I

Cândva spuneam colina aşa cum aş fi spus marea sau pădurea. Mă întorceam acolo seara, din oraşul care se întuneca, şi pentru mine colina nu era un loc printre altele, ci o înfăţişare a lucrurilor, un fel de a trăi. Astfel, nu vedeam nici o deosebire între aceste coline şi cele de odinioară unde m-am jucat, copil, şi unde acum trăiesc; acelaşi pământ accidentat şi întortocheat, cultivat şi sălbatic, aceleaşi drumuri, case ţărăneşti şi povârnişuri. Mă urcam acolo seara de parcă rugeam şi eu de furia nocturnă a alarmelor, şi drumurile forfoteau de oameni, bieţi oameni care se împrăştiau să doarmă fie şi prin poieni, ducându-şi salteaua pe bicicletă sau în spate, strigând şi discutând, îndărătnici, naivi şi nepăsători.

Începeam urcuşul şi fiecare vorbea despre oraşul condamnat, despre noapte şi spaimele ameninţătoare. Eu, care trăiam de mult acolo sus, îi vedeam încet-încet cotind şi rărindu-se, şi venea clipa în care urcam singur între hăţişuri şi parapet. Pribegeam atunci pândind cel mai mic foşnet, înălţându-mi privirea la arborii familiari, adulmecând miresmele firii şi pământul. Nu eram trist, ştiam că în puterea nopţii oraşul putea să fie mistuit de flăcări şi oamenii să moară. Viroagele, satele şi potecile s-ar fi trezit dimineaţa împăcate şi neclintite. De la fereastra dinspre livadă aş fi surprins din nou licărul zorilor. Aş fi dormit într-un pat, într-adevăr. Cei ascunşi prin pajişti şi păduri aveau să coboare din nou în oraş ca şi mine, ceva mai istoviţi şi mai amorţiţi însă. Era vară şi-mi aduceam aminte de alte seri când trăiam şi locuiam în oraş, seri în care şi eu coborâsem în toiul nopţii cântând sau râzând, şi mii de lumini punctau colina şi oraşul la capătul străzii. Oraşul era ca un lac de lumină. Atunci, noaptea o petreceam în oraş. Nu ştiam că era un răstimp atât de scurt. Făceam cu toţii risipă de prietenie şi de timp în întâlnirile cele mai deşarte. Trăiam, sau cel puţin aşa credeam, împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi.

Trebuie să spun – începând această poveste a unei îndelungi amăgiri – că vina pentru ceea ce mi s-a întâmplat nu trebuie dată pe război. Dimpotrivă chiar, războiul, sunt sigur, încă m-ar putea salva. Când a venit războiul, eu trăiam de câtva timp în casa în care închiriasem camerele acelea, dar dacă n-ar fi fost îndatoririle care să mă reţină la Torino, m-aş fi întors chiar atunci acasă la bătrânii mei, printre aceste coline. Războiul mi-a risipit doar şi ultima şovăială pe care o mai aveam de a mă însingura, de a-mi mânca singur amarul anilor, şi într-o bună zi mi-am dat seama că Belbo, câinele cel mare, era ultimul confident sincer care îmi mai rămânea. O dată cu războiul a devenit legitim să te închizi în tine, să trăieşti de azi pe mâine, să nu mai tânjeşti după prilejurile pierdute. Dar s-ar spune că eu aşteptasem de mult războiul şi că mă bizuisem pe el, un război atât de neobişnuit şi de mare, încât, cu puţină osteneală, puteai să te ghemuieşti într-un colţ şi să-l laşi să se dezlănţuie pe cerul oraşelor, întorcându-te pe colină. Acum se petreceau astfel de lucruri încât a-ţi duce viaţa fără să te plângi, fără să vorbeşti aproape, mi se părea o atitudine demnă şi mândră. Amărăciunea aceea surdă în care se închisese tinereţea mea îşi găsise în război un adăpost şi un orizont. 6

Urcam din nou colina în seara aceasta; se însera, şi dincolo de parapet se înălţau crestele. Belbo, ghemuit pe potecă, mă aştepta la locul obişnuit, şi în întuneric îl auzeam chelălăind. Tremura şi râcâia pământul. Apoi fugi după mine sărind să-mi atingă faţa, şi-l liniştii, îi vorbii, până când se potoli şi alergă înainte şi se opri să adulmece, fericit, un copac. Când îşi dădu seama că în loc să apuc pe cărare, mergeam mai departe spre pădure, făcu o săritură de bucurie şi se ascunse printre arbori. E frumos să străbaţi colina împreună cu câinele, şi în timp ce umbli, el adulmecă şi recunoaşte pentru noi rădăcinile, vizuinile, râpele, vieţile ascunse, şi amplifică în noi plăcerea descoperirilor. Copil încă, mi se părea că ducându-mă prin păduri fără tovărăşia unui câine aş fi pierdut o prea mare parte din viaţa şi din taina pământului.

