Mi se năzare vremea aceea îndepărtată,

Casa aceea din cartierul Petersburg.

        Venită din stepă, de la o moşie nu prea bogată,

Te-ntâlnesc la cursuri, eşti din gubernia Kursk.

        Eşti drăguţă, admiratori îţi dau târcoale.

        În noaptea asta albă, noi amândoi,

Sprijiniţi de pervazul ferestrei tale,

Ne uităm în jos din al tău zgârie-nori.

        Felinarele parcă ar fi fluturi de soare,

Dimineaţa cu primul val de fiori ne cuprinde.

        Istorisirile pe care ţi le depăn agale

        Seamănă cu aceste adormite întinderi.

        Pe-amândoi ne încearcă, de bună seamă,

Aceeaşi sfioasă credinţă în taina ce ne uneşte,

Infinită, ca a Petersburgului panoramă,

Ce peste Neva până în zare se prelungeşte.

        Acolo, printre mlaştini, în depărtare,

În noaptea asta de primăvară, cu auroră,

Privighetorile cu trosnitoarele lor osanale

        Trezesc în pădure ecouri sonore.

        Se rostogoleşte cântarea aceasta sprinţară

        A micii păsări, pusă pe triluri cu sârg,

Trezeşte-ncântare şi zăpăceală

        În adâncul vrăjitului crâng.

        Pe-acolo, desculţă ca o cerşetoare,

Noaptea se furişează pe sub pârleaz,

Urmărită de umbra discuţiei noastre, la care

        A tras cu urechea, şezând sub pervaz.

        Sub ecoul vorbelor noastre. – mpânzite

        Prin livezi îngrădite, pustii,

Crengi de măr, crengi de vişin trezite

Se îmbracă în flori alburii.

Albe stafii, copacii spre ziuă

Scot în stradă cortegiul lor mut,

Ca şi cum semne ar face, de-adio,

Nopţii albe ce-atâte-a văzut.