Partea a XIV-a.IARĂŞI LA VARÂKINO.

        Iarna se instalase de-a binelea. Ningea cu nişte fulgi mari şi pufoşi. Iuri Andreevici se întoarse acasă de la spital.

        — A venit Komarovski! îi spuse Lara cu vocea răguşită. Îl luase chiar de la uşă, din camera din faţă. Arăta dezorientată, de parcă ar fi bătut-o cineva.

        — Unde? La cine? E la noi?

        — Nu, fireşte că nu. A trecut azi-dimineaţă şi a spus că revine spre seară. Trebuie să pice din clipă în clipă. Vrea să discute cu tine.

        — De ce a venit?

        — N-am înţeles prea bine ce-a vrut să-mi spună. Zice că e în drum spre Extremul Orient şi jeă în mod intenţionat a făcut un ocol spre Iuriatin, ca să se întâlnească cu noi. În special ca să vă vadă pe tine şi pe Paşa. A vorbit mult despre amândoi. Susţine că toţi trei, adică eu, tu şi Patulia, suntem într-o primejdie de moarte şi că numai el ne poate salva, dacă îi ascultăm sfaturile.

        — Plec. N-am chef să-l văd.

        Lara izbucni în lacrimi, încercă să îngenuncheze în faţa doctorului şi, îmbrăţişându-i picioarele, să-şi înfunde capul în ele. Însă el îi curmă intenţia, ţinând-o cu forţa în picioare.

        — Rămâi de dragul meu, te implor. Să nu crezi că mi-e frică să stau de vorbă cu el între patru ochi. Dar mi-e greu. Cruţă-mă de neplăcerea unei întâlniri în doi. În plus, e un om practic, trecut prin multe. Poate că într-adevăr ne va sfătui ceva. Dezgustul tău faţă de el e firesc. Dar te rog, calcă-ţi pe inimă. Rămâi.

        — Ce-i cu tine, îngerul meu? Calmează-te. Ce faci? Nu îngenunchea. Ridică-te! Fii veselă! Alungă obsesia asta. Te-a speriat pentru toată viaţa. Sunt cu tine. Dacă trebuie, dacă îmi porunceşti, îl omor.

        Peste o jumătate de ceas se făcu seară. De-acum era întuneric. De vreo jumătate de an astupaseră găurile de şobolani din duşumea. Iuri Andreevici urmărea apariţia noilor găuri şi avea grijă să le astupe. Aduseseră în apartament un motan mare, pufos, care îşi petrecea timpul într-o misterioasă şi imobilă contemplaţie. Şobolanii nu plecaseră din casă, dar deveniseră mai precauţi.

        În aşteptarea lui Komarovski, Larisa Fiodorovna tăie câteva felii de pâine neagră, primită la raţie, şi puse pe masă o farfurie cu câţiva cartofi fierţi. Aveau de gând să-şi primească musafirul în fosta sufragerie a proprietarilor, care-şi păstrase destinaţia. Acolo era o masă de mari dimensiuni, din lemn de stejar, şi un dulap mare şi greu din aceeaşi esenţă. Pe masă ardea opaiţul mobil al doctorului, adică un flacon cu fitil, plin cu ulei de ricin.

        Komarovski îşi făcu apariţia din întunericul lui decembrie, plin de zăpada care se dezlipea de pe cojocul, căciula şi galoşii lui, topindu-se pe duşumea şi formând băltoace. Din pricina zăpezii care-i intrase în mustăţile şi barba pe care altădată şi le rădea, Komarovski avea ceva de clovn, de măscărici. Era îmbrăcat cu un costum destul de bine păstrat, cu pantalonii în dungi şi bine călcaţi. Înainte de a-şi saluta amfitrionii şi de a le spune ceva, îşi pieptănă mult timp părul ud şi zburlit şi-şi şterse cu o batistă bine călcată mustăţile ude şi sprâncenele. Apoi, cu o expresie de tăcută teatralitate, semnificativă, le întinse simultan amândouă mâinile, stânga Larisei Fiodorovna şi dreapta lui Iuri Andreevici.

        — Să considerăm că ne cunoaştem, îi spuse el lui Iuri Andreevici. Am fost foarte bun prieten cu tatăl dumneavoastră, probabil că ştiţi. A murit în braţele mele. Mă tot uit la dumneavoastră ca să găsesc o asemănare cu el. Dar degeaba, nu v-aţi aruncat în partea lui. A fost un om cu suflet larg. Spontan, expansiv. Judecând după înfăţişarea dumneavoastră, cred că semănaţi mai degrabă cu mama. A fost o femeie delicată. O visătoare.

        — Larisa Fiodorovna m-a rugat să vă ascult. Din cuvintele ei reiese că aveţi o anumită treabă cu mine. Am cedat rugăminţilor ei. Discuţia dintre noi este deci din constrângere. N-aş fi încercat să vă cunosc din proprie iniţiativă şi nu consider că am făcut cunoştinţă. De aceea v-aş ruga să fiţi concret. Ce doriţi?

        — Bine v-am găsit, dragii mei! Simt totul, simt absolut totul şi înţeleg totul cât se poate de bine. Iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş zice că semănaţi extraordinar unul cu altul. Sunteţi o pereche armonizată la superlativ.

        — Sunt nevoit să vă întrerup. Vă rog să nu vă amestecaţi în lucruri care nu vă privesc. Nimeni nu vă cere părerea. Săriţi peste cal.

        — Iar dumneavoastră, tinere, nu vă aprindeţi aşa, deodată. Nu, cred totuşi că semănaţi mai mult cu tatăl dumneavoastră. Şi el exploda iute. Da, cu permisiunea dumneavoastră, vă felicit, copiii mei. Regret că, aşa cum am mai spus, sunteţi într-adevăr nişte copii, care nu ştiu nimic şi care nu se gândesc la nimic. Sunt aici numai de două zile şi am aflat mai multe despre dumneavoastră decât v-aţi putea închipui. Dacă nu preîntâmpinăm cumva primejdia, zilele libertăţii dumneavoastră, poate şi ale vieţii, sunt numărate.

        Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Nu pricep de ce vă jucaţi cu focul. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei. Bine-ar fi dacă acesta ar fi secretul dumneavoastră. Dar aici există oameni influenţi, de la Moscova. Ei ştiu exact ce vă poate pielea. Amândoi le sunteţi teribil de nesuferiţi sacerdoţilor locali ai Femidei. Tovarăşii Antipov şi Tiverzin îşi ascut ghearele pentru Larisa Fiodorovna şi pentru dumneavoastră.

        Sunteţi bărbat, sunteţi cazac slobod sau cum s-o mai fi zicând. Aveţi dreptul sfânt de a vă face de cap, de a vă juca cu propria dumneavoastră viaţă. Dar Larisa Fiodorovna nu e un om liber. Dumneaei e mamă. Are în mâinile ei viaţa unui copil, soarta lui. Nu are dreptul să fantazeze, să umble cu capul în nori.

        Toată dimineaţa mi-am pierdut-o încercând s-o conving să ia în serios situaţia de aici. Dar nu doreşte să mă asculte. Uzaţi de autoritatea dumneavoastră, influenţaţi-o pe Larisa Fiodorovna. Nu are dreptul să se joace cu siguranţa Katiei, nu trebuie să-mi ignore argumentele.

        — Niciodată în viaţă nu am încercat să conving pe cineva sau să-i impun cuiva voinţa mea. Mai ales celor dragi. Larisa Fiodorovna e liberă să vă asculte sau nu. E treaba ei. În plus, nici nu ştiu prea bine despre ce-i vorba. Nu cunosc ceea ce dumneavoastră numiţi argumente.

        — Nu, din ce în ce mai mult îmi amintiţi de tatăl dumneavoastră. Şi cu dumneavoastră mi-i tot atât de greu să mă înţeleg. Deci să trecem la lucrurile cele mai importante. Însă, deoarece este un subiect destul de complicat, vă rog să aveţi răbdare. Vă rog să mă ascultaţi şi să nu mă întrerupeţi.

        Sus se pun la cale mari schimbări. Nu, nu, o ştiu din sursele cele mai demne de încredere, puteţi să nu vă îndoiţi de asta. Se are în vedere trecerea la un curs mai democratic, concesii făcute legalităţii, şi asta în viitorul cel mai apropiat.

        Dar chiar din cauza aceasta, instituţiile represive, care urmează a fi desfiinţate, acum, la sfârşit, vor face ravagii, încheindu-şi în grabă socotelile locale. A venit rândul distrugerii dumneavoastră, Iuri Andreevici. Numele dumneavoastră e pe listă. Nu glumesc spunându-vă acest lucru, am văzut cu ochii mei, puteţi să mă credeţi. Cât nu-i prea târziu, gândiţi-vă la salvarea dumneavoastră.

        Dar toate acestea n-au fost decât un preambul. Trec la fondul problemei.

        În zona mării, lângă Oceanul Pacific, are loc regruparea forţelor politice rămase fidele Guvernului Provizoriu şi Adunării Constituante care a fost dizolvată. Se adună membri ai Dumei, activişti politici, cei mai importanţi dintre oamenii fostei Zemstve, afacerişti, industriaşi. Generalii îşi concentrează aici rămăşiţele armatelor lor de voluntari.

        Puterea sovietică se face că nu vede apariţia Republicii Extremului Orient. Existenţa unei asemenea formaţiuni statale îi este utilă drept tampon între Siberia roşie şi lumea exterioară. Guvernul republicii va fi compozit. Moscova a obţinut mai mult de jumătate din locuri pentru comunişti, pentru ca, cu ajutorul acestora, când le va conveni, să facă o lovitură de stat şi să pună stăpânire pe republică. Planul e destul de transparent, însă problema este să putem profita de timpul rămas.

        Înainte de revoluţie, m-am ocupat cu afacerile fraţilor Arharov, Merkulov şi ale altor bănci şi case de comerţ din Vladivostok. Sunt cunoscut acolo. Un emisar secret al guvernului în curs de constituire, pe jumătate în secret, pe jumătate cu acordul tacit al oficialităţilor sovietice, mi-a adus propunerea să intru ca ministru al justiţiei în Guvernul din Extremul Orient. Am acceptat şi merg acolo. După cum v-am spus, toate acestea au loc cu ştirea şi acordul tacit al puterii sovietice, totuşi această încuviinţare nu este atât de făţişă, încât să vorbesc de ea pe toate drumurile.

        Pot să vă iau cu mine pe dumneavoastră şi pe Larisa Fiodorovna. De-acolo veţi putea ajunge uşor pe mare la ai dumneavoastră. Cred că ştiţi că au fost exilaţi. A fost o istorie scandaloasă, despre care vorbeşte toată Moscova. Larisei Fiodorovna i-am promis să parez lovitura care-l ameninţă pe Pavel Pavlovici. Ca membru al unui guvern independent şi recunoscut, îl voi găsi pe Strelnikov în Siberia de Est şi-i voi înlesni trecerea în regiunea noastră autonomă. Dacă nu va reuşi să evadeze, voi propune să ne fie predat în schimbul vreunei persoane reţinute de aliaţi, care prezintă interes pentru puterea centrală de la Moscova.

        Larisa Fiodorovna urmărea cu greu firul discuţiei, al cărei sens îi scăpa adeseori. Dar auzind ultimele cuvinte ale lui Komarovski, privitoare la securitatea doctorului şi a lui Strelnikov, ieşi din starea ei de indiferenţă tăcută, deveni atentă şi, roşind puţin, spuse:

        — Înţelegi, Iurocika, ce importante sunt planurile acestea pentru tine şi pentru Paşa?

        — Eşti prea credulă, draga mea. Nu trebuie să iei un proiect drept fapt dus deja la îndeplinire. Nu spun că Viktor Ippolitovici ne duce de nas în mod conştient. Dar nu sunt decât nişte castele de nisip! Iar acum, Viktor Ippolitovici, voi spune şi eu câteva cuvinte. Vă mulţumesc că vă gândiţi la mine, dar chiar credeţi că vă voi lăsa să-mi clădiţi destinul? Cât priveşte grija dumneavoastră faţă de Strelnikov, Lara trebuie să se gândească la aceasta.

        — Nu înţelegi ce vreau să spun? Dacă să mergem sau nu cu el, după cum ne propune. Ştii prea bine că fără tine nu merg nicăieri.

        Komarovski bea des din spirtul diluat pe care doctorul îl adusese de la dispensar şi-l pusese pe masă, molfăia cartofi şi se ameţea încetul cu încetul.

        Se făcuse târziu. Ori de câte ori i se scurta mucul, fitilul opaiţului îşi mărea flacăra, trosnea şi lumina întreaga cameră. Apoi totul se cufunda iarăşi în întuneric. Gazdelor le era somn şi voiau să vorbească între patru ochi. Dar Komarovski nu mai pleca. Prezenţa lui era apăsătoare, ca şi vederea dulapului greu din stejar, ca şi bezna de gheaţă a lui decembrie, care stăpânea dincolo de fereastră.

        Komarovski nu se uita la ei, ci undeva, peste capetele lor, proptindu-şi ochii împăienjeniţi de băutură într-un punct fix şi, cu limba muiată de somn, împleticită, meliţa întruna, meliţa anost unul şi acelaşi lucru. Calul lui de bătaie era acum Extremul Orient. Despre Extremul Orient întindea pelteaua, dezvoltându-şi în faţa Larei şi a doctorului competiţiile despre importanţa politică a Mongoliei.

        Iuri Andreevici şi Larisa Fiodorovna nu băgaseră de seamă în care punct al discuţiei Komarovski se împiedicase de Mongolia. Faptul că le scăpase modul cum făcuse acest salt verbal le amplifica şi mai mult plictisul pe care-l simţeau faţă de o temă străină, neinteresantă pentru ei.

        Komarovski spunea:

        — Siberia, această Nouă Americă, cum i se spune pe bună dreptate, ascunde posibilităţi imense. Ea e leagănul marelui viitor al Rusiei, garanţia democratizării noastre, a înfloririi, a însănătoşirii politice. Încă şi mai bogat în posibilităţi atrăgătoare este viitorul Mongoliei, al Mongoliei Externe, al marelui nostru vecin din Extremul Orient. Ce ştiţi despre Mongolia? Nu vă e jenă să căscaţi şi să clipiţi de somn, însă e vorba despre un teritoriu de un milion şi jumătate de verste pătrate, de zăcăminte minerale neprospectate, de o ţară în stare de virginitate preistorică, spre care îşi întind mâinile lacome China, Japonia şi America, în detrimentul intereselor noastre, ale Rusiei, care sunt recunoscute de către toţi aliaţii ori de câte ori se face o împărţire a sferelor de influenţă în acest colţ îndepărtat al globului pământesc.

        China profită de înapoierea feudal-teocratică a Mongoliei, influenţându-i pe preoţii lama1 şi hutuhta. Japonia se sprijină pe prinţii locali, în mongolă – hoşuni. Rusia roşie, comunistă, îşi are drept aliat hamdjils-ul, altfel spus asociaţia revoluţionară a păstorilor răsculaţi din Mongolia. În ceea ce mă priveşte, aş vrea să văd o Mongolie într-adevăr prosperă, sub conducerea unui hurultai liber ales. În mod direct, ar trebui să ne intereseze următoarele. După ce faceţi un pas dincolo de graniţa mongolă şi lumea e la picioarele dumneavoastră, veţi fi liber ca pasărea cerului.

        Flecăreala lui verboasă pe marginea unei teme sâcâitoare, care n-avea nici o legătură cu ei, o iritau pe Larisa Fiodorovna. Istovită de plictisul vizitei prelungite, îi întinsese hotărâtă mâna lui Komarovski în semn de rămas-bun şi, fără ocolişuri, cu ostilitate făţişă, îi spuse:

        — E târziu. E timpul să plecaţi. Mi-e somn.

        — Sper că nu veţi fi atât de neospitalieri, încât să mă daţi afară la ora asta din noapte. Nu sunt sigur că voi găsi drumul într-un oraş străin, neluminat.

