II

Când ieşii în stradă să ascult privind în întuneric, dincolo de creastă, aproape cufundată în târâitul greierilor, sună alarma. Simţii, ca şi cum aş fi fost acolo, oraşul îngheţând, tropăitul paşilor, uşi izbindu-se, străzile înfricoşate şi pustii. Aici, stelele cerneau lumină. Acum cântecul încetase în vale, Belbo lătra prin apropiere. Alergai la el. Se ascunsese într-o curte şi sărea în mijlocul unui grup de oameni care ieşiseră dintr-o casă. Prin uşa deschisă se strecura lumina. Cineva strigă: „închide uşa, dobitocule” -şi râseră, strigând. Uşa se închise.

Dintre ei, unii îl cunoşteau pe Belbo; cineva pomeni vesel de cele două bătrâne, mă primiră fără să mă întrebe cine eram. Se duceau şi veneau prin întuneric; erau şi câţiva copii, şi priveau cu toţii în sus. Vor veni? Nu vor veni?

— Se întrebau. Vorbeau de Torino, de necazuri, de case distruse. O femeie, deoparte, se văicărea.

— Credeam că aici se dansează, spusei într-o doară.

— Bine-ar fi, făcu umbra tânărului care vorbise cel dintâi cu Belbo. Dar nimeni nu-şi aminteşte să aducă clarinetul.

— Ai avea curajul? Spuse o voce de fată.

— Cât despre el, ar dansa şi cu casa în flăcări.

— Da, da, spuse alta.

— Nu se poate, suntem în război. Italieni – aici vocea se schimbă – războiul acesta l-am făcut pentru voi. Vi-l dăruiesc, 10 fiţi demni de el. Nimeni să nu mai danseze, nici să nu mai doarmă. Trebuie să faceţi numai război, ca mine.

— Taci din gură, Fonso, dacă te-aude cineva.

— Ce să-i faci? Cântăm.

Şi vocea intona cântecul de la început, dar joasă, stinsă, de parcă s-ar fi temut că tulbură greierii. Se uniră voci de fete; doi tineri se alergară pe pajişte. Belbo începu să latre, furios.

— Fii cuminte, îi spusei.

Sub pomi era o masă cu o damigeana şi pahare. Stăpânul, un bătrânel, îmi turnă şi mie. Era un fel de cârciumă, dar toţi, mai mult sau mai puţin rude, veneau de la Torino în grup.

— Cât timp mai ţine aşa, e bine, spunea o bătrână, dar cu noroiul şi ploaia?

— Nu-ţi fie teamă, bunico, aici e totdeauna un loc pentru dumneata.

— Acum nu-i nimic, dar la iarnă ce ne facem?

— La iarnă, războiul se termină, spuse un băieţel, şi fugi repede.

Fonso şi fetele cântau, mereu cu voce domoală, mereu gata să prindă un zgomot, un bubuit din depărtare. Eu ascultam întruna corul greierilor şi, când deodată bătrâna deschise din nou uşa, îi strigai să o închidă.

Regăseam la oamenii aceia, la tineri, în glumele lor, în însăşi revărsarea generoasă a inimilor şi a vinului, ceva cunoscut, care îmi amintea oraşul din alte timpuri, alte seri, plimbările pe Pad, petrecerile la cârciumă şi la barieră, prietenii trecute. Şi în răcoarea colinei, în golul acela, în acea nelinişte care te ţinea încordat, regăseam un parfum mai vechi, ţărănesc, îndepărtat. Urmăream din instinct vocile fetelor, ale femeilor, şi tăceam. La glumele iui Fonso râdeam încet, cu plăcere. Mă aşezasem sub cerul liber, cu ceilalţi, pe un trunchi de capac.

O voce îmi spuse:

— Şi dumneata ce faci? Eşti în vacanţă?

Recunoscui vocea. Acum, gândindu-mă, mi se pare evident. O recunoscui fără să mă întreb a cui era. O voce puţin aspră, provocatoare, dură. Mi se păru vocea tipică a femeilor şi a locului.

Răspunsei glumind că mă duceam după ciuperci, cu câinele. Ea mă întrebă dacă acolo unde predam lecţii se mâncau ciuperci.

— Cine v-a spus că sunt profesor?

— Întrebai surprins.

— Se vede, îmi spuse în întuneric.

Era ceva de hârjoană în voce. Sau parcă ghiduşii de măşti dintr-o farsă populară? Într-o clipă îmi amintii discuţiile dinainte, fără să descopăr cine mă trădase. Mă gândeam că aceia care le cunoşteau pe bătrâne ştiau poate de mine. O întrebai dacă locuia la Torino sau acolo sus, pe colină.

