XXIII

Nu s-a întâmplat nimic. Sunt acasă de şase luni, şi războiul continuă. Ba mai mult, acum vremea se strică, pe marile fronturi armatele s-au ascuns din nou în tranşee, şi va trece încă o iarnă; vom revedea zăpada, vom sta adunaţi în jurul focului, ascultând radioul. Aici, pe străzi şi prin vii, noroiul de noiembrie începe să blocheze companiile de soldaţi, în iama asta, o spun toţi, nimeni nu va mai voi să lupte, va fi greu şi să exişti pe lume, aşteptând să mori la primăvară. Dacă apoi, aşa cum se spune, va cădea multă zăpadă peste cea de anul trecut, astupând uşi şi ferestre, va fi de aşteptat să nu se mai dezgheţe niciodată.

Am avut morţi şi aici. Lăsând la o parte aceasta, alarmele şi fuga sâcâitoare prin viroagele din spatele caselor (sora mea, sau mama care se apleacă să mă trezească, pantalonii şi pantofii aruncaţi la întâmplare, goana prin vie, aplecat, şi aşteptarea, aşteptarea înjositoare), lăsând la o parte plictiseala şi ruşinea, nu se mai întâmplă nimic. Pe culmi, pe podul de fier, în septembrie, n-a trecut o zi fără împuşcături -împuşcături izolate, ca odinioară în anotimpul de vânătoare, sau câteva rafale. Acum se răresc. Aceasta e adevărata viaţă a pădurilor aşa cum o visezi copil. Şi câteodată mă gândesc că numai inconştienţa copiilor, inconştienţa autentică, nu simuiată, poate să-ţi îngăduie să vezi ceea ce se întâmplă fără să te simţi vinovat. De altfel, eroii din văile acestea sunt toţi copii, au căutătura dreaptă şi încăpăţânată a copiilor. Şi dacă n-ar fi decât faptul că noi am tăinuit războiul în inimi – noi, care nu mai suntem tineri, noi care am spus „Să vină, aşadar, dacă trebuie să vină”, până şi războiul, acest război, ar părea ceva curat. De altfel, cine ştie. Războiul acesta ne arde casele. Seamănă morţi împuşcaţi prin pieţe şi pe străzi. Ne alungă ca pe iepuri din adăpost în adăpost. Va sfârşi prin a ne constrânge sa luptăm şi noi, prin a ne smulge un consimţământ activ. Şi va veni ziua în care nimeni nu va mai fi în afara războiului – nici laşii, nici cei trişti, nici solitarii. De când trăiesc împreună cu ai mei, mă gândesc adesea la aceasta. Cu toţii vom fi acceptat să facem războiul. Şi poate că atunci vom avea pace.

În ciuda vremurilor, aici, în gospodăriile ţărăneşti s-a curăţat porumbul de pănuşi şi s-au cules viile. N-a existat, bineînţeles, veselia de odinioară: prea mulţi oameni lipsesc, unii pentru totdeauna. Dintre consăteni, doar bătrânii şi cei maturi mă cunosc; dar pentru mine colina rămâne patria copilăriei, a focurilor sărbătoreşti şi a hoinărelilor, a jocurilor. Dacă l-aş avea pe Dino cu mine, aş putea să-i dau consemnul; dar el a plecat, pentru a-şi face datoria. La vârsta lui nu e greu. Mai greu a fost pentru ceilalţi, care şi-au făcut datoria şi încă şi-o mai fac.

Acum, când câmpul e fără viaţă, îl străbat din nou; urc şi cobor colina şi mă gândesc iar la îndelunga amăgire din care a izvorât această povestire a vieţii mele. Încotro mă duce această amăgire mă gândesc adesea în aceste zile: la ce altceva să mă gândesc? Aici fiecare pas, aproape fiecare clipă a zilei şi, cu siguranţă, fiecare amintire mai neaşteptată, mă pune în faţa celui care am fost – a celui care sunt şi pe care îl uitasem. Dacă întâlnirile din acest an mă urmăresc, îmi vine uneori să mă întreb: „Ce e comun între mine şi omul acesta care a fugit de bombe, a fugit de nemţi, a fugit de remuşcări 156 şi de durere?” Nu pot să nu încerc o strângere de inimă dacă mă gândesc la cei dispăruţi, dacă mă gândesc la coşmarurile care bat drumurile ca nişte căţele – îmi spun chiar că nu e încă de ajuns că, pentru a sfârşi odată, groaza ar trebui să-şi înfigă dinţii în noi, să muşte din noi, cei care mai trăim, şi mai adânc – dar se întâmplă că eul, acel eu care mă vede scotocind cu luare-aminte icoanele din gând şi dorurile din acest ultim răstimp, se simte altul, se simte detaşat, ca şi cum tot ceea ce a săvârşit, a spus şi îndurat, i s-ar fi întâmplat demult – ca fiind o treabă a altuia, o poveste terminată. Aceasta mă amăgeşte, în sfârşit: regăsesc aici în casă o realitate îndepărtată, o viaţă de dincolo de anii mei, de Elvira, de Cate, de dincolo de Dino şi de şcoală, de ceea ce am vrut şi am sperat ca om, şi mă întreb dacă voi fi vreodată în stare să ies din ea. Îmi dau seama acum că în tot acest an, şi chiar şi mai înainte, chiar pe vremea micilor nebunii, a Annei Măria, a lui Gallo, a lui Cate, când eram încă tineri şi războiul un nor îndepărtat, îmi dau seama că am trăit o singură, îndelungă izolare, o vacanţă fără noimă, ca un copil care, jucându-se de-a v-aţi ascunselea, intră într-un crâng, se simte bine, priveşte cerul printre frunze şi uită să mai iasă de acolo.

