Partea a XV-a.SFÂRŞIT.

        Mai rămâne să relatăm până la sfârşit povestea simplă a lui Iuri Andreevici, să rezumăm cei opt sau nouă ani pe care i-a mai trăit înainte de a muri, în decursul cărora doctorul a decăzut tot mai mult, pierzându-şi cunoştinţele şi deprinderile medicale şi risipindu-şi-le pe cele de scriitor, când. Uneori ieşea pentru scurt timp din starea sa de deprimare şi declin, se însufleţea, devenea iarăşi activ şi apoi, după o scurtă străfulgerare, iar recădea în prelunga indiferenţă faţă de sine însuşi şi faţă de tot ce se petrecea pe lume. În aceşti ani a evoluat foarte mult boala de inimă pe care şi-o diagnosticase singur mai devreme, dar nu-şi dăduse seama de adevărata ei gravitate.

        Veni la Moscova la începutul NEP-ului1, cea mai ambiguă şi mai falsă dintre perioadele sovietice. Slăbise, se sălbăticise, îl năpădise barba şi mai mult decât în timpul întoarcerii sale la Iuriatin, după ce evadase de la partizani. Pe drum, iarăşi se dezbrăca de hainele care mai preţuiau câte ceva, schimbându-le pe pâine, la care cumpărătorii adăugau nişte zdrenţe, pentru ca cel ce le vindea să nu rămână gol. Astfel, şi-a mâncat pe drum cea de-a doua şubă şi costumul de haine, făcându-şi apariţia pe străzile Moscovei cu o cuşmă cenuşie, în moletiere şi într-o manta soldăţească ponosită, care, fără nasturii smulşi până la cel din urmă, semăna foarte bine cu hainele pe care deţinuţii le purtau încinse cu sfoară. În aceste straie, nu se deosebea cu nimic de numeroşii soldaţi demobilizaţi din Armata Roşie, care inundau pieţele, bulevardele şi gările capitalei.

        Nu venise singur la Moscova. De el se ţinea scai un ţărănuş, îmbrăcat şi el în efecte militare, ca şi doctorul.

        Cu această înfăţişare, amândoi îşi făcură apariţia în cele câteva saloane care mai rămăseseră în Moscova, în care Iuri Andreevici îşi petrecuse copilăria, unde stăpânii îşi mai aduceau aminte de Iuri Andreevici şi-l primeau împreună cu însoţitorul lui, interesându-se, în prealabil, cu delicateţe, dacă musafirii fuseseră la baie după călătorie (tifosul exantematic continua să facă ravagii), şi de unde, în primele zile ale şederii sale la Moscova, Iuri Andreevici aflase circumstanţele plecării familiei sale în străinătate.

        Amândoi se fereau de oameni, dar, datorită timidităţii lor acutizate, evitau să meargă în vizite separat, întrucât în asemenea cazuri musafirul nu poate tăcea şi trebuie să întreţină discuţia. De obicei siluetele lor slăbănoage îşi făceau apariţia la cunoştinţe atunci când aceştia erau invitaţi, se înfundau în câte un ungher cât mai îndepărtat şi îşi petreceau seara în tăcere, fără să ia parte la conversaţia generalău însoţit de tânărul său tovarăş, slab şi înalt, în hainele lui zdrenţuite, doctorul semăna cu un căutător al adevărului, plecat din sânul poporului, iar tânărul său însoţitor părea un adept ascultător, un ucenic care îl urma orbeşte. Dar cine era acest tânăr discipol?

        În preajma Moscovei, ultima etapă a călătoriei sale Iuri Andreevici o făcuse cu trenul. Însă prima parte a drumului, cea mai mare, o străbătuse pe jos.

        Priveliştea satelor prin care trecea nu era cu nimic mai frumoasă decât ceea ce văzuse în Siberia şi în Urali, în timpul evadării din prizonieratul din pădure. Numai că atunci străbătuse acel ţinut pe timp de iarnă, iar acum era sfârşitul verii, când începea toamna caldă, uscată şi era mai uşor de mers.

        Jumătate din localităţile prin care trecuse erau pustii, ca după invazia unui duşman, ogoarele erau părăsite, cu grânele nesecerate. Într-adevăr, acestea erau urmările unui război, ale războiului civil.

        Timp de două sau trei zile de la sfârşitul lui septembrie, drumul lui urmase malul înalt şi plin de râpe al unui râu. Firul apei, care curgea în direcţia ppusă celei în care înainta Iuri Andreevici, îl însoţea mereu pe partea dreaptă. În stânga, începând de la marginea drumului şi întinzându-se hăt departe, până la linia orizontului ce se profila printre nori, se vedeau lanuri nesecerate. Din loc în loc, întinderea lor era întreruptă de pădurile de foioase, în care predominau stejarii, ulmii şi arţarii. Prin vâlcelele adânci, pădurea alerga spre râu şi traversa drumul, căţărându-se pe dealuri şi coborând pe povârnişuri.

        În lanurile necosite secara nu se mai ţinea în spicele răscoapte, boabele ei se scuturat! în ţărână. Iuri Andreevici îşi băga câte un pumn de boabe în gură, le mestecă cu greu, ele fâindu-i singura hrană în cazurile Cele mai dificile, când nu avea posibilitatea să-şi fiarbă un terci din ele. Stomacul lui mistuia anevoie furajul acesta crud, pe jumătate mestecat.

        Niciodată în viaţă Iuri Andreevici nu mai văzuse o secară atât de rău prevestitoare, roşcată, cafenie, de culoarea aurului vechi; De obicei, treierată la timp, secara era mult mai deschisă la culoare.

        Aceste lanuri, ca nişte flăcări ce ardeau fără foc, că nişte mute strigăte de ajutor, erau mărginite de calmul rece al cerului imens, care se întorsese deja cu faţa către iarnă, pe oglinda căruia, aidoma unor umbre pe chipurile oamenilor, pluteau fără oprire nori lungi, stratificaţi, cu mijlocul negru şi cu marginile albe, care păreau că poartă de-acum ninsorile în ei.

        Şi totul era în mişcare, într-o mişcare lentă, uniformă. Curgea râul. Drumul se aşternea în întâmpinarealui. Pe drum păşea doctorul. În aceeaşi direcţie cu el se târau norii. Dar nici lanurile nu rămâneau în nemişcare. Ceva se mişca prin ele, erau cuprinse de o furnicare măruntă, neastâmpărată, care îţi făcea greaţă.

        Niciodată nu mai existase până atunci o asemenea invazie de şoareci prin lanuri. Când noaptea îl prindea pe doctor în mijlocul câmpului, şilindu-se să se culce la vreo margine de lan, şoarecii ţopăiau pe faţa şi pe mâinile lui, zburdând prin pantaloni şi prin mânecile cămăşii. Turmele lor câtă frunză şi iarbă, sătule, îţi foiau ziua sub tălpi în mijlocul drumului şi se transformau într-o mâzgă chiţcăitoare şi mişcătoare atunci când îi striveai.

        Dulăii înspăimântători, sălbăticiţi, flocoşi, din satele pustii, se uitau cu subînţeles unul la altul, parcă sfătuindu-se când să se arunce'toţi deodată asupra doctorului şi să-l sfâşie. Totuşi, haitele lor se ţineau la o oarecare distanţă în urma drumeţului. Se hrăneau cu mortăciuni, dar nu-şi refuzau nici carnea şoarecilor de care foiau lanurile, urmărindu-l de departe pe doctor şi ţinându-se scai de el, ca şi cum ar fi aşteptat tot timpul ceva. Ciudat era că dulăii nu intrau în pădure, pe măsură ce aceasta era tot mai aproape, şi rămâneau treptat în urmă, făceau cale întoarsă şi dispăreau.

        Câmpul şi pădurea ofereau pe atunci un contrast total. Fără mâna omului, câmpurile rămăseseră în paragină, de parcă în lipsa lui le-ar fi blestemat cineva. Pădurile, descotorosite de el, îşi etalau frumuseţea, aidoma unor puşcăriaşi eliberaţi din captivitate.

        De regulă, oamenii, mai ales copiii de prin sate, rup nucile de crude, nelăsându-le să se coacă. Acum suişurile împădurite ale dealurilor şi coborâşurile râpelor erau acoperite cu frunzişul neatins şi foşnitor, care parcă se aprinse de căldurile toamnei. Din covorul de frunze seiţeau, ţuguiate, parcă legate la un loc în mănunchiuri, nuci crescute câte trei-patru una dintr-altă, gata să iasă din coji, dar ţinându-se încă în ele. Iuri Andreevici, la nesfârşit, le spărgea şi le ronţăia din mers. Avea buzunarele pline de nuci, la fel şi desaga. Timp de o săptămână nucilş i-au fost principala hrană.

        Doctorului i se părea că vede aceste câmpuri cuprinse de delirul unei boli grave, iar pădurile în starea limpede de convalescenţă. I se părea că Dumnezeu sălăşluieşte în pădure, iar pe câmpuri şerpuieşte surâsul batjocoritor al Diavolului.

        Chiar în aceste zile, în acest moment al călătoriei sale, doctorul intră într-un sat ars din temelii, părăsit de locuitorii lui. Toate casele se înşirau numai pe partea cealaltă a drumului. Pe malul râului nu era niciuna.

        În sat rămăseseră întregi doar câteva case, înnegrite şi pârjolite pe dinafară. Dar şi acestea erau pustii, nelocuite.

        Restul izbelor se transformaseră în grămezi de tăciuni, din mijlocul cărora se înălţau, afumate şi ele, coşurile de la sobe.

        Povârnişul dinspre râu era plin de gropi, din care foştii locuitori extrăgeau pietre de moară, din vânzarea cărora altădată îşi câştigau existenţa. Trei asemenea pietre nefinisate zăceau în ţărână în dreptul ultimei case din sat, una dintre cele care nu fuseseră distruse. Ca şi celelalte, şi aceasta era pustie.

        Iuri Andreevici intră în casă. Seara era calmă, dar, de cum intrase doctorul, casa păru zburătăcită de o pală de vânt. Pe duşumea o zbughiră în toate părţile smocuri de fin şi de câlţi, iar pe pereţi începură să se zbată resturile de tapet. Toată casa se puse în mişcare, începu să foşnească. Chiţcăind, începură să alerge în toate părţile şoarecii, care mişunau şi aici, ca peste tot.

        Doctorul ieşi din casă. La marginea câmpiilor asfinţea soarele. Lumina lui aurie inunda malul celălalt, ale cărui tufişuri şi limbi de pământ îşi întindeau până în mijlocul apei strălucirea stinsă a umbrelor lor. Iuri Andreevici traversă drumul şi se aşeză să se odihnească pe una dintre pietrele de moară.

        De jos, din râpă, apăru un cap blond, pletos, apoi umerii cuiva, mâinile. Dinspre râu, pe cărare, venea cineva cărând o găleată cu apă. Omul îl văzu pe doctor şi se opri, când nu se vedea decât pe jumătate de sub buza râpei.

        — Vrei să-ţi dau apă, om bun? Dacă nu pui mâna pe mine, nici eu nu te-ating.

        — Mulţumesc. Dă-mi să beau. Da' ieşi de-acolo, nu te teme. De ce ţi-aş face vreun rău?

        Omul cu căldarea, care ieşise din râpă, era un adolescent. Era desculţ, zdrenţuit şi ciufulit.

        Cu toate cuvintele prietenoase ale drumeţului, îşi aţinti asupra doctorului privirea neliniştită, pătrunzătoare. Dintr-un motiv inexplicabil, băiatul era emoţionat. Tulburat, puse găleata jos şi deodată, repezindu-se spre doctor, se opri brusc şi bâigui:

        — Oare. Oare. Dar nu se poate, mi s-a năzărit. Scuzaţi-mă, tovarăşe, dar aş vrea să vă întreb. Mi s-a părut că vă cunosc de undeva. Aha! Aha! Nenea doctorul?!

        — Dar tu cine eşti?

        — Nu m-aţi recunoscut?

        — Nu.

        — De la Moscova am călătorit cu eşalonul, am mers în acelaşi vagon cu dumneavoastră. Mă duceau la muncă forţată. Sub pază.

        Era Vasea Brâkin. Căzu în genunchi în faţa doctorului, începu să-i sărute mâinile şi izbucni în plâns.

        Ruinele arse erau ale satului natal, Veretenniki. Maică-sa murise. După răfuiala cu satul şi incendierea lui, când Vasea se ascunsese într-o peşteră de unde se extrăsese piatră, mania lui a crezut că soldaţii l-au luat la oraş şi, înnebunind de durere, s-a înecat în râul acela care se numea Pelaga, pe malul căruia stăteau acum de vorbă doctorul şi cu Vasea. Cât despre surorile sale Alionka şi Arişka, Vasea aflase că ar fi într-un orfelinat din alt judeţ. Doctorul îl luă cu el pe Vasea la Moscova. Pe drum acesta îi povesti lin Iuri Andreevici felurite grozăvii.

        — Astea-s grânele semănate astă-toamnă. Nici n-am apucat bine să semănăm, că au şi început necazurile. Când a plecat tuşa Polia. Pe tuşa Polia v-o amintiţi?

        — Nur şi nici n-am cunoscut-o vreodată. Cine-i?

        — Cum n-aţi cunoscut-o? Pe Pelagheia Ivanovna! A fost cu noi în vagon. Teagunova. Cea cu faţa sinceră, plină, blondă.

        — Cea care-şi tot împletea şi-şi despletea cozile?

        — Cozile, cozile! Aţi nimerit la ţanc. Cozile!

        — Ah, mi-am amintit. Stai un pic. Păi, m-am mai întâlnit o dată cu ea în Siberia, într-un oraş, pe stradă.

        — Nemaipomenit! Cu tuşa Palaşa?

        — Ce-i cu tine, Vasea? De ce-mi scuturi braţele în halul ăsta, de parcă ai turbat? Ai grijă să nu mi le rupi. Şi ai roşit ca o fată mare.

        — Cum o duce? Haideţi, spuneţi-mi mai iute!

        — Păi, când am văzut-o, era sănătoasă. Mi-a povestit despre voi. Parcă a stat la voi câtva timp, după câte îmi amintesc. Sau poate că mă înşel, oi fi uitat.

        — Sigur că da, cum să nu! A stat, a stat! Mama a îndrăgit-o ca pe-o soră. Cuminte. Muncitoare. Se pricepea la cusut. Cât a stat la noi, am avut de toate în casă. Dar n-au lăsat-o în pace la noi în Veretenniki, au făcut-o să plece cu fel de fel de născociri.

        Era în sat unul Harlam Gniloi. Umbla s-o găbjească pe Polia. Era un ticălos fară pereche. Iar ea nici nu se uita la el. Pentru asta Harlam avea un dinte împotriva mea. A început să bârfească lucruri rele despre noi, despre mine şi Polia. Aşa că ea a plecat. N-a mai putut răbda. După asta au început toate.

        Nu departe de aici a fost un omor groaznic. O văduvă singură a fost omorâtă într-un cătun din pădure, mai aproape de Buiskoe. Casa ei. Era în afara cătunului, la marginea pădurii. Umbla în bocanci bărbăteşti cu urechi, care se strâng cu gumă. Împrejurul gospodăriei ei umbla pe sârmă un câine rău. I se zicea Gorlan. Cu gospodăria, cu pământul se descurca singură, fără ajutoare. Şi iată, se face iarnă pe neaşteptate. A nins de timpuriu. Şi văduva n-apucase să-şi îngroape cartofii. Vine ea la Veretenniki şi zice: ajutaţi-mă, plătesc cu cartofi sau dau bani.

        Am sărit eu s-o ajut să-şi îngroape cartofii. Ajung la ea acasă şi-acolo îl găsesc pe Gniloi. Se tocmise înaintea mea. Dar femeia zice că cică n-o să ne batem din pricina asta. Şi ne-am apucat amândoi de lucru, pe timp rău. Ploua, ningea, pământul era cleios. Am săpat noi ce-am săpat, am dat foc la vrejuri ca să uscăm cartofii la fum cald. Ei, i-am îngropat, ne-a răsplătit femeia cinstit. Lui Harlam i-a dat drumul să plece, iar mie îmi face uite-aşa Cu Ochiul, cică mai vino său rămâi acuma, am o treabă cu tine.

        Vin eu altădată. Nu vreau, zice, să dau cotele la stat. Tu, zice, eşti băiat de treabă, ştiu că n-o să mă torni. Vezi că nu mă ascund de tine. Aş fi săpat singură o groapă ca să ascund cartofii, dar vezi ce vreme-i afară. Mi-am dat seama târziu, s-a făcut iarnă. Singură nu mă descurc. Dacă-mi sapi o groapă, n-are să-ţi pară rău. O s-o uscăm şi-o s-o astupăm pe urmă.

        I-am săpat groapa, cum se cade să fie o ascunzătoare, la fund lată şi la buză îngustă, ca un ulcior cu gâtul în sus. Groapa tot cu fum ani uscat-o, am încălzit-o. Pe viscolul cel mai mare. Am ascuns pe cinste cartofii, am astupat groapa cu pământ. Ascunzătoarea era fără cusur. Fireşte, n-am zis nimănui nimic. Nimănui. Nici măcar mamei sau surioarelor. Nimănui, Doamne!

        Aşa. Nu trece nici o lună şi, cică, s-ar fi întâmplat o tâlhărie în gospodăria femeii. Au povestit nişte oameni care veneau de la Buiskoe că au văzut casa cu uşile în lături, cu toate lucrurile furate. Văduva dispăruse, câinele Gorlan rupsese lanţul şi fugise de-acasă.

        A mai trecut un timp. În primul dezgheţ din iarna aceea,. Aproape de Anul Nou, în ajun de Sfântul Vasile, a plouat cu găleata, iar apa a spălat zăpada de pe dâmburi, lăsând pământul gol. A venit Gorlan în fugă şi s-a apucat să scurme pământul cu labele în locul unde erau ascunşi cartofii. A scurmat până ce-a dat de picioarele stăpânei, de bocancii ei cu gumă. Ca să vezi ce grozăvie!