— La Torino, îmi spuse liniştită.

Îmi dădui seama, în umbră, că putea să fie bine făcută. Linia spinării şi a genunchilor era curată. Şedea strângân-du-şi genunchii cu mâinile şi-şi lăsa capul pe spate cu un aer fericit, încercai să-i văd chipul.

— Nu cumva vrei să mă mănânci? Îmi spuse în faţă.

În momentul acela se auzi încetarea alarmei. Pentru o clipă toţi tăcură neîncrezători, apoi izbucni o zarvă mare, şi băieţii săreau în sus, bătrânele binecuvântau, bărbaţii puseră mâna pe pahare şi băteau tactul.

— Pentru noaptea asta a trecut.

— Vor veni mai târziu.

— Italieni, pentru voi l-am făcut…!

Ea nu se tulburase. Stătea în continuare cu capul lăsat pe spate, şi când îi şoptii: „Dumneata eşti Cate. Eşti Cate”, nu-mi mai răspunse. Cred că închisese ochii, îmi veni rândul să mă ridic, pentru că acum plecau acasă. Am vrut să plătesc vinul, 12 dar îmi spuseră: „Fleacuri!” Salutai, îi strânsei mâna lui Fonso şi încă unuia, îl chemai pe Belbo şi, ca prin farmec, mă trezii singur, pe stradă, privind priveliştea fără viaţă.

Puţin mai târziu eram acasă. Dar între timp se înnoptase, noapte adâncă, şi Elvira aştepta, lângă trepte, cu mâinile încrucişate şi mută. Spuse doar atât:

— În seara asta te-a prins alarma. Eram îngrijorate. Dădui din cap şi, zâmbind în farfurie, începui să mănânc. Ea se învârtea în jurul luminii, tăcută, dispărea în bucătărie, închidea dulapurile.

— De-ar fi aşa în toate serile, mormăii. Nu spuse nimic.

Mestecând, mă gândeam la întâlnire, la cele petrecute. Mai mult decât Cate, mă interesa timpul, anii. Era de necrezut. Opt, zece? Mi se părea că redeschisesem o cameră, un dulap, uitate şi că regăsisem înăuntru viaţa altuia, o viaţă inutilă, plină de primejdii. Asta era ceea ce uitasem. Nu atât pe Cate, nu bietele plăceri de odinioară, ci pe tânărul care trăise acele zile. Tânărul temerar care fugea de lucruri, crezând că ele au să se întâmple din nou, care era un bărbat în puterea cuvântului şi se uita mereu în jur să vadă dacă viaţa venea cu adevărat, acest tânăr mă uimea. Ce era comun între mine şi el? Ce făcusem pentru el? Acele seri banale şi înflăcărate, acele riscuri întâmplătoare, acele speranţe familiare ca un pat sau o fereastră – totul părea amintirea unor meleaguri îndepărtate, a unei vieţi zbuciumate, pe care te întrebi, gândindu-te la ea, cum ai putut s-o iubeşti şi s-o trădezi astfel.

Elvira luă o lumânare şi se opri în fundul camerei. Era în afara conului de lumină al lămpii din mijloc şi-mi spuse să sting când voi ieşi. Îmi dădui seama că şovăia. Lângă întrerupătorul camerei era acela al lampionului de afară şi câteodată greşeam şi inundam cu lumină curtea.

Spusei deodată:

— Fii liniştită, îl voi stinge pe cel care trebuie. Ea tuşi cu mâna pe gât şi râse.

— Noapte bună.

Iată, îmi spusei abia rămas singur, nu mai eşti băiatul acela, nu mai înfrunţi primejdiile de odinioară. Această femeie ar vrea să-ţi spună să te întorci mai repede acasă, ar vrea să vorbească cu tine, dar nu îndrăzneşte, şi poate chiar îşi frânge mâinile, poate chiar strânge perna în braţe şi îşi mângâie gâtul. Nu are vino-ncoace şi o ştie bine. Dar se amăgeşte văzându-te trăind singur şi speră că viaţa ta e toată aici înăuntru, în jurul lămpii, în cameră, în frumoasele perdeluţe, în cearceaful pe care ţi l-a spălat. Tu o ştii, dar nu mai înfrunţi aceste riscuri. Nu o cauţi pe ea, ci cel mult colinele tale.