        — Trebuia să vă gândiţi mai devreme şi să nu staţi atât de mult. Nimeni nu v-a reţinut.

        — Ah, de ce vorbiţi atât de categoric cu mine? Nici măcar nu m-aţi întrebat dacă am adăpost.

        — Nu mă interesează absolut deloc. Ştiu că vă puteţi descurca şi singur. Dacă insistaţi să rămâneţi la noi, aflaţi că nu vă primesc în camera noastră, unde dormim împreună cu Katenka. Iar în celelalte camere n-o să vă lase în pace şobolanii.

        — Nu mi-e frică de ei.

        — Treaba dumneavoastră.

        — Ce-i cu tine, îngerul meu? A câta noapte nu dormi, de când nu te atingi de mâncare şi umbli toată ziua năucă? La ce te tot gândeşti? Ce te obsedează? Nu trebuie să te laşi copleşită de gândurile astea alarmante.

        — Iar a trecut pe-aici Izot, paznicul de la spital. Se ţine cu spălătoreasă din curte. A trecut pe la mine ca să mă bucure. Am un secret, zice, groaznic. Al tău n-are să scape de răcoare. Mâine-poimâine or să-l bage la puşcărie. Pe urmă şi tu, sărmano, tot acolo ai să nimereşti. De unde, zic eu, Izot, ai asemenea informaţii? Nu te îndoi, zice, poţi fi sigură, mi-a spus de la „igzecuţie”. După cum îţi poţi da seama şi singur, prin „igzecuţie” Izot înţelegea comitetul executiv.

        Larisa Fiodorovna şi doctorul izbucniră în râs.

        — Are dreptate.

        — Pericolul e foarte aproape de noi, pândeşte în prag. Trebuie să dispărem imediat. Problema este unde să ne ducem. Să încercăm să plecăm toţi la Moscova – nici nu merită să ne gândim. Pregătirile ar fi prea complicate şi ar atrage atenţia. Iar noi trebuie să dispărem fără zgomot. Ştii ce, bucuria mea? Hai să ne întoarcem la ideea ta. Hai să ne înghită pământul pentru câtva timp. Iar locul dispariţiei ar putea fi Varâkino. Să mergem acolo pentru vreo două săptămâni, poate pentru o lună.

        — Mulţumesc, dragul meu, mulţumesc. Ah, cât mă bucur! înţeleg că toată fiinţa ta ar trebui să fie împotriva acestei hotărâri. Dar nu e vorba de casa voastră, într-adevăr, acolo ne-ar fi imposibil să locuim. Ai vedea camerele pustii, reproşuri, comparaţii. Crezi că nu înţeleg? Pricep prea bine ce înseamnă să-ţi clădeşti fericirea pe suferinţa altuia, să calci în picioare tot ce are el mai scump şi mai sfânt. N-aş accepta niciodată această jertfă din partea ta. Dar nu-i vorba de asta. Casa voastră e atât de dărăpănată, încât doar cu mare greutate am aduce camerele în starea de a putea fi locuite. Când vorbeam de Varâkino, mă gândeam mai degrabă la casa părăsită de Mikuliţân.

        — E foarte adevărat. Mulţumesc pentru înţelegere. Dar stai o clipă. Tot timpul vreau să te întreb şi uit. Unde-i Komarovski? Mai e aici sau a plecat? N-am mai auzit nimic de el de la cearta pe care am avut-o, când i-am făcut vânt pe scări.

        — Nici eu nu ştiu nimic. Aibă-l Dumnezeu în pază. La ce-ţi trebuie?

        — Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult că ar fi trebuit să avem atitudini diferite faţă de propunerea lui.

        Nu suntem în aceeaşi situaţie. Tu porţi răspunderea fiicei tale. Chiar dacă ai vrea să-mi împărtăşeşti soarta nu ai dreptul să-ţi permiţi aşa ceva.

        Dar să ne întoarcem la discuţia despre Varâkino. Fireşte, ar fi cea mai mare nebunie să mergem în sălbăticia aceea, pe o asemenea iarnă, neavând nici rezerve, nici puteri, nici speranţe. Dar hai să fim nebuni, sufletul meu, dacă tot nu ne-a mai rămas altceva de făcut. Să ne mai umilim încă o dată. Hai să cerşim calul de la Anfim. Să facem rost, de la el sau poate de la speculanţii pe care-i ţine sub ocrotirea lui, de faină şi cartofi, cerându-le pe datorie, pe o datorie nejustificată de nici o încredere. Să-l convingem să nu-şi ofere, drept răsplată imediată, o vizită la noi. Să-l rugăm deci să vină mai către sfârşitul lunii, când va avea nevoie de cal. Să fim singuri câtva timp. Hai să mergem, inima mea! Să mergem şi să punem pe foc într-o săptămână mai multe lemne decât ar fi fost de-ajuns pentru încălzire timp de-un an în condiţiile unei gospodării mai chibzuite.

        Şi încă ceva. Încă o dată, te rog să mă ierţi pentru panica pe care ai simţit-o în cuvintele mele. Cât de mult aş vrea să vorbesc cu tine lepădându-mă de acest patos prostesc! Dar, într-adevăr, n-am altă soluţie. Oricum i-ai zice, moartea ne bate la uşă. Nu mai avem la dispoziţie decât câteva zile, şi acelea numărate. Să le cheltuim deci pentru a ne lua rămas-bun de la viaţă, pentru ultima întâlnire dinaintea ultimei despărţiri. Să ne luăm rămas-bun de la tot ce ne-a fost drag, de la toate valorile obişnuite, de la felul cum am visat să trăim, de la tot ce ne-a învăţat conştiinţa, să ne luăm rămas-bun de la speranţe, să ne luăm rămas-bun unul de la altul. Să ne spunem încă o dată cuvintele noastre tainice, noptatice, măreţe şi pacifice precum denumirea oceanului asiatic. Nu degeaba te-am aflat la sfârşitul vieţii, îngere al meu tainic, interzis, care, sub cerul războaielor şi insurecţiilor, ai rămas ca şi altădată, sub cerul paşnic al copilăriei, când te-ai înălţat la începutul vieţii mele.

        În noaptea aceea, în uniforma ta cafenie de gimnazistă aflată în ultimele clase, în penumbra camerei de hotel, erai exact aceeaşi fiinţă ca şi cea de acum, la fel de uluitoare şi de frumoasă.

        Adeseori, în viaţă, am încercat să definesc şi să numesc acea lumină de vrajă pe care ai aruncat-o spre mine, acea rază ce se întunecă treptat, acel sunet ce se stinge lin, raza şi sunetul care de-atunci s-au impregnat în toată existenţa mea şi au devenit cheia prin care pătrundeam, datorită ţie, în tot restul sensurilor din lume.

        Când, precum o umbră în uniformă de elevă, mi-ai ieşit din umbra nişei tale, eu, băiatul, care nu ştiam nimic despre tine, cu toată suferinţa forţei ce-ţi răspundea ca un ecou, am înţeles: fetiţa aceasta plăpândă, slăbuţă, e încărcată, precum cu electricitate, cu toată feminitatea ce poate fi închipuită pe lume. Dacă te apropii de ea sau dacă o atingi cu degetul, scânteia va strălumina camera şi ori te va ucide pe loc, ori te va electriza pentru toată viaţa cu o forţă de atracţie chemătoare, languroasă, tristă. Fiinţa mea toată s-a umplut de lacrimi rătăcitoare, tot sufletul meu strălucea şi plângea. Mi-era nespus de milă de mine însumi şi, încă şi mai mult, îmi era milă de fata aceea. Toată făptura mea se mira şi întreba: dacă dragostea şi încărcarea cu electricitate sunt atât de dureroase înseamnă că şi mai dureros e să fii femeie, să fii electricitate, să trezeşti iubirea.

        Iată că, în sfârşit, ţi-am spus totul. Din pricina asta omul îşi poate ieşi din minţi. Iar eu sunt cufundat cu totul în acest sentiment.

        Larisa Fiodorovna stătea întinsă pe marginea patului, îmbrăcată şi suferindă. Se încovrigă şi se acoperi cu şalul. Iuri Andreevici şedea pe scaunul de lângă pat şi vorbea încet, cu pauze mari. Câteodată Larisa Fiodorovna se ridica într-un cot, îşi sprijinea bărbia în palmă şi, cu gura căscată, îl privea pe Iuri Andreevici. Alteori, se lipea de umărul lui şi, fără să-şi observe lacrimile, plângea tihnită şi fericită. În sfârşit, se întinse spre el, se aplecă peste marginea patului şi îi şopti fericită:

        — Iurocika! Iurocika! Ce inteligent eşti! Tu ştii totul, intuieşti totul. Iurocika, eşti cetatea şi limanul meu, eşti justificarea vieţii mele, ierte-mi Dumnezeu această blasfemie. Ah, cât sunt de fericită! Să mergem, să mergem, dragul meu! Acolo, o dată ajunşi, îţi voi spune ce mă apasă pe suflet.

        Crezând că face aluzie la faptul că ar fi însărcinată, lucru pe care el îl credea puţin probabil, doctorul îi spuse:

        — Ştiu.

        Ieşiră din oraş într-o dimineaţă cenuşie de iarnă. Era zi de lucru şi oamenii umblau pe străzi, preocupaţi de treburile lor. Văzură mulţi cunoscuţi. La intersecţiile deluroase, lângă vechile gherete ale pompelor de apă, erau adunate şiruri nesfârşite de femei care, lăsându-şi deoparte găleţile şi cobiliţele, îşi aşteptau rândul la apă. Doctorul o ţinea cu greu în frâu pe Savraska lui Samdeviatov, o iapă gălbui-fumurie, cu smocuri cârlionţate de păr, pe care o conducea cu grijă printre gospodine adunate în grupuri. Sania aluneca pe pavajul bombat al străzii, derapa pe apa îngheţată de pe marginea acesteia şi urca pe trotuar, lovindu-se de stâlpii de iluminat şi de borne.

        Mergând în trap întins, îl depăşiră pe Samdeviatov, dar nu întoarseră capetele pentru a se convinge dacă i-a recunoscut, dacă şi-a dat seama că e calul lui şi dacă nu cumva le strigă ceva din urmă. În acelaşi mod, în alt loc, trecură pe lângă Komarovski, convingându-se astfel că încă mai e în Iuriatin.

        Glafira Tunţeva le strigă în gura mare, de pe trotuarul opus:

        — Cineva mi-a spus că aţi plecat de ieri. Să mai crezi ce vorbeşte lumea! Vă duceţi după cartofi? Apoi, făcându-le semn că nu aude, le făcu cu mâna un semn de despărţire.

        De dragul Simei, au încercat să se oprească pe dâmb, într-un loc incomod, unde era greu de stat în loc. Şi fără asta, calul trebuia mereu potolit, prin trageri puternice de hăţuri. Sima era înfofolită de sus până jos în două sau trei şaluri, care îi transformau silueta într-un buştean ţeapăn de lemn. Cu paşi drepţi, parcă fără să-şi îndoaie genunchii, veni până la sania din mijlocul drumului şi îşi luă rămas-bun, urându-le să ajungă cu bine.

        — După ce vă întoarceţi, va trebui să stăm de vorbă, Iuri Andreevici.

        În sfârşit, ieşiră din oraş. Deşi şi altădată Iuri Andreevici mai mersese iarna pe acest drum, şi-l amintea mai ales cum arăta vara şi nu prea îl mai recunoştea.

        Sacii cu provizii şi restul bagajelor le ascunseseră în fin, în partea de dinainte a saniei, legându-le bine cu frânghii. Iuri Andreevici mâna iapa sau stând în genunchi pe fundul cotigii dărăpănate, căreia în graiul local i se spunea „cotiugar”, sau şezând pe-o parte, atârnându-şi peste marginea săniei picioarele încălţate cu pâslarii lui Samdeviatov.

        După-amiază, când, cu aparenţa înşelătoare a iernii, începuse să i se pară că înserează, Iuri Andreevici se apucă să biciuiască iapa fără milă. Savraska zbura ca săgeata. Goşul saniei plutea ca o barcă în jos şi în sus, plonjând în adânciturile drumului. Katia şi Lara erau înfofolite în cojoace, în care abia se puteau mişca. La pante sau hopuri, ţipau şi râdeau de se prăpădeau, rostogolindu-se de la o margine a săniei la alta şi îngropându-se în fân cu mâinile lor neîndemânatice. Uneori, ca să râdă, doctorul trecea dinadins cu o talpă peste câte-un dâmb acoperit de zăpadă, răsturnând sania şi aruncându-le astfel, fără să păţească nimic, în zăpadă. Iar el, târându-se de hăţuri câţiva paşi pe drum, o oprea pe Savraska, punea sania la loc pe tălpile ei şi se lăsa bătut în joacă de Katia şi Lara, care, scuturându-se de zăpadă, urcau iarăşi în sanie, 'ba râzând, ba făcând pe supăratele.

        — Am să vă arăt locul unde m-au oprit partizanii, le promise doctorul după ce se îndepărtaseră destul de mult de oraş. Însă nu-şi putu ţine promisiunea, fiindcă goliciunea hibernală a pădurilor, liniştea de moarte şi pustietatea dimprejur făceau locurile de nerecunoscut. Aici! strigă el destul de repede, confundând primul stâlp al lui Moreau şi Vetcinkin, aflat în plin câmp, cu celălalt, din pădure, adică cu cel lângă care într-adevăr îl prinseseră partizanii. Iar când trecură pe lângă cel de-al doilea, de lângă răspântia cu drumul ce ducea spre râul Sakma, stâlpul n-a putut fi văzut din pricina grilajului des al chiciurii, care filigranase pădurea cu argint şi metal negru. Deci nu văzură stâlpul cu reclama.

        În Varâkino ajunseră pe lumină şi opriră sania lângă fosta casă a familiei Jivago, deoarece aceasta era mai aproape de drum decât casa lui Mikuliţân. Pătrunseră în casă grăbiţi ca nişte tâlhari, căci curând avea să se înnopteze. În interior era de-acum întuneric. O jumătate din ruină şi din mizerie Iuri Andreevici nu apucă s-o observe din pricina grabei. O parte din mobilă era încă întreagă, în Varâkinul pustiit nu mai avusese cine desăvârşi tâlhăriile începute. Nu descoperiră nimic din averea personală a lui Iuri Andreevici. Însă el nu fusese de faţă când îi plecase familia şi nu ştia ce luaseră ai lui. Între timp, Lara îi spuse:

        — Trebuie să ne grăbim. Acuşi se face noapte. N-avem timp de stat pe gânduri. Dacă ne instalăm aici, băgăm calul în grajd, proviziile le aducem în tindă, iar nou ocupăm camera asta. Dar sunt împotriva acestei decizii. Am vorbit destul despre asta. Ţie, deci şi mie ne va fi greu. Ce-i aici, dormitorul vostru? Nu, camera copilului. Pătucul băiatului tău. Pentru Tonia e prea mic. Pe de altă parte, ferestrele-s întregi, pereţii şi tavanul nu au crăpături. În plus, soba e grozavă, am admirat-o mult când am fost aici data trecută. Şi dacă totuşi insişti să rămânem aici, mă dezbrac de cojoc şi într-o clipă mă apuc de treabă. Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să aprindem focul în sobă. Să facem focul, focul, focul. În primele zile focul trebuie să ardă tot timpul în sobă. Ah, dragul meu, ce-i cu tine? Nu-mi răspunzi nimic.

        — Imediat. Nu-i nimic. Iartă-mă, te rog. Ştii, cred că-i mai bine să vedem dacă ne-am putea instala la Mikuliţân.

        Aşa că plecară mai departe.

        Casa lui Mikuliţân era încuiată cu un lacăt trecut prin urechile ivărului. Iuri Andreevici avu mult de furcă până reuşi să-l smulgă, împreună cu aşchiile de lemn care rămăseseră prinse pe filetul şuruburilor. Ca şi în cealaltă casă, dădură buzna îmbrăcaţi, cu cojoacele, căciulile şi cizmele în picioare.