Aici m-a prins războiul, şi mă prinde în fiecare zi. Dacă mă plimb prin păduri, dacă la orice bănuială de razie fug pe coclauri, dacă uneori discut cu partizanii în trecere (a fost şi Giorgi pe aici, cu ai săi: înălţa capul şi-mi spunea: „O să avem timp în serile cu zăpadă să vorbim din nou despre asta”), nu e pentru că nu văd că războiul nu e un joc, acest război care a ajuns până aici, care ne ia de gât până şi trecutul. Nu ştiu dacă vreodată Cate, Fonso, Dino, şi toţi ceilalţi, se vor întoarce. Uneori sper, şi-mi este teamă. Dar am văzut morţi necunoscuţi, morţi republicani ¹ . Ei m-au trezit. Dacă un necunoscut, un duşman, devine, murind, un om la fel ca tine, dacă te opreşte şi ţi-e teamă să treci peste el, înseamnă că şi învins, duşmanul e cineva, că, după ce i-ai vărsat sângele trebuie să-l împaci, să dai un glas acestui sânge, să-l justifici pe acela care l-a vărsat. A privi anumite morţi e umilitor. Nu mai e treaba altuia; nu simţi că ai nimerit acolo din întâmplare. Ai impresia că acelaşi destin care a întins la pământ acele trupuri, ne pironeşte pe noi ceilalţi să le privim, să ne umplem ochii de ele. Nu e teama, nu e obişnuita laşitate. Ne simţim umiliţi pentru că ne dăm seama – pipăim cu privirea – că în locul celui mort am putea fi noi: n-ar fi o deosebire, şi dacă trăiam, aceasta i-o datorăm unui cadavru însângerat. De aceea fiecare război e un război civil: fiecare căzut seamănă cu cel care rămâne şi-i cere socoteală pentru asta.

Sunt zile când cutreierând câmpia aceasta despuiată, tresar: un arbore desfrunzit, un smoc de iarbă, o spinare de stâncă, îmi par trupuri zăcând. Se poate întâmpla totdeauna, îmi pare rău că Belbo a rămas la Torino. O parte a zilei o petrec în bucătărie, în bucătăria imensă, cu pământ pe jos, în care mama, sora mea, femeile din casă, pregătesc conserve. Tatăl meu se duce şi vine din pivniţă, cu pasul bătrânului Gregorio. Uneori mă gândesc că o represiune, o toană, un destin ar putea trăsni casa şi ar rămâne din ea patru ziduri năruite şi înnegrite. Multora li s-a întâmplat aceasta. Ce-ar face tatăl meu, ce-ar spune femeile? După felul lor de a vorbi, ar spune cam aşa: „Să se mai potolească puţin”. Pentru ei, războiul de partizani, tot acest război, înseamnă încăierări de copii, dintre cele care însoţeau cândva sărbătorirea sfântului patron. Dacă partizanii rechiziţionează faină sau vite, tatăl meu spune:

— Nu e drept. N-au dreptul. Să ceară mai degrabă în dar.

— Dar are cineva dreptul? Întreb eu. 158

— Lasă să se termine totul şi o să se vadă, spune el.

Eu nu cred că se poate sfârşi. Acum, când am văzut ce înseamnă războiul, ce înseamnă războiul civil, îmi dau seama că, dacă într-o zi s-ar sfârşi, toţi ar trebui să se întrebe:

— Şi cu cei căzuţi ce facem, pentru ce au murit?

Eu nu ştiu ce să le răspund. Cel puţin acum. Şi mi se pare că nici ceilalţi nu ştiu. Poate o ştiu doar morţii, şi numai pentru ei războiul s-a sfârşit cu adevărat.

SFÂRŞIT