Mă întrebai dacă odinioară Cate se amăgise la fel. Acum opt ani, cine era Cate? O fată glumeaţă şi fără ocupaţie, slabă şi stângace, puţin violentă. Dacă ieşeam împreună, dacă venea la cinema sau pe pajişti cu mine, dacă mă strângea de braţ ascunzându-şi unghiile roase, nu însenina, pentru asta, că spera ceva. Era anul în care eu închiriasem o cameră pe via Nizza, când dădeam primele lecţii şi mâncăm adesea la lăptărie. De acasă îmi trimiteau bani; pe atunci, oricum, îmi ajungeam mie însumi. Nu aveam nici un viitor în afara aceluia nedefinit al unui tânăr ţăran care a învăţat şi care trăieşte în oraş, privind cu luare aminte înjur şi pentru care fiecare dimineaţă e o aventură şi o făgăduinţă. Vedeam lume multă în zilele acelea, îmi răceam de lucru şi aveam de-a face cu mulţi. Erau printre ei prietenii din anii de şcoală, era Gallo care apoi a murit ucis de o bombă în Sardinia, erau femeile, surorile multora, şi Martine, jucătorul care s-a căsătorit cu casiera, şi flecarii, ambiţioşii care scriau cărţi, comedii, poezii, le purtau în buzunar şi discutau despre ele la cafenea, împreună cu Gallo ne duceam să 14 dansăm, urcam colina – era şi el de pe meleagurile mele -plănuiam să deschidem o şcoală rurală, el ar fi predat agrotehnica şi eu ştiinţele naturale, am fi cumpărat pământ, am fi făcut pepiniere, am fi modernizat agricultura. Nu ştiu cum a nimerit printre noi Cate; locuia la barieră, la marginea pajiştilor care duc spre Pad. Gallo avea alte grupuri decât ale noastre; juca biliard în capătul străzii Nizza; o dată, când ne-am plimbat cu barca, trecu printr-o curte să o cheme pe Cate. Apoi m-am dus singur cu ea, vara. Lăsam barca la mal, coboram pe iarbă şi ne făceam că ne luptăm printre tufele de flori. Multe femei mă intimidau, dar Cate nu. Pe ea te puteai supăra uşor, fără să pierzi iniţiativa. Era cam ca la cârciumă când ceri de băut: nu aştepţi un vin grozav, dar ştii că va veni. Cate se lăsa mângâiată. Apoi o cuprindea teama că o vede cineva, între noi nu era nevoie de vorbe multe; şi asta îmi dădea curaj. Nu trebuia să vorbesc sau să făgăduiesc ceva. „Ce deosebire este – îi spuneam – între a te lupta şi a te îmbrăţişa?” Astfel ne-am iubit pe iarbă, o dată, de două ori, cu stângăcie. Veni apoi ziua când ne spuneam încă din tramvai că mergem să facem dragoste, într-o dimineaţă când abia ajunşi ne-a surprins furtuna, am regretarat, vâslind cu putere, prilejul pierdut. Într-o seară Cate a urcat scările casei mele să fumăm liniştiţi o ţigară şi de data asta am făcut dragoste cu mai multă plăcere pe pat, şi ea spunea ce frumos e, când plouă sau e frig, să ne întâlnim şi să fim împreună, să stăm de vorbă şi să ne destăinuim, îmi mângâia cărţile şi le adulmeca în joacă, şi m-a întrebat dacă într-ade-văr mă puteam folosi de cameră zi şi noapte fără ca nimeni să vină să mă plictisească. Ea trăia împreună cu ai ei, şase sau şapte persoane, în două camere, într-o curte. Dar aceea a fost singura seară în care a venit să mă caute. Apărea în schimb la cafeneaua unde eu îmi vedeam prietenii, dar, deşi se afla acolo Gallo şi o salutam cu toţii, se simţea stingheră şi îşi pierduse bună-dispoziţie. Apoi am fost împărţit între satisfacţia de a avea fata şi ruşinea pentru înfăţişarea ei umilă şi naivă, îmi spunea că ar fi vrut să ştie să scrie la maşină, să lucreze într-un mare magazin, să câştige ca să poată merge la băi. Îi cumpăram câteodată un ruj care o umplea de bucurie, şi astfel mi-am dat seama că poţi să păstrezi o femeie, s-o modelezi, să o faci să se bucure de viaţă, dar dacă ştii din ce e făcută eleganţa ei, nu-ţi mai place. Cate avea rochia uzată şi poşeta crăpată; era înduioşător s-o asculţi, într-atât era de mare contrastul dintre viaţa şi dorinţele ei; dar bucuria stârnită de rujul acela m-a scos din fire, m-a făcut să-mi dau seama că pentru mine ea nu era decât sex. Sex dizgraţios, nesuferit. Era un chin s-o ştii atât de nemulţumită şi de neştiutoare, îşi corecta defectele uneori, dar avea entuziasme prosteşti, încăpăţânări şi candori care te scoteau din fire. Ideea de a fi legat de ea, de a-i datora ceva, de pildă timp, mă apăsa de fiecare dată. Într-o seară, sub porticurile gării, o ţineam la braţ şi o rugau să vină în camera mea. Erau ultimele zile de vară şi băieţelul stăpânei mele se întorcea a doua zi din colonie; cu el acasă era cu neputinţă să primeşti o femeie. Am rugat-o, am implorat-o să vină, glumind şi făcând pe bufonul.