        La toţi oamenii din Veretenniki le-a părut rău după văduvă, i-au făcut parastas. Nimeni nu l-a bănuit pe Harlam. Şi cum să-l bănuiască? Dacă el ar fi omorât-o, ce curaj ar mai fi avut să rămână în Veretenniki şi s-o facă pe ţanţoşul? Ar fi trebuit să se ducă învârtejit de la noi, s-o şteargă cât mai departe.

        De tâlhăria din gospodăria văduvei s-au bucurat chiaburii. S-au apucat să tulbure apele în sat. Uite, ziceau ei, ce sunt în stare să facă orăşenii. Asta-i o lecţie pentru voi, o intimidare. Adică, să nu ascunzi grânele, să nu îngropi cartofii. Iar oamenii, proştii, au început s-o ţină urâa şi bună: tâlharii din pădure, pentru că, vezi Doamne, li s-au năzărit tâlhari în gospodăria văduvei. Ce mai, nişte proşti! Ascultaţi-i, cică, mai bine pe orăşeni. Or să vă arate ei altele şi mai şi, or să vă facă să muriţi de foame. Dacă vă vreţi binele, luaţi-vă după noi. O să vă învăţăm noi cum să faceţi. Or să vină să vă ia ce-i al vostru, trudit din greu, iar voi să ziceţi că nu-s surplusuri, că n-aţi secerat nici un pic de secară. Şi-n caz de ceva, puneţi mâna pe furci. Şi cine-i împotriva obştii să se ferească. Au început bătrânii să dea glas, să se laude, să ţină sfat. Iar lui Harlam turnătorul nici nu-i trebuia mai mult. Şi-a pus căciula în cap şi-a şters-o la oraş. Şi-acolo: şu-şu-şu. Uite ce se-ntâmplă-n sat şi voi nu ştiţi nimica. Trebuie să facem îndată un comitet al sărăcimii. Dacă porunciţi, într-o clipă îi fac acolo pe fraţi să se ia la bătaie între ei. Şi pe urmă şi-a luat tălpăşiţa, nu s-a mai arătat prin locurile noastre.

        Iar ceea ce s-a întâmplat pe urmă a venit de la sine. Nimeni n-a pus grozăviile la cale, nimeni nu-i vinovat de ele. Au trimis soldaţi din oraş. Şi tribunalul militar. Au început cu mine de prima dată. Harlam mă încondeiase bine. Voiau să mă judece şi pentru dezertare, şi pentru refuzul de a mă duce la muncă forţată, şi pentru că aş fi îndemnat oamenii să se răscoale, şi pentru că aş fi omorât-o pe văduvă. Şi m-au încuiat într-o casă. Slavă Domnului că mi-a trecut prin cap să smulg o scândură din duşumea şi să evadez. M-am ascuns într-o peşteră, sub pământ. Deasupra capului meu satul ardea, n-am văzut, tot de deasupra mea mămuca s-a aruncat în copcă – şi n-am văzut. Totul s-a petrecut de la sine. Soldaţii au fost încartiruiţi într-o casă, li s-a dat rachiu până şi-au băut minţile. În timpul nopţii, din neatenţie, a luat foc casa în care chefuiau ei, iar de la ea s-au aprins, şi casele vecinilor. Ai noştri, unde au luat foc casele, au dat fuga afară, dar soldaţii, chiar dacă nu le-a dat nimeni foc, se înţelege că au ars de vii, pentru că n-a avut cine-i scoate afară. Pe săteni nu i-a alungat nimeni din Veretenniki, din ruinele astea. S-au răspândit, de frică, cu toţii, care încotro, să nu care cumva să se mai întâmple vreo tărăşenie. Iar se răspândise vestea că, dacă rămân în sat, tot al zecelea om va fi împuşcat. Când am ieşit din ascunzătoarea mea, n-am mai găsit pe nimeni, toţi s-au împrăştiat prin lume, pribegesc pe cine ştie ce coclauri.

        Doctorul şi Vasea au sosit la Moscova în primăvara lui nouă sute douăzeci şi doi, chiar la începutul NEPului. Erau nişte zile senine şi călduroase. Petele de soare, reflectate de cupolele aurii ale Catedralei Mântuitorului, cădeau pe pietrele dreptunghiulare ale pieţei, printre care creştea iarba.

        Fuseseră anulate interdicţiile cu privire la iniţiativa privată, era permis, în limitele stricte, comerţul liber. Se încheiau afaceri la piaţă, în limitele circulaţiei mărfurilor posibile la nişte vânzători de vechituri. Dimensiunile ridicole ale acestor afaceri sporeau speculaţia şi abuzurile. Vânzoleala măruntă a bişniţarilor nu producea nimic, nu adăuga nimic material la paragina oraşului. Se adunau averi din revânzarea inutilă a unor mărfuri vândute deja de zece ori.

        Proprietarii câtorva foarte modeste biblioteci personale îşi scoteau cărţile din rafturi şi le cărau într-un loc. Făceau cerere la sovietul orăşenesc, în care îşi exprimau dorinţa de a face comerţ cooperatist cu cartea. Solicitau să li se acorde un spaţiu. Primeau în folosinţă un depozit de încălţăminte, rămas gol încă din primele zile ale revoluţiei, sau o seră care îşi încetase tot atunci activitatea. Sub bolţile înalte ale acestor încăperi, îşi puneau în vânzare colecţiile sărace de cărţi, adunate la întâmplare.

        Soţii de profesori unversitari, care şi mai înainte, în perioade dificile, coceau chifle pentru vânzare, împotriva interdicţiilor, acum le vindeau pe faţă în vreun atelier de reparat biciclete, care în decursul perioadei precedente fusese închis pentru inventar. Îşi schimbaseră orientarea, acceptaseră revoluţia, spuneau „există o asemenea chestiune” în loc de „da” sau „bine”.

        În Moscova, Iuri Andreevici spuse:

        — Vasea, va trebui să te apuci de ceva.

        — Ziceam că ar trebui să învăţ.

        — Asta se înţelege de la sine.

        — Şi mai am un vis. Vreau să pictez chipul mamei din memorie.

        — Foarte bine. Dar pentru asta trebuie să ai talent la desen. Măcar ai încercat vreodată?

        — În piaţa Apraksin, când nu mă vedea unchiu-meu, mă mai jucam cu câte un cărbune.

        — Bine. Fie într-un ceas bun. O să încercăm.

        Vasea nu dovedi cine ştie ce calităţi extraordinare de desenator, dar avea suficientă îndemânare pentru a putea fi înscris la arte plastice. Cu ajutorul unei cunoştinţe, Iuri Andreevici îl înscrise la secţia de cultură generală a fostei şcoli „Stroganov”, de unde a fost transferat la Facultatea de Poligrafie. Aici studia tehnica litografiei, a tiparului şi a legătoriei, ca şi grafica de carte.

        Doctorul şi Vasea îşi uniră eforturile. Doctorul scria mici cărţulii, de câte o coală de tipar, în care trata problematici foarte diverse, iar Vasea le tipărea în calitate de lucrări practice, pentru care primea note. În tiraje de câteva exemplare, aceste cărţi le difuzau prin anticariatele nou înfiinţate, ale căror proprietari erau cunoştinţele lor comune.

        Cărţuliile conţineau fâlosofâa lui Iuri Andreevici, vederile lui în materie de medicină, definiţiile date de el sănătăţii şi nesănătăţii, idei despre transformism şi evoluţie, despre personalitate ca fundament biologic al organismului, opiniile lui Iuri Andreevici despre istorie şi religie, foarte apropiate de cele ale unchiului său şi ale Simei, descrieri ale locurilor prin care trecuse răscoala lui Pugaciov, pe care doctorul le vizitase, versurile şi povestirile lui Iuri Andreevici.

        Aceste lucrări erau accesibile, scrise într-un stil colocvial, totuşi urmărind cu totul alte scopuri decât cele ale popularizatorilor, pentru că tratau opinii discutabile, arbitrare, insuficient verificate, dar întotdeauna vii şi originale. Cărţile se vindeau bine, fiind apreciate de către amatori.

        În acele vremuri totul devenise specialitate: poezia, arta traducerii beletristice, despre toate se scriau tratate teoretice, pentru toate se creau institute. Apăruseră felurite Palate ale Gândirii, Academii de Idei Artistice. În jumătate din aceste instituţii-mamut Iuri Andreevici era încadrat ca medic.

        Multă vreme doctorul şi Vasea fuseseră prieteni şi locuiseră împreună. Între timp se mutaseră mereu din cameră în cameră, închiriind mereu alte unghere semiruinate, fiecare în felul lui insalubru şi inconfortabil.

        Imediat după sosirea la Moscova, doctorul trecuse prin strada Sivţev, pe la vechea lor casă, în care, după cum aflase acum, familia nu se mai oprise în puţinele zile pe care le petrecuse în oraş înainte de a pleca în străinătate. Deportarea lor schimbase totalmente lucrurile. Camerele repartizate doctorului şi familiei sale erau acum ocupate de alţi chiriaşi, dintre lucrurile lui personale şi ale familiei nu mai rămăsese nimic. Foştii vecini se fereau de Iuri Andreevici, ca de o cunoştinţă primejdioasă.

        Markel avansase şi nu mai era de găsit în strada Sivţev. Fusese numit administrator în Târgul de Făină, unde îi fusese pus la dispoziţie apartamentul fostului funcţionar. Totuşi, el prefera să locuiască mai departe în cămăruţa lui de portar, cu lut pe jos, prin care trecea conducta de apă şi unde jumătate din încăpere era ocupată de o uriaşă sobă tipic rusească. În toate corpurile de clădire de la Târgul Făinii se spărgeau, iarna, conductele de apă şi de încălzire şi numai în odaia portarului era cald, iar apa nu îngheţa.

        Între timp relaţiile doctorului cu Vasea se răciseră. Vasea evoluase neobişnuit de mult. Începuse să vorbească şi să gândească cu totul altfel decât gândea şi vorbea băiieţandrul desculţ de pe malul râului Pelaga, în satul Veretenniki. Evidenţa, autoargumentarea adevărurilor proclamate de revoluţie îl atrăgeau din ce în ce mai mult. Vorbirea doctorului, greu de înţeles, plastică, i se părea vocea neadevărului condamnat, care-şi conştientizează slăbiciunea şi de aceea se exprimă evaziv.

        Doctorul umbla pe la felurite instanţe. Încerca să obţină două lucruri. Solicita reabilitarea politică a familiei sale şi permisiunea ca ai lui să se întoarcă în ţară şi, concomitent, cerea să i se elibereze un paşaport şi o viză, pentru ca el însuşi să plece la Paris după soţie şi copii.

        Vasea era uimit cât de neconvingătoare şi anemice erau aceste eforturi ale doctorului. Iuri Andreevici conchisese prea repede, prea în grabă, că orice eforturi sunt inutile, vorbea cu prea multă siguranţă şi aproape cu satisfacţie că orice tentativă întreprinsă în această direcţie ar fi zadarnică.

        Vasea îl dezaproba tot mai des pe doctor. Acesta nu se supăra când era dojenit pe bună dreptate. Dar relaţiile lor se deteriorau. În sfârşit, puseră capăt prieteniei şi se despărţiră. Doctorul îi lăsă lui Vasea camera pe care o închiriaseră în doi şi se mută la Târgul de Făină, unde atotputernicul Markel îi repartiza un colţ din fosta locuinţă a familiei Sventiţki. Acest ungher din partea din spate a apartamentului era alcătuit din vechea baie, acum nefolosită, din Camera cu o singură fereastră de lângă baie şi din bucătăria dărăpănată, spre care ducea casa scării de serviciu, aproape ruinată, cu pereţii adânciţi în pământ. Iuri Andreevici se mută aici şi, după instalare, renunţă la medicină, se transformă într-o persoană foarte neîngrijită, încetă să-şi mai viziteze prietenii şi începu să trăiască într-o sărăcie lucie.

        Era o duminică cenuşie de iarnă. Fumul sobelor nu se înălţa deasupra acoperişurilor, ci ieşea în dâre subţiri prin oberlihturile ferestrelor din care, cu toate interdicţiile, continuau să se iţească burlanele de tablă ale godinelor. Viaţa oraşului încă nu-şi revenise la normal. Locatarii Târgului de Făină umblau ca nişte murdăriei nespălaţi, sufereau de furunculoză, tremurau de frig, răceau.

        Fiind duminică, familia lui Markel Şciapov era toată acasă. Stăteau cu toţii împrejmurul aceleiaşi mese pe care, cândva, când pâinea se distribuia pe cartele, în fiecare dimineaţă se tăiau cu foarfecele cupoanele de pâine ale tuturor locatarilor din clădire, apoi aceste cupoane erau sortate, numărate, împachetate în batiste sau bucăţi de hârtie după categorii, erau duse la brutărie şi apoi, după ce se aducea pâinea, tot pe această masă era bucăţelită, tăiată, fărâmiţată şi cântărită în porţii pentru toţi locatarii. Acum toate acestea erau de domeniul legendei. Raţionalizarea alimentelor fusese înlocuită cu alte forme de control. Împrejurul mesei lungi familia Markel mânca cu poftă, tuturor le trosneau fălcile, toţi mestecau şi clefăiau.

        O jumătate din odaia portarului era ocupată de soba rusească, lată, înălţată în mijlocul încăperii, de pe pătuceanul1 căreia atârna un capăt de plapumă matlasată.

        Pe peretele din faţă, cel de lângă uşă, deasupra chiuvetei, era robinetul de apă rece, singurul care funcţiona în toată clădirea. Pe pereţii laterali se înşiruiau laviţe, sub care, în saci şi în lăzi, se păstrau lucrurile familiei. Peretele din stânga îl ocupa masa de bucătărie. Deasupra mesei, în perete, era agăţat un blidar.

        În sobă ardea focul. Odaia era bine încălzită. Cu mânecile suflecate până la coate, în faţa sobei stătea Agafâa Tihonovna, soţia lui Markel, şi, cu un cârlig lung, care pătrundea adânc în cuptor, muta oalele, când înghesuindu-le una într-alta, când depărtându-le, după cum avea nevoie.

        Faţa ei transpirată era când luminată de jarul din cuptor, când înceţoşată de aburul care ieşea din fierturi. Mutând oalele într-o parte, scoase din adâncul cuptorului o plăcintă coaptă pe o bucată de tablă, dintr-o singură mişcare o răsturnă pe partea cealaltă şi o împinse iarăşi în cuptor, ca să se rumenească. În odaia portarului intră Iuri Andreevici cu două găleţi în mână.

        — Poftă bună!

        — Poftim la masă. Şezi şi mănâncă cu noi.

        — Mulţumesc, am luat prânzul.

        — Ştim noi prânzurile tale. Mai bine-ai şedea şi-ai mânca ceva cald. Degeaba strâmbi din nas. Avem cartofi copţi în oală de lut. Plăcintă cu casă. Hai!

        — Nu, zău, mulţumesc. Scuză-mă, Markel, că intru des, că îţi răcesc casa. Vreau să strâng deodată mai multă apă. Am frecat lună cada de zinc, o umplu toată, vreau să umplu şi rezervoarele. O să mai vin acum de vreo cinci ori, poate chiar de zece ori, şi pe urmă n-o să te mai deranjez multă vreme. Iartă-mă, te rog. În afară de tine, nu mai am la cine apela.

        — Toarnă câtă vrei, nu-mi pare rău. Sârop n-am, dar apă este câtă pofteşti. Ia-o pe degeaba. N-o vând.

        Cei de la masă izbucniră în râs.

        Când Iuri Andreevici intră a treia oară, ca să umple a cincea şi a şasea găleată, tonul lui Markel se modifică întru câtva şi discuţia luă altă turnură.

        — Ginerii mă întreabă cine eşti. Le spun şi nu mă cred. Da' ia-ţi apă, nu mai sta pe gânduri. Numai n-o vărsa pe jos, cioară ce eşti. Vezi c-ai udat pragul. O să-ngheţe şi nu tu ai s-o spargi cu târnăcopul. Da' închide uşa mai bine, nerodule, că trage de-afară. Da, le zic ginerilor cine eşti, dar ei nu mă cred. Câţi bani s-or cheltuit degeaba cu tine! Ai învăţat atâta carte şi ce folos?

        Când Iuri Andreevici intră a cincea sau a şasea oară, Markel se încruntă.

        — Încă o dată şi basta! Trebuie să mai ştii şi de ruşine t frate. Ai aici pe cineva care-ţi ia apărarea, pe fata cea mai mică, altfel nu m-aş fi uitat eu ce boier de zidar îmi eşti şi ţi-aş fi închis uşa cu zăvorul. Ţi-o mai aduci aminte pe Marina? Uite-o, şade-n capu' mesei, cea negricioasă. Oho, s-a înroşit! Nu-l jigni, tataie, zice. Parcă se ia cineva de tine. Marina lucrează telegrafistă la telegraful din centru, înţelege străineşte. Zice către mine că eşti nefericit. Ar sări şi-n foc pentru tine, aşa-i de miloasă. Parcă eu ţi-aş fi vinovat că n-a ieşit nimic din tine. Nu trebuia s-o ştergi în Siberia, să-ţi laşi casa la vreme de primejdie. Singuri aţi fost vinovaţi. Uite, noi foametea asta, toată blocada asta am stat aici, nu ne-am clintit din loc şi n-am murit. Pune-ţi singur cruce. Pe Tonka n-ai păstrat-o, hoinăreşte-acum prin străinătăţuri. Pe mine nu mă priveşte. Treaba ta. Numa' nu te supăra că te-ntreb: la ce-ţi trebuie atâta apăraie? Nu cumva te-ai tocmit să uzi toată curtea, ca să-ngheţe apa şi să faci patinoar? Oh, nici nu mă pot supăra pe tine, curcă plouată ce eşti!

