Moartea, crinul ce se-nalță

Pe morminte-abia săpate...

Stea ce râde matinală

Bătrâneții-mpovărate.

Poarta cerului și-a păcii...

Drum ce-n taina-i o să poarte,

Spre câmpiile veciei,

Umbra sufletelor moarte.

Babel sumbru ce atrage

Toate neamurile-ntr-însul,

Și pe toți ce-i înspăimântă

Remușcările sau plânsul.

Lac de umbră și uitare,

Coasă rece-a tinereții,

Mare-n care se revarsă

Toate râurile vieții!

Ia această carne, moarte!

Lacrimi, visuri și argilă,

Și prefă-o în țărână

Fără formă, dar fertilă.

Pierde-o-n totul tău himeric!

Și sub tremurul de astre

Din nimicu-i fă să crească

Visul florilor albastre.