        Remarcară imediat amprenta ordinii care domnea printre lucrurile din câteva colţuri ale casei, de exemplu în biroul lui Averki Stepanovici. Cineva locuise aici până nu demult. Dar cine? Dacă erau stăpânii sau unul dintre ei, atunci unde dispăruseră şi uşa de la intrare nu o încuiaseră cu iala, ci cu lacătul înfipt în toc? Pe lângă asta, dacă stăpânii ar fi locuit aici mai mult timp, ar fi fost ordine în toată casa, nu numai în anumite unghere. Ceva le spunea noilor veniţi că nu familia Mikuliţân locuise aici. În cazul acesta, cine să fi fost? Pe doctor şi pe Lara acest mister nu-i puse pe gânduri. Nu-şi bătură capul cu el. Parcă acum sunt puţine case părăsite cu lucrurile pe jumătate şterpelite? Puţini fugari sunt acum urmăriţi şi nevoiţi să se ascundă? „Trebuie să fie vreun ofiţer alb dat în urmărire, conchiseră amândoi. Dacă se întoarce, o să stea cu noi, o să ne înţelegem.”

        Şi iarăşi, ca altădată, Iuri Andreevici încremeni în pragul biroului, admirându-i lărgimea şi mirându-se de confortul pe care îl oferea masa mare de lângă fereastră. Şi din nou se gândi cum acest confort sever îţi dă ghes, te îndeamnă să lucrezi răbdător, fructuos.

        Printre anexele gospodăriei lui Mikuliţân era un grajd lipit de şopron. Însă uşa acestuia era încuiată şi Iuri Andreevici nu ştia în ce stare este încăperea. Ca să nu mai piardă timpul, se gândi să lase calul pentru prima noapte în şopronul neîncuiat. O deshămă pe Savraska şi, după ce iapa se răcori, o adăpă cu apă adusă de la fântână. Iuri Andreevici voi să-i dea nişte fân din sanie, dar acesta se fărâmiţase sub ei şi nu mai era bun de hrană pentru cal. Din fericire, în Colţurile podului de deasupra şopronului şi a grajdului, găsi destul fân.

        Dormiră în cojoace, îmbrăcaţi, dormiră tun, fericiţi, ca şi cum ar fi fost nişte copii cufundaţi în dulceaţa somnului după o zi întreagă de joacă şi boroboaţe.

        După ce se sculară, de cu dimineaţă, Iuri Andreevici începu să tragă cu coada ochiului la masa ispititoare de lângă fereastră. Simţea că îl mănâncă mâinile să se apuce de scris. Însă acest drept şi-l rezervă pentru mai târziu, după ce Lara şi Katenka se vor fi culcat. Până atunci trebuiau să facă ordine măcar în două camere, aveau deci treabă până peste cap.

        Gândindu-se că seara va lucra, nu-şi făcea planuri mari. Era pur şi simplu o pasiune a cernelii, o chemare a peniţei, un chef de a scrie.

        Simţea nevoia să mâzgălească ceva. Pentru început, s-ar fi mulţumit să-şi reamintească şi să-şi noteze ceva din lucrurile vechi, nescrise, doar ca să-şi revigoreze talentul lâncezit, amorţit din pricina inactivităţii. Iar apoi, spera el, dacă vor izbuti să rămână aici mai mult timp, se va putea apuca de ceva inedit, important.

        — Eşti ocupat? Ce faci?

        — Pun mereu pe foc. De ce?

        — Mi-ar trebui o albie pentru rufe.

        — Dacă mai ard mult, n-au să ne ajungă lemnele nici pentru trei zile. Trebuie să văd dacă nu a mai rămas ceva în fosta noastră magazie. Dacă au rămas lemne destule, le-aş aduce aici cu sania. De asta o să mă ocup mâine. Mi-ai cerut o albie. Imaginează-ţi, am dat undeva cu ochii de una, dar nu-mi amintesc unde anume am văzut-o.

        — Şi eu am văzut-o şi tot nu-mi amintesc. Probabil că-i undeva pe aproape, într-un loc în care n-ar fi trebuit să fie. De-aceea am uitat unde anume. Să ştii că încălzesc atâta apă pentru curăţenia din casă. Ce-mi rămâne o s-o folosesc ca să spăl ceva pentru mine şi pentru Katia. Aşa că dă-mi şi rufele tale murdare. Diseară, după ce facem curăţenie şi vedem ce ne mai rămâne de făcut, o să ne spălăm cu toţii înainte de culcare.

        — Îţi aduc imediat rufele. Mulţumesc. Am îndepărtat peste tot de pereţi dulapurile şi lucrurile grele, aşa cum m-ai rugat.

        — Bine. În loc de albie, o să folosesc pentru spălat ligheanul de vase. Numai că e unsuros, trebuie să-l frec cu peria.

        — De îndată ce termin cu focul, închid soba şi mă apuc să controlez restul sertarelor. La fiecare pas descopăr ceva în masa de birou şi în comodă. Săpun, chibrituri, creioane, hârtie, ustensile de scris. Surprize sunt şi la vedere. De exemplu lampa de pe masă, plină cu gaz. Ştiu că nu-i a lui Mikuliţân. E din altă sursă.

        — Ce noroc! Este tot de la locatarul nostru misterios. Ca în Jules Verne. Ah, spune şi tu! Ne-am luat cu vorba, iar cazanul meu fierbe.

        Începură să se agite, zorind dintr-o cameră în alta, având mereu câte ceva în mâini, lovindu-se în fugă unul de celălalt sau împiedicându-se de Katia, care n-avea ce face şi li se încurca mereu printre picioare. Fetiţa umbla dintr-un colţ în altul, deranjându-i la spălatul podelelor şi bosumflându-se când i se făcea observaţie.

        „Săracii copii din ziua de azi, victime ale modului nostru nomad de viaţă, mici şi docili tovarăşi de bejenie”, se gândi doctorul spunându-i fetiţei:

        — Scuză-ne, draga mea. N-are rost să te zgribuleşti. Astea-s minciuni şi capricii. Soba s-a înroşit.

        — Poate că sobei i-o fi cald, dar mie mi-e frig.

        — Atunci rabdă, Katiuşa. Deseară o să mai fac o dată focul. Mama zice că vrea să-ţi facă baie. Ai auzit? Dar până atunci, ţine! Şi doctorul îi trânti dinainte toate jucăriile vechi ale lui Liveri, scoase din cămară, unele întregi, altele stricate. Erau cărămizi şi cuburi, vagoane şi locomotive, bucăţi de carton cu pătrăţele desenate şi însemnate cu cifre, rămase de la nişte jocuri cu jetoane şi zaruri.

        — Cum se poate, Iuri Andreevici? spuse Katia, supărându-se ca un om mare. Lucrurile astea nu-s ale mele. Şi sunt pentru copii mici. Eu sunt mare.

        Însă peste câteva clipe se instalase comod în mijlocul covorului şi, în mâinile ei, jucăriile de toate felurile se transformau în materiale de construcţie, din care Katia construia, pentru păpuşa Ninka, pe care o adusese din oraş, o casă mult mai bine proiectată şi mai permanentă decât acele locuinţe, străine, care se schimbau adeseori, prin care fusese nevoită până acum să trăiască.

        — Ce instinct al căminului are, ce atracţie fantastică pentru propriul cuib şi pentru ordine! spuse Larisa Fiodorovna, urmărind din bucătărie jocul fiicei ei. Copiii sunt sinceri, nu le e jenă, nici frică de adevăr, iar noi, de teamă să nu părem înapoiaţi, suntem gata să trădăm tot ceea ce avem mai scump, lăudăm lucrurile care ne repugnă şi le aprobăm pe cele neînţelese.

        — Am găsit albia, o întrerupse doctorul, aducând-o din vestibulul întunecos. Într-adevăr, nu era la locul ei. Stătea sub o gaură din plafon, pusă acolo, probabil, din toamnă.

        La prânzul pregătit pentru trei zile din proviziile abia începute, Larisa Fiodorovna le servi un festin nemaipomenit: supă de cartofi şi friptură de berbec cu cartofi. Lacomă, Katenka nu se mai putea sătura, chicotea şi făcea pozne. Apoi, cu burtica plină şi toropită de căldură, se înveli cu pledul mamei ei şi adormi pe canapea.

        Venind de la plită, obosită, transpirată şi pe jumătate adormită, ca şi fiica ei, Larisa Fiodorovna era mulţumită de impresia produsă de mâncărurile gătite, aşa că nu se grăbi să strângă masa. Se aşeză să se odihnească. Asigurându-se că fetiţa a adormit, îşi sprijini sânii pe masă şi bărbia în palmă, spunând:

        — Aş munci din răsputeri şi aş fi fericită s-o fac, dacă aş şti că toate eforturile noastre nu sunt gratuite şi că vor duce la ceva. Trebuie să-mi aminteşti în fiecare clipă că am venit aici ca să fim împreună. Căci, dacă stăm să ne gândim drept, ce facem, ce se întâmplă aici? Am dat buzna într-o casă străină, am spart lacătul, ne-am instalat şi tot timpul ne autobiciuim cu febrilitate, ca să nu ne dăm seama că asta nu-i viaţă, ci o punere în scenă, o comedie cu păpuşi, pe care nu o jucăm serios, n-o interpretăm „pe bune”, cum zic copiii, ci într-un mod de care ar râde şi curcile.

        — Dar, îngerul meu, tu ai insistat să venim aici. Aminteşte-ţi cât m-am opus şi cât de greu am acceptat.

        — Aşa-i. Nu te contrazic. A mea e toată vina. Tu ai dreptul să te îndoieşti, să eziţi, însă toate faptele mele trebuie să fie consecvente şi logice. Am intrat în casă, ai văzut pătucul fiului tău şi ţi s-a făcut rău, mai că nu ai leşinat de durere. Tu ai acest drept, dar eu nu-l am, frica pentru ce s-ar putea întâmplă cu Katia, gândurile de viitor trebuie să dea înapoi faţă de dragostea mea pentru tine.

        — Laruşa, îngerul meu, vino-ţi în fire! Niciodată nu-i prea târziu să te răzgândeşti, să renunţi la o decizie. De prima dată te-am sfătuit să iei în serios vorbele lui Komarovski. Avem un cal. Dacă vrei, mâine zburăm la Iuriatin, Komarovski e încă acolo, n-a plecat. L-am văzut din sanie şi cred că el nu ne-a observat. Sunt sigur, că-l găsim în oraş.

        — Încă n-am izbutit să-ţi spun nimic şi-ţi ghicesc note nemulţumite în glas. Dar spune-mi: n-am dreptate? Ne-am ascuns aici, cam la nimereală, deşi tot atât de bine ne puteam ascunde şi în Iuriatin. Iar dacă vrem într-adevăr să ne căutăm salvarea, trebuia s-o facem la sigur, cu un plan bine chibzuit, cum a fost cel pe care, la urma urmei, ni l-a propus acest om bine informat şi lucid, deşi dezgustător. Căci nu ştiu dacă nu cumva aici suntem mai în primejdie decât oriunde în altă parte. E un câmp fară margini, măturat de toate vânturile. Suntem singuri. Într-o noapte putem fi troieniţi şi nu vom mai izbuti să ieşim de sub zăpadă. Sau misteriosul nostru binefăcător, care a locuit aici, ar putea da buzna peste noi, prilej cu care am constata că e un tâlhar şi că ne taie beregata. Măcar o puşcă ai? Nu, n-ai. Mă îngrozeşte superficialitatea ta, cu care mă molipseşti şi pe mine. Din pricina asta nu mai pot gândi limpede.

        — În cazul acesta, ce vrei? Ce doreşti să fac?

        — Nici nu ştiu ce să-ţi răspund. Ţine-mă tot timpul din scurt. Adu-mi mereu aminte că-ţi sunt sclava care te iubeşte orbeşte şi nu trebuie să gândească nimic. Ah, am să-ţi spun! Ai noştri, ai mei şi ai tăi, sunt de o mie de ori mai buni decât noi. Dar parcă asta-i problema? Darul iubirii e ca oricare alt dar. Poate fi chiar măreţ, dar nu poate apărea fără binecuvântare. Iar noi parcă am fost învăţaţi în ceruri să ne sărutăm, iar apoi, de copii, am fost trimişi să trăim în acelaşi timp, ca să ne verificăm unul altuia acest talent. Suntem o culme a compatibilităţii, nu avem în noi nici părţi, nici grade, nici sublim, nici josnic, e o echivalenţă a fiinţei, totul bucură, totul a devenit suflet. Dar în această tandreţe bizară, mereu ameninţătoare, există ceva infantil de neîmblânzit, de nepermis. E o forţă a naturii arbitrară, distrugătoare, ostilă liniştii casnice. E de datoria mea să mă tem şi nu am încredere în ea.

        Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi, luptând cu lacrimile, încheie:

        — Înţelege că nu suntem în aceeaşi situaţie. Înariparea ţi s-a dat pentru ca aripile să te poarte dincolo de nori, iar eu, ca femeie ce sunt, am aripi ca să mă lipesc de pământ şi să-mi ocrotesc cu ele puiul de primejdie.

        Doctorului îi plăcea grozav ce spunea ea, însă nu-şi dădu pe faţă entuziasmul ca să nu cadă în dulcegărie. Rezervat, spuse:

        — Într-adevăr, viaţa asta de campanie e falsă şi surescitată. Ai perfectă dreptate. Dar nu noi am inventat acest mod de viaţă. Zvârcolirea aceasta smintită e soarta tuturor, e în spiritul vremurilor. Nu-ţi pot spune ce dor mi s-a făcut să lucrez. Nu mă refer la muncile agricole. Cândva, toţi ai mei, inclusiv eu, ne-am dedicat muncii câmpului şi am avut succes. Dar n-aş mai fi în stare să repet această îndeletnicire. La altceva mă gândesc.

        Din toate părţile, viaţa se aşază treptat în ordinea firească. Poate că odată şi-odată iar se vor tipări cărţi.

        Iată la ce m-am gândit. Poate că l-am putea convinge pe Samdeviatov să ne ţină, în condiţii avantajoase pentru el, o jumătate de an pe spezele lui, oferindu-i în schimb onorariul care mi s-ar cuveni pentru cartea pe care aş scrie-o în acest timp: un tratat de medicină sau ceva beletristic, poate un volum de versuri. Sau, să zicem, m-aş apuca să traduc vreo carte străină, celebră, de valoare universală. Ştiu bine câteva limbi străine şi de curând am citit un anunţ dat de o mare editură din Petersburg, care nu publică decât traduceri. Asemenea lucrări vor avea, desigur, valoarea de schimb, care va putea fi transformată în bani. Aş fi bucuros să mă pot ocupa cu aşa ceva.

        — Îţi mulţumesc că mi-ai amintit. Şi eu m-am gândit astăzi la aşa ceva. Dar nu cred că vom rămâne mult timp aici. Dimpotrivă, am presimţirea că vom fi repede măturaţi şi mai departe. Totuşi, până una-alta, avem la dispoziţie această locuinţă şi vreau să te rog ceva. Jertfeşte-ţi pentru mine câteva ore în nopţile care urmează şi notează tot ce mi-ai recitat cu diferite prilejuri. Jumătate din poezii s-au pierdut, cealaltă jumătate nici n-au fost scrise vreodată pe hârtie şi mi-e teamă că vei uita totul şi vor fi pierdute, cum ţi s-a mai întâmplat de atâtea ori, după cum mi-ai spus.

        Spre seară se bălăciră toţi cu apa fierbinte rămasă din belşug de la spălatul rufelor. Lara o îmbăie pe Katenka. Iuri Andreevici, simţindu-se curat şi fericit, şedea la masa de la fereastră cu spatele la camera în care Lara, mirosind frumos, înfăşurată în halatul de baie, cu părul ud înfăşurat în turbanul prosopului, o învelea pe Katia şi se pregătea şi ea de culcare. Cufundat cu totul în plăcerea anticipată a viitoarei concentrări intelectuale, Iuri Andreevici recepta tot ce se petrecea în jurul lui prin membrana unei atenţii aliniate şi atotabstractizatoare.