        Cei de la masă izbucniră iarăşi în râs. Marina roşi iarăşi şi, măsurându-i pe toţi cu priviri mânioase, începu să-i dojenească în şoaptă. Iuri Andreevici îi auzi vocea, fu uimit de ea, dar încă nu-i sesiză secretul.

        — Am mult de spălat în casă, Markel. Trebuie să fac curat. Să frec podelele. Trebuie să spăl nişte rufe.

        Cei de la masă începură să se mire.

        — Şi nu ţi-i ruşine să vorbeşti, nu să şi faci? Cine eşti tu, spălătoreasă din Chitai sau mai ştiu eu ce?

        — Iuri Andreevici, permiteţi-mi s-o trimit pe fiică-mea. O să vină la dumneavoastră, o să spele rufele, o să frece podelele. Dacă-i nevoie, poate cârpi lucrurile mai vechi. Să nu te temi de dumnealui, fata mea. Vezi că nu-i ca alţii, e om delicat. N-ar omorî nici o muscă.

        — Nu, Agafia Tihonovna, aşa ceva nu se poate. N-o să accept niciodată ca Marina să se murdărească pentru mine. Doar nu mi-i servitoare! Mă descurc cumva şi singur.

        — Dumneavoastră vă puteţi murdări, iar eu nu? Nu mai fiţi aşa îndărătnic, Iuri Andreevici. De ce mă refuzaţi? Şi ce-ar fi dacă v-aş face o vizită? M-aţi alunga?

        Marina ar fi putut ajunge cântăreaţă. Avea o voce pură, cristalină, bine modulată, puternică. Vorbea încet, dar cuvintele ei erau mai sonore decât o cereau împrejurările, iar această voce nu se contopea cu Marina, părea să aibă o existenţă independentă de ea. Se părea că răsună din camera din spatele ei. Această voce era pavăza ei, îngerul ei păzitor. Pe o femeie cu o asemenea voce nu-ţi venea s-o superi sau s-o întristezi.

        Începând cu căratul apei, din acea duminică s-a înfiripat prietenia dintre doctor şi Marina. Fata venea adeseori să-l ajute în gospodărie. O dată a rămas la el şi nu s-a mai întors în odaia portarului. În acest fel a devenit a treia soţie neînregistrată la starea civilă a lui Iuri Andreevici, având în vedere că nu divorţase de prima. Au avut copii. Markel şi Agafâa Şciapov, tatăl şi mama fetei, începură să-i zică „doamna doctor”. Markel bombănea că nu e cununat cu fata lui şi se întreba de ce nu se căsătoresc de-adevăratelea. „Te-ai smintit? îl lua nevastă-sa la rost. Cum ar fi asta, dacă Antonina-i în viaţă? Bigamie?” „Eşti o proastă! îi răspundea Markel. Ce să ne mai uităm la Tonka? Tonka parcă nici n-ar mai fi. Pe Tonka nici o lege n-ar apăra-o.”

        Gâteodată, Iuri Andreevici spunea în glumă că idila lor a fost un roman în douăzeci de găleţi, aşa cum există romane în douăzeci de capitole sau douăzeci de scrisori.

        Marina îi ierta doctorului toanele bizare care puseseră pe-atunci stăpânire pe el, îi ierta capriciile de om decăzut, care îşi conştientizează prăbuşirea, îi ierta murdăria şi dezordinea pe care le făcea. Răbda cicălelile, vorbele tari, iritarea lui.

        Devotamentul ei mergea chiar mai departe. Când, din vina lui, ajungeau într-o sărăcie voluntară, numai de el creată, Marina, ca să nu-l lase singur în aceste intervale de timp, îşi părăsea serviciul, unde era atât de apreciată şi unde iar era primită cu bucurie după absenţele acestea silite. Supunându-se fanteziilor lui Iuri Andreevici, pleca împreună cu el să caute de lucru prin curţile oamenilor. Se tocmeau amândoi şi tăiau lemne pentru locatarii care stăteau la diferite etaje. Unii, mai ales speculanţii îmbogăţiţi la începutul NEPului şi oamenii de ştiinţă şi de artă apropiaţi guvernului, începuseră să-şi construiască vile, să-şi cumpere mobilă. O dată Marina şi Iuri Andreevici, călcând cu grijă pe covor cu pâslarii, ca să nu care în casă rumeguş, au dus o rezervă de lemne în biroul stăpânului casei, care, într-un mod jignitor, se prefăcea adâncit în lectura unei cărţi şi nu catadicsea să le arunce măcar o privire bărbatului şi femeii care-i tăiaseră lemnele. Se tocmise cu ei, le dăduse toate poruncile şi îi plătise stăpâna casei.

        „Oare de ce o fi priponit porcul ăsta? se întrebă, curios, doctorul. Ce-şi subliniază cu creionul atât de furios?” Ocolind, cu lemnele în braţe, masa de scris, îşi aruncă privirea în jos, peste umărul acestuia. Pe masa stăpânului casei se aflau broşurile lui Iuri Andreevici în ediţiile realizate de Vasea la atelierul şcolii lui de meserii.

        Marina şi doctorul stăteau pe strada Spiridonovka. Gordon locuia într-o cameră cu chirie foarte aproape, pe Mălăia Bronnaia. Marina şi doctorul aveau două fetiţe, Kapka şi Kalaşka. Kapitolina, Kapka, avea şapte ani împliniţi, iar Klavdia nu împlinise decât şase luni.

        În anul o mie nouă sute douăzeci şi nouă, începutul verii a fost foarte călduros. Fără pălării şi sacouri, prietenii dădeau fuga, cale de două-trei străzi, unul în vizită la celălalt.

        Camera lui Gordon avea o construcţie ciudată. În locul ei, altădată, fusese atelierul unui croitor ia modă, cu două secţiuni, la parter şi la etaj. Ambele caturi erau cuprinse, dinspre stradă, de o singură vitrină uriaşă, cu oglindă. Pe sticla vitrinei, cu litere mari, aurite, era înscrisă familia croitorului şi profesia sa. Îndărătul vitrinei urca o scară în spirală, carie ducea de la parter la catul de sus.

        Acum, din această încăpere fuseseră făcute trei.

        Cu ajutorul unor pardoseli suplimentare, în atelier fusese câştigat un mezanin între cele două caturi, care avea o fereastră destul de ciudată pentru o cameră de locuit. Fereastra avea un metru înălţime şi era la nivelul podelei. Era acoperită de resturile de litere aurite. Prin spaţiile dintre acestea, din stradă, se puteau vedea, până la genunchi, picioarele celor care se aflau în cameră. În această încăpere locuia Gordon. În vizită la el se aflau Jivago, Dudorov şi Marina cu copiii. Spre deosebire de adulţi, copiii încăpeau în întregime în rama ferestrei. Curând, Marina îşi luă copiii şi plecă. Bărbaţii rămaseră singuri.

        Aveau o discuţie, una dintre discuţiile estivale, leneşe, negrăbite, cum se înfiripă între foştii colegi de şcoală, care au şi uitat de câţi ani sunt prieteni. Cum se desfăşoară asemenea discuţii?

        Unul dintre ei are un vocabular suficient, care îl satisface. Acest om vorbeşte şi gândeşte firesc şi coerent. În această situaţie era numai Iuri Andreevici.

        Prietenilor lui le lipseau expresiile necesare, nu aveau harul elocinţei. Ga să-şi completeze vocabularul sărac, în timp ce discutau, umblau prin cameră, fumau, dădeau din mâini, repetau de câteva ori aceleaşi cuvinte („Asta, frate, nu-i cinstit; da, chiar nu-i cinstit; da, da, nu-i cinstit”).

        Nu-şi dădeau seama că acest dramatism de prisos din conversaţia lor nu reflectă câtuşi de puţin însufleţirea şi amploarea caracterului şi că, dimpotrivă, exprimă o imperfecţiune, o lacună.

        Gordon şi Dudorov făceau parte din cercul universitarilor elevaţi. Amândoi îşi petrecuseră viaţa printre cărţi bune, printre gânditori buni, printre compozitori buni, înconjuraţi de muzică bună, bună întotdeauna, şi ieri, şi astăzi, şi nu ştiau că sărăcia gustului mediocru e mai rea decât sărăcia lipsei de gust.

        Gordon şi Dudorov nu ştiau că până şi reproşurile cu care îl împroşcau pe Jivago le erau insuflate nu de sentimentul de afecţiune faţă de prietenul lor, nu de dorinţa de a-l influenţa în bine, ci doar de nepriceperea lor de a gândi liber şi de a conduce conversaţia după voie. Trăsura discuţiei, o dată pornită în viteză, îi ducea într-o direcţie pe care n-o doreau deloc. N-o puteau întoarce şi în cele din urmă trebuia să se ciocnească şi să se lovească de ceva. Şi ei, cu toată viteza predicilor şi sfaturilor lor, se ciocneau de Iuri Andreevici.

        Pentru el erau limpezi ca lumina zilei resorturile patosului lor, şubrezenia simpatiei şi mecanismul raţionamentului lor. Totuşi, nu le putea spune: „Dragi prieteni, sunteţi incurabil de banali atât voi, cât şi cercul pe care îl reprezentaţi, ca şi luciul şi arta numelor şi autorităţilor voastre preferate. Singurul lucru viu şi remarcabil în voi e că aţi trăit în aceeaşi perioadă cu mine şi m-aţi cunoscut”. Dar cum să le faci prietenilor asemenea mărturisiri! Şi, ca să nu-i supere, Iuri Andreevici îi asculta cu stoicism.

        Dudorov se întorsese de curând din prima sa deportare. Îl repuseseră în drepturile civile care îi fuseseră interzise un timp. Primise permisiunea de a-şi relua cursurile la universitate.

        Acum le împărtăşea prietenilor stările sufleteşti şi gândurile care îl munciseră în timpul deportării. Vorbea cu ei sincer, fără prefăcătorie. Observaţiile sale nu erau provocate de laşitate sau de alte considerente exterioare.

        Spunea că argumentele acuzării, tratamentul din lagăr şi după punerea în libertate şi mai ales convorbirile între patru ochi cu anchetatorul îi aerisiseră creierul şi îl reeducaseră politic, îi deschiseseră ochii asupra anumitor lucruri, făcându-l să crească mult ca om.

        Consideraţiile lui Dudorov îşi găseau ecou în inima lui Gordon tocmai datorită platitudinii lor. Plin de înţelegere, îl aproba din cap pe Innokenti şi se declara de acord cu el. Tocmai stereotipia cuvintelor şi sentimentelor lui Dudorov îl impresionau pe Gordon. Lipsa de originalitate a sentimentelor comune îl făcea să le acorde valabilitate general umană.

        Cuvântările virtuoase ale lui Innokenti erau în spiritul epocii. Dar tocmai corectitudinea, transparenţa ipocriziei lor îl făceau să explodeze pe Iuri Andreevici. Întotdeauna omul neliber îşi idealizează nelibertatea. Aşa a fost în Evul Mediu, iar iezuiţii au mizat pe lucrul acesta. Iuri Andreevici nu putea suferi misticismul politic al intelectualităţii sovietice, al vârfurilor ei, sau, cum se spunea pe atunci, al „plafonului spiritual al epocii”. Şi această impresie o păstra pentru sine, ca să nu se certe cu prietenii.

        Însă se simţi interesat de cu totul altceva, povestirea lui Dudorov despre Vonifati Orleţov, un tovarăş de celulă al acestuia, preot tihonovist1. Deţinutul avea o fiică de şase ani, Hristina. Arestarea şi destinul ulterior al tatălui fuseseră o lovitură pentru fetiţă. Cuvinte ca „slujitor al cultului”, „decăzut din drepturile civile” şi altele i se păreau stigmate ale dezonoarei. Acest stigmat, poate, se jurase să-l şteargă cândva de pe numele cinstit al tatălui ei, făcând un tainic legământ în inima ei de copil. Acest ţel atât de îndepărtat, dar' atât de timpuriu stabilit, care îi înflăcăra fiinţa cu o hotărâre înverşunată, o făcea încă de pe acum un discipol infantil de fervent a tot ce i se părea mai incontestabil în comunism.

        — Plec, spuse Iuri Andreevici. Nu te supăra pe mine, Mişa. În cameră-i zăduf, iar afară-i arşiţă. Nu am aer.

        — Vezi că fereastra-i deschisă pe podea. Iartă-ne, am fumat prea mult. Mereu uităm că nu trebuie să fumăm în prezenţa ta. Dar nu-i vina mea că am o cameră atât de tâmpit construită. Găseşte-mi tu alta.

        — Trebuie să plec, Gordoşa. Am vorbit destul. Vă mulţumesc că vă preocupaţi de mine. Dar ştiţi şi voi că nu mă prefac. Sunt bolnav de scleroza cordului. Pereţii muşchiului inimii se uzează, se subţiază şi într-o bună zi se pot rupe, pot plesni. Şi doar n-am nici măcar patruzeci de ani. Nu-s beţiv, nu mi-am irosit viaţa în petreceri.

        — Prea devreme îţi cânţi aleluia. Prostii. O să mai trăieşti.

        — În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fară urmări pentru sănătate, să te manifeşti zi de zi cu totul altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fară urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E acelaşi lucru ca şi cum un cal ar povesti cum s-a dresat singur la circ.

        — Trebuie să-i iau apărarea lui Dudorov. Tu, pur şi simplu, te-ai dezobişnuit de vorbele oamenilor. Cuvintele lor nu te mai ating, nu le mai pricepi.

        — Se prea poate, Mişa. În orice caz, scuzaţi-mă, lăsaţi-mă să plec. Mi-e greu să respir. Zău că nu exagerez.

        — Stai puţin. Astea nu-s decât tertipuri de-ale tale. Nu te lăsăm să pleci dacă nu ne dai un răspuns direct, din inimă. Eşti de acord că trebuie să te schimbi, să te corijezi? Ce-ai de gând să faci în această privinţă? Trebuie să-ţi clarifici situaţia cu Tonia, cu Marina. Sunt fiinţe vii, femei, sunt capabile să sufere şi să aibă sentimente, nu-s doar nişte idei imateriale, care se învârt prin capul tău, combinându-se în fel şi chip. Pe lângă asta, e o ruşine că un om ca tine se pierde fară nici un folos. Trebuie să te trezeşti, să te scuturi de lene, să renunţi la această aroganţă nejustificată, da, da, trebuie să te dezbari de această trufie nepermisă, să-ţi dai seama de ce se întâmplă în lume, să-ţi iei o slujbă, să practici medicina.

        — Bine, vă răspund. În ultimul timp m-am gândit şi eu destul de des la aşa ceva şi, fără să roşesc, vă pot face nişte promisiuni. Mi se pare că totul se va aranja. Şi destul de curând. O să vedeţi. Zău. Totul merge spre bine. Am un chef incredibil, pătimaş de viaţă şi a trăi înseamnă a te avânta înainte, mai sus, către perfecţiunea pe care trebuie s-o atingi.

        Gordon, sunt bucuros că îi iei apărarea Marinei, aşa cum şi mai înainte ai fost întotdeauna ocrotitorul Toniei. Dar, ştii, nu sunt certat cu ele, nu port război cu ele şi nici cu oricine altcineva. La început mi-ai reproşat că, drept răspuns la „tu” al meu, ea mă gratulează cu numele patronimic, ca şi cum această situaţie nu m-ar fi mâhnit şi pe mine. Însă de mult galimatiasul mult mai profund, care stătea la baza acestei situaţii nefireşti, a fost îndepărtat, totul s-a aranjat, egalitatea a fost deja stabilită.

        Mai pot să vă comunic o noutate. Iarăşi am început să primesc scrisori din Paris. Copiii au crescut, se simt bine printre colegii lor francezi, de-aceeaşi vârstă cu ei. Şura termină şcoala primară de acolo, ecole primaire, Mania urmează s-o înceapă. Când te gândeşti că nu mi-am văzut fiica niciodată! Cine ştie de ce, mi se pare că, deşi şi-au luat cetăţenie franceză, se vor întoarce curând şi totul se va aranja într-un fel pe care încă nu-l ştiu.

        Am mai multe indicii că socrul meu şi Tonia ştiu de existenţa Marinei şi a fetiţelor. Deşi eu nu le-am scris despre asta. Aceste informaţii le-au primit, probabil, de la altcineva. Fireşte, Aleksandr Aleksandrovici este jignit în sentimentele sale paterne, suferă din pricina Toniei. Aşa se explică întreruperea de aproape cinci ani a corespondenţei noastre. Ştiţi doar că, după ce m-am întors la Moscova, am corespondat câtva timp. Şi brusc am început să nu mai primesc răspunsuri. Totul s-a sistat.

        Acum, de foarte puţin timp, am început iarăşi să primesc scrisori de acolo. De la toţi, chiar şi de la copii.

        Scrisori calde, afectuoase. Ceva s-a atenuat. Poate că Tonia trece prin nişte schimbări, poate şi-o fi găsit vreun prieten nou, de-ar da Domnul. Nu ştiu. Câteodată le mai scriu şi eu. Dar, într-adevăr, simt că nu mai pot. Plec de-aici, pentru că altfel discuţia noastră se va sfârşi cu un atac de astm. La revedere.

        A doua zi de dimineaţă, mai mult moartă decât vie, Marina veni în fugă la Gordon. Nu avusese cu cine lăsa fetiţele acasă şi pe cea mică, pe Klaşa, înfăşurată într-o plăpumioară, o ducea strângând-o la piept cu o mână, iar cu cealaltă o târa pe Kapka, care se încăpăţâna şi nu voia să meargă mai repede.

        — Mişa, Iura e la dumneavoastră? întregă ea cu voce străină.

        — N-a dormit acasă?

        — Nu.

        — Atunci trebuie să fie la Innokenti.

        — Am fost şi-acolo. Innokenti e la universitate. Dar vecinii îl cunosc pe Iura. N-a fost nici acolo.

