XXII

Am stat aşa mult timp. De la o vreme se auzise din nou huruitul motorului şi larmă printre arbori. Apoi huruitul se îndepărtase.

La o cotitură se ivi pe neaşteptate o femeie. Cobora în fugă. O aşteptam în mijlocul drumului, întrebând-o ce se întâmplase. Mă privea înspăimântată. Purta pe cap un şal. Bătrânul cu boii scoase capul dintre trestii. Bătrâna strigă ceva, şi-şi puse mâinile peste urechi; o întrebai:

— Sunt oameni acolo?

Încuviinţă din cap, fără să vorbească. Dinspre cotitură apăru pe neaşteptate un tânăr pe bicicletă. Cobora în viteză.

— Se poate trece? I-am strigat.

Atinse pământul cu piciorul desculţ, se opri ca prin minune, îmi strigă ca răspuns:

— Sunt morţi, o mulţime de morţi.

Când am ajuns cu mare grijă la cotitură, am văzut camionul cel mare. Era oprit, de-a curmezişul, gol. O dâră de benzină înnegrea drumul, dar nu era numai benzină. De-a lungul roţilor, în faţa maşinii, erau întinse trupuri omeneşti, şi pe măsură ce mă apropiam, benzina se înroşea. Cineva în picioare, câteva femei şi un preot, se învârteau împrejur. Am văzut trupuri pline de sânge.

Un bărbat, în uniformă gri-verzui, vărgată, atârna cu faţa în jos, dar picioarele le avea încă în camion. Sângele 148 amestecat cu creier i se prelingea pe falcă. Un altul, mărunţel, cu mâinile pe pântec, privea în sus, palid, mânjit. Apoi alţii, ghemuiţi, sfârşiţi, pe brânci, de o paloare murdară. Cei întinşi erau chirciţi, un pachet de zdrenţe. Unul era deoparte pe iarbă, sărise la marginea drumului să se apere trăgând: încremenit în genunchi pe firul de sârmă, părea viu, îi curgea sânge din gură şi din ochi, copil de ceară încununat cu spini.

Îl întrebai pe preot dacă toţi morţii erau din furgon. Preotul, voinic, asudat, mă privi tulburat şi-mi spuse că nu erau numai ei, că în casele din faţă se află o mulţime de răniţi.

— Cine atacase?

— Partizanii de colo, îmi spuse, care îi aşteptau de mult.

— Ei spânzuraseră patru oameni, strigă o bătrână care se tânguia şi răsucea nişte mătănii.

— Şi astea sunt roadele, spuse preotul. Acum vom avea represalii sălbatice. De aici până-n întinsa vale a lui Belbo va fi un singur rug.

Cursa fusese întinsă în spatele a două stânci înalte, care îngăduiau să te ascunzi. Nu scăpase nici un fascist. Cu celălalt camion, partizanii transportaseră repede prizonierii, dar înainte îi aliniaseră la zid, ameninţându-i:

— Am putea să vă ucidem, cum faceţi voi. Dar mai bine vă lăsăm în viaţă şi în ruşinea voastră.

Oamenii îşi luau în fugă traiste, scoteau afară animalele şi nimeni nu mai îndrăznea să doarmă la Due Rocce. Câţiva se duceau la sanctuar; mai credeau în el; alţii plecau cine ştie unde, numai să plece. Mai era destul timp până la miezul nopţii, pentru că băiatul de pe bicicletă, care îmi vorbise, alerga să dea ştirea despre răniţi la telefon, la postul de gardă, pentru a se salva ce se mai putea salva. A doua zi, drumurile şi ulicioarele acelea aveau să fie o reţea a morţii. Preotul alergase în casă: un rănit trăgea să moară.

Eu am rămas printre morţi fără să îndrăznesc să trec peste ei. Priveam clopotniţa în depărtare şi ştiam că mai devreme de mâine nu puteam ajunge acasă. O presimţire mă trăgea înapoi, spre drumul străbătut până atunci, să pun între mine şi furtună satul nevinovat, râul Tinella, calea ferată. Acolo era Otino care, cel puţin, putea să mă ascundă. Dacă înaintea înserării treceam din nou de posturile germane, puteam să aştept împreună cu el să se potolească furia.

Fără să mai privesc în jur, am plecat din nou, trecând prin faţa ţăranului cu boii, care aştepta cu gura căscată în faţa stufărişului, am pornit drept înainte, iar după o oră urcam ultima colină, sub cerul rece, dincolo de care trebuia să fie Valea Tinellei. Am revăzut o parte din crestele întâlnite dimineaţa. Clopotniţele, căsuţele mă impresionau; mă întrebam dacă acasă voi trăi mereu în mijlocul unor spaime asemănătoare, în acest timp mergeam pe drum, mereu atent la cotituri, la răscruci, fără să mă aventurez la loc deschis. Ştiam ce înseamnă o împuşcătură şi şuieratul ei.

Am trecut peste Tinella şi calea ferată, în amurg, în timp