        Era trecut de miezul nopţii când Lara, care până atunci doar se prefăcuse că doarme, se cufundase de-a binelea în somn. Cămaşa ei de noapte, cămăşuţa Katiei şi cearşafurile dantelate de pat străluceau de curăţenie, proaspăt călcate. Chiar şi în acele vremuri, Lara reuşea cumva să-şi scrobească lucrurile.

        Iuri Andreevici era înconjurat de o linişte plină de fericire, care respira dulce a viaţă. Lumina lămpii îşi aşternea galbenul ei blând pe filele albe de hârtie şi licărea argintie pe oglinda cernelii din călimară. Dincolo de fereastră străjuia noaptea albăstrie, geroasă, de iarnă. Iuri Andreevici păşi în camera de alături, neîncălzită şi neluminată, de unde se vedea mai bine afară. Privi pe fereastră. Lumina lunii pline întindea peste câmpia înzăpezită o crustă vâscoasă şi palpabilă, ca şi cum ar fi fost un albuş de ou sau un strat de var încleiat. Splendoarea nopţii geroase era de nedescris. Doctorul îşi simţea sufletul împăcat. Se întoarse în camera luminată şi încălzită şi se apucă de scris.

        Cu litere lăbărţate, îngrijindu-se ca aspectul exterior al scrisului să redea mişcarea vie a mâinii, să nu devină inexpresiv, mut, fără suflet, îşi aminti şi îşi notă, în variante succesive, îmbunătăţite, tot mai îndepărtate de forma iniţială, câteva poezii care prinseseră contururi mai clare în mintea lui, Steaua de Crăciun, Noaptea de iarnă, şi destul de multe alte poeme apropiate ca gen, uitate ulterior, pierdute, nemaigăsite de nimeni.

        Apoi, de la lucrurile încheiate şi definitivate trecu la altele, începute cândva, neduse până la capăt, intră în tonul acestora şi începu să le continue, fară să spere câtuşi de puţin că va trebui să le finalizeze pe loc. După aceea, simţindu-se în vervă, se apucă să scrie o poezie nouă.

        După două-trei strofe închegate cu uşurinţă, după câteva comparaţii de care fu el însuşi uimit, munca puse stăpânire pe el şi simţi apropierea a ceea ce se numeşte inspiraţie. Raportul de forţe care direcţionează creaţia devine parcă decisiv. Întâietatea n-o mai deţine omul, nici starea lui de spirit căreia îi caută o expresie, ci rolul principal şi-l arogă limbajul în care vrea s-o exprime. Limbajul, patria şi creuzetul frumuseţii şi sensului, începe el însuşi să gândească şi să vorbească în numele omului, devine muzică, dar nu în ce priveşte sonoritatea auditivă exterioară, ci datorită rapidităţii şi forţei fluxului său interior. Atunci, asemenea vâltorii rostogolite a unui fluviu, care numai prin mişcarea sa lustruieşte stâncile ce pe fund şi învârteşte pietrele morii, această vâltoare curgătoare doar prin forţa propriilor sale legi creează în drumul ei, în trecere, măsura versului şi rima, ca şi mii de alte forme şi imagini mult mai importante, dar care până acum nu au fost încă simţite, luate în calcul, numite.

        În asemenea clipe, Iuri Andreevici simţea că nu el săvârşeşte creaţia principală, ci altceva, care e mai presus de el, ceva ce se află undeva deasupra lui, adică starea ideii universale şi a poeziei, starea care îi e menită în pasul următor, pe care trebuie să-l facă în evoluţia ei istorică. Şi el se simţea doar pretextul şi punctul de sprijin, pentru ca poezia să se pună în mişcare.

        Se descotorosea de reproşurile pe care şi le făcea singur, de nemulţumirea de sine, de sentimentul propriei nimicnicii. Se uita, îşi rotea privirile împrejur.

        Vedea capetele Larei şi Katenkăi pe pernele albe ca zăpada. Curăţenia aşternutului, curăţenia camerelor, curăţenia chipurilor lor, contopindu-se cu curăţenia nopţii, zăpezii, lunii şi stelelor, revărsându-se în acel unic val, uniform, care trecea prin sufletul doctorului, îl îndemna să se bucure şi să plângă din pricina sentimentului de triumfătoare curăţenie a existenţei.

        „Doamne! Doamne! era el gata să şoptească. Toate astea mie mi le-ai dăruit? Atât de multe mi-ai dăruit? Cum m-ai îngăduit în preajma Ta, cum m-ai lăsat să ajung pe acest nepreţuit pământ al Tău, sub stelele Tale, la picioarele acestei femei, docile, nefericite, iubite, care nu-mi reproşează nimic?”

        Era ora trei noaptea când Iuri Andreevici îşi ridică ochii din hârtiile de pe masă. Din concentrarea înstrăinată în care se cufundase cu totul, se întoarse la sine, la realitate, fericit, puternic, liniştit. Deodată, în muţenia spaţiilor îndepărtate care începeau dincolo de fereastră, se făcu auzit un sunet melancolic, trist.

        Se duse în camera neluminată de alături, ca să se uite de acolo pe fereastră. În ceasurile scurse, de când se apucase de scris, geamurile îngheţaseră şi nu se mai putea vedea nimic prin ele. Iuri Andreevici trase la o parte covorul făcut sul în dreptul uşii, ca să nu intre frigul pe sub ea, îşi aruncă pe umeri cojocul şi ieşi afară.

        Îl orbi flacăra albă care cuprinsese zăpada luminată de lună, jucând pe ea ca un rug imens. La început nu putu vedea nimic. Dar peste câteva clipe auzi, estompat de depărtare, un urlet prelung, un scheunat jalnic şi abia atunci zări, dincolo de văgăuna din marginea câmpiei, patru umbre alungite, nu mai groase decât o dâră de creion.

        Lupii stăteau unul lângă altul, cu boturile îndreptate către casă. Cu capetele date pe spate, urlau la lună sau spre ferestrele argintii ale casei lui Mikuliţân. Câteva clipe stătură nemişcaţi, dar de îndată ce Iuri Andreevici înţelese că sunt lupi, aceştia, ca nişte câini, părăsiră în fugă câmpia, de parcă gândul doctorului ar fi ajuns până la ei. Doctorul nu apucă să-şi dea seama în ce direcţie dispăruseră.

        „O veste neplăcută! se gândi el. Numai ei mai lipseau. Oare vor fi având bârlogul chiar atât de aproape? Să sperăm că nu e chiar în râpă. Ce grozăvie! Iar Savraska lui Samdeviatov e în şopron. Precis lupii au simţit calul.”

        Se hotărî să nu-i spună nimic Larei deocamdată, ca să n-o sperie. Intră în casă, încuie uşa de afară, o întredeschise pe cea din interior care ducea din camera rece în cea încălzită, astupă toate găurile şi crăpăturile, după care se duse iarăşi la masă.

        Ca şi mai înainte, lumina lămpii era clară şi prietenoasă. Dar nu mai avea chef de scris. Nu se putea calma. Nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la lupi şi la alte complicaţii care ameninţau să vină. În plus, obosise.

        Între timp se trezi Lara.

        — Tot mai arzi, tot mai licăreşti, luminarea mea nestinsă! îi spuse ea cu şoapte umede, blânde, înfundate din pricina somnului. Aşază-te lângă mine câteva clipe. Vreau să-ţi spun ce am visat.

        Şi el suflă în lampă.

        Iarăşi se scurse o zi de blândă nebunie. Găsiră o săniuţă în casă. Roşie la faţă, îmbrăcată în cojocel, râzând tare, Katenka îşi dădea drumul la vale pe aleea nemăturată din curte, coborând de pe derdeluşul îngheţat pe care i-l făcuse doctorul înălţând cu lopata un dâmb de zăpadă, peste care turnase apă. Cu zâmbetul încremenit pe faţă, Katia urca la nesfârşit derdeluşul, târând după ea săniuţa pe care o trăgea de sfoară.

        Era ger, din ce în ce mai ger. Afară era soare. Sub razele amiezii, zăpada părea galbenă, iar mai apoi, în galbenul ei de aramă, ca un dulce sediment, începu să se insinueze mierea portocalie a amurgului timpuriu.

        După spălatul şi baia din seara precedentă, casa devenise jilavă. Ferestrele se acoperiseră cu chiciură pufoasă, iar tapetul aburit era străbătut de pârâiaşe negre, care îşi croiau albii minuscule din tavan până în podea. Camerele deveniseră întunecate şi neprimitoare. Iuri Andreevici căra lemne şi apă, continuându-şi inspecţia prin casă şi făcând mereu noi descoperiri. O ajuta pe Lara la treburile ei casnice care, o dată începute de cu dimineaţă, deveneau din ce în ce mai multe.

        Iarăşi, grăbindu-se să facă un lucru sau altul, mâinile li se întâlneau şi rămâneau una într-aita, iarăşi greutatea ridicată ca s-o care undeva o lăsau jos înainte de a o duce la locul ei, dezarmaţi fiind de accesele unei tandreţi ameţitoare, de neînvins. Iarăşi scăpau totul din mână şi mintea li se golea de gânduri. Iarăşi se scurgeau minute după minute, care deveneau ore întregi, şi ei se dezmeticeau, amintindu-şi că nu-i dăduseră Katiei să mănânce, că, în grajd, calul stătea nehrănit şi neadăpat. De aceea se agitau bezmetici, încercând să recupereze timpul pierdut, simţind mustrări de conştiinţă.

        Din pricina nesomnului, pe doctor îl durea capul. O ceaţă dulce ca o mahmureală îi plutea în creier, iar în tot trupul simţea o slăbiciune plăcută. Aştepta seara cu nerăbdare, ca să se întoarcă la scris.

        Prima jumătate a trebii o făcea, în locul lui, acest abur somnoros de care îi era plină fiinţa, care învălătucea totul în jur şi-i învăluia gândurile. Imaginea generală de vag, pe care acest abur o atribuia tuturor lucrurilor, evolua în direcţia ce preceda precizia transpunerii exacte. Asemenea formei confuze a primelor ciorne, lenea istovitoare din timpul zilei îi slujea drept pregătire necesară în vederea unei nopţi de muncă.

        Inactivitatea oboselii nu lăsa nimic neatins, netransformat. Totul era în schimbare şi lua altă formă.

        Iuri Andreevici presimţea că planurile lui de a rămâne la Varâkino mai mult timp nu se vor realiza, că ora despărţirii lui de Lara e aproape, că o va pierde inevitabil, pierzând o dată cu ea şi această trezire la viaţă, poate chiar însăşi viaţa. Durerea îi făcea inima să sângereze. Dar şi mai mult îl istovea aşteptarea serii şi dorinţa de a-şi revărsa această tristeţe într-o expresie care să-i stoarcă oricui lacrimi.

        Lupii de care îşi amintise toată ziua nu mai erau lupi stând în zăpada străluminată de-lună, deveniseră de-acum tema lupilor, reprezentarea forţei ostile, care avea scopul de a-i ucide pe el şi pe Lara sau măcar de a-i alunga din Varâkino. Ideea acestei ostilităţi, dezvoltându-se, atinse spre seară o asemenea forţă, de parcă în Şutma ar fi fost descoperite urmele unui monstru antediluvian, de parcă în râpă şi-ar fi găsit sălaş un dragon de dimensiuni monstruoase, fantastic, însetat de sângele doctorului şi al Larei.

        Sosi şi seara. Ca şi ieri, doctorul aprinse lampa de pe masă, iar Lara şi Katenka se culcară mai devreme ca în ajun.

        Poeziile scrise în timpul nopţii erau de două categorii. Cele ştiute, retranscrise în variante noi, se înşiruiau pe hârtie fără ştersături, în rânduri caligrafice. Poemele noi erau mâzgălite în grabă, cu prescurtări, puncte şi cuvinte indescifrabile.

        Descurcând aceste notaţii, doctorul simţea dezamăgirea obişnuită. Astă-noapte aceste fragmente schiţate îl făcuseră să plângă, îl uimiseră cu ineditul câtorva imagini reuşite. Acum mai ales aceste reuşite închipuite îl opriră şi îl mâhniră, pentru că i se păreau în mod evident trase de păr, forţate.

        Toată viaţa visase la o originalitate atenuată şi discretă, insesizabilă din afară şi ascunsă sub membrana formei curente şi obişnuite, toată viaţa tinsese să-şi elaboreze acel limbaj ponderat, lipsit de ostentaţie, care să-i permită cititorului sau ascultătorului să-şi asume conţinutul, fără a băga de seamă în ce fel şi-l asumă. Toată viaţa se străduise să aibă un stil imperceptibil, care să nu atragă atenţia, şi acum îl consterna constatarea că este încă foarte departe de acest ideal.

        În bruioanele de ieri voise ca, prin nişte mijloace simple, ajungând până la gângurit, şi foarte apropiate de duioşia cântecului de leagăn, să-şi exprime starea complexă de iubire şi spaimă, anxietate şi curaj, astfel încât această stare să se reverse parcă de la sine, fără cuvinte.

        Acum, uitându-se peste aceste încercări, îşi dădu seama că aveau nevoie de o inserţie de conţinut, care să lege la un loc strofele disparate. Înnegrind treptat tot ce scrisese, Iuri Andreevici se apucă, în aceeaşi manieră lirică, să relateze legenda lui Egor Viteazul. Începu cu un pentametru amplu, care-i oferea o largă libertate de exprimare.

        Sonoritatea independentă de conţinut, specifică acestui metru, îl irita cu cantabilitatea ei cazonă, falsă. Renunţă la acest metru fastuos, cu cezură, limitându-l la un vers de patru picioare, aşa cum scriitorii luptă, în proză, cu beţia de cuvinte. Acum era mai greu de scris, dar mai plăcut. Poezia curgea mai vioaie, dar totuşi era marcată de prolixitate. Se sili să scurteze şi mai mult versurile. În măsura de trei picioare cuvintele începură să se înghesuie, ultimele urme de somn dispărură de pe faţa autorului, acesta se trezise, se însufleţise, strâmtoarea spaţiilor rimate îi şoptea ea însăşi ce trebuie să adauge. Obiectele, abia denumite în cuvinte, începură să se contureze clar în rama sugestiei. Auzi tropotul calului alergând pe suprafaţa poeziei, aşa cum se aude buiestrul calului într-una din baladele lui Chopin. Gheorghe Purtătorul de Biruinţă galopa prin nemărginita întindere a stepei, Iuri Andreevici îl vedea din spate cum se micşorează, îndepărtându-se. Scria cu grabă febrilă, abia izbutind să noteze cuvintele şi versurile, care se înşiruiau ca din zbor.

        Nu băgă de seamă că Lara coborâse din pat şi se apropiase de masă. În cămaşa ei de noapte, lungă până la călcâie, părea firavă, slabă şi mai înaltă decât era în realitate. Surprins, Iuri Andreevici tresări, când ea îi răsări dinainte palidă, înfricoşată şi, cu mâinile întinse spre el, îi şopti:

        — Auzi? Urlă un câine. Chiar doi. Ah, ce frică îmi e, ce semn rău! Până dimineaţă mai răbdăm, dar pe urmă mergem. Nu mai rămân nici o clipă aici.

        O oră mai târziu, după multe stăruinţe din partea doctorului, Larisa Fiodorovna se calmă şi adormi din nou. Iuri Andreevici ieşi pe trepte. Lupii erau mai aproape decât în noaptea trecută şi dispărură şi mai repede. Iarăşi el nu apucă să-şi dea seama în ce direcţie au dispărut. Iarăşi stăteau înghesuiţi unul într-altul şi doctorul nu reuşi să-i numere. I se păru că erau acum mai mulţi.