        — Atunci unde poate să fie?

        Marina o culcă pe canapea pe Klaşa. O apucă o criză de isterie.

        Timp de două zile, Gordon şi Dudorov nu se îndepărtară de Marina. O vegheară cu schimbul, temându-se s-o lase singură. Între schimburi, pe rând, plecau în căutarea doctorului. Scotociră prin toate locurile unde ar fi putut să se ducă, trecură pe la Târgul de Făină şi prin fosta locuinţă din strada Sivţev, se interesară la toate Palatele Gândirii şi Casele de Idei, unde lucrase cândva, îi vizitară pe toţi vechii lui cunoscuţi, despre care aveau o idee cât de mică şi ale căror adrese reuşiseră să le afle. Căutările nu dădură nici un rezultat.

        Nu anunţară miliţia, ca să nu le ducă aminte autorităţilor de existenţa unui om care, deşi era întregistrat în buletinul de populaţie şi nu avea cazier, oricum nu era deloc exemplar după standardele zilei. Se hotărâseră să apeleze la miliţie doar când nu vor mai avea altă soluţie.

        În cea de-a treia zi, Marina, Gordon şi Dudorov, la ore diferite, primiră câte o scrisoare de la Iuri Andreevici.

        Acestea erau pline de regrete pentru neliniştea şi spaima produsă de dispariţa lui. Îi implora să-l ierte şi, pe ce avea mai sfânt, se ruga să-şi înceteze investigaţiile, care oricum nu vor duce la nici un rezultat.

        Le comunica tuturor că, în scopul refacerii cât mai rapide şi mai complete a destinului său, vrea să fâe câtva timp singur, ca să se poată concentra asupra a ceea ce are de făcut şi, după ce se va consolida cât de cât în noul serviciu, după ce se va convinge că, în urma rupturii făcute, nu mai există cale de întoarcere spre ce-a fost, va ieşi din ascunzătoare şi se va întoarce la Marina şi la copii.

        În scrisoare, îl înştiinţa pe Gordon că trimite pe numele lui nişte bani pentru Marina. Ruga să-i aranjeze o dădacă la copii, pentru ca Marina să se poată întoarce la serviciu. Îi explica, de asemenea, că se fereşte să trimită banii direct pe adresa ei, de teamă ca nu cumva suma înscrisă în înştiinţarea de primire a mandatului s-o pună în pericolul de a fi jefuită.

        Curând sosiră banii, care erau atât de mulţi, încât depăşeau posibilităţile doctorului şi închipuirile prietenilor lui. Angajară o dădacă pentru copii. Marina fu reprimită la telegraf. Mult timp nu se putu linişti, dar, obişnuită cu vechile ciudăţenii ale lui Iuri Andreevici, se împăcă în cele din urmă cu această nouă năzbâtie. Cu toate că Iuri Andreevici îi rugase şi-i prevenise, prietenii şi această femeie care-l iubea continuară să-l caute, convingându-se din ce în ce mai mult că el avusese dreptate când le scrisese că nu-l vor găsi. Într-adevăr, nu dădură de el.

        Şi totuşi, locuia la câţiva paşi de ei, sub nasul lor, la vedere, chiar în zona pe care o scotociseră cel mai mult.

        După ce, în ziua dispariţiei sale, ieşise de la Gordon pe lumină, încă înainte de căderea înserării şi, de-a lungul străzii Bronnaia, o pornise spre casa sa de pe strada Spiridonovka, nu făcuse nici o sută de paşi şi se întâlnise cu fratele lui vitreg, Evgraf Jivago, care venea din direcţia opusă. Iuri Andreevici nu-l mai văzuse de mai bine de trei ani şi nu mai ştia nimic despre el. De fapt, Evgraf era întâmplător la Moscova, unde sosise doar de foarte puţin timp. Ca de obicei, picase parcă din cer şi era impenetrabil la întrebări, evitându-le cu zâmbete tăcute şi cu glume. În schimb, imediat, trecând peste amănuntele existenţiale, din două-trei întrebări puse lui Iuri Andreevici, pătrunse în toate tristeţile şi dezordinile lui şi, pe loc, străbătând curbele bruşte ale stradelei strâmte, în înghesuiala mulţimii de trecători care veneau din faţă şi din spate, alcătui un plan practic de ajutorare şi salvare a fratelui său. Dispariţa lui Iuri Andreevici şi izolarea într-un loc ascuns fuseseră născocite de el.

        Îi închirie lui Iuri Andreevici o cameră în stradela care pe atunci încă se mai numea Kamergherski, nu departe de Teatrul de Artă. Îi dădu bani, începu să facă intervenţii pentru ca doctorul să fie primit într-un serviciu bun, într-un spital, care să-i ofere posibilitatea să-şi desfăşoare activitatea ştiinţifică. Îşi proteja fratele în toate chestiunile familiale. În sfârşit, îi dădu cuvântul său că, într-un fel sau altul, se va pune capăt instabilităţii familiei sale de la Paris, promiţându-i că ori Iuri Andreevici va pleca la ai săi, ori aceştia vor putea veni încoace. Evgraf îi spuse că se va ocupa personal de aceste probleme şi le va aranja. Sprijinul primit de la fratele său îl înaripase pe Iuri Andreevici. Ca şi altădată, enigma puterii acestuia rămase nedezlegată. Iuri Andreevici nici nu încercă să pătrundă în această taină.

        Camera era orientată spre sud. Amândouă ferestrele dădeau spre acoperişurile de vizavi de teatru, dincolo de care, deasupra Pieţii Ohotnâi, se înălţa soarele, cufundând în umbră caldarâmul stradelei.

        Pentru Iuri Andreevici, această cameră era mai mult decât un loc de lucru, mai mult decât un birou. În această perioadă de activitate mistuitoare, când planurile şi intenţiile lui nu încăpeau în însemnările răsfirate pe masă şi imaginile închipuirilor şi vedeniilor lui pluteau prin unghere, aşa cum atelierul unui pictor este ticsit de numeroase lucrări începute şi întoarse cu faţa la perete, camera de locuit a doctorului era salonul unde se desfăşura banchetul spiritului, era cămara nebuniilor, magazia revelaţiilor.

        Din fericire, tratativele cu conducerea spitalului se prelungeau, termenul de începere a serviciului se amânase pentru un viitor incert. Putea scrie, profitând de acest răgaz.

        Iuri Andreevici începu să pună în ordine lucrurile mai vechi din care îşi amintea unele crâmpeie, la care se adăugau fragmentele de care făcea rost Evgraf, unele din manuscrisele personale ale lui Iuri Andreevici, altele din copii dactilografiate, făcute de alţii. Caracterul haotic al materialelor îl silea pe Iuri Andreevici să lucreze mai la întâmplare decât îi stătea în fire. Curând, renunţă la această corvoadă şi, de la finalizarea lucrărilor neterminate, trecu la alcătuirea altora noi, entuziasmat de proiectele sumare abia puse pe hârtie.

        Alcătuia în ciornă schiţe de articole, asemănătoare cu însemnările fugare din prima şedere la Varâkino, şi îşi nota fragmente de poezii care-l urmăreau cu insistenţă, le scria de la început, de la mijloc, de la sfârşit, care cum îi venea, impuse de inspiraţia de moment. Uneori de-abia izbutea să ţină sub control ideile năpustite, cu greu reuşea să-şi noteze cuvintele, reducându-le doar la prima literă sau la nişte prescurtări rapide.

        Se grăbea. Când imaginaţia îi obosea şi finalizarea întârzia, o îmboldea şi o biciuia cu desene făcute pe marginea colii de hârtie. Aceste desene reprezentau poteci prin păduri şi intersecţii de oraşe, în mijlocul cărora se înălţa stâlpul cu reclama „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”.

        Articolele şi poeziile tratau o singură temă. Subiectul lor era oraşul.

        Mai târziu, printre hârtiile lui, fu găsită însemnarea: „În nouă sute douăzeci şi doi, când m-am întors la Moscova, am regăsit-o pustiită, aproape ruinată. Astfel ieşise din încercările primilor ani ai revoluţiei, astfel a rămas şi până astăzi. Populaţia s-a împuţinat, nu se construiesc case noi, cele vechi nu sunt reparate.

        Dar chiar şi sub această înfăţişare rămâne un mare oraş contemporan, singurul inspirator al artei cu adevărat moderne, noi.

        Enumerarea dezordonată a obiectelor şi noţiunilor care, la prima vedere, par incompatibile, la simbolişti, la Blok, Verhaeren şi Whitman, nu este deloc un moft stilistic. E o nouă ordine a impresiilor, observată în viaţă şi copiată după natură.

        La fel cum ei îşi înghesuie în versuri seriile de imagini, pluteşte pe lângă noi, mânând mulţimile, caretele şi echipajele, strada citadină a secolului nouăsprezece, care, mai apoi, la începutul veacului următor, şi-a pus în mişcare drumurile de fier orăşeneşti, electrice şi subterane.

        În aceste condiţii, nu mai are de unde apărea simplitatea pastorală. Falsa ei lipsă de artificialitate e o contrafacere literară, o fandoseală nefirească, un fenomen livresc, care nu adie de la ţară, ci din rafturile bibliotecilor de pe lângă academii. Limba vie, viu alcătuită şi firesc compatibilă cu spiritul zilelor noastre, este limbajul urbanismului.

        Locuiesc lângă o intersecţie aglomerată. Moscova estivală, orbită de soare, cu curţile ei de asfalt încins, aruncând împrejur licăririle ferestrelor de sus şi respirând înflorirea norilor şi a bulevardelor, se roteşte împrejurul meu şi mă ameţeşte, vrând ca eu, întru gloria ei, să-i ameţesc pe alţii. Pentru acest scop m-a educat şi m-a predat în mâinile artei.

        Strada care vuieşte neîncetat zi şi noapte este la fel de apropiată de sufletul contemporan, aşa cum o uvertură abia începută este legată de cortina plină de întuneric şi de mister, încă neridicată, dar fulgerată deja de luminile rampei. Oraşul care forfoteşte şi clipoceşte neîncetat dincolo de uşă, dincolo de ferestre, este o infinit de uriaşă introducere la viaţa fiecăruia dintre noi. Cam aşa aş dori să scriu despre oraş”.

        În caietul de versuri al lui Jivago nu s-au găsit asemenea poezii. Poate că Hamlet o fi făcut parte din această serie?

        Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august, de la staţia de pe stradela Gazetnaia, Iuri Andreevici luă tramvaiul care urca de-a lungul străzii Nikitskaia, adică de la Universitate spre strada Kudrinskaia. Mergea pentru prima dată la Spitalul Botkin, care pe atunci se numea Soldatenko. Era poate pentru prima dată când voia să-şi facă apariţia la spital în exerciţiul funcţiunii.

        Iuri Andreevici nu avu noroc. Urcase într-un tramvai stricat, urmărit mereu de ghinion. Ba câte o trăsură rămânea înţepenită cu roţile în jgheaburile şinelor, blocându-i drumul, ba sub tramvai sau deasupra acestuia se defecta izolaţia, se producea câte un scurtcircuit şi vreo piesă începea să ardă trosnind.

        Vatmanul cobora deseori, cu o cheie franceză în mână, de pe platforma din faţă a vagonului oprit, îl ocolea şi, lăsându-se pe vine, se băga sub platforma din spate, unde se apuca de reparat părţile mecanice dintre roţi.

        Tramvaiul ghinionist încurca circulaţia pe toată linia. Strada era ticsită de tramvaie oprite în spatele lui, cărora li se alăturau mereu altele abia sosite. Coada şirului ajunsese deja până la Manej şi se lungise chiar dincolo de acesta. Pasagerii coborau din tramvaiele din spate şi urcau în cel din faţă, din pricina căruia se produsese toată aglomeraţia, sperând că în felul acesta vor câştiga ceva timp. În dimineaţa aceea fierbinte, în tramvaiul supraaglomerat era înghesuială şi zăduf. Deasupra capetelor pietonilor care treceau pe trotuar dinspre Poarta Nikitin se târa tot mai sus un nor negru-liliachiu. Se apropia furtuna.

        Iuri Andreevici şedea pe un scaun pentru o singură persoană de pe partea stângă, strivit în fereastră. Trotuarul stâng al străzii Nikitskaia, unde se afla Conservatorul, îl avea mereu în faţa ochilor. Vrând-nevrând, cu aerul distrat al omului care se gândeşte la altceva, se uita la cei care treceau pe jos sau cu maşinile, fără să-i scape neobservată nici o persoană.

        O doamnă bătrână, căruntă, cu pălărie din pai deschis la culoare, decorată cu flori de romaniţă şi albăstrele din pânză, cu o rochie de modă veche, liliachie, strânsă pe corp, trecea pe lângă tramvai făcându-şi vânt cu un pacheţel plat pe care îl ducea în mână. Era închingată în corset şi îşi tampona mereu sprâncenele şi buzele cu o batistă dantelată.

        Mergea paralel cu linia tramvaiului. Iuri Andreevici o pierduse de câteva ori din vedere, atunci când tramvaiul se urnea din loc şi o depăşea. Şi de câteva ori îi revenise în câmpul vizual, când o nouă defecţiune a tramvaiului îl făcea să se oprească, iar doamna trecea pe lângă el.

        Iuri Andreevici îşi aminti problemele din şcoală la care trebuia să calculeze timpul şi ordinea în care soseau la destinaţie trenuri pornite la diferite ore şi mergând cu viteze diferite, voi să-şi amintească modalitatea generală de rezolvare a acestor probleme, dar nu reuşi şi, renunţând, trecu de la aceste amintiri la gânduri mai complexe.

        Se gândi la câteva existenţe care evoluează una lângă alta, care se deplasează cu viteze diferite una lângă alta şi la faptul că destinul cuiva depăşeşte în viaţă destinul altuia şi că cineva supravieţuieşte altcuiva. Îi veni în minte ceva în genul principiului relativităţii în cursa vieţii, dar, încurcându-se definitiv, renunţă şi la aceste comparaţii.

        Străluci un fulger, se auzi un tunet. Ghinionistul tramvai iarăşi se oprise pe panta care, de pe strada Kudrinskaia, ducea la Parcul Zoologic. Puţin mai târziu, doamna cu rochie liliachie apăru în rama geamului, depăşi tramvaiul şi se îndepărtă. Primele picături de ploaie căzură pe stradă şi trotuar, pe pălăria doamnei. O rafală de vânt prăfos biciui copacii, începu să zgâlţâie pălăria doamnei şi să-i ridice fustele, dar curând se potoli.

        Doctorul simţi că i se face rău. Învingându-şi slăbiciunea, se ridică de pe scaun şi, smucind în jos şi în sus curelele geamului, încercă să-l deschidă. Geamul nu cedă la aceste eforturi.

        Oamenii strigau la el că geamul e fixat în şuruburi, că nu se poate deschide, însă el, luptând cu criza şi cuprins de un fel de alarmă, nu înţelegea că strigătele îi erau adresate şi nu încercă să le priceapă sensul. Îşi continuă încercările şi iarăşi, din trei mişcări, în sus, în jos şi spre sine, smuci rama şi deodată simţi în el o durere necunoscută, iremediabilă şi înţelese că şi-a rupt ceva, că a făcut ceva fatal şi că totul e pierdut. În acest timp, vagonul se puse în mişcare, dar, înaintând câţiva metri pe strada Presnia, se opri.

        Printr-un efort supraomenesc de voinţă, clătinându-se şi abia răzbătând prin spaţiul ticsit de mulţimea călătorilor care stăteau în picioare, Iuri Andreevici ajunse la platforma din spate. Nu era lăsat să coboare, oamenii se răsteau la el. I se păru că aerul proaspăt l-a mai înviorat şi se gândi că, poate, încă nu-i totul pierdut, că i s-a făcut mai bine.

        Începu să-şi facă loc prin mulţimea de pe platforma din spate, provocând alt val de înjurături, ghionturi şi nervi. Neluând în seamă ţipetele, trecu prin înghesuială, coborî scara tramvaiului, puse piciorul pe stradă, făcu un pas, doi, trei şi se prăbuşi pe pietre pentru a nu se mai ridica niciodată. T în tramvai, lumea începu să vocifereze, să se certe, să dea sfaturi. Câţiva oameni coborâră de pe platformă şi îl înconjurară pe cel prăbuşit. Curând îşi dădură seama că nu mai răsuflă şi că inima i s-a oprit. Grupul din jurul cadavrului se îngroşa cu cei care veneau de pe trotuare, unii uşuraţi, alţii dezamăgiţi de faptul că mortul nu fusese călcat de tramvai şi că vatmanul n-are nici o vină. Se aduna din ce în ce mai multă lume. De acest grup se apropie şi doamna în liliachiu, stătu puţin, se uită la mort, ascultă discuţiile şi îşi văzu de drum. Era străină, dar înţelesese că unii erau de părere să urce cadavrul în tramvai şi să-l ducă la spital, iar alţii spuneau că trebuie chemată miliţia imediat. Se îndepărtă înainte de a afla ce părere va avea câştig de cauză.

        Doamna în liliachiu era cetăţeanca elveţiană mademoiselle Fleury din Meliuzeevo, acum bătrână de tot. Timp de douăzeci de ani scrisese pe la felurite instanţe solicitând dreptul de a se întoarce în ţara ei. Cu foarte puţin timp în urmă una dintre cereri avusese succes. Venise la Moscova pentru viza de plecare. În ziua aceea mergea ca să-şi ia viza de la ambasada ei, făcându-şi vânt cu documentele învelite în hârtie şi legate cu o panglică. Şi plecă mai departe, lăsând în urmă tramvaiul pentru a zecea oară. Fără să-şi dea seama, îl depăşise pe Jivago şi-i supravieţuise.