Nu voiam să mă întorc acasă înainte de a se înnopta; pentru că ştiam că stăpânele mele şi ale lui Belbo mă aşteptau ca de obicei să mă facă să vorbesc, să le răsplătesc grija pe care mi-o purtau, cina rece şi familiaritatea lor, cu înşelătoarele şi fugarele păreri despre război şi despre lume pe care le păstram pentru aproapele meu. Uneori, un nou eveniment de război, o ameninţare, o noapte de bombe şi flăcări, le dădeau celor două femei prilej să mă întâmpine în poartă, în livadă, în jurul mesei, şi să trăncănească, să înmărmurească, să exclame, să mă tragă la lumină, să afle cine eram, să ghicească în mine pe unul de-al lor. Mie îmi plăcea să cinez singur, în camera întunecată, singur şi uitat, pândind cu urechea, ascultând noaptea, simţind timpul trecând. Când în întuneric, deasupra oraşului îndepărtat mugea o alarmă, prima mea tresărire era de ciudă pentru singurătatea care se ducea, pentru spaimele, zarva care ajungea până acolo, pentru cele două femei care stingeau lămpile abia pâlpâind şi pentru neliniştita speranţă a unei întâmplări mari. Ieşeam toţi în livadă.

Dintre cele două femei îmi plăcea mai mult bătrâna, mama, care, în masivitatea şi în şubrezenia ei, avea ceva liniştit, pământesc, şi pe care ţi-o puteai închipui sub bombe întocmai ca pe o colină întunecată. Nu vorbea cine ştie ce, dar ştia să asculte. Cealaltă, fiica, o femeie nemăritată, în vârstă de patruzeci de ani, era gârbovită, osoasă, şi se numea Elvira. Trăia tulburată de spaima că războiul va ajunge acolo sus. Îmi dădeam seama că se gândea la mine cu nelinişte, şi mi-o spunea: suferea când eram în oraş, şi o dată, când mama o zeflimisi în prezenţa mea, Elvira răspunse că, dacă bombele mai distrugeau încă puţin Torino, ar fi trebuit să stau cu ele zi şi noapte.

Belbo alerga înainte şi înapoi pe potecă şi mă îmbia să mă afund în pădure. Dar în seara aceea am vrut să zăbovesc la o cotitură despădurită a urcuşului, de unde dominam valea cea mare şi coastele. Aşa îmi plăcea colina întinsă, cu spinările şi costişele ei şerpuind, în întuneric, în trecut era la fel, dar o punctau atâtea lumini, o viaţă liniştită, oameni în case, tihnă şi bucurii. Se auzeau câteodată şi acum voci răsunând, râzând în depărtare, dar întunericul adânc apăsa, acoperea totul, şi pământul redevenise sălbatic, singur, cum îl cunoscusem, copil. Dincolo de câmp şi de drumuri, dincolo de casele oamenilor, sub picioare, bătrâna inimă nepăsătoare a pământului se ascundea în întuneric, trăia în râpi, în rădăcini, în lucruri tainice, în spaimele copilăriei, începeam în acele timpuri să mă complac în amintiri din copilărie. Ca şi cum dincolo de resentimente şi incertitudini, dincolo de plăcerea de a sta singur, mă descopeream copil pentru a avea un tovarăş, un camarad, un fiu. Revedeam satul acesta în care trăisem. Eram noi singuri, copilul şi cu mine. Retrăiam descoperirile sălbatice de atunci. Sufeream, dar cu înfăţişarea ursuză a celui care nu-şi recunoaşte şi nici nu-şi iubeşte 8 aproapele. Şi vorbeam, vorbeam, îmi ţineam tovărăşie. Eram noi doi singuri.

Din nou în seara aceea urca dinspre coastă un zgomot de voci amestecat cu cântece. Venea de pe povârnişul celălalt, unde nu coborâsem niciodată, şi părea o chemare din alte timpuri, o voce a tinereţii, îmi amintii pentru o clipă grupurile de fugari care seara, ca nişte excursionişti, forfoteau la poalele colinei. Dar zgomotul nu se muta, se auzea mereu din acelaşi loc. Era ciudat să te gândeşti că în întunericul ameninţător, în faţa oraşului amuţit, un grup, o familie, oameni oarecare, înşelau aşteptarea cântând şi râzând. Nu mă gândeam că şi pentru asta era nevoie de curaj. Era iunie, noaptea era frumoasă sub cerul liber, era de ajuns să te laşi în voie; dar, în ce mă priveşte, eram mulţumit să n-am în viaţa mea un sentiment adevărat, nici o încurcătură, să fiu singur, nelegat de nimeni. Acum mi se părea că am ştiut întotdeauna că vom ajunge la acea zbatere între colină şi oraş, la acea nelinişte nesfârşită care limita orice proiect la ziua de mâine, la deşteptare, şi mai-mai că aş fi mărturisit-o, dacă cineva ar fi putut să mă asculte. Dar numai o inimă prietenă ar fi putut să mă asculte.

Belbo, înfipt pe povârniş, lătra la voci. Îl strânsei de zgardă, făcându-l să tacă, şi ascultai atent. Printre vocile tulburate de băutură erau unele limpezi, şi chiar una de femeie. Apoi râseră, se învălmăşiră, şi se înălţă o voce izoiată de bărbat, foarte frumoasă.

Eram gata să mă întorc, când îmi spusei: „Eşti nerod. Cele două bătrâne te aşteaptă. Lasă să aştepte.” în întuneric încercam să ghicesc locul precis al celor care cântau. Spusei: „Poate sunt oameni pe care-i cunoşti.” îl luai pe Belbo şi-i făcui semn spre celălalt versant. Murmurând încet o frază din cântec îl îndemnai: „Să mergem acolo.” El dispăru dintr-o săritură.

Atunci, lăsându-mă călăuzit de voci, pornii pe potecă.