        Veni şi cea de-a treisprezecea zi a şederii lor la Varâkino, care nu se deosebea prin nimic de precedentele zile. La fel, în ajun, urlaseră lupii, care nu se mai arătaseră de la mijlocul săptămânii. Iarăşi, luându-i drept câini, speriată de ei ca de un semn rău, Larisa Fiodorovna voi să plece imediat, de cu dimineaţă. Ca şi mai înainte, stările de echilibru alternau în sufletul Larei cu accesele de alarmă mâhnită, fireşti la o femeie harnică, neobişnuită cu zile întregi de descărcare a inimii şi cu luxul nepermis al tandreţilor dezlănţuite.

        Totul se repetă, aşa că, şi în această dimineaţă din cea de-a doua săptămână de când se mutaseră aici, Larisa Fiodorovna, cum mai făcuse de atâtea ori, se aplicase să facă bagajele pentru întoarcere, încât s-ar fi putut zice că perioada petrecută în această casă nici n-ar fi existat.

        Iarăşi era umezeală în camere din pricina înnorării de afară. Cerul se înmuiase şi din norii săi joşi trebuia să înceapă, din clipă în clipă, cernerea ninsorii. Lui Iuri Andreevici îi tremurau genunchii din pricina oboselii fizice şi psihice, din cauza prea multor nopţi nedormite. Gândurile i se învălmăşeau, tremura de slăbiciune şi, zgribulit, frecându-şi mâinile ca să se încălzească, umbla de colo colo prin camera neîncălzită, neştiind ce va hotărî Larisa Fiodorovna şi ce va trebui el să facă în consecinţă.

        Intenţiile ei nu erau clare deloc. Acum şi-ar fi dat jumătate din viaţă ca ei doi să nu mai fie atât de liberi la modul haotic, ci să fie nevoiţi să se supună oricărei ordini severe, prestabilite, în virtutea căreia să meargă amândoi la serviciu, să aibă anumite obligaţii, care să-i facă să trăiască judicios şi cinstit.

        Îşi începu ziua ca de obicei, făcu paturile, făcu ordine şi mătură camerele, le dădu să mănânce doctorului şi Katiei. Apoi se apucă să facă bagajele şi-l rugă pe doctor să înhame calul. Se hotărâse definitiv să plece.

        Iuri Andreevici nu încercă s-o facă să se răzgândească. Era nebunie curată să se întoarcă în oraş, după ce reuşiseră să dispară, tocmai acum când valul arestărilor trebuia să fi ajuns la punctul culminant. Dar tot o nebunie era să rămână, fară să aibă măcar o puşcă, aici, în mijlocul acestei pustietăţi pline şi ea de felurite primejdii.

        În plus, ultimele braţe de fin pe care doctorul reuşea să le mai adune din şurile vecinilor erau pe sfârşite. Fireşte, dacă ar fi avut posibilitatea să rămână aici mai mult timp, Iuri Andreevici ar fi colindat cu sania toată zona, îngrijindu-se de completarea rezervelor de furaje şi alimente. Acum, pentru o incertă şedere de câteva zile, n-avea rost să se lanseze în căutări. Renunţând la idee, se duse să se ocupe de cal.

        Nu se prea pricepea la înhămat, deşi Samdeviatov îl învăţase cum se face. Iuri Andreevici uitase sfaturile acestuia. Cu mâini nedibace, făcu totuşi ce trebuia. Capătul ghintuit al curelei, cu ajutorul căreia fixase cercul de hulube, îl înnodă de una din hulube, după ce îl înfăşură de câteva ori pe capătul acesteia; apoi, împingând cu piciorul în burta calului, strânse tare cheutoarea dublă a gâtarului. După aceea, efectuând şi restul operaţiunilor de înhămare, duse calul la scară, îl legă de balustradă şi intră ca să-i spună Larei că pot căra bagajele în sanie.

        O găsi extrem de agitată. Ea şi Katia erau îmbrăcate, bagajele erau pregătite, însă Larisa Fiodorovna îşi frângea mâinile. Stăpânindu-şi cu greu lacrimile, îl rugă pe Iuri Andreevici să se aşeze un pic şi începu să vorbească iute-iute, incoerent, ridicându-se şi aşezându-se mereu la loc, întrerupându-şi deseori firul argumentaţiei cu exclamaţia „Nu-i aşa”.

        — Nu sunt vinovată, zise ea. Nici eu nu ştiu cum s-a întâmplat. Dar putem pleca acum? Curând se întunecă. Ne va prinde noaptea pe drum, chiar în pădurea ta cumplită. Nu-i aşa? Fac ce-mi spui tu, dar nu-s în stare să decid singură plecarea. Ceva mă împiedică s-o fac. Nu mă lasă inima. Dar tu fă cum ştii. Nu-i aşa? De ce taci şi nu-mi spui măcar o vorbă? Am irosit toată dimineaţa, nu ştim ce-am făcut o jumătate de zi. Mâine n-o să se mai întâmple, o să fim mai prevăzători, nu-i aşa? N-ar fi bine să mai rămânem o zi? Mâine ne sculăm mai devreme, plecăm de cum se face lumină, pe la ora şapte sau şase dimineaţa. Ce zici? O să faci focul, o să mai scrii aici încă o zi, mai dormim o noapte în casa asta. Ah, ar fi nemaipomenit, splendid! De ce nu-mi răspunzi? Iar sunt vinovată cu ceva, sărmana de mine!

        — Exagerezi. Până-n amurg e încă timp. E încă foarte devreme. Dar fie cum zici tu. Bine. Rămânem. Numai linişteşte-te. Eşti prea tulburată. Zău, hai să despachetăm, să ne dezbrăcăm de cojoace. Uite, Katia spune că îi e foame. Să mâncăm ceva. Ai dreptate, arffi prea în pripă să plecăm fară să ne pregătim cum trebuie. Numai nu mai fi necăjită şi nu mai plânge, pentru numele lui Dumnezeu. Imediat aprind focul. Dar înainte de asta, dacă iapa tot e înhămată la sanie şi aşteaptă la scară, mă duc să car ultimele lemne din fosta mea magazie, căci aici nu mai avem nici o surcea. Şi nu mai plânge. Mă întorc repede.

        Spre şopronul de lemne al familiei Jivago duceau mai multe urme de sanie, făcute de Iuri Andreevici în timpul raidurilor precedente. În dreptul pragului, zăpada era murdărită şi bătătorită de la ultimul transport de lemne, pe care-l făcuse cu două zile în urmă.

        Norii, care de cu dimineaţă înneguraseră cerul, se împrăştiaseră. Bolta se înseninase. Era destul de frig. Vechiul parc, care înconjura la diferite distanţe acest loc, înainta până aproape de şopron, ca şi cum ar fi vrut să-l privească în ochi pe doctor şi să-i aducă aminte de ceva. Zăpada din anul acela era adâncă, mai groasă decât înălţimea pragului de la intrarea în şopron. Pragul de sus al uşii părea mai scund, de parcă şopronul s-ar fi gârbovit. Aproape la înălţimea capului lui Iuri Andreevici, precum pălăria unei ciuperci uriaşe, se ţuguia acoperişul troienit. Iar pe coama acoperişului, ca înfiptă în zăpadă, se vedea secera lunii tinere, abia născute, arzându-şi jăraticul cenuşiu.

        Deşi era încă ziuă şi încă destul de lumină, doctorul avea sentimentul că stă, noaptea târziu, în codrul des al vieţii sale. Atâta beznă, atâta tristeţe avea în suflet. Şi luna nouă, ca o prevestire a despărţirii, ca o icoană a singurătăţii, ardea aproape la înălţimea ochilor lui.

        Abia se ţinea pe picioare de obosit ce era. Lua în braţe mai puţine lemne decât de obicei şi le arunca în sanie din pragul şopronului. Chiar şi prin mănuşi, îl dureau mâinile ori de câte ori apuca vreo buturugă îngheţată. Deşi se mişca mult şi repede, nu se putea încălzi. Ceva se oprise, se rupsese în el. Îşi blestema soarta fară de noroc şi se ruga lui Dumnezeu s-o cruţe, s-o lase în viaţă pe această femeie frumoasă, tristă, supusă, naivă. Iar luna atârna deasupra şopronului, arzând şi nedând căldură, albind şi neluminând.

        Deodată calul, întorcându-şi capul în direcţia de unde veniseră, începu să necheze, mai întâi încet şi cu sfială, apoi mai tare şi mai şovăitor.

        „Ce-o fi cu iapa? se întrebă doctorul. Ce bucurie o fi apucat-o? Nu pare că i-ar fi frică de ceva. Caii nu nechează când le e frică. Doar nu-i proastă să-şi trădeze prezenţa, dacă a simţit lupii. E-un nechezat de bucurie. Vrea şi ea acasă. Ai răbdare, plecăm îndată.”

        Pe lângă lemne, Iuri Andreevici mai puse în sanie surcele şi câteva coji de mesteacăn, rotunde, mari, desprinse întregi de pe trunchi, semănând cu nişte carâmbi de cizme. Surcelele şi cojile îi trebuiau ca să aţâţe focul. Acoperi apoi lemnele cu o rogojină, peste care trecu o funie şi, călcând pe lângă sanie, cără lemnele spre şopronul lui Mikuliţân.

        Iapa necheză din nou, de data aceasta ca răspuns la alt nechezat de cal, care se auzise desluşit, de undeva de departe. „în curtea cui o fi nechezând? se întrebă doctorul, înfiorat; Credeam că Varâkinul e pustiu. Deci ne-am înşelat.” Nici prin cap nu-i trecea că avea musafiri şi că nechezatul de cal se auzea dinspre casa lui Mikuliţân, din grădină. O mână pe Savraska ocolind prin curţile din spate, pe lângă anexele clădirilor dimprejurul fabricii, nevăzând faţada casei din pricina dâmburilor care îi îngrădeau privirea.

        Fără grabă (de ce s-ar fi grăbit?), aruncă lemnele în şopron, deshămă iapa, lăsând sania în magazie, iar iapa o băgă în grajdul de alături. O mână în stănoaga din colţul din dreapta, unde curentul trăgea mai puţin, şij. Aducând câteva mâini din finul rămas, i-l îndesă prin gratiile înclinate ale ieslei.

        Păşind spre casă, îşi simţea sufletul îngrijorat. Lângă scară era oprită o sanie ţărănească lată, cu coşul foarte comod, la care era înhămat un armăsar negru, bine hrănit. Împrejurul calului, plesnindu-l peste cnipă şi cercetându-i chişiţele, se învârtea un flăcău îmbrăcat într-un suman frumos. Stăpânul era la fel de lucios la faţă şi sătul ca şi calul.

        Din casă se auzeau voci. Nevrând să tragă cu urechea şi nefiind în stare să audă ceva, Iuri Andreevici, fără voie, îşi încetini paşii şi se opri apoi, ca încremenit. Fără să înţeleagă cuvintele, recunoscu vocea lui Komarovski, a Larei şi a Katiei. Probabil, erau în prima cameră, cea de la intrare. Komarovski se contrazicea cu Lara şi, judecind după răspunsurile ei, femeia era tulburată, plângea şi ba îi riposta vehement, ba se declara de acord cu el. În virtutea cine ştie cărui indiciu nedefinit, Iuri Andreevici îşi imagină că, în clipa aceea, Komarovski adusese vorba despre el, cam în sensul că nu e un om de nădejde („slugă la doi stăpâni” – i se năzări doctorului), că nu se ştie ce iubeşte mai mult, familia sau pe Lara, că Lara nu trebuie să se bizuie pe el, întrucât, dacă ar face acest lucru, „ar alerga după doi iepuri deodată şi ar sta cu fundul în două luntre”. Iuri Andreevici intră în casă.

        Într-adevăr, în prima cameră, îmbrăcat într-o şubă lungă până-n podea, stătea Komarovski. Lara o ţinea pe Katia de gulerul şubei şi încerca să i-l încheie, dar nu nimerea cheutorile. Se supărase pe fetiţă, ţipa la ea să nu-şi învârtă capul şi să stea liniştită, iar Katia se plângea: „Mamă, mai încet, mă sugrumi”. Toţi erau îmbrăcaţi, gata de plecare. Când Iuri Andreevici îşi făcu apariţia, Lara şi Viktor Ippolitovici se repreziră spre el, luându-şi vorba unul altuia din gură.

        — Unde-ai fost atâta timp? Avem atâta nevoie de tine!

        — Vă salut, Iuri Andreevici! în pofida tuturor grosolăniilor pe care ni le-am turnat unul altuia ultima dată, după cum vedeţi, am venit iarăşi fără invitaţie.

        — Vă salut, Viktor Ippolitovici.

        — De ce-ai întârziat atâta? Ascultă ce-ţi spune şi ia tu o hotărâre şi pentru mine, şi pentru tine. Nu avem timp de pierdut. Trebuie să ne grăbim.

        — De ce stăm în picioare? Luaţi loc, Viktor Ippolitovici. Cum unde am fost, Larocika? Ştii doar că am fost după lemne, iar după aceea m-am îngrijit de cal. Viktor Ippolitovici, vă rog, luaţi loc.

        — Nu eşti uimit? De ce nu-ţi arăţi mirarea? Noi regretam că acest om a plecat şi nu ne-am agăţat de propunerea lui, iar acum iată-l în faţa ta şi nu te miri. Dar şi mai uluitoare sunt noutăţile pe care mi le-a spus. Povestiţi-i, Viktor Ippolitovici.

        — Nu pricep la ce se referă Larisa Fiodorovna, dar, în ceea ce mă priveşte, vă voi spune următoarele. În mod intenţionat am răspândit zvonul că am plecat ca să vă ofer, dumneavoastră şi Larisei Fiodorovna, posibilitatea să regândiţi problemele discutate împreună şi, după o judecată matură, să ajungeţi, poate, la o decizie mai puţin pripită.

        — Dar nu mai putem amâna. Acum e timpul cel mai potrivit pentru plecare. Mâine dimineaţă. Dar mai bine să-ţi povestească Viktor Ippolitovici.

        — Un moment, Larocika. Iertaţi-mă, Viktor Ippolitovici. De ce stăm cu şubele pe noi? Să ne dezbrăcăm şi să ne aşezăm. Căci discuţia este serioasă. Nu se poate aşa, hodoronc-tronc. Scuzaţi-mă, Viktor Ippolitovici. Altercaţiile noastre privesc anumite subtilităţi intime. Ar fi ridicol şi neplăcut să luăm în discuţie aceste lucruri. Niciodată nu m-afn gândit să merg cu dumneavoastră, însă, dacă-i vorba de Larisa Fiodorovna, asta-ri altă discuţie. În rarele cazuri când propriile noastre nelinişti au fost despărţite una de alta şi noi ne-am adus aminte că nu' suntem o singură fiinţă, ci două, cu două destine distincte, am considerat că Lara, mai ales de dragul Katiei, trebuie să mediteze mai profund la planurile dumneavoastră. De fapt o face permanent, întorcându-se mereu la aceste posibilităţi.

        — Dar numai cu condiţia să mergi şi tu cu noi.

        — Ne e la fel de greu să ne imaginăm despărţirea, dar, poate, ar trebui să ne luăm inima în dinţi şi să facem acest sacrificiu. Pentru că nici nu poate fi vorba să plec şi eu.

        — Dar nu ştii încă nimic. Mai întâi ascultă. Mâine dimineaţă. Viktor Ippolitovici!

        — Cred că Larisa Fiodorovna se referă la informaţiile aduse de mine, pe care deja i le-am comunicat. Pe o linie de rezervă din Iuriatin, gata de plecare, aşteaptă un tren de serviciu al Guvernului din Extremul Orient. Ieri a sosit de la Moscova şi mâine pleacă mai departe. Este trenul ministerului nostru de comunicaţii. E alcătuit pe jumătate din vagoane, internaţionale de dormit.