        Prin uşa deschisă, din coridor, se vedea colţul de cameră, unde masa era aşezată de-a curmezişul. Ca o barcă grosolan cioplită, de pe masă, sicriul era îndreptat către uşă cu partea inferioară, mai îngustă, în care se sprijineau picioarele răposatului. Era aceeaşi masă pe care scrisese până mai ieri Iuri Andreevici. Alta nu mai era în cameră. Manuscrisele fuseseră strânse şi puse în sertar, iar masa transformată în catafalc. Pernele de la căpătâi erau înălţate, astfel încât mortul părea că stă întins pe panta unui deal, cu capul spre vârful acestuia.

        Era înconjurat de o mulţime de flori, de tufe întregi de liliac alb, rar în acest anotimp, de ciclame şi cineraria în ghivece şi coşuleţe. Florile opreau lumina din ferestre, care abia răzbătea până la faţa şi mâinile de ceară ale răposatului, până la lemnul şi căptuşeala sicriului. Pe masă se închegase o dantelărie frumoasă de umbre, care păreau că abia s-au oprit din tremurarea lor.

        Pe atunci luase o deosebită amploare obiceiul incinerării morţilor la crematoriu. În speranţa obţinerii unei pensii pentru copii, cu grija viitorului lor la şcoală şi pentru a nu-i complica Marinei situaţia la serviciu, renunţaseră la slujba religioasă şi hotărâseră să se limiteze la o incinerare civilă. Instituţiile de resort fuseseră anunţate. Erau aşteptaţi reprezentanţii acestora.

        În aşteptarea lor, camera era goală, ca o încăpere eliberată între plecarea vechilor locatari şi instalarea celor noi. Liniştea era tulburată doar de paşii ceremonioşi, în vârful picioarelor, şi de lipăiturile neatente ale celor veniţi să-şi ia rămas-bun de la mort. Erau puţini, dar oricum mai mulţi decât ar fi fost de aşteptat. Vestea morţii acestui om aproape fără nume făcuse înconjurul cercului lor de cunoştinţe cu o viteză extraordinară. Se adunaseră destui oameni care-l cunoscuseră pe răposat în diferite perioade ale vieţii lui, oameni cu care el pierduse legătura sau pe care îi uitase. Gândirea ştiinţifică şi muza lui îşi găsiră un număr şi mai mare de prieteni necunoscuţi, care niciodată nu-l văzuseră pe omul de care se simţeau atraşi şi care veniseră acum să-l întâlnească pentru prima dată şi să-i arunce o privire de adio.

        În orele acelea, când tăcerea generală, neumplută cu nici o altă ceremonie, strivea cu o senzaţie aproape palpabilă de absenţă, numai florile înlocuiau cântările şi ritualul absent.

        Ele nu erau doar multicolore şi parfumate, ci, parcă în cor, poate accelerând astfel descompunerea, îşi răspândeau aroma şi, dăruindu-le tuturor forţa lor îmbălsămată, desăvârşeau parcă ceva.

        Împărăţia plantelor este foarte uşor de imaginat drept vecina cea mai apropiată a împărăţiei morţii. Aici, în verdeaţa pământului, printre copacii cimitirelor, printre lujerii florilor răsărite din straturi, sunt, poate, concentrate tainele prefacerii şi enigmele vieţii, pe care cu atâta caznă încercăm să le dezlegăm. Maria nu l-a recunoscut pe Iisus cel sculat din mormânt şi, în prima clipă, l-a luat drept un grădinar care umblă prin ţintirim („Ea, crezând că este grădinarul.”1).

        După ce decedatul fusese adus la ultima sa adresă din strada de la Kamergherski şi după ce, înştiinţaţi şi cutremuraţi de vestea morţii sale, veniră la el prietenii, dând buzna pe uşa principală, larg deschisă, însoţiţi de Marina, care era aproape înnebunită de teribila lovitură, femeia mult timp nu fusese în toate minţile, se trântea mereu pe duşumea şi se izbea cu capul de sipetul lung din vestibul, care slujea şi de bancă, având o stinghie ce ţinea loc de spătar. Pe sipet fusese întins mortul până ce avea să fie adus sicriul. Între timp se făcea curăţenie în cameră. Marina sughiţa de plâns, murmura şi ţipa, înecându-se cu cuvinte, dintre care jumătate erau urlete ce se smulgeau fară voie din piept. Vorbea repede-repede, aşa cum sunt bocetele în popor, fără să se jeneze de nimeni şi fără să vadă nimic împrejur. Marina se agăţase de mort şi doar cu greu fusese desprinsă de el, pentru ca răposatul să poată fi mutat în camera dereticată şi eliberată de mobilierul de prisos, unde urma să fie spălat şi pus în sicriu. Toate acestea se întâmplaseră în ajun.

        Acum, frenezia suferinţei ei se potolise, cedând loc unei muţenii disperate,; care, la fel, o făcea să nu înţeleagă nimic, să nu vorbească nimic şi să nu-şi dea seama pe ce lume trăieşte.

        Nu se clintise de aici toată ziua de dinainte şi toată noaptea. Aici îi fusese adusă, la alăptat, Klava, tot aici venise fetişcana care-i slujea de dădacă, împreună cu Kapka, după care copiii fuseseră trimişi cu dădaca acasă.

        Lângă ea se aflau prietenii, la fel de îndureraţi ca şi ea, Dudorov şi Gordon. Pe aceeaşi banchetă, lângă ea, se aşeza din când în când tatăl ei, Markel, care suspina încet şi-şi suflă nasul cu zgomot. Tot aici veneau s-o consoleze, plânse, mama şi surorile ei.

        Şi, în acest aflux de oameni, erau două persoane, un bărbat şi o femeie', care se deosebeau de toată lumea. Nu încercau să arate că i-ar fi fost mai apropiaţi decedatului decât toţi ceilalţi. Nu se întreceau în durere cu Marina, cu fetele ei, cu prietenii răposatului, ci, dimpotrivă, le recunoşteau acestora dreptul la o suferinţă mai mare decât a lor., Aceste două persoane nu emiteau nici o pretenţie, deşi totuşi nimeni nu putea pune la îndoială faptul că au anumite îndreptăţiri personale, speciale, asupra mortului. Aceste împuterniciri tainice şi nerostite, de care erau aureolaţi amândoi într-un fel, nu le erau contestate de nimeni. Ei îşi asumaseră, probabil, grijile înmormântării de la bun început, dirijau pregătirile cu o pricepere, atât de calmă, încât s-ar fi pţutut crede că o fac cu prlăcere. Stăpânirea lor de sine era vizibilă pentru toată lumea şi producea o impresie ciudată. Se părea că aceşti oameni nu sunt părtaşi numai la înmormântare, ci şi la moartea lui Iuri Andreevici, nu ca vinovaţi direcţi sau indirecţi, ci ca persoane care, după cele întâmplate, acceptaseră acest eveniment, se împăcaseră cu el şi nu-i acordau o importanţă, ieşită din comun. Unii îi cunoşteau pe cei doi, alţii bănuiau cine sunt, însă majoritatea celor prezenţi nu aveau nici cea mai naică idee despre identitatea lor.

        Dar când bărbatul cu ochi kirghizi, iscoditori, care stârneau curiozitate, şi femeia, aceea, frumoasă fără să se străduiască a fi frumoasă, intrau în camera cu sicriul, toţi care şedeau sau umblau prin încăpere, inclusiv Marina, fără să protesteze, de parcă ar fi existat o înţelegere în acest sens, eliberau camera, se fereau, se ridicau de pe scaunele şi taburetele înşirate de-a lungul pereţilor şi, înghesuindu-se, ieşeau în coridor şi în vestibul, iar bărbatul şi femeia rămâneau singuri îndărătul uşii închise, ca două persoane competente, menite, în linişte, fară piedici şi nestânjenite, să facă ceva foarte important, legat de înmormântare. Aşa se întâmplase şi de data aceasta. Amândoi rămăseseră singuri, se aşezaseră pe două taburete de lângă perete şi începuseră să discute la obiect:

        — Ce aţi aflaţ, Evgraf Andreevici?

        — Incinerarea urmează să aibă loc diseară. Peste o jumătate de oră trebuie să vină nişte delegaţi din partea sindicatului cadrelor medicale care îl vor transporta la clubul sindicatului. La patru este fixată panahida civilă. N-avea nici un document în ordine. Cartea de muncă era expirată, carnetul de sindicat de tip vechi nu-l schimbase cu modelul nou, nu plătise cotizaţia de câţiva ani. De asta s-au tergiversat şi au întârziat lucrurile. Înainte de scoaterea din casă – apropo, nu mai e mult până atunci, trebuie să fim pregătiţi – vă voi lăsa singură cu el, aşa cum v-am promis. Iertaţi-mă. Auziţi? Sună telefonul. Vin imediat.

        Evgraf Jivago ieşi în coridorul înţesat de colegi necunoscuţi ai doctorului, de foşti colegi de şcoală, de funcţionari de prin spitale, de lucrători din domeniul tipografic şi editorial, unde Marina, îmbrăţişfndu-şi copiii şi învelindu-i cu poalele paltonului (ziua era friguroasă şi venea curent pe sub uşă de la intrare), şedea: pe marginea băncii, aşteptând să se deschidă iarăşi uşa, aşa cum o femeie venită la vorbitor aşteaptă ca santinela să-i dea drumul să intre în sala de aşteptare a închisorii. Pe coridor era aglomeraţie. O parte din Cei adunaţi nu încăpuseră nici aici. Uşa dinspre casa scării era deschisă. O mulţime de oameni stăteau în vestibul sau pe palier, fumând. Cei de pe trepte discutau mai tare şi mai nestingheriţi cu cât erau mai aproape de stradă. În această rumoare, încordându-şi auzul ca să poată distinge ce i se spunea în receptor, Evgraf răspundea la telefon, explicând probabil modul cum va decurge înmormântarea şi circumstanţele în care murise doctorul. Se întoarse în cameră. Discuţia continuă.

        — Vă rog să nu dispăreţi, după incinerare, Larisa Fiodorovna; Am o mare rugăminte la dumneavoastră. Nu ştiu unde v-aţi oprit. Să nu mă puneţi în situaţia de a nu şti unde să vă caut. Mâine sau poimâine, cât mai repede, vreau să mă ocup de trierea hârtiilor fratelui meu. Voi avea nevoie de ajutorul dumneavoastră. Sunt sigur că ştiţi mai multe decât mine. Mi-aţi spus în treacăt că abia ieri aţi sosit din Irkutsk, că v-aţi oprit pentru scurt timp la Moscova şi că aţi trecut pe la acest apartament din cu totul alte motive, întâmplător, fără să ştiţi că fratele meu a locuit aici în ultimele luni, fără să bănuiţi ce s-a întâmplat. O parte din cuvintele dumneavoastră nu le-am înţeles şi nu cer explicaţii, dar vă rog să nu dispăreţi, pentru că nu vă ştiu adresa. Cel mai bine ar fi ca aceste câteva zile necesare pentru trierea manuscriselor să le petrecem sub acelaşi acoperiş sau la mică distanţă Unul de altul, poate chiar în celelalte două camere ale casei. Asta o pot aranja eu. Îl cunosc pe administratorul clădirii.

        — Spuneţi că nu m-aţi înţeles. Ce-i atât de greu de înţeles? Am sosit la Moscova, mi-am lăsat lucrurile la camera de păstrare a bagajelor. Merg prin vechea Moscovă şi constat că am uitat-o, jumătate din străzi nu le mai recunosc. Merg, merg, cobor pe podul Kuzneţki, urc stradela Kuzneţki şi deodată citesc o tăbliţă teribil, extrem de cunoscută: stradela Kamergherski. Aici răposatul meu soţ, Antipov, cel care a fost executat, a stat cu chirie pe când era student chiar în această cameră, unde ne aflăm acum. Mi-am zis să urc, poate că mai trăiesc vechii proprietari. Abia apoi am aflat că aceştia au murit de mult şi că aici lucrurile s-au schimbat de tot, însă şi dumneavoastră, ieri şi astăzi, mi-aţi auzit punând întrebări vecinilor, aşa că n-are rost să vă mai explic. Am fost lovită ca de trăsnet: uşa dinspre stradă era larg deschisă, în cameră văd oameni, un sicriu şi, în sicriu, un mort. Care mort? Intru, mă apropii şi-apoi am crezut că mi-am pierdut minţile. Dar aţi fost martor, oare de ce Dumnezeu vă mai povestesc?

        — Staţi, Larisa Fiodorovna, staţi o clipă. V-am spus deja că nici eu, nici fratele meu n-am bănuit câte lucruri uluitoare sunt legate de această cameră. De pildă, n-am ştiut că aici a locuit cândva Antipov. Dar cel mai mult m-a mirat o expresie pe care aţi scăpat-o. Iertaţi-mă, imediat vă spun care. Despre Antipov, numit Strelnikov în activitatea lui revoluţionar-militară, am auzit multe lucruri, aproape în fiecare zi, şi o dată sau de două ori chiar l-am întâlnit personal, nebănuind totuşi că va fi implicat mai târziu în problemele mele familiale. Deci scuzaţi-mă, poate n-am auzit eu bine, dar mi s-a părut că aţi spus „Antipov, care a fost executat”. Nu ştiaţi că s-a sinucis?

        — Circulă o asemenea versiune, dar eu nu cred. Pavel Pavlovici n-a fost niciodată un sinucigaş.

        — Însă aceasta este realitatea. Antipov s-a împuşcat în Căsuţa din care, după cum mi-a povestit fratele meu, dumneavoastră aţi plecat în Iuriatin pentru a lua trenul spre Vladivostok. S-a întâmplat la foarte puţin timp după ce aţi plecat împreună cu fiica dumneavoastră. Fratele meu s-a îngrijit de Antipov, l-a înmormântat. Chiar nu v-au ajuns din urmă aceste informaţii?

        — Nu. Aveam alte date. Deci e adevărat că s-a sinucis? Mulţi mi-au spus, dar eu n-am crezut. Chiar în casa aceea? Nu se poate! Ce amănunt important mi-aţi destăinuit! Scuzaţi-mă, nu ştiţi dacă Jivago s-a întâlnit cu el, dacă au discutat?

        — Din câte am înţeles de la Iuri, au avut o discuţie lungă.

        — Oare să fie adevărat? Slavă Domnului! Aşa-i mai bine. (Larisa Fiodorovna îşi făcu cruce încet.) Ce coincidenţă uluitoare, ce predestinare! O să-mi permiteţi să mai revin asupra acestei întâlniri şi să vă descos asupra fiecărui detaliu? Fiecare amănunt din istoria aceasta îmi e cât se poate de scump. Acum însă, nu sunt în stare. Nu-i aşa? Sunt prea tulburată. O să tac puţin, o să mă odihnesc, o să-mi adun gândurile. RNu-i aşa?

        — O, fireşte, fireşte. Vă rog.

        — Nu-i aşa?

        — Desigur.

        — Ah, era să uit! Mă rugaţi să nu plec după incinerare. Bine. Vă promit. Mă întorc în acest apartament împreună cu dumneavoastră şi voi rămâne aici cât îmi Veţi Spune şi cât va fi nevoie. Ne vom ocupa de manuscrisele lui Iura. Vă voi ajuta. Într-adevăr, s-ar putea să vă fiu de folos. Va fi o mângâiere şi pentru mine! Cu fiecare fibră a mea, cu tot sângele inimii mele simt toate întorsăturile scrisului lui. În plus, am şi eu o treabă cu dumneavoastră, voi avea nevoie de dumneavoastră, nu-i aşa? Mi se pare că sunteţi jurist sau, în orice caz, sunteţi un cunoscător al legilor de acum, ca şi al celor de mai înainte. Vă daţi seama ce important e să ştii la ce instituţie să te adresezi pentru o anumită informaţie. Nu oricine te poate îndruma, nu-i aşa? Voi avea nevoie de sfatul dumneavoastră într-o problemă teribilă, apăsătoare. Este vorba de un copil. Toată viaţa sunt nevoită să caut pe cineva, nu-i aşa? Spuneţi-mi, dacă într-un caz imaginar, cineva ar trebui să dea de urma unui copil, a unui copil încredinţat unor străini pentru creştere, există undeva vreo arhivă generală, unională, a tuturor caselor de copii existente? Oare s-a făcut, s-a efectuat recensământul de stat sau înregistrarea copiilor vagabonzi? Dar vă implor, nu-mi răspundeţi acum. Pe urmă, pe urmă. O, ce frică îmi e, ce frică! Ce lucru îngrozitor, nu-i aşa? Nu ştiu ce voi face mai târziu, după ce va sosi fiica mea, dar deocamdată pot rămâne în acest apartament. Katiuşa s-a dovedit foarte talentată, are calităţi de actriţă şi de cântăreaţă, imită extraordinar pe toată lumea şi joacă scenete întregi, compuse de ea şi, în plus, cântă după ureche arii întregi din opere, e un copil extraordinar, nu-i aşa? Vreau s-o dau la pregătire, la şcoala de teatru sau la conservator, unde o fi s-o primească, şi să-i găsesc un loc la internat, tocmai de aceea am venit mai devreme, singură, ca să aranjez totul şi să mă întorc după aceea. Dar, nu-i aşa, toate lucrurile astea pot fi povestite oare dintr-o dată? O să vorbim mai târziu. Acum o să aştept să-mi treacă emoţia, o să tac, o să-mi adun gândurile, o să încerc să-mi alung spaimele. În plus, i-am reţinut groaznic de mult afară pe prietenii lui Iura. De vreo două ori mi s-a năzărit că bate cineva în uşă. Şi se-aude forfotă, vociferări. Probabil că au venit de la pompele funebre. Cât mai stau aici şi mă gândesc, daţi drumul oamenilor să intre. Ar fi timpul, nu-i aşa? Staţi puţin, staţi puţin. Trebuie pusă o bancă lângă sicriu, altfel nu se poate ajunge la Iurocika. Am încercat pe vârfuri, dar e foarte greu. Iar Marina Markelovna şi copiii vor avea nevoie, ca să-şi poată lua rămas-bun. În plus, o pretinde şi ritualul. „Şi daţi-mi ultima sărutare.” Ah, nu mai pot, nu mai pot! Ce durere, nu-i aşa?

