşarte sunt
Păcat şi moarte, iad, ispită, Când tu eşti un copac şi când
Eu, ca un mic lăstar plăpând
Cresc din tristeţea-ţi nesfârşită?
Gând pe genunchi tălpile tale
Le simt, Iisuse, mă deprind
Îmbrăţişându-le, să prind
În braţe crucea, să desprind
Din cuie trupul suferind, Gătindu-te de-nmormântare.
Maria Magdalena (II)
E ajunul sărbătorii sfinte, Oamenii prin case fac curat.
Ale tale tălpi neprihănite
Ţi le ung cu mir îmbălsămat.
Pipăi, însă nu dau de sandale, Lacrimile mele n-au sfârşit.
Şi cascada părului meu moale
Ochii-n beznă mi i-a învelit.
Îşi cuprind picioarele în poală, Ţi le spăl cu lacrime, Iisus.
Salba-mi de mărgele le-nfăşoară, Părul meu le-acoperă, supus.
Viitoru-l văd ca-ntr-o oprire, Parcă tu l-ai pironit aşa.
Cu clarviziune de sibile, Pot prezice ce se va-ntâmpla.
Totul va fi clar la templu mâine, Într-un colţ ne vor înghesui
Şi din milă, poate, pentru mine
Glia-aceasta se va zgudui.
Vom vedea oştenii cum se-adună
Călărind pe caii lor năuci.
Se va-nfige – fulger de furtună –
Sus în ceţuri, lemnu-acestei cruci.
Voi cădea la poalele osfndei, Mută de durerea mea, Iisus.
Pe prea mulţi voind a-i acuprinde
Te vei chinui pe cruce, sus.
Pentru cine-atâta-mbrăţişare, Chinuri şi tărie şi sforţări?
Sunt atâtea vieţi pe lume oare, Râuri, crânguri, oameni, aşezări?
Dar apoi trei zile-atât de grele
Vor veni cu-n gol pustiitor, Că o s-ajung să merit învierea, După-acest răstimp îngrozitor.
Grădina Ghetsimani
Era un drum prăfos, noptatic, care
Cu stelele se-ngemăna abia.
Lăsând Chedronul şopotind în vale, Spre Muntele Măslinilor suia.
Poiana se frângea la jumătate, Făcând din Calea Laptelui popas, Măslinii de argint păreau că-n noapte
Prin aer vor să facă primul pas.
Era grădina cuiva pe-aproape.
Lăsându-i în ăst loc pe ucenici, Le-a spus: „Mi-e sufletu-ntristat de moarte, Rămâneţi, privegheaţi cu mine-aici”.
El renunţase fără-mpotrivire, Ca la un lucru mic, de împrumut, Şi la minuni, şi la dumnezeire, Fiind acum ca noi, un om, şi-atât.
Iar zarea nopţii semăna cu-o ţară
De nefiinţă şi de putregai, De parcă lumea-ntreagă era goală
Şi doar grădina era loc de trai.
Privind în surpătura înnoptată, Ce nu-ncepea şi nu sfârşea defel, Îngenuncheat, îl implora pe Tatăl
Să treacă de la El paharu-acel.
Sfârşindu-şi rugăciunea dulce-amară, Se-ntoarse înapoi la ceilalţi, Iar ei dormeau pe-un petic de negară, Cu ochii plumbuiţi şi-ngreuiaţi.
Le-a zis atuncea: „V-a fost dat anume
Să-mi fiţi aproape şi dormiţi ne-ntorşi, Când Fiul Omului, venit în lume, Se va preda pe mâini de păcătoşi”.
De-abia-apucară vorba lui s-audă
Şi apăru mulţime de popor
Cu săbii şi ciomege şi cu Iuda
Ce-i dărui sărutul vânzător.
Şi Petru-a dat cu sabia-n grămadă, Tăind urechea unui cuţitar.
Dar auzi: „Tu, omule, cu spada, Nu vei putea nimica să repari.
Bag-o în teacă. Oşti întregi de îngeri
Nu mi-ar fi dat, de pază, Tatăl meu?
O, n-ar fi trebuit acum să sânger, De n-ar voi chiar asta Dumnezeu.
Ci cârteai vieţii îşi întoarce, iată, Preasfânta filă spre-omenescu-mi chin.
Ce-i scris în ea se va-ntâmpla îndată.
Deci facă-se ce-i scris în ea. Amin.
Vezi, ca o pildă, veacurile toate
Pot un sfârşit să-şi afle-n mersul lor.
Spre slava pildei astea-nfricoşate, Prin chinuri, în mormânt o să cobor.
Şi-a treia zi mă voi scula din moarte
Iar secolele, prin cea beznă grea, Ca plutele, ca bărcile pe ape, Se vor târî la Judecata Mea”.
SFÂRŞIT