        Eu trebuie să călătoresc cu acest tren. Îmi sunt oferite locuri pentru persoanele pe care le-am invitat să lucreze în colegiul meu. Am putea călători cu tot confortul. N-o să mai avem o asemenea ocazie. Ştiu că dumneavoastră nu aruncaţi cuvintele în vânt şi nu vă veţi răzgândi în' privinţa refuzului de a pleca cu noi. Ştiu că sunteţi omul deciziilor ferme. Dar totuşi. Călcaţi-vă pe inimă de dragul Larisei Fiodorovna. Aţi auzit că nu pleacă fără dumneavoastră. Haideţi cu noi, dacă nu la Vladivostok, măcar până la Iuriatin. Şi-acolo o să mai vedem. Dar în acest caz trebuie să ne grăbim. Nu mai putem pierde nici o clipă. Am un om cu mine, nu mă pricep să mân caii. N-o să încăpem toţi aici în sania mea. Dacă nu mă înşel, calul lui Samdeviatov este la dumneavoastră. Mi-aţi spus că aţi cărat lemne cu el. Încă nu l-aţi deshămat?

        — Ba da, l-am deshămat.

        — Atunci înhămaţi-l mai iute şi trageţi sania încoace. Vizitiul meu o să vă ajute. De altfel, ştiţi ceva? Ducă-se dracului cealaltă sanie! O să ajungem cumva şi în a mea. Numai, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă. Luaţi pe drum numai lucrurile strict necesare, pe care le aveţi la îndemână. Casa n-are decât să rămână aşa cum este, neîncuiată. Trebuie să salvăm viaţa copilului, nu să ne jucăm cu cheile în lacăte.

        — Nu vă înţeleg, Viktor Ippolitovici. Vorbiţi cu mine ca şi cum m-aş fi declarat de acord cu plecarea. Mergeţi cu Dumnezeu, dacă aşa vrea Larisa Fiodorovna. Casei nu-i duceţi grija. Rămân şi, după ce plecaţi, fac ordine şi încui uşa.

        — Ce spui, Iura? La ce bun să spui vorbele astea, când ştii dinainte că nu-s decât nişte absurdităţi? „Dacă aşa vrea Larisa Fiodorovna.” Şi ştie foarte bine şi singur că, fără el, Larisei Fiodorovna nici prin cap nu-i trece să plece şi nu ia nici un fel de decizii. Atunci la ce bun fraza: „Fac eu ordine în casă şi-o să am grijă de toate”?

        — Deci sunteţi de neînduplecat. Atunci am o altă rugăminte. Cu permisiunea Larisei Fiodorovna, aş vrea să vă spun două cuvinte şi, dacă se poate, între patru ochi.

        — Bine. Dacă e aşa de important, să mergem la bucătărie. Nu ai nimic împotrivă, Laruşa?

        — Strelnikov a fost prins, condamnat la pedeapsa capitală şi sentinţa a fost executată.

        — Ce nenorocire! Sunteţi sigur?

        — Aşa am auzit. Sunt convins de asta.

        — Să nu-i spuneţi Larei. Şi-ar ieşi din minţi.

        — Cum să-i spun? Tocmai de asta v-am chemat în altă cameră. După această discuţie, ea şi fetiţa se află într-o primejdie imediată, foarte uşor de prevăzut. Ajutaţi-mă să le salvez. Nici în ruptul capului nu vreţi să mă însoţiţi?

        — Fireşte. Doar v-am spus.

        — Dar, fără dumneavoastră, nici ea nu merge. Pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Atunci am nevoie de un fel de ajutor din partea dumneavoastră. Prefaceţi-vă, în vorbe, prin înşelăciune, că sunteţi gata să cedaţi rugăminţilor ei, că aţi putea fi făcut să vă răzgândiţi. Nu-mi pot închipui cum vă veţi despărţi. Nici aici, nici la gara din Iuriatin, dacă într-adevăr aţi veni să ne conduceţi. Trebuie s-o faceţi să creadă că mergeţi şi dumneavoastră. Dacă nu acum, o dată cu noi, atunci peste câtva timp, când eu vă voi oferi posibilitatea, pe care veţi promite că nu o veţi mai refuza. Şi-n clipa aceea va trebui să fiţi capabil să juraţi strâmb. Dar, din partea mea, astea nu sunt vorbe goale. Vă dau cuvântul meu că, la prima dumneavoastră dorinţă, mă angajez oricând să vă iau de aici şi să vă aduc la noi, dându-vă ocazia apoi să plecaţi oriunde aţi dori. Larisa Fiodorovna trebuie să fie convinsă că ne conduceţi. Faceţi-o să creadă acest lucru, punându-vă la bătaie toată forţa de convingere. Să zicem că vă prefaceţi că vă duceţi să înhămaţi calul şi ne imploraţi să plecăm imediat, pentru că ne veţi ajunge din urmă pe drum.

        — Sunt copleşit de vestea cu privire la împuşcarea lui Pavel Pavlovici şi nu-mi pot veni în fire. Vă urmăresc cu greu cuvintele. Dar sunt de acord cu dumneavoastră. După răfuiala cu Strelnikov, conform logicii noastre de acum, viaţa Larisei Fiodorovna şi a Katiei atârnă de un fir de păr. Cu siguranţă, unul dintre noi va fi băgat la închisoare şi, prin urmare, oricum ne vor despărţi. Atunci zău că-i mai bine să ne despărţiţi dumneavoastră. Luaţi-le şi duceţi-le cât mai departe, chiar la capătul pământului. Acum, când vă spun aceste cuvinte, lucrurile se desfăşoară oricum în sensul dorit de dumneavoastră. Probabil că nu voi mai rezista şi, călcându-mi pe inimă, frângându-mi cerbicia, mă voi târî umil la dumneavoastră, ca s-o primesc din mâinile dumneavoastră şi pe ea, şi viaţa, şi calea maritimă către ai mei, şi propria mea salvare. Dar daţi-mi timp să mă dumiresc în toate acestea.

        Noutatea pe care mi-aţi comunicat-o m-a năucit. Sunt strivit de suferinţa care mă lipseşte de capacitatea de a gândi şi judeca. Poate că, cedând acum în faţa dumneavoastră, săvârşesc o greşeală fatală, ireparabilă, de care mă voi îngrozi toată viaţa, însă, în ceaţa acestei dureri care mă sleieşte de puteri, singurul lucru pe care-l pot face e să vă aprob maşinal şi orbeşte, să vă ascult de parcă n-aş avea voinţă. Deci, de dragul ei, o voi anunţa imediat că mă duc să pun calul la sanie şi că o să vă ajung din urmă, dar de fapt voi rămâne aici. Cum o să plecaţi acum, când noaptea-i atât de aproape? Drumul trece prin pădure, peste tot pândesc lupii, aveţi grijă.

        — Ştiu. Am o puşcă şi un revolver. Nu vă faceţi griji. Apropo, am adus şi un pic de spirt, ca să alung frigul. Am destul. Vreţi să vă las puţin?

        „Ce-am făcut? Ce-am făcut? Am dat-o, m-am dezis, am trădat-o. Trebuie să mă grăbesc să-i ajung din urmă, s-o aduc înapoi. Lara! Lara!

        Nu mă aud. Vântul bate din faţă. Şi probabil, vorbesc tare. Ea are toate motivele să fie veselă, liniştită. S-a lăsat înşelată şi nu bănuieşte că totul a fost pus la cale. Iurocika al ei, fantezistul şi încăpăţânatul, s-a îmblânzit în sfârşit, slavă Creatorului, şi pleacă împreună cu ea într-un loc mult mai sigur, la oameni mai deştepţi decât cei de aici, sub ocrotirea legii şi ordinii. Chiar dacă, pentru a nu se da bătut şi ca să-şi arate firea îndărătnică, va face mofturi şi nu va urca mâine în tren, Viktor Ippolitovici o să trimită după el încă un tren şi astfel vor fi cât de curând împreună.

        Iar acum, desigur, e în grajd, tremurând din pricina emoţiei şi a grabei, încercând, cu mâinile lui nedibace, care nu-l ascultă, s-o înhame pe Savraska şi s-o pornească imediat, mâncând pământul, ca să-i ajungă din urmă cât sunt încă în câmpie, cât n-au intrat încă în pădure.”

        Probabil că aşa gândeşte Lara. Şi nici măcar nu şi-a luat rămas-bun ca lumea, Iuri Andreevici le-a făcut doar un semn cu mâna şi s-a întors cu spatele, străduindu-se să-şi înghită nodul din gât, ca şi cum s-ar fi înecat cu o bucată de măr.

        Cu şuba aruncată pe un singur umăr, doctorul stătea pe scară. Cu mâna liberă, netrecută prin mânecă, strângea sus de tot, aproape de acoperiş, gâtlejul stâlpului sculptat, de parcă ar fi vrut să-l sugrume. Cu toată conştiinţa sa era ţintuit de un punct îndepărtat din spaţiu. Acolo, pe o distanţă destul de scurtă, drumul urca în pantă şi se deschidea privirii printre câţiva mesteceni crescuţi la întâmplare. Peste porţiunea aceea de drum tocmai cădeau razele soarelui ce se pregătea să asfinţească. Acolo, în această pată de lumină, dintr-o clipă în alta, trebuia să-şi facă apariţia sania, gonind la deal din vâlceaua în care se scufundase pentru puţin timp.

        — Adio, adio! repeta doctorul, în aşteptarea clipei când îi va vedea, şoptind mecanic şi aproape neauzit, smulgându-şi cu greu din piept aceste cuvinte şi risipindu-le în gerul crepuscular. Adio, unică iubită, pe veci pierdută!

        — Iată-i! Iată-i! şopti el năvalnic cu buzele albite, atunci când sania zbură ca o săgeată în sus, trecând de mesteceni şi încetinindu-şi goana. O, ce bucurie! S-a oprit în dreptul ultimului mesteacăn.

        O, cum a început să i se zbată inima, o, cum a început să i se zbată inima, şi-a simţit picioarele secerate, de emoţie tot trupul i s-a făcut moale, catifelat, cu şuba care-i cădea de pe umăr! „O, Doamne, mi se pare sau voinţa ta e să se întoarcă la mine? Ce se întâmplă acolo, dincolo de hotarul acela îndepărtat al amurgului? Care-i explicaţia? De ce s-au oprit? Nu. S-a sfârşit. S-au pus în mişcare. Şi-au reluat goana. Probabil că ea s-a rugat să oprească pentru câteva clipe, ca să se uite, pentru ultima oară, la casa aceasta. Oare n-o fi vrut să se convingă dacă nu cumva Iuri Andreevici a plecat şi dacă nu cumva goneşte pe drum în urma lor? Au plecat. Au plecat.

        Dacă mai apucă, dacă soarele nu asfinţeşte mai devreme (prin întuneric nu i-ar putea zări), îi va mai vedea o dată, chiar pentru ultima oară, pe malul celălalt al râpei, în poiana unde, acum două nopţi, stăteau lupii la pândă.”

        Şi iată, a venit, a sosit şi această clipă. Soarele sângeriu încă mai atârna, rotund, deasupra liniei troienelor. Zăpada sugea cu lăcomie dulceaţa de ananas pe care astrul o cernea deasupra ei. Şi iată că s-au arătat, au trecut în goană, s-au dus. „Adio, Lara, la bună vedere pe lumea cealaltă, adio, frumuseţea mea, bucuria mea, adâncă, nesecătuită, veşnică.” De-acum au dispărut din vedere. „N-o să te mai văd niciodată, niciodată, niciodată în viaţă n-o să te mai văd.”

        Între timp, se lăsa seara. Petele amurgului, de bronz rubiniu, împrăştiate pe zăpadă, se decolorau cu repeziciune. Moliciunea de cenuşă a spaţiilor se cufunda iute în amurgul liliachiu, care se întuneca din ce în ce mai mult la culoare. Cu aburul lor cenuşiu se contopea zvelteţea dantelată, picturală a mestecenilor de pe drum, ale căror centuri se reliefau gingaş pe cerul roz-pal, parcă ţnnămolit dintr-o dată.

        Amărăciunea sufletească îi ascuţea lui Iuri Andreevici simţul percepţiei. Resimţea totul cu o claritate înzecită. Tot ceea ce-l înconjura căpăta trăsături de rară unicitate, chiar şi aerul. Cu o milă incredibilă respira seara aceea de iarnă, ca un martor care compătimeşte întreaga lume. Părea că niciodată nu mai amurgise ca acum, un amurg ce-l mângâia pe omul rămas orfan, căzut în singurătate. Parcă n-ar fi stat ca o panoramă înconjurătoare, cu spatele la orizont, cocoţate pe măguri, pădurile din apropiere, ci au ieşit din pământ şi s-au aburcat pentru a exprima mila şi înţelegerea.

        Doctorul aproape că vru să alunge cu mâna această oră de frumuseţe palpabilă, ca şi cum ar fi încercat să se descotorosească de o mulţime de oameni insistenţi, compătimitori. Mai că era gata să le şoptească razelor amurgului, care se alungeau până la el: „Mulţumesc. Nu-i nevoie”.

        Continua să stea pe scară, cu faţa spre uşa închisă, întors cu spatele la lume. „S-a ascuns soarele meu cel limpede”, repeta şi insista ceva din fiinţa lui. Nu avea puterea să rostească, cu voce tare, toate aceste cuvinte, nu le putea alinia unul după altul fără crampe dureroase în gât, care le întrerupeau şirul.

        Intră în casă. În interiorul lui începea şi se săvârşea un monolog dublu, de două feluri: uscat, aparent realist faţă de sine însuşi şi curgător, fără maluri, în ceea ce o privea pe Lara. Iată cum i se desfăşurau gândurile: „De-acum trebuie să plec la Moscova. Şi trebuie să rezist, să trăiesc. Să nu cedez insomniei. Să nu mă culc. Să lucrez noapte de noapte până la sminteală, până când oboseala mă va doborî. Şi încă ceva. Să fac imediat focul în dormitor, ca să nu-mi fie frig la noapte”.

        Însă iată cum mai discuta cu sine însuşi: „Adorata şi neuitata mea! Atâta timp cât te mai simt adânciturile coatelor mele, atâta timp cât eşti pe palmele şi pe buzele mele, voi fi şi eu cu tine. Lacrimile pentru tine mi le voi revărsa în ceva demn, durabil. Amintirea ta o voi zugrăvi într-o imagine gingaşă, gingaşă, gingaşă, copleşitor de tristă. Rămân aici până fac acest lucru. Pe urmă voi pleca şi eu. Uite cum o să te zugrăvesc. Voi pune pe hârtie liniile tale, aşa cum, după o furtună teribilă, care a cutremurat marea din temelii, se aşază pe nisip urmele valului celui mai puternic, care şi-a împins cel mai departe coama înspumată. Într-o linie frântă şi şerpuită, marea aruncă pe mal pietrele poroase, plutele, scoicile, algele, adică lucrurile cele mai uşoare, mai volatile, pe care a izbutit să le ridice de pe fundul ei. Această linie este graniţa celui mai înalt flux şi se întinde, infinită, de-a' lungul ţărmului. Furtuna vieţii te-a împins spre mine, mândria mea. Aşa o să te zugrăvesc”.

        Intră în casă, încuie uşa, se dezbrăcă de şubă. Când ajunse în camera unde de cu dimineaţă Lara făcuse ordine cu atâta grijă, acum răvăşită iarăşi de graba plecării, când văzu aşternutul aruncat în dezordine pe pat, lucrurile căzute peste tot, pe duşumea şi pe scaune, doctorul, ca un copil, îngenunche lângă pat, îşi împinse pieptul în marginea tare a acestuia şi, cufundându-şi faţa într-o pernă, începu să plângă, tot ca un copil, uşor şi amarnic. Plânsul nu ţinu mult. Iuri Andreevici se ridică în picioare, îşi şterse iute lacrimile, se uită împrejur cu o privire mirată, distrată, obosită şi absentă, puse mâna pe sticla lăsată de Komarovski, îi scoase dopul, îşi turnă o jumătate de pahar, adăugă nişte apă, presără nişte zăpadă şi, cu desfătare aproape egală cu cea a lacrimilor nemângâiate de acum câteva clipei începu să soarbă acest amestec cu înghiţituri mici, lacome.

        Cu Iuri Andreevici se petreceau lucruri absolut absurde. Îşi ieşea din minţi cu încetul. Niciodată nu mai avusese uţi asemenea mod de viaţă bizar. Neglija casa, încetase să se mai îngrijească, prefăcea zilele în nopţi şi pierduse socoteala zilelor scurse, de la plecarea Larei.