        — Imediat le dau drumul să intre. Dar încă ceva. Mi-aţi spus atâtea lucruri enigmatice şi mi-aţi pus atâtea întrebări, care probabil vă chinuie, încât mi-e greu să vă răspund. Un singur lucru vreau să-l ştiţi. Cu plăcere, din toată inima, vă ofer ajutorul meu în toate problemele de care sunteţi îngrijorată. Şi nu uitaţi! Niciodată, indiferent de împrejurări, nu trebuie să cădeţi în disperare. A spera şi a acţiona – iată obligaţia pe care o avem când suntem nefericiţi. Disperarea pasivă înseamnă uitarea şi încălcarea datoriei. Acum le dau drumul oamenilor să intre. Cât despre bancă, aveţi dreptate. Fac rost de una şi-o voi pune sub sicriu.

        Dar Antipova nu-l mai auzea. Nu auzi nici cum Evgraf Jivago deschise uşa şi în cameră intră mulţimea din coridor, nu auzi discuţiile lui cu organizatorii înmormântării şi cu principalii însoţitori, nu auzi foşnetele celor care umblau prin apropiere, nu auzi bocetele Marinei, tuşea bărbaţilor, vaietele şi plânsetele femeilor.

        Viitoarea rumorii uniforme o legăna, o aducea în pragul leşinului. Se străduia din toate puterile să nu se prăbuşească. Inima i se zbătea năvalnic în piept şi capul îi plesnea de durere. Cu fruntea plecată, se cufundă în supoziţii, închipuiri, amintiri. Se adăposti în ele, se cufundă de parcă temporar, pentru câteva ceasuri, se strămutase într-o vârstă viitoare pe care nu se ştia dacă avea s-o atingă, care o îmbătrânea cu zeci de ani şi o făcea mătuşă. Se cufundă în gânduri, ca şi cum ar fi căzut adânc, în profunzimea nefericirii ei. Se gândea: „Nimeni nu mi-a mai rămas. Unul a murit. Celălalt s-a sinucis. Şi a rămas în viaţă doar cel care ar fi trebuit ucis, cel pe care am vrut să-l ucid, dar nu l-am nimerit, această nulitate străină, inutilă, care mi-a transformat viaţa într-un şir de crime, obscure şi pentru mine. Şi acest om monstruos de banal umblă şi cutreieră şi se zbate prin ungherele mitice ale Asiei, de care nu au auzit decât colecţionarii de timbre poştale, iar dintre cei dragi şi necesari mie n-a mai rămas niciunul.

        Ah, dar asta a fost într-un Crăciun, înainte de atentatul plănuit, când voiam să împuşc acest monument de vulgaritate, da, atunci avusesem cu Paşa o discuţie în această cameră, iar Iuri, de la care oamenii îşi iau acum adio, nici nu exista încă în viaţa mea”.

        Şi Lara începu să-şi forţeze memoria ca să-şi reamintească discuţia avută atunci cu Paşa, dar nu izbuti să-şi amintească decât de luminarea care ardea pe pervaz şi de pojghiţa de gheaţă, care se topise împrejurul micii ei flăcări.

        Cum putea să-şi imagineze că acest om, care acum zace mort pe masă, trecând atunci pe stradă, a zărit acel ochi de lumină, care îi atrăsese atenţia? Că de la acea flăcăruie văzută din stradă – „Pe masă-o luminare ardea, o luminare” – s-a înfiripat menirea vieţii lui?

        Gândurile îi rătăceau. Se gândi: „Totuşi, ce păcat că nu are parte de-un prohod bisericesc! Ritualul înmormântării e atât de măreţ şi de solemn. Majoritatea morţilor nu-l merită. Dar moartea lui Iurocika ar fi un prilej destul de potrivit! Atât de mult a meritat, încât măcar acest „bocet mormântal ce face cântarea aliluia„ i-ar justifica şi compensa meritele!”.

        Şi simţi un val de mândrie şi uşurare, aşa cum i se întâmplase şi altădată când se gândea la Iuri în scurtele intervale de timp când trăise în preajma lui. Adierea de libertate şi de lipsă de griji, pe care întotdeauna o iradia fiinţa lui, o cuprinse şi acum. Se ridică nerăbdătoare de pe taburet. În ea se petrecea ceva greu de înţeles. Cu ajutorul lui, voia să evadeze măcar pentru câtva timp spre libertate, să respire aer proaspăt, să se smulgă din viitoarea suferinţelor în care se încâlcise, să mai încerce, ca altădată, bucuria (eliberării. I se părea, i se năzărea că această bucurie ar fi bucuria despărţirii de el, prilejul şi dreptul de a plânge într-adevăr, nestânjenită de nimeni, deasupra trupului lui. Şi cu graba dorinţei, ea învălui mulţimea într-o privire frântă de durere, oarbă şi înlăcrimată, ca şi cum un oftalmolog i-ar fi pus în ochi nişte picături acide. Toţi se puseră în mişcare, se smiorcăiră, începură să se ferească şi să iasă pe rând din cameră, lăsând-o, în sfârşit, singură îndărătul uşii închise. Făcându-şi repede cruce din mers, ea se apropie de sicru, urcă pe banca adusă de Evgraf, făcu trei cruci mari deasupra mortului, apoi îi sărută mâinile reci şi fruntea. Trecu pe lângă impresia că fruntea răcită parcă se micşorase, aşa cum se micşorează palma strânsă în pumn, izbuti să nu observe acest amănunt. Încremeni şi, timp de câteva clipe, nu vorbi, nu gândi şi nu plânse, acoperind mijlocul sicriului, al stratului de flori şi al trupului mort cu propriul ei trup, cu capul, sânii, sufletul şi mâinile ei, mari ca şi sufletul.

        O zguduiră hohotele de plâns pe care până atunci şi le înfrânase. Li se împotrivise din răsputeri, dar acum aceste eforturi erau mai presus de voinţa ei, lacrimile începură să-i ţâşnească din ochi, udându-i obrajii, rochia, mâinile, udând sicriul de care se lipise.

        Nu spunea nimic, nu se gândea la nimic. Şiruri de idei, banalităţi, cunoştinţe, realităţi zburau în voie, goneau prin ea, aşa cum norii alunecă pe cer, aşa cum toate acestea o cutreierau în timpul discuţiilor lor din nopţile de altădată. Tocmai acestea, pe atunci, îi dăruiau bucurie şi eliberare. Cunoaşterea neraţională, fierbinte, pe care şi-o inspirau reciproc. Cunoaşterea instinctivă, nemediată.

        Această cunoaştere o umplea şi acum, cunoaşterea întunecoasă, vagă a morţii, pregătirea în vederea ei, luciditatea în faţa ei. I se părea că a mai trăit douăzeci de vieţi pe pământ, că l-a pierdut de nenumărate ori pe Iuri Jivago şi acumulase o întreagă experienţă în această privinţă, aşa că tot ce simţea şi făcea acum lângă sicriu era potrivit şi după datină.

        O, ce iubire a fost, slobodă, fără precedent, aşa cum nu s-au mai iubit vreodată doi oameni! Gândeau cum alţii cântau.

        Nu s-au iubit datorită inevitabilităţii sentimentului, nu s-au iubit „arşi de pasiune”, cum sunt descrişi, în mod fals, îndrăgostiţii. S-au iubit pentru că aşa a vrut tot ce îi înconjura: pământul de sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii şi copacii. Dragostea lor le-a plăcut, poate, mai mult celor care-i priveau decât lor înşişi. Le-a plăcut necunoscuţilor de pe stradă, zărilpr aliniate în timp ce ei se plimbau, camerelor în care se mutau şi se întâlneau.

        Ah, asta, chiar asta fusese ceea ce îi înrudise şi îi unise! Niciodată, niciodată, nici chiar în clipele de dăruire, de fericire nebună nu-i părăsise sentimentul cel mai măreţ şi captivant: desfătarea resimţită în faţa modelării generale a lumii, sentimentul propriei lor apartenenţe la întregul tablou, senzaţia de participare la frumuseţea întregului spectacol, la universul întreg;

        Au trăit numai cu această compatibilitate. Şi de aceea nu se simţeau atraşi de ideea superiorităţii omului faţă de restul naturii, nu-i interesa preamărirea omului şi idolatrizarea lui, care intraseră în modă. Principiile falsei colectivităţi, transformate în politică, li se păreau nişte idei primitive, artizanale, aflate dincolo de puterea lor de înţelegere.

        Şi acum începu să-şi ia rămas-bun de la el în cuvinte simple, obişnuite, de discuţie vioaie şi neceremonioasă, care năruie limitele realităţii şi nu are sens, cum nu au sens nici corurile şi monologurile din tragedii, cum nu au sens nici limbajul poetic, nici muzica, nici celelalte convenţionalităţi, justificate doar de convenţionalismul emoţiei. Convenţionalitatea cazului respectiv, care îndreptăţea lungimea conversaţiei ei uşoare, nepremeditate, erau lacrimile, în care se afundau, din care ieşeau la suprafaţă şi pluteau cuvintele ei obişnuite, prozaice.

        Se părea că înseşi aceste cuvinte, ude de lacrimi, se lipeau unul de altul în fluxul murmurului ei drăgăstos şi iute, aşa cum vântul foşneşte în frunzişul mătăsos şi umed, încâlcit de o ploaie caldă.

        — Iată-ne din nou împreună, Iurocika. Iar ne-a dăruit Dumnezeu o întâlnire. Ce cumplit, gândeşte-te şi tu! Ah, nu mai pot! Şi, Doamne! Plâng şi iar plâng? Gândeşte-te şi tu! Iată, iar se întâmplă ceva în genul nostru, din arsenalul nostru. Plecarea ta, sfârşitul meu. Iar e la mijloc ceva important. Enigma vieţii, enigma morţii, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înţelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzaţi, scutiţi-ne, astea nu sunt pentru noi.

        Adio, iubitul meu mare, adio, mândria mea, adio, pârâul meu iute şi adânc, ah, cât ţi-am iubit susurul care ţinea cât ziua de lungă, ce mult mi-a plăcut să mă arunc în valurile tale reci.

        Îţi mai aminteşti dacă mi-am luat rămas-bun de la tine atunci, în zăpezi? Cum m-ai înşelat! Parcă aş fi plecat fară tine? O, ştiu, ştiu că ai făcut-o călcându-ţi pe inimă, crezând că o faci pentru binele meu, de dragul unui bine imaginar. Dar din tot binele, acolo, s-a ales praful şi pulberea. Doamne, câte am îndurat, prin câte am trecut! Dar tu nu ştii nimic. Ah, ce-am făcut, Iura, ce-am făcut! Nici nu ştii ce criminală am putut fi! Dar nu sunt vinovată. Trei luni stătusem în spital, zăcusem o lună întreagă fară cunoştinţă. De-atunci, Iura, viaţa nu-mi mai e viaţă. Sufletul meu nu mai are pace din cauza jalei şi a chinului. Dar văd că nu-ţi spun, nu-ţi dezvălui lucrul cel mai important. Nu sunt în stare, nu ţi-l pot spune. Când ajung la acest moment al vieţii mele, mi se ridică părul în cap de groază. Şi să ştii că n-aş garanta că-s cu totul normală. Dar vezi, nu beau ca alţii, nu merg pe drumul beţiei, pentru că o femeie beată înseamnă sfârşitul, e ceva de neimaginat, nu-i aşa?

        Şi continuă să mai vorbească, mai plânse şi se mai chinui. Deodată îşi ridică mirată capul şi privi în jur. În cameră erau de mult intraţi oamenii, atmosfera era agitată, preocupată. Coborî de pe bancă şi, clătinându-se, se îndepărtă de sicriu, trecându-şi palma peste ochi, ca şi cum ar fi vrut să-şi stoarcă restul lacrimilor neplânse şi să le scuture pe duşumea.

        De sicriu se apropiară nişte bărbaţi, care îl luară pe trei ştergare petrecute pe sub el.

        Începu scoaterea mortului din casă.

        Larisa Fiodorovna îşi petrecu trei zile în apartamentul din stradela Kamergherski. Trierea hârtiilor, despre care vorbise cu Evgraf Andreevici, începu în prezenţa ei, dar nu fu dusă până la capăt. Avu loc şi discuţia cu Evgraf Andreevici, aşa cum îl rugase. Acesta află de la ea ceva important.

        O dată Larisa Fiodorovna ieşi din casă şi nu se mai întoarse. Probabil că fusese arestată pe stradă, după care murise sau dispăruse fară urmă, uitată sub vreun număr anonim din listele pierdute ulterior, într-unul din nenumăratele lagăre de concentrare din nord, speciale, pentru femei.

        EPILOG.

        În vara lui o mie nouă sute patruzeci şi trei, după străpungerea încercuirii de la Kursk şi eliberarea Oriolului, se întorceau la unitatea lor proaspătul sublocotenent Gordon şi maiorul Dudorov, primul dintr-o misiune la Moscova, iar cel de-a doilea, tot de acolo, dintr-o permisie de trei zile.

        Pe drumul de întoarcere se întâlniseră şi înnoptaseră în Cerni, un orăşel, care, deşi ruinat, nu este distrus chiar cu totul, ca majoritatea localităţilor din „zona deşertului”, şterse de pe faţa pământului de către inamicul aflat în retragere.

        Printre mormanele de cărămizi sparte şi de praf de piatră, găsiră un şopron neatins şi se instalară acolo pentru a-şi petrece noaptea.

        Nu aveau somn. Stătură de vorbă toată noaptea. În zori, pe la ora trei, Dudorov, care aţipise un pic, fu trezit de foiala lui Gordqn. Cu mişcări neîndemânatice, ca în apă, cufundându-se şi rostogolindu-se în finul moale, acesta îşi strângea o boccea din felurite lucruri şi apoi, la fel de crăcănat, începu să coboare de pe stogul de fân, după care porni spre uşă.

        — Unde te duci? E încă devreme.

        — Mă duc la râu. Vreau să-mi spăl lucrurile.

        — Eşti nebun. Diseară ajungem la unitate. Tanka-spălătoreasa o să-ţi dea un schimb curat de rufe. N-are rost să te grăbeşti.

        — Nu vreau să amân. Am transpirat, le-am murdărit. Le clătesc iute în apă, le storc bine şi se usucă imediat la soare. Am să mă scald şi pe urmă le îmbrac din nou, curate.

        — Totuşi, nu-i frumos. Cum-necum, eşti ofiţer.

        — E devreme. Toată lumea doarme. O să le spăl după vreun tufiş. N-o să mă vadă nimeni. Tu dormi, nu te mai întinde la vorbă. Îţi alungi somnul.

        — Şi-aşa nu mai adorm de-acum. Merg cu tine.

        Şi plecară amândoi spre râu, printre ruinele de piatră, care apucaseră deja să se înfâerbânte la căldura soarelui abia răsărit. În mijlocul fostelor străzi, pe pământul gol, în bătaia soarelui, nişte oameni asudaţi, roşii la faţa dormeau sforăind.

        Cei mai mulţi erau localnici rămaşi fără adăpost, mai ales bătrâni, femei şi copii. Erau şi câţiva ostaşi care pierduseră legătura cu unităţile lor şi încercau să le ajungă din urmă. Uitându-se mereu pe unde călcau, Gordon şi Dudorov treceau printre cei adormiţi, având grijă să nu-i atingă.

        — Vorbeşte încet, ca să nu trezim oraşul şi să-mi iau adio de la spălat.

        Şi îşi continuară în şoaptă discuţia.

        — Ce râu e ăsta?

        — Nu ştiu. N-am întrebat. Probabil e Zuşa.

        — Atunci nu mai ştiu.

        — Păi, pe malul Zuşei s-au întâmplat toate astea, cu Hristina.

        — Da, dar în alt loc. Undeva mai jos. Se zice că Biserica a canonizat-o.

        — Era o construcţie de piatră, care se numea „Grajdul”, într-adevăr, era grajdul unui sovhov, al unei crescătorii de cai, un substantiv comun, care a devenit istoric. Clădirea era veche, cu zidurile groase. Nemţii au întărit-o şi au transformat-o într-o fortăreaţă inexpugnabilă. De aici ţineau sub foc toată zona şi împiedicau înaintarea noastră. Grajdul trebuia distrus. Printr-un miracol de curaj şi inventivitate, Hristina a pătruns în dispozitivul german, a aruncat grajdul în aer, a fost prinsă şi spânzurată.

        — De ce se numea Hristina Orleţova, şi nu Dudorova?

        — Păi, încă nu eram căsătoriţi. În vara lui patruzeci şi unu ne promisesem unul altuia că ne vom căsători la sfârşitul războiului. Apoi, eu am tot migrat din loc în loc, cu restul armatei. Unitatea mea era mereu dislocată în altă parte. În timpul acestor deplasări, am pierdut legătura cu ea. De-atunci n-am mai văzut-o. Despre fapta ei curajoasă şi despre moartea ei eroică am aflat ca toată lumea. Din ziare şi din ordinele de zi pe regiment. Se spune că undeva, în locurile astea, au de gând să-i înalţe un monument. Am auzit că fratele răposatului Iuri,. Generalul Jivago, cutreieră regiunea, adunând informaţii despre ea.

        — Iartă-mă că am început discuţia despre ea. Cred că îţi este greu.

        — Lasă, nu-ţi face probleme. Dar văd că ne-am luat iar cu vorba. Nu vreau să te deranjez. Dezbracă-te, bagă-te în apă, fă-ţi treaba. Eu o să mă întind pe mal cu un fir de iarbă între dinţi, poate o să aţipesc cât de cât.

        Câteva minute mai târziu, discuţia reîncepu.

        — Unde ai învăţat atât de bine să speli?