— Nu te mănânc, i-am spus. Nu voia să ştie de nimic. Nu te mănânc.

Împotrivirea aceea încăpăţânată mă scotea din sărite. Mă ţinea strâns de braţ şi repeta:

— Să mergem la plimbare.

— Pe urmă mergem la cinema, îi spusei râzând. Am bani. Şi ea, îmbufnată:

— Nu sunt cu tine pentru bani.

— Dar eu, i-am spus, eu sunt cu tine ca să te am în pat. Ne-am privit indignaţi, roşii la faţă amândoi. Am simţit mai târziu ruşinea şi, cred că, rămas singur, aş fi plâns de ciudă, de 16 n-ar fi fost orgoliul şi bucuria care m-au invadat pentru că acum eram liber.

Cate plângea, îi curgeau lacrimile, îmi spuse încet:

— Atunci vin cu tine.

Ajunserăm la poartă fără să vorbim; ea mă strângea şi se rezema de umărul meu cu toată greutatea. La poartă m-a oprit. Se zbătea, spunând:

— Nu, nu te cred. M-a strânse de braţ ca o menghină, şi a fugit.

Din seara aceea n-am mai văzut-o. Nu m-am gândit mult la întâmplarea noastră fiindcă speram să se întoarcă. Dar când am înţeles că nu se va reîntoarce, arsura grosolăniei mele se potolise, Gallo şi prietenii erau din nou orizontul meu, şi în sfârşit gustam din plin plăcerea aceea a resentimentului satisfăcut, a prilejului pierdut în chip fericit, care a devenit apoi pentru mine o obişnuinţă. Nici măcar Gallo nu mi-a mai vorbit despre asta, nu a mai avut timpul s-o facă. A plecat ofiţer în războiul din Africa şi nu l-am mai văzut un timp. În iarna aceea am uitat de agrotehnica lui şi de şcoala rurală, am devenit orăşean cu totul şi am înţeles că viaţa era cu adevărat frumoasă. Frecventam multe case, vorbeam de politică, am cunoscut alte primejdii şi alte plăceri şi ieşeam mereu cu bine din ele. Am început o muncă ştiinţifică. Am văzut oameni şi am cunoscut colegi. Câteva luni am studiat mult şi m-am gândit la viitor. Umbra aceea de nesiguranţă care plutea în aer, febra aceea a tuturor, ameninţarea, războiul atât de aproape de noi, făceau zilele mai vii şi primejdiile mai neînsemnate. Puteai să renunţi şi apoi să începi din nou; nu se întâmpla nimic şi totul avea gust. Mâine, cine ştie?

Acum lucrurile s-au întâmplat pe neaşteptate şi era război. Mă gândeam la război noaptea, aşezat în conul de lumină, în timp ce bătrânele dormeau, solemne, patetice şi împăcate. Ce importanţă aveau alarmele pe colină, atunci când toţi s-au întors acasă şi nu se zăresc crăpături? Şi Cate dormea în casa din mijlocul pădurii. Se mai gândea oare la vechea mea răutate? Eu mă gândeam de parcă ar fi fost ieri, şi nu-mi părea rău că întâlnirea noastră fusese atât de scurtă şi de sumbră.

Câteva zile m-am gândit la toate astea, muncind la Torino, plimbându-mă, întorcându-mă seara acasă, vorbind cu Belbo. Într-o noapte eram în livadă şi sună altă alarmă. Antiaeriana începu imediat să tragă. Ne retraserăm în camera care se cutremura din cauza bubuiturilor. Afară schijele moarte şuierau printre arbori. Elvira tremura; bătrâna tăcea. Apoi urmă vuietul motoarelor şi al bombelor. Fereastra se înroşea întruna şi se deschidea orbitoare. Ţinu mai mult de o oră, şi când ieşirăm sub ultimele explozii izolate, toată valea oraşului Torino era în flăcări.