        Bea şi scria mereu lucruri care îi erau dedicate, însă Lara poeziilor şi însemnărilor lui, pe măsură ce apăreau mai multe ştersături şi un cuvânt era înlocuit cu altul, se îndepărta tot mai mult de prototipul său real, de mama vie a Katiei, de cea care, împreună cu Katia, se afla acum pe drumul care-l îndepărta de el.

        Toate aceste tăieturi Iuri Andreevici le făcea cu scopul de a conferi expresiei mai multă precizie şi forţă, dar ele erau şi ecoul sugestiilor venite dinspre discreţia interioară, care nu-i permitea să dezvăluie prea franc sentimentele personale, care nu erau inventate, ci trăite, ca să-i rănească şi să-i jignească pe cei care participaseră în mod direct la cele scrise şi trăite. Astfel, sentimentele intime, durerea încă aburindă, nerăcită erau eliminate din poezii şi, în locul amănuntelor sângerânde şi dureroase, în ele apărea amploarea edulcorantă care înălţa cazul particular până la stadiul comun, ştiut de toată lumea. Nu urmărea intenţionat acest lucru, dar amploarea venea singură ca o mângâiere trimisă lui personal de femeia aflată în drum, ca un rămas-bun de la distanţă, ca o năzărire prin somn sau ca o atingere a mâinii ei de fruntea lui. Şi în versuri el iubea această pecete înălţătoare.

        După acest bocet al său după Lara, fânaliză şi mângâierile sale din diferite perioade, cu subiecte de toate pentru toţi, dedicate naturii sau vieţii cotidiene. Aşa cum se mai întâmplase şi altădată, ideile privind viaţa sa personală şi viaţa societăţii se năpustiră asupra lui şi-l însoţiră în timp ce finisa aceste lucruri.

        Iarăşi se gândi că istoria, ceea ce se numeşte cursul istoriei, el şi-o reprezintă cu totul altfel decât se obişnuieşte şi că pentru el istoria se înfăţişează precum viaţa regnului vegetal. Iarna, sub zăpadă, ramurile golaşe ale pădurii de foioase sunt anemice şi jalnice, precum firele de păr dintr-o bărbuţă rară de bătrân. Primăvara, în câteva zile, pădurea se înnoieşte, se înalţă până la nori, în hăţişurile ei frunzoase te poţi rătăci, te poţi ascunde. Această prefacere se realizează datorită mişcării, care le depăşeşte în viteză pe animale, pentru că un animal nu creşte atât de repede ca o plantă şi niciodată nu-i putem ghici intenţiile. Pădurea nu se mişcă, nu o putem surprinde, n-o putem. Pândi ca să vedem când îşi schimbă locul. Întotdeauna o găsim în nemişcare. Şi în aceeaşi nemişcare găsim istoria etern crescătoare, etern schimbătoare, viaţa societăţii, ale cărei transformări nu le putem urmări.

        Tolstoi nu şi-a dus ideea până la capăt, când i-a negat lui Napoleon rolul de iniţiator, când l-a negat şi conducătorilor, comandanţilor de oşti. Gândea exact acelaşi lucru, dar nu l-a rostit cu toată claritatea. Nimeni nu face istoria, ea nu se vede, cum nu se vede nici iarba crescând. Războaiele, revoluţiile, ţarii, Robespierii sunt excitanţii ei organici, drojdia ei de fermentare. Revoluţiile le fac oamenii activi, fanatici unilaterali, genii ale restricţiei benevole. Aceştia, în câteva ore sau în câteva zile, răstoarnă vechea ordine. Schimbările durează săptămâni, mulţi ani, iar apoi timp de decenii, de secole, oamenii se prosternează, ca în faţa a ceva sfânt, spiritului de plafonare, care a dus la schimbare.

        După bocetul sau după Lara, doctorul a mai bocit şi acea vară de demult din Meliuzeevo, când revoluţia era un dumnezeu recent, picat parcă din cer, dumnezeul acelei veri, şi fiecare vieţuia după cum îl tăia capul şi viaţa fiecăruia curgea în propria ei albie, care nu era deloc explicaţiv-ilustrativă, menită a confirma justeţea politicii superioare.

        În timp ce schiţa aceste de toate pentru toţi, verifică şi remarcă din nou că arta serveşte întotdeauna frumosul, iar frumuseţea este fericirea de a poseda forma, forma este cheia organică a existenţei, formă ce trebuie să aibă tot ce este viu ca să existe, şi, astfel, arta, inclusiv cea tragică, este o naraţiune despre fericirea existenţei. Aceste meditaţii şi însemnări îi produceau, şi ele, bucurie, o bucurie atât de tragică şi de înlăcrimată, încât capul îi obosea şi începea să-l doară.

        Veni să-l viziteze Anfim Efimovici. Îi adusese şi el votcă şi îi povesti cum a plecat Antipova cu fiica ei, însoţite de Komarovski. Anfim Efimovici venise pe calea ferată, cu drezina. Dojenindu-l pe doctor pentru prea puţina grijă faţă de cal, i-l luă şi plecă cu el, de? i Iuri Andreevici îl rugase să mai rabde trei-patru zile. În schimb, Anfim Efimovici îi promise că, după scurgerea acestui termen, va veni personal şi-l va lua cu sania de aici.

        Uneori, obosit de scris, de muncă, Iuri Andreevici şi-o amintea brusc pe femeia plecată, şi-o amintea atât de aievea, încât îşi pierdea capul de tandreţe şi din pricina acuităţii absenţei ei. La fel ca de mult în copilărie, înconjurat de natura fermecătoare, plină de trilurile păsărelelor, i se năzări vocea răposatei sale mame, atât de armonizată, atât de contopită cu vocea Larei, încât uneori îl înşela. „Iurocika” – i se părea uneori, într-un fel de halucinaţie auditivă, că aude din camera de alături.

        În această săptămână au mai fost şi alte cazuri când simţurile l-au indus în eroare. La sfârşitul săptămânii, noaptea, se trezi brusc după un vis greu, absurd, în care văzuse un bârlog de dragon sub casă. Deschise ochii. Deodată fundul râpei fu străluminat de un fulger, urmat de tunetul şi ecoul unei împuşcături. Uluitor e că, după câteva clipe de la această întâmplare neobişnuită, doctorul adormi din nou, iar a doua zi dimineaţă se gândi că visase.

        Iată ce s-a întâmplat, puţin mai târziu, într-una din nopţile acelea. În sfârşit, doctorul începu să asculte de glasul raţiunii. Îşi spuse că, dacă şi-ar pune în gând să se sinucidă cu orice preţ, ar putea găsi un procedeu mai rapid şi mai puţin dureros. Îşi dădu cuvântul că, de îndată ce apare Anfim Efimovici, va pleca imediat de aici.

        Înaintea amurgului, când era încă lumină, auzi scârţâitul unor paşi pe zăpadă. Cineva, cu mers vioi, hotărât, venea spre casă.

        Ciudat. Cine să fie? Anfim Efimovici ar fi venit cu sania. În Varâkinul pustiit nu puteau fi trecători întâmplători. „După mine vine, se gândi Iuri Andreevici. Îmi aduce o citaţie sau ordinul de a mă întoarce în oraş. Sau vine să mă aresteze. Dar cu ce mă va duce? Şi atunci ar fi fost doi. Înseamnă că e Mikuliţân, Averki Stepanovici”, se bucura el, presupunând chiar că l-ar fi recunoscut pe musafir după mers. Omul, care deocamdată rămânea o enigmă, întârzie în dreptul uşii cu ivărul smuls şi, negăsind lacătul, îşi continuă înaintarea, cu paşi siguri, cu mişcări ferme, deschizând cu mână de stăpân uşile întâlnite în cale şi închizându-le cu grijă în urma lui.

        Aceste ciudăţenii îl surprinseră pe Iuri Andreevici la masa de scris, şezând cu spatele la uşă. În timp ce se ridica şi se întorcea cu faţa spre intrare ca să-şi întâmpine musafirul, acesta se oprise deja încremenit în prag.

        „Pe cine căutaţi?” Această întrebare doctorul o pusese cu o inconştienţă care nu obliga la nimic şi de aceea nu se miră când constată că nu i se răspunde.

        Cel intrat era un om puternic, chipeş, îmbrăcat cu o scurtă din blană, cu pantaloni din blană, cu cizme groase din piele de capră în picioare. Pe umăr avea trecută cureaua unei puşti.

        Numai clipa apariţiei necunoscutului fusese o surpriză pentru doctor, nu şi venirea acestuia. Descoperirile făcute în casă şi alte semne îl pregătiseră pe Iuri Andreevici pentru această întâlnire. Cel intrat era cu siguranţă proprietarul rezervelor găsite în casă. Doctorului i se părea că-l cunoaşte, că l-a mai văzut cândva. Probabil că vizitatorul fusese prevenit asupra faptului că în casă locuieşte cineva. Nu se mirase suficient de mult, găsind pe cineva aici. Poate i se spusese pe cine va găsi? Poate că îl cunoştea personal pe doctor?

        „Cine-i? Cine-i? se întreba chinuitor Iuri Andreevici, încercând să-şi amintească această faţă.'Doamne, unde l-am mai văzut o dată? Oare e posibil? Era o dimineaţă fierbinte de mai, din nu mai ştiu care an. Gara Razvilie. Vagonul comisarului, care nu promitea nimic bun. Claritatea ideilor, francheţea, severitatea principiilor, adevărul, adevărul, adevărul. E Strelnikov!”

        Discutau deja de mult, de câteva ceasuri încheiate, aşa cum nu discută decât ruşii în Rusia, mai ales cum discutau oamenii aceia îngroziţi şi întristaţi, oamenii aceia smintiţi şi frenetici, cum erau pe atunci toţi în Rusia. Se făcea întuneric.

        Pe lângă vorbăria. Neliniştită, meteahnă, de care Strelnikov suferea ca toată lumea, acum vorbea neîncetat şi dintr-o anume pricină personală, numai a lui.

        Nu se mai sătura de vorbit şi, din răsputeri, se agăţa de discuţia cu doctorul, ca să evite singurătatea. Oare se temea de mustrările de conştiinţă, de amintirile triste care îl urmăreau sau îl chinuia nemulţumirea de sine, datorită căreia omul nu se poate suporta, se urăşte singur şi este gata să moară de ruşine? Sau luase deja o hotărâre teribilă, irevocabilă, cu care nu voia să rămână singur, a cărei punere în practică o amâna, pe cât posibil, prin flecăreala aceasta cu doctorul?

        Oricum, Strelnikov ascundea o taină importantă, împovărătoare, restul sufletului revărsându-şi-l în nişte efuziuni cu atât mai risipitoare.

        Aceasta era boala secolului, sminteala revoluţionară a epocii. În intenţii toţi erau altfel decât în cuvinte şi manifestări. Nimeni nu avea conştiinţa curată. Fiecare avea toate motivele să se considere vinovat de tot, criminal ascuns, şarlatan nedemascat. De cum apărea un motiv cât de mic, imaginaţia autobiciuitoare o ţinea într-o orgie nemărginită. Oamenii îşi dădeau frâu liber fanteziei, se calomniau singuri nu numai sub presiunea spaimei, ci şi ca urmare a unei vocaţii bolnăvicioase, distructive, de bunăvoie, într-o stare de transă metafizică, mânaţi de acea patimă a autocondamnării, căreia, dacă-i dai drumul, n-o mai poţi opri.

        Câte asemenea depoziţii de dinaintea morţii, scrise sau orale, a citit şi a ascultat la vremea sa Strelnikov, comandant de arme şi uneori chiar judecător în diferite curţi marţiale? Acum şi el, cuprins de furia autodemascării, se reevalua cu totul, îşi trăgea singur concluziile, vedea totul într-o deformare febrilă, monstruoasă, delirantă.

        Strelnikov povestea incoerent, sărind de la o mărturisire la alta.

        — Asta s-a întâmplat lângă Cita. V-au uimit rarităţile cu care mi-am ticsit dulapurile şi sertarele din casa asta? Toate sunt din rechiziţiile de război, pe care le-am făcut atunci când Armata Roşie a ocupat Siberia de Est. Bineînţeles, n-am cărat singur toate lucrurile astea, nu le-am adus în spinare. Întotdeauna viaţa m-a răsfăţat cu oameni de încredere, devotaţi. Aceste luminări, chibrituri, cafeaua, ceaiul, ustensilele pentru scris şi celelalte provin parţial din patrimoniul militar ceh, parţial din cel japonez sau englez. Cai verzi pe pereţi, nu-i aşa? „Nu-i aşa?” era expresia preferată a soţiei mele, probabil că aţi observat şi singur. Nu ştiam ce să fac, ezitam să vă spun imediat acest lucru, dar acum recunosc. Am venit aici ca să mă întâlnesc cu ea şi cu fâică-mea. Mi s-a comunicat prea târziu că sunteţi aici. De aceea am întârziat. Când, din bârfe şi rapoarte, am aflat că sunteţi în relaţii intime cu ea şi când prima dată mi s-a pronunţat numele „doctor Jivago”, într-un mod cu totul inexplicabil, din miile de chipuri care mi-au trecut pe dinainte, mi l-am amintit chiar pe doctorul cu acest nume de familie, care mi-a fost cândva adus la interogatoriu.

        — Şi aţi regretat că nu l-aţi împuşcat?

        Strelnikov nu acordă nici o atenţie acestei replici. Se poate să nici nu fi remarcat că monologul îi fusese întrerupt. Continuă distrat şi gânditor.

        — Fireşte, am fost gelos pe dumneavoastră, chiar şi acum mai sunt. Se putea altfel? în locurile de aici mă ascund doar în ultimele luni, după ce mi-au fost deconspirate celelalte ascunzători, aflate departe, în est. Urma să fiu deferit curţii marţiale pentru o vină născocită. Deznodământul nu era greu de ghicit. Nu mă ştiam vinovat cu nimic. Mi-am închipuit că sunt speranţe să mă dezvinovăţesc şi să-mi apăr renumele mai târziu, când circumstanţele vor fi mai favorabile. M-am decis să dispar la timp din câmpul vizual, înainte de a fi arestat şi, până la vremuri mai bune, să mă ascund, să rătăcesc, s-o fac pe schimnicul. Poate că în cele din urmă aş fi reuşit să mă salvez. Dar m-a înşelat un mic ticălos care mi-a câştigat încrederea.

        Traversam Siberia pe jos, pe timp de iarnă, mă ascundeam, flămânzeam. Mă îngropam în troiene, înnoptam în trenurile înzăpezite, care pe-atunci, în şiruri nesfârşite, zăceau de-a lungul magistralei siberiene.

        Pribegiile m-au pus faţă în faţă cu un băieţandru vagabond, care zicea că ar fi fost executat de partizani împreună cu alţi condamnaţi la moarte. Zicea că s-ar fi târât dintre cei morţi, şi-ar fi revenit, ar fi stat un timp ascuns şi apoi începuse să hoinărească exact ca mine, prin felurite vizuini şi bârloguri. Era un ticălos de adolescent, parşiv, ignorant, dintre realiştii repetenţi, alungat ca incapabil din liceu.

        Cu cât povestirea lui Strelnikov devenea mai amănunţită, cu atât mai sigur devenea doctorul că îl cunoaşte pe băiat.

        — Nu-l chema cumva Terenti Galuzin?

        — Da.

        — Atunci e adevărat tot ce v-a spus de partizani şi de execuţie. Nu a inventat nimic.

        — Singura parte bună a băiatului era că-şi adora nebuneşte mama. Tatăl său fusese împuşcat ca ostatic. Băiatul a aflat că mama lui e la închisoare şi că va avea aceeaşi soartă ca a lui taică-său. De aceea s-a gândit să facă orice ca s-o elibereze. La Ceka judeţeană, unde se dusese să-şi ceară iertare şi să-şi ofere serviciile, i s-a promis ştergerea tuturor păcatelor cu condiţia să le dea pe mână o persoană importantă. Le-a indicat locul unde mă ascunsesem. Am izbutit să-i preîntâmpin trădarea şi să dispar la timp.