        — Nevoia te învaţă. Nu am avut noroc. Am nimerit în cel mai groaznic dintre lagărele de pedeapsă. Puţini dintre noi au rezistat. Începând chiar de la sosire. Am fost daţi jos din vagoane. Era un deşert înzăpezit. În depărtare, pădurea. Paza, ţevile coborâte ale armelor, câinii-lupi. Pe la aceeaşi oră, la mici intervale de timp, au fost mânate şi alte grupe. Ne-au dispus într-un poligon uriaş pe câmp, cu spatele spre înăuntru, ca să nu ne vedem unii pe alţii. Ni s-a comandat să îngenunchem şi, sub ameninţarea cu împuşcarea pe loc, ni s-a interzis să ne uităm pe de lături. A început procedura apelului, infinită, întinsă pe multe ore, înjositoare. Apoi ne-am ridicat, celelalte transporturi au fost împărţite în puncte diferite, iar nouă ni s-a comunicat: „Acesta este lagărul vostru. Instalaţi-vă cum ştiţi”. Câmpul înzăpezit sub cerul liber, având în mijloc un stâlp cu inscripţia „Gulag 92 I. N. 90” şi atât.

        — Nu, la noi a fost mai uşor. Am avut noroc. Pe-atunci executam al doilea termen, care decurgea automat din primul. Şi apoi, mi se pusese în cârcă alt articol, aveam deci alte condiţii. După eliberare, am fost repus în drepturi, ca şi prima dată, iarăşi mi s-a permis să predau la universitate. Şi la război am fost mobilizat cu drepturi depline de maior, nu ca tine, într-un batalion disciplinar.

        — Da. Un stâlp cu inscripţia „Gulag 92 I. N. 90” şi atât. În primele zile, pe ger, am rupt cu mâinile goale crengi ca să ne facem colibe. Şi n-ai să crezi, dar, treptat, ne-am construit propriul lagăr. Ne-am clădit barăci, carcere, foişoare de pază – totul cu mâinile noastre. Şi au început muncile forestiere. Tăierea pădurii. Tăiam copaci. Câte opt, ne înhămam la sănii, căram buştenii, ne afundam până la piept în zăpadă. Mult timp nici n-am ştiut de izbucnirea războiului. Nu ni se spunea. Şi deodată ni se face o propunere. Cine vrea poate merge pe front în batalioanele de pedeapsă şi, în caz că scapă viu din linia întâi, va fi liber. Apoi atacuri după atacuri, kilometri de sârmă ghimpată cu curent electric, mine, aruncătoare de mine, luni întregi sub bombardamente. Doar nu degeaba ni se spunea că eram escadroanele morţii. Eram seceraţi până la unul. Cum am scăpat? Cum am scăpat cu viaţă? Totuşi, imaginează-ţi, acest iad al sângelui a fost o adevărată fericire în comparaţie cu grozăviile din lagărul de concentrare. Şi asta nu din pricina condiţiilor, ci cu totul din alte motive.

        — Da, frate, ai îndurat multe chinuri.

        — Într-un lagăr ca al meu, înveţi orice, nu doar să-ţi speli rufele.

        — E ceva extraordinar. Nu doar în comparaţie cu soarta ta de ocnaş, dar şi în comparaţie cu toată viaţa noastră precedentă din anii treizeci, chiar în libertate, chiar în ambianţa activităţii universitare, a cărţilor, banilor, confortului, războiul a apărut ca o furtună purificatoare, ca un val de aer proaspăt, ca o adiere a izbăvirii.

        Colectivizarea a fost, cred eu, o iniţiativă nereuşită şi greşeala nu putea fi recunoscută. Ca să ascundă eroarea, trebuiau, prin toate mijloacele, să-i dezveţe pe oameni să gândească, să judece singuri, trebuiau să-i oblige să vadă inexistentul şi să demonstreze contrariul a ceea ce se vedea. De aici cruzimea fară precedent a perioadei lui Ejov, publicarea constituţiei pe care nu aveau de gând s-o aplice, introducerea de alegeri nefundamentate pe principii electorale.

        Şi când a izbucnit războiul, aceste grozăvenii reale, pericolul real şi ameninţarea morţii reale au fost o binefacere în comparaţie cu domnia inumană a scornelii şi toate acestea ne-au adus uşurarea, pentru că limitau forţa vrăjitorească a literei moarte.

        Nu doar oamenii aflaţi în situaţia ta, la ocnă, ci absolut toţi, cei din spatele frontului, cei de pe front, cu toţii au început să respire mai liber, cu tot pieptul şi, extaziaţi, cu sentimentul fericirii veritabile, s-au aruncat în focul luptei teribile, pe viaţă şi pe moarte, dar salvatoare.

        — Războiul e o verigă deosebită în lanţul deceniilor de la revoluţie încoace. S-a încheiat acţiunea cauzelor care au stat în mod nemijlocit în natura schimbării regimului. Au început să se manifeste urmările indirecte, fructele fructelor, consecinţele consecinţelor. Călirea caracterelor, extrasă din nenorociri, nerăsfăţarea, erotismul, disponibilitatea pentru ceva măreţ, disperat, nemaipomenit. Acestea sunt nişte calităţi fantastice, uluitoare, care alcătuiesc floarea morală a generaţiei.

        Aceste constatări îmi insuflă sentimentul de fericire, cu toată moartea de muceniţă a Hristinei, cu toate rănile pe care le-am îndurat, cu toate pierderile noastre, cu tot acest preţ scump de sânge al războiului. Să suport povara morţii Orleţovei mă ajută lumina sacrificiului de sine, care a încununat moartea ei şi care străluminează viaţa fiecăruia dintre noi.

        Chiar atunci când, bietul de tine, treceai prin nenumăratele chinuri la care fuseseşi supus, eu am fost eliberat, iar Orleţova a intrat la facultatea de istorie. Interesele ei ştiinţifice au adus-o sub îndrumarea mea. Chiar şi cu mult înainte, după prima şedere în lagărul de concentrare, pe când era încă un copil, o remarcasem pe această fată minunată. Ţi-aduci aminte că v-am povestit despre ea, pe când încă mai trăia Iuri. Deci acum nimerise printre studentele mele.

        Pe-atunci obiceiul ca studenţii să-şi prelucreze profesorii de-abia intrase în modă. Orleţova s-a dedicat cu trup şi suflet acestei mode. Numai Dumnezeu ştie de ce mă beştelea atât de tare. Atacurile ei erau atât de violente, războinice şi nedrepte, încât ceilalţi studenţi se răzvrăteau uneori împotriva ei şi îmi luau apărarea. Orleţova era o umoristă extraordinară. Mă lua peste picior la gazeta de perete, atribuindu-mi un nume inventat de ea, atât de transparent încât toţi îşi dădeau seama că e vorba de mine. Brusc, absolut din întâmplare, am descoperit că această adversitate profundă era o formă de camuflaj a iubirii ei tinere, trainice, tăinuite de multă vreme. Întotdeauna i-am răspuns cu aceleaşi sentimente.

        Am avut parte de o vară minunată în patruzeci şi unu, în primul an de război, chiar în ajunul şi curând după declararea acestuia. Câţiva tineri, studenţi şi studente, printre care era şi ea, s-au instalat într-un sat de vile de lângă Moscova, unde, mai târziu, a fost încartiruită unitatea mea. Prietenia noastră a început şi s-a desfăşurat pe fundalul pregătirii lor militare, al formării unităţilor suburbane de apărare civilă, al antrenamentelor de paraşutism pe care le făcea Hristina, al respingerii primelor atacuri aeriene de noapte ale inamicului de pe acoperişurile clădirilor din Moscova. Ţi-am spus că ne-am sărbătorit logodna şi că am fost curând despărţiţi de frecventele mele dislocări. De atunci n-am mai văzut-o.

        Când în desfăşurarea războiului s-a observat o schimbare a situaţiei în favoarea noastră şi nemţii au început să se predea cu miile, după ce fusesem rănit de două ori şi tot de două ori fusesem internat în spital, am fost transferat în cadrul artileriei antiaeriene în secţiunea a şaptea a statului-major, unde era nevoie de oameni care ştiu limbi străine. Tot aici am insistat să fii recomandat şi tu, după ce te-am pescuit ca din adâncul mării.

        — Tania-spălătoreasa a cunoscut-o bine pe Orleţova. S-au întâlnit pe front şi erau prietene. Vorbeşte mult despre Hristina. Această Tania are acelaşi zâmbet, lărgit pe toată faţa, cum zâmbea Iuri. Ai observat? Pentru câteva clipe uiţi de nasul ei cârn, de pomeţii ei colţuroşi şi ţi se pare chiar atrăgătoare, drăguţă. E acelaşi tip ca şi Iuri, foarte răspândit la noi.

        — Ştiu ce vrei să spui. Poate că-i aşa. Eu n-am băgat de seamă.

        — Ce poreclă barbară şi urâtă i s-a dat. Tanka Bezoceredeva1. În mod sigur, nu e un nume de familie, e ceva inventat, deformat. Tu ce zici?

        — Păi, mi-a explicat. Este dintre copiii vagabonzi, nu-şi cunoaşte părinţii. Probabil că undeva, în adâncul Rusiei, unde limba e încă pură, nestricată, i s-a spus „bezotciaia”, în sensul că e fără tată. Strada, care nu înţelegea această poreclă şi care prinde totul după ureche şi răstălmăceşte totul în felul ei, a prefăcut în felul ei acest cuvânt apropiindu-l de jargonul ei curent, de mahala.

        La scurt timp după ce Gordon şi Dudorov înnoptaseră şi discutaseră în Cerni, cei doi prieteni ajunseră în oraşul Karacev, care era distrus din temelii. În acest oraş găsiră unităţile auxiliare ale armatei lor, care înaintase în ultima vreme.

        De mai mult de o lună, toamna era călduroasă, zilele urmau una după alta, senine şi liniştite. Potopit de arşiţa cerului albastru, fără nori, pământul negru, mănos al zonei Brânşcina, binecuvântatul ţinut din Oriol şi Briansk, se făcea tuciuriu la soare, acoperindu-se cu o poleială ciocolatie.

        Oraşul era traversat de strada principală, dreaptă, care se contopea cu şoseaua. Pe de o parte, casele erau ruinate, tranformate de mine în mormane de moloz, iar livezile făcute una cu pământul, cu pomii smulşi din rădăcini, hăcuiţi şi arşi. Pe partea cealaltă, se întindeau maidanele, pe care, poate, existaseră mai puţine construcţii şi fuseseră cruţate de incendii şi explozii tocmai pentru că aici nu era nimic de distrus.

        Pe partea unde fuseseră cândva clădiri, locuitorii rămaşi fără adăpost scormoneau prin grămezile de tăciuni, dezgropau câte ceva şi cărau lucrurile găsite undeva, la un loc. Alţii îşi săpau la repezeală bordeiele în pământ şi tăiau brazde, ca să-şi acopere sălaşurile cu iarbă.

        Pe partea cealaltă, neconstruită, a şoselei erau corturi, se înghesuiau camioane şi furgoane trase de cai, toate aparţinând unor servicii de eşalonul al doilea: spitale de campanie, rămase în urma statelor-majore ale diviziilor, secţii rătăcite şi speriate, care se căutau unele pe altele, provenind din toate parcurile posibile, din intendenţele şi depozitele alimentare. Tot aici se opreau, rămâneau câtva timp ca să mănânce şi să doarmă, după care se târau mai departe spre vest adolescenţii slăbănogi din companiile de rezervă aflate în marş, nişte băieţandri cu chipuri cenuşii, cu mantale cenuşii şi grele în bandulieră, cu feţele supte, pământii, palide din cauza dizenteriei.

        Oraşul pe jumătate prefăcut în cenuşă şi ruinat de explozii continua să fumege şi să explodeze în depărtare, în locurile unde fuseseră amplasate mine cu explozie întârziată. Oamenii care săpau prin grădini se opreau mereu din lucru din pricina pământului care li se cutremura sub picioare, îşi îndreptau spinările încovoiate, se sprijineau în cozile cazmalelor şi, întorcându-şi capetele în direcţia exploziei, se odihneau privind într-acolo.

        Acolo, mai întâi ca nişte vârtejuri, ca nişte jeturi, apoi ca nişte deversări leneşe, greoaie, urcau spre cer nori negri, cărămăzii şi roşii de moloz, după care, lăbărţându-se, răşchirându-se precum cozile de cal, se împrăştiau, depunându-se înapoi pe pământ. Şi oamenii se apucau iarăşi de lucru.

        Una dintre poienele de pe partea neconstruită era înconjurată de tufişuri şi umbrită de copacii bătrâni care creşteau pe ea. Această vegetaţie, ca un gard viu, despărţea poiana de restul lumii, ca o curte acoperită, izolată şi cufundată într-un semiîntuneric răcoros.

        Aici, Tania-spălătoreasa, împreună cu doi sau trei soldaţi din regiment şi cu câţiva pasageri de ocazie, printre care se aflau Gordon şi Dudorov, aşteptau de cu dimineaţă camionul trimis după Tania şi după efectele regimentului, care îi fuseseră încredinţate. Efectele erau împachetate în mai multe lăzi stivuite în poiană. Tatiana le păzea şi nu se depărta nici cu un pas de ele, dar şi ceilalţi stăteau în preajma lăzilor, ca să nu scape prilejul de a pleca, dacă maşina îşi va face apariţia.

        Aşteptau de mult, de peste cinci ore. Neavând ce face, ascultau cu toţii flecăreala fetei aceleia vorbăreţe, care trecuse prin multe la viaţa ei. Tocmai le povestea despre întâlnirea ei cu generalul-maior Jivago.

        — Cum să nu. Chiar ieri. M-au dus chiar la general. La generalul-maior Jivago. A trecut pe-aici ca să se intereseze de Hristina. Voia să stea de vorbă cU martori oculari, cu oameni care au cunoscut-o. I s-a zis şi despre mine, că doar am fost prietene. A ordonat să fiu chemată'. Ei m-au chemat, m-au dus la el. Nu era fioros deloc. N-avea nimic grozav, era la fel ca toată lumea. Ochi pieziş, oacheş. Ei, şi i-am spus tot ce ştiu. M-a ascultat şi mi-a mulţumit. Dar tu, zice, de unde şi de-a cui eşti? Fireşte, eu îi dau cu tura-vura, ca să scap de el. Cu ce m-aş lăuda? Mi-s orfană. Şi asta-i. Ştiţi şi voi. Case de corecţie, vagabondaj. Dar el nu mă lasă, zice să-i spun tot, că nu-i nici o ruşine. Ei, şi la început i-am spus numai două-trei cuvinte, pe urmă, văzându-l că dă din cap, i-am zis mai multe, am prins curaj. Şi doar am ce povesti. Dacă aţi auzi, nu m-aţi crede, aţi zice că născocesc. Ei, aşa o fi crezut şi el. Când am terminat, s-a ridicat şi-a început să umble prin casă, dintr-un colţ în celălalt. Ca să vezi, zice el, ce minune. Uite, zice. Acum n-am timp. Dar te găsesc eu, te mai găsesc o dată şi-o să te chem. Nu credeam c-am să aud aşa ceva. Zice, nu te las eu aşa. Trebuie să mai lămurim ceva, nişte amănunte. Că altfel, zice, nu-i mare lucru să-ţi fiu unchi, să te fac nepoată de general.

        să te dau la şcoală, la care institut ai să vrei. Zău că-i adevărat. Sunt şi oameni cărora le place să râdă.

        În acest timp, în poiană îşi făcu apariţia o căruţă cu coşul înalt, cu care în Polonia şi Rusia apuseană se cară snopii. Perechea de cai înhămaţi la căruţă era mânată de un soldat, în terminologia veche „furleit”1, adică de un ostaş din corpul de transport cu cai. Intrând în poiană, acesta sări de pe capră şi se apucă să deshame caii. Toţi, în afară de Tatiana şi de câţiva soldaţi, îl înconjurară pe căruţaş, rugându-l să nu deshame, să-i ducă unde îi vor spune ei, fireşte pe bani. Soldatul îi refuză, pentru că nu avea voie să facă ce vrea cu caii şi cu căruţa şi trebuia să ducă la îndeplinire corvezile care i se ordonaseră. Luă caii şi-i duse undeva, după care nu mai apăru. Toţi cei care până atunci şezuseră pe iarbă se ridicară şi se mutară în căruţa goală, rămasă în mijlocul poienii.

        Întreruptă de apariţia căruţei şi de tratativele cu vizitiul, Tatiana îşi reluă povestirile.

        — Ce i-ai spus generalului? o întrebă Gordon. Dacă se poate, povesteşte-ne şi nouă.

        — Sigur că se poate.

        Şi le povesti teribila ei istorie.

        — Eu chiar că am ce povesti. Zice-se că nu-s din oameni simpli, aşa mi s-a spus. Mi-or fi spus străinii, eu oi fi păstrat asta în inimă sau numai oi fi auzit că mama mea, Raisa Komarova, era soţia unui ministru rus, care se ascundea în Mongolia albă, adică a tovarăşului Komarov. Dar nu-mi era tată, nu-mi era tată de sânge Komarov ăsta. Ei, se înţelege, sunt fată fară şcoală, am crescut fără tată, fără mamă, orfană, ce mai. Poate că vouă vă vine să râdeţi, dar vă zic atâta cât ştiu, aşa că puneţi-vă şi voi în locul meu.

        Da. Deci toate astea pe care vi le-am spus s-sau întâmplat dincolo de Kruşiţi, în capătul celălalt al Siberiei, de partea cealaltă a căzăcimii, lângă graniţa cu China. Când noi, adică armata noastră roşie a început să se apropie de principalul lor oraş de albgardişti, Komarov ăsta, ministrul, a urcat-o pe mama într-un tren special şi a dat ordin s-o ducă de-acolo, căci mama era speriată rău şi nu voia să facă un pas fără el.