        Cu eforturi fantastice, trecând prin mii de peripeţii, am traversat Siberia şi am ajuns aici, în locurile în care sunt cunoscut ca un cal breaz şi unde se aşteptau cel mai puţin să mă întâlnească, neputându-se aştepta la atâta insolenţă din partea mea. Şi, într-adevăr, multă vreme m-au căutat prin împrejurimile Citei, în timp ce eu am ajuns în căsuţa asta şi în alte adăposturi de prin împrejurimi. Dar acum gata. Mi-au dat şi-aici de urmă. Ascultaţi-mă. Amurgeşte. Se apropie ora care nu-mi place deloc, pentru că de mult nu mai pot să dorm. Ştiţi ce chin este. Dacă n-aţi ars toate luminările mele – care sunt într-adevăr grozave, de stearină, nu-i aşa? – haideţi să mai stăm un pic de vorbă. Haideţi să stăm de vorbă cât veţi fi în stare să susţineţi discuţia şi s-o facem cu tot fastul, toată noaptea, la lumina luminărilor.

        — Luminările sunt neatinse. N-am desfăcut decât un pachet. Până acum am ars petrolul lampant pe care l-am găsit aici.

        — Pâine aveţi?

        — Nu.

        — Atunci cu ce aţi trăit? De altfel, pun întrebări prosteşti. Cu cartofi. Ştiu.

        — Da. Cartofi sunt cât doriţi. Stăpânii casei erau oameni cu experienţă, cu grija zilei de mâine. Se pricepeau să-i pună la păstrare. Cartofii sunt în bună stare, în pivniţă. Nici n-au mucegăit, nici n-au degerat.

        Brusc, Strelnikov începu să vorbească despre revoluţie.

        — Toate astea nu-s importante pentru dumneavoastră. N-aveţi cum să înţelegeţi. Aţi crescut în cu. Totul alt mediu. Pentru mine, copilăria şi adolescenţa înseamnă lumea periferiilor, a căilor ferate şi a cazarmelor muncitoreşti. Murdărie, înghesuială, sărăcie, profanarea sufletului din muncitor, profanarea femeii. Şi mai era impertinenţa batjocoritoare, nepedepsită a desfrâului la care se dedau feciorii de bani gata, studenţii – fii de comercianţi şi băcani. Cu glume sau cu izbucniri de iritare dispreţuitoare, se descotoroseau de lacrimile sau plângerile celor jefuiţi, insultaţi, de fetele seduse şi părăsite. Ce Olimp al paraziţilor, care nu se remarcau prin nimic decât prin faptul că nu-şi băteau capul cu nimic, nu căutau, nu dăruiau şi nu lăsau nimic lumii!

        Însă noi ne-am asumat viaţa ca pe o campanie militară; noi mutam munţii din loc, de dragul celor pe care îi iubeam. Şi deşi nu le-am adus decât suferinţă, nu le-am clintit nici măcar un fir de păr din cap, pentru că s-a întâmplat să ajungem mucenici mai mari decât ei.

        Totuşi, înainte de a continua, consider că e de datoria mea să vă mai spun ceva. Trebuie să plecaţi de aici, să plecaţi fără întârziere, dacă ţineţi la viaţă. Cercul hăitaşilor se strânge în jurul meu şi, indiferent ce s-ar întâmplă cu mine, veţi fi şi dumneavoastră implicat, pentru că deja aveţi o oarecare legătură cu mine prin simplul fapt că stăm acum de vorbă. În plus, să ştiţi că pe-aici sunt mulţi lupi, zilele trecute am fost nevoit să trag în ei.

        — Deci dumneavoastră aţi tras?

        — Da. Deci aţi auzit? Mă îndreptam spre altă ascunzătoare, dar, înainte de a ajunge, mi-am dat seama după anumite semne că locul fusese descoperit şi oamenii mei ucişi. N-am să rămân mult la dumneavoastră, numai să treacă noaptea asta şi, de cu dimineaţă, plec. Deci, cu permisiunea dumneavoastră, voi continua.

        Dar oare fanţi ca-n mahalalele Tver şi lamskaia, care goneau cu fetele în trăsuri, care purtau şepcile pe-o ureche sau pantaloni cu manşetă, existau numai în Moscova, numai în Rusia? Strada, strada în pragul nopţii, strada veacului în pragul nopţii, trăsurile, fetele erau peste tot. Ce a conferit unitate epocii, ce a constituit veacul al nouăsprezecelea într-o perioadă istorică? Apariţia ideilor revoluţionare. Aveau loc revoluţii, tineri pătrunşi de spiritul de sacrificiu urcau pe baricade. Publiciştii îşi băteau capul cum să înfrâneze neruşinarea animalică a banului, străduindu-se să înţeleagă şi să apere demnitatea umană a celui sărac. A apărut marxismul, care a descoperit rădăcina răului şi remediul necesar vindecării. Marxismul a devenit forţa principală a secolului. Această forţă erau mahalalele Tver şi Iamskaia ale veacului şi mizeria şi strălucirea sfinţeniei şi desfrâul şi cartierele muncitoreşti, proclamaţiile şi baricadele.

        Ah, ce frumoasă a fost când nu era decât o fetiţă, o gimnazistă! Nici nu vă puteţi închipui. Venea adeseori la o colegă de şcoală care locuia în blocul vecin, în care; cei mai mulţi chiriaşi erau funcţionari ai liniei de cale ferată Brest. Aşa s-a numit mai înainte această magistrală, abia mai apoi a fost rebotezată de câteva ori. Tatăl meu, care actualmente este membru al tribunalului din Iuriatin, era pe atunci maistru de sector la gară. Mă duceam şi eu în casa aceea şi acolo am întâlnit-o. Era un copil, o fetiţă, dar gândirea circumspectă, neliniştea veacului seputeau deja citi pe chipul ei, în ochii ei. Toate temele veacului, toate lacrimile şi jignirile lui erau înscrise pe chipul ei, în ţinuta ei, în amestecul ei de sfiiciune copilărească şi de logică îndrăzneaţă. Veacul putea fi condamnat în numele ei, cu buzele ei. Trebuie să fiţi de acord că asta nu-i un fleac. Este un fel de predestinare, un semn, pe care trebuia să-l aibă de la natură, pentru a fi îndreptăţită să condamne secolul.

        — Vorbiţi extraordinar despre ea. Am văzut-o şi eu în zilele acelea. Am văzut-o exact aşa cum mi-o descrieţi. Eleva de liceu se contopea cu eroina unei taine necopilăreşti. Umbra ei se proiecta pe perete cu o mişcare de autoapărare mereu bănuitoare. Aşa am văzut-o. Aşa mi-o amintesc. Aţi exprimat uluitor acest lucru.

        — Aţi văzut-b şi v-o amintiţi? Dar ce-aţi făcut pentru ea?

        — Asta e cu totul altă întrebare?;

        — Vedeţi deci, nu-i aşa, că tot acest secol nouăsprezece, cu toate revoluţiile lui din Paris, cu cele câteva generaţii ale emigraţiei ruse, începând cu Herzen, cu toate atentatele plănuite împotriva ţarului, reuşite sau nu, cu toată mişcarea muncitorească din lume, cu tot marxismul din parlamentele şi universităţile Europei, cu tot sistemul lui inedit de idei, cu noutatea şi rapiditatea deciziilor, cu atitudinea lui zeflemistă, cu toată cruzimea auxiliară inventată în numele milei, deci toate acestea le-a absorbit în sine Lenin şi le-a exprimat generalizate prin propria sa fiinţă, pentru ca secolul întreg, precum însăşi răzbunarea personificată, să se năpustească asupra lumii vechi.

        Alături de el s-a ridicat impresionant de imensa icoană a Rusiei, care, sub ochii lumii întregi, s-a aprins dintr-o dată ca o luminare a ispăşirii pentru toată oropsirea şi durerile omenirii. Dar la ce bun vă spun toate acestea? Pentru dumneavoastră vorbele mele nu-s decât două talgere izbite unul într-altul, nişte sunete fară sens.

        De dragul acestei fetiţe am intrat la universitate, de dragul ei m-am făcut profesor şi am venit să lucrez în acest Iuriatin, pe care până atunci nu-l cunoşteam. Am înghiţit un morman de cărţi şi mi-am însuşit o mulţime de cunoştinţe, ca să-i fiu ei util, ca să-i fiu la îndemână, dacă ar avea nevoie de ajutorul meu. Am plecat la război pentru ea, după trei ani de căsnicie, s-o cuceresc din nou, iar pe urmă, după război, după ce m-am întors din prizonierat am profitat de faptul că se, credea că sunt ucis şi, sub un nume străin, inventat, m-am aruncat în viitoarea revoluţiei ca să-i răzbun cu vârf şi îndesat toate suferinţele ei, ca să-i şterg cu desăvârşire toate amintirile triste, ca să nu maii existe cale de întoarcere către trecut, ca să nu mai existe fanţi din străzile Tver şi Iamskaia. Şi ele, ea şi fiica mea, erau aproape, erau aici! Ce eforturi mi-au trebuit ca să-mi reprim dorinţa de a da fuga la ele, de a le vedea! Dar am vrut să-mi isprăvesc mai întâi opera vieţii mele. Ah, ce n-aş da ca să le pot privi acum măcar o dată! Când ea intra în camera mea, părea că s-a dat fereastra în lături, odaia se umplea de lumină şi de aer proaspăt.

        — Ştiu cât de mult aţi iubit-o. Dar iertaţi-mă, vă imaginaţi ce mult v-a iubit ea?

        — Scuzaţi-mă, vă rog. Ce-aţi spus?

        — Vă întreb dacă aveţi idee cât de drag i-aţi fost, mai drag decât oricine pe lumea asta?

        — De unde aţi scos-o?

        — Chiar ea mi-a spus.

        — Ea? Dumneavoastră?

        — Da.

        — Vă rog să mă iertaţi. Înţeleg că rugămintea mea e aproape imposibil de îndeplinit, dar, dacă indiscreţia mea nu este total inacceptabilă, reconstituţi, vă rog, cu precizie, tot ce v-a spus.

        — Cu mare plăcere. A spus că sunteţi un model pentru ceea ce ar trebui să fie omul, că sunteţi un om fără egal după ştiinţa ei, excepţional prin autenticitatea dumneavoastră neprefăcută, şi că, dacă, la capătul pământului, ar mai licări o dată imaginea casei pe care a împărţit-o cândva cu dumneavoastră, s-ar târî în genunchi până-n pragul acesteia, de oriunde s-ar afla, fie şi din celălalt capăt al lumii.

        — Iertaţi-mă. Dacă nu atentez cumva la ceva intangibil pentru dumneavoastră, vă rog să vă amintiţi când, în ce împrejurări a rostit aceste cuvinte.

        — Făcea ordine în această cameră. Apoi a ieşit afară ca să scuture covorul.

        — Scuzaţi-mă, care covor? Aici sunt două.

        — Cel care-i mai mare.

        — N-ar fi putut să-l scuture singură. O ajutaţi?

        — Da.

        — Îl ţineaţi fiecare de câte un capăt şi ea îşi făcea vânt pe spate, ridicându-şi mâinile, ca şi cum s-ar fi dat în scrânciob, întorcându-şi capul ca să nu respire praful iscat, mijindu-şi ochii şi râzând. Nu-i aşa? Ce bine îi ştiu gesturile! Apoi v-aţi apropiat unul de celălalt, împăturind covorul mai întâi în două, apoi în patru, iar ea, în timpul acesta, glumea şi făcea felurite pozne. Nu-i aşa? Nu-i aşa?

        Se ridicară de la locurile lor, se duseră fiecare la altă fereastră şi începură să, privească afară în direcţii diferite. După câteva momente de tăcere, Strelnikov se apropie de Iuri Andreevici. Apucându-i mâinile şi ducându-şi-le la piept, continuă să vorbească cu aceeaşi grabă de mai înainte.

        — Iertaţi-mă, înţeleg că ating ceva drag, tainic. Dar, dacă-mi permiteţi, o să vă mai pun nişte întrebări. Numai vă rog să nu plecaţi. Nu mă lăsaţi singur. Curând plec. Gândiţi-vă şi dumneavoastră: şase ani de despărţire, şase ani de absurdă fermitate. Însă, mi se părea mie, libertatea încă nu fusese cucerită pe de-a-ntregul. îmi ziceam că mai întâi voi cuceri această libertate şi atunci voi fi numai al lor, voi avea mâinile dezlegate. Acum însă din toate planurile mele s-a ales praful şi pulberea. Mâine voi fi prins. Îi sunteţi un om apropiat, drag. Poate o veţi revedea cândva. Dar, Doamne, ce vă rog? E o nebunie. Mâine voi fi prins şi nu mă vor lăsa să mă dezvinovăţesc. Se vor năpusti imediat asupra mea, închizându-mi gura cu zbierete şi înjurături. Tocmai eu să nu ştiu cum se procedează? '

        În sfârşit, se va sătura de somn. Pentru prima dată după atâtea zile, Iuri Andreevici adormi fară să bage de seamă, imediat ce puse capul pe pernă. Strelnikov rămăsese peste noapte la el. Iuri Andreevici îi făcuse patul în camera de alături. În scurtele clipe când Iuri Andreevici se trezea ca să se întoarcă pe partea cealaltă sau să-şi tragă pătura alunecată, simţea influenţa binefăcătoare a somnului sănătos, care-i dădea puteri, şi adormea cu desfătare la loc. În cea de-a doua jumătate a nopţii începu să viseze vise scurte, caleidoscopice, cu episoade din copilărie, atât de clare şi amănunţite, încât puteau fi luate foarte uşor drept realitate.

        Astfel, de exemplu „acuarela desenată de mama lui, care reprezenta un peisaj'de pe litoralul italian şi care atârna înrămată pe perete, a (Blzut pe parchet şi zgomotul, sticlei sparte îl trezi pe Iuri Andreevici. Deschise ochii. Nu, e cu totul altceva. Probabil că e Antipov, soţul Larei, Pavel Pavlovici, cu numele de familie Strelnikov, care, vorba lui Vakh, iar „sparie” lupii în Sutma. Dar nu se poate, e absurd. Bineînţeles că e tabloul mamei care a căzut de pe perete. Iată-l pe parchet, printre cioburi, se convinse el, reîntors în visul ce continua.

        Se trezi cu dureri de cap, fiindcă dormise prea mult. Nu-şi dădu seama imediat cine este, unde este, pe care lume.

        Deodată îşi aminti. „Păi, Strelnikov a rămas la |nine peste noapte. E târziu. Trebuie să mă îmbrac. El s-o fi sculat probabil şi, dacă nu, îl trezesc, fac cafeaua, ca s-o bem împreună.”

        — Pavel Pavlovici!

        Nici un răspuns. „Deci încă doarme. Totuşi, doarme prea mult.” Fără să se grăbească, Iuri Andreevici se îmbrăcă şi intră în camera de alături. Pe masă era căciula militară a lui Strelnikov, dar istăpânul acesteia dispăruse. „S-o fi plimbând, se gândi doctorul. Şi fără căciulă. Se căleşte. Şi când te gândeşti că astăzi ar fi trebuit să-i pun cruce Varâkinului şi să mă întorc în oraş. Dar e târziu. Iar am dormit prea mult. Aşa se întâmplă în fiecare dimineaţă.”

        Iuri Andreevici aprinse focul în sobă, luă găleata şi se duse la fântână. La câţiva paşi de treptele de la intrare, prăbuşit de-a curmezişul pârtiei, cu capul înfuiidat într-un troian, zăcea Strelnikov, care se împuşcase. Sub tâmpla lui stingă, zăpada se transformase îritr-un bulgăre roşu, în mijlocul unei băltoace de sânge. Stropii mărunţi de sânge, împroşcaţi în toate părţile, păreau nişte mici mărgele roşii, asemănătoare cu boabele îngheţate de scoruş.