        Iar el, Komarov, de mine nici nu ştia. Nu ştia că mai exist şi eu pe lume. Mama m-a născut când fuseseră despărţiţi mai multă vreme şi murea de spaimă să nu-i sufle cineva la ureche. Lui nu-i plăcea să aibă copii, ţipa şi bătea din picioare că, de pe urma copiilor, nu-i decât mizerie şi gălăgie în casă. Eu, striga el, nu pot suferi aşa ceva.

        Şi iată deci, au început ai noştri să se apropie, iar mama a trimis după tuşa Marfa, nevasta unui cantonier din Nagornaia, care era la trei staţii de oraşul acela. Acuşi vă explic. Mai întâi era gara Nizovaia, apoi halta Nagornaia, apoi defileul Samson. Acuma, după cum pricep eu, de unde o ştia mama pe nevasta cantonierului? Cred că tuşa Marfa vindea zarzavaturi în oraş, aducea lapte. Da.

        Deci am să vă spun. Cred că nu ştiu ceva. Bănuiesc că pe mama or înşelat-o, i-or spus altceva. Cine ştie, că mă dă pe o zi, pe două, până se mai liniştesc lucrurile. Da' nu ca să mă dea de tot unor oameni străini. Adică, să mă dea de tot ca să mă crească. Nu putea mama să-şi dea copilul în felul ăsta.

        Şi pe urmă, se ştie, copilu-i copil. Vin' la tuşa, tuşa îţi dă turtă dulce, tuşa-i bună, nu te teme de tuşă. Dar cum m-am zbătut după aceea, câte lacrimi a vărsat sufletul meu de copil – mai bine să nu-mi aduc aminte. Am vrut să mă spânzur, mai că nu mi-am ieşit din minţi încă din pruncie. Că doară eram mică. Cred că i-or dat tuşei Marfuşa bani pentru toată întreţinerea mea, bani mulţi.

        Gospodăria de pe lângă canton era bogată, vacă şi cal şi felurite păsări, pământ cât vrei în zona terasamentului, ca să-ţi faci grădină şi, se înţelege, locuinţa pe gratis, cantonul statului, clădit chiar lângă linie. Din locul naşterii mele, din jos, trenul de-abia urca, abia de putea să se caţere pe pantă, iar de la noi, din Rusia, o lua tare la vale, trebuiau puse frânele. În jos, toamna, când pădurea se desfrunzea, puteam vedea ca-n palmă gara Nagornaia.

        Cantonierului, unchiului Vasili, îi ziceam ţărăneşte „taică”. Era om bun şi vesel, dar cam încrezător şi, la beţie, spunea vrute şi nevrute, se lăuda, adică, cum se zice, scroafa-i spune vierului, iar vierul împrăştie-n tot târgul. Îşi deschidea sufletul în faţa primului străin pe care-l întâlnea.

        Dar neveste-şi inima nu mi se putea întoarce-n gură să-i zic „mamă”. Poate că n-o puteam uita pe mama, poate din altă pricină, dar tuşa Marfa mă băga în sperieţi. Da, nevestei cantonierului îi ziceam tuşa Marfuşa.

        Ei, şi au trecut anii. Nu-mi mai amintesc câţi. De-acum dădeam fuga cu steguleţul ca să fac semnal la trenuri. Să-nham calul sau să aduc vaca – era floare la ureche pentru mine. Tuşa Marfuşa mă învăţase să torc. Iar despre casă nici nu mai vorbesc. Să mătur, să deretic sau să fac ceva de mâncare, să frământ aluatul n-aveam probleme, ştiam să fac de toate. Da, am uitat să vă spun. Îl dădăceam pe Petenka. Petenka al nostru avea picioare moi, era cam de trei anişori şi nu putea merge, aşa că-l dădăceam pe Petenka. Şi uite câţi ani au trecut şi-mi trec şi-acum fiori pe şira spinării, când mi-aduc aminte cum se chiora tuşa Marfuşa la picioarele mele sănătoase, gândindu-se, zic eu, că de ce nu mi-s moi, că mai bine-ar fi fost să le fi avut eu moi, iar Petenka să le fi avut sănătoase. Cred că-şi zice că l-am deochiat pe Petenka, gândiţi-vă şi voi câtă răutate şi prostie esţe pe lume.

        Da' astea, cum s-ar zice, încă nu-s nimic, abia ce urmează o să vă mire.

        Pe-atunci era NEP-ul, pe-atunci o mie de ruble valora cam cât o copeică de acum. A vândut Vasili Afanasievici vaca jos în vale, a adunat doi saci de bani, kerenki le zicea, ba nu – lămâi, lămâi le zicea, a băut şi-a-nceput să se laude-n toată Nagornaia cât e el de bogat.

        Mi-aduc aminte, era o zi de toamnă, vântul smulgea acoperişul de pe casă, locomotivele nu puteau urca, pentru că vântul le bătea din faţă. Văd eu că vine spre noi o bătrână căreia vântul îi înfoia fusta şi basmaua.

        Vine bătrâna, geme, se-apucă de pântece, se roagă să-i dăm drumul în casă. Am întins-o noi pe laviţă – oh, strigă, pântecele, mă doare pântecele, mi-a venit moartea. Şi ne roagă. Cică, duceţi-mă, pentru numele lui Hristos, duceţi-mă la spital, vă plătesc, n-are să-mi pară rău de bani. L-a înhămat taica pe Udaloi, a urcat-o pe bătrână în căruţă şi-a plecat cu ea la spitalul Zemstvei, care era într-o parte de linie ferată, cam la vreo cincisprezece verste.

        Nici n-apucăm noi, eu şi tuşa Marfuşa, să ne băgăm în pat, că-l auzim pe Udaloi nechezând sub fereastră şi numai ce intră căruţa noastră în curte. Cine ştie de ce, se întorsese prea' devreme. Aşa-i. A făcut tuşa Marfuşa lampa mare, şi-a pus bluza pe ea, n-a vrut să aştepte până când taica avea să bată-n uşă, a tras singură zăvorul.

        Trage ea zăvorul, iar în prag n-apare nici un taică, ci un om străin, negru şi înspăimântător, care zice: „Arată-mi, zice, unde-s banii de pe vacă. Eu, zice, l-am omorât pe bărbatu-tău în pădure, dar de tine, pentru că eşti femeie, are să-mi fie milă, dacă spui unde-s banii. Dar, dacă nu spui, să nu te superi pe mine. Mai bine să n-o tărăgănezi. N-am vreme de pierdut cu tine”.

        Văleu, Doamne, dragi tovarăşi, ce s-a-ntâmplat cu noi, puneţi-vă în locul nostru! Tremuram, mai mult moarte decât vii, nu puteam zice nici pâs de spaimă, mare nenorocire! Mai întâi îl omorâse pe Vasili Afanasievici, zicea că-l ciopârţise cu toporul. Şi-a doua grozăvie: eram singure cu tâlharul în canton, era clar că aveam un tâlhar în casă.

        În clipa asta cred că tuşa Marfuşa şi-a pierdut minţile, din pricina morţii bărbatului ei. Dar trebuia să ne ţinem bine, să nu ne dăm pe faţă spaima.

        Tuşa Marfuşa i-a căzut mai întâi la picioare. Îndură-te de noi, zice, nu ne omorî, habar n-am de banii tăi, nici nu ştiu de ce vorbeşti, prima dată aud aşa ceva. Dar parcă blestematul era atât de prost ca să scăpăm de el numai cu vorba? Şi deodată tuşa Marfa s-a gândit cum să-l păcălească. „Bine, zice, fie cum vrei tu. Sub podea, zice, îs banii. Uite, ridic gârliciul, bagă-te în pivniţă”. Dar el, diavolul, o citea ca-n palmă, ghicea viclenia. „Nu, zice, tu eşti stăpâna casei şi-o să-i găseşti mai uşor. Bagă-te-n pivniţă, dacă vrei, suie-te şi pe casă, numai banii să mi-i dai. Numai, zice, nu uita că o să-ţi fie de rău dacă vrei să faci vreo viclenie.”

        Iar ea zice: „Doamne fereşte, nu intra, zice, la bănuieli. M-aş băga singură în pivniţă, dar nu pot. Mai bine, zice, îţi luminez scara cu lampa. Nu te teme, zice, şi ca să nu ai nici o îndoială, ia-o jos cu tine şi pe fiică-mea”, adică pe mine să mă ia.

        Valeu, Doaâhne, dragi tovarăşi, gândiţi-vă şi voi ce spaimă am tras când am auzit-o! Gata, m-am gândit, mi-a venit moartea. Ochii mi s-au împăienjenit, picioarele parcă mi le-ar fi secerat cineva.

        Dar iarăşi ticălosul n-a fost prost, ne-a privit pieziş, şi-a mijit ochii şi a rânjit strâmb, cu toată gura, adică vroia să zică: „umbli cu şmecherii, nu mă păcăleşti tu pe mine”. Vede el că femeii nu-i e milă de mine, pricepe că nu-s sângele ei, aşa că-l înşfacă pe Petenka într-o mână, cu cealaltă apucă inelul şi ridică gârliciul, după care-i zice: „Luminează-mi scara”. Şi coboară cu Petenka sub pământ.

        Uite-acuma mă gândesc că chiar şi-n clipa aceea tuşa Marfuşa era smintită, nu mai ştia ce face. De îndată ce tâlharul a coborât în pivniţă cu Petenka, a trântit la loc gârliciul, capacul adică, împinge un scrin negru peste capac şi-mi face semn cu capul, adică „pune mâna şi tu, nu pot singură”. După ce-l împinge, se-aşază proasta pe scrin, stă acolo şi se bucură. Iară de jos, tâlharul începe să strige şi poc-poc în duşumea, adică mai bine dă-mi drumul cu binişorul, că altfel ţi-l omor pe Petenka al tău. Cuvintele nu se-nţelegeau prin duşumeaua groasă, dar parcă de cuvinte era vorba? Urla mai tare ca fiarele din pădure, voia să ne înspăimânte. Da, striga, acuma-i fac capătul lui Petenka al tău. Iar ea nu-nţelegea nimic. Stă pe sipet şi-mi tot face cu ochiul. Adică, bate-ţi gura, eu mi-s pe scrin şi cheile-n pumn le ţin. Am încercat cu tuşa Marfuşa în chip şi fel. I-am urlat la ureche, am încercat s-o împing de pe scrin. Trebuia să deschidem pivniţa. Să-l ajutăm pe Petenka. Da' de unde! Cum mă puteam înţelege cu ea?

        Da, bate nemernicul sub duşumea, timpul trece, iar ea şade pe scrin şi-şi roteşte ochii în toate părţile, nu ascultă.

        Da' după câtva timp – văleu, Doamne, văleu, Doamne, am văzut şi-am îndurat atâtea în viaţă, da' de aşa ceva n-am mai avut parte, cât oi trăi o să aud vocea jalnică a lui Petenka – a început Petenka să ţipe, a început să plângă îngeraşul de el, căci l-a omorât ticălosul acolo, sub pământ.

        Acuma ce să mă fac, mă gândeam eu, ce să mă fac cu bătrână smintită şi cu ucigaşul acela de tâlhar? Şi timpul trecea. Cum mă gândeam eu aşa, numai ce-l aud pe Udaloi nechezând afară, căci rămăsese nedeshămat acolo. Da. A nechezat Udaloi, ca şi cum voia să-mi spună: vhai, Taniuşa, să mergem iute la oamenii buni, să cerem ajutor„. Mă uit eu şi văd că se crapă de ziuă. Fie cum zici tu, m-am gândit, mulţumescu-ţi, Udaloi, mi-ai băgat minţile-n cap, ai dreptate, hai să zburăm. Şi de îndată ce mi-a trecut prin cap gândul ăsta, parcă aud că-mi zice altcineva din pădure: „Stai un pic, nu te grăbi, Taniuşa, facem noi în alt fel„. Şi iară nu eram singură în pădure. Ca un cocoş cu glas necunoscut, mi-a cântat din jos o locomotivă pe care-o ştiam, locomotiva care în Nagornaia stătea mereu sub presiune, „împingătoare” îi zicea, pentru că împingea la deal marfarele. Deci aud eu că mă cheamă de jos locomotiva cunoscută. Aud şi-mi sare inima din piept. Oare, mă gândeam eu, sunt la fel de ţicnită ca tuşa Marfuşa, dacă orice maşină fără grai vorbeşte ruseşte cu mine?

        Dar nu mai aveam timp de stat pe gânduri, trenul era aproape de-acum. Am înşfăcat felinarul, pentru că încă nu se făcuse cine ştie ce lumină, şi, ca o nebună, m-am repezit să vântur felinarul înainte şi înapoi.

        Ce să mai zic? Am oprit trenul, slavă Domnului, că din pricina vântului mergea încet-încet, urca dealul la pas. Am oprit trenul, mecanicul, care mă cunoştea, şi-a scos capul din cabină, mă întreabă ceva, eu n-aud din cauza vântului. Îi strig mecanicului că postul de cale ferată a fost atacat, că-i un tâlhar în casă, îi zic că, tovarăşe nene, avem nevoie de ajutor. Iar în timp ce-i spuneam eu toate astea, din vagoane au început să coboare soldkţii, fiindcă trenul era militar. Şi coborând ei câte unul pe linie, întreabă: „Despre ce-i vorba?” şi se miră că cineva a oprit trenul în mijlocul pădurii, în panta aceea pieptişă.

        Au aflat despre ce-i vorba, l-au scos pe tâlhar din pivniţă, iar el striga cu un glăscior mai subţire ca al lui Petenka: „Fie-vă milă, oameni buni, nu mă omorâţi, nu mai fac”. L-au târât pe traverse, i-au legat mâinile şi picioarele de şine şi au trecut cu trenul peste el. Da, l-au omorât, s-au răfuit cu el fară judecată.

        În casă nu m-am mai întors ca să-mi iau hainele, îmi era frică. I-am rugat: „Luaţi-mă cu voi, nenilor, în tren”. M-au luat cu trenul, m-au dus de acolo. Pe urmă, n-am să vă mint, am hoinărit cu vagabonzii o jumătate din pământul nostru şi-o jumătate de-al străinilor, nici nu mai ştiu pe unde n-am fost. Asta-i slobozenia, asta-i fericirea pe care-am apucat-o după amarul din copilărie! Dar, ce-i drept, am trecut şi prin multe necazuri, am făcut destule păcate. Însă toate astea au fost pe urmă, o să vă povestesc altă dată. Iar atunci a coborât un slujbaş de la calea ferată, s-a dat jos din tren ca să preia averea statului şi să dea dispoziţie în privinţa tuşei Marfuşa. Se zice că mai pe urmă ar fi murit într-o casă de nebuni, însă alţii spun că s-a vindecat, că a ieşit de acolo.

        După ce auziră această istorisire, mult timp Gordon şi Dudorov se plimbară tăcuţi prin poiană. Apoi veni camionul, coti greoi şi zgomotos din drum, se apropie de stive. Oamenii se apucară să încarce lăzile. Gordon spuse:

        — Ai înţeles cine este Tania, spălătoreasă?

        — Sigur că da.

        — Evgraf o să aibă grijă de ea. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Aşa a mai fost de câteva ori în istorie. Ceea ce a fost conceput ideal, sublim s-a vulgarizat, s-a obiectualizat. Astfel Grecia a devenit Romă, astfel iluminismul rus a devenit revoluţia rusă. Ia, de exemplu, acest vers al lui Blok, „Suntem copiii înspăimântătorilor ani ai Rusiei”, şi imediat vei vedea deosebirea între epoci. Când Blok spunea acest lucru, cuvintele lui trebuiau înţelese în sens figurat, metaforic. Nici copiii nu erau copii, ci fii, oameni maturi, intelectualitatea, nici spaimele nu erau înspăimântătoare, ci providenţiale, apocaliptice, iar acestea sunt lucruri diferite. Însă acum tot ce era cândva figurat a devenit literal, şi copiii sunt copii, şi spaimele sunt înspăimântătoare, asta-i diferenţa.

        Trecură cinci sau zece ani şi, într-o seară liniştită de vară, Gordon şi Dudorov şedeau iarăşi undeva, sus, lângă o fereastră deschisă, prin care se vedea panorama nesfârşită a Moscovei. Frunzăreau caietul de versuri al lui Iuri, alcătuit de Evgraf, pe care le citiseră până atunci de nenumărate ori şi mai mult de jumătate le ştiau pe de rost. Citind, cei doi făceau schimb de impresii şi cădeau pe gânduri. Pe la mijlocul lecturii se făcu întuneric, le era greu să desluşească literele dactilografiate, aşa că aprinseră becul.

        Şi Moscova de jos şi din depărtare, oraşul natal al autorului, în care se petrecuse jumătate din ceea ce se întâmplase cu el, Moscova nu li se mai părea acum locul acestor evenimente, ci le apărea ca eroina principală a unei lungi povestiri, de capătul căreia se apropiaseră, cu caietul în mână, în seara aceea.

        Deşi înseninarea şi eliberarea pe care le aşteptară după război nu veniseră o dată cu victoria, cum credeau ei că se va întâmplă, oricum prevestirea libertăţii plutise în aer de-a lungul tuturor anilor postbelici, ea fiind singurul conţinut istoric al acestor ani.

        Celor doi prieteni îmbătrâniţi de la fereastră li se părea că această libertate a sufletului a venit, că în chiar această seară libertatea se instalase, palpabil, pe străzile de jos, li se părea că ei înşişi au făcut primii paşi în acest viitor şi că, din clipa aceea, se vor afla numai în el. Liniştea fericită, duioasă, pe care o trăiau pentru acest oraş sfânt şi pentru întregul pământ, pentru participanţii la această istorie care supravieţuiseră până în seara aceea, îi impregna şi îi cuprindea cu muzica neauzită a fericirii, care se revărsase în depărtare. Şi cărticica din mâinile lor parcă ştia toate acestea, parcă le susţinea şi le confirma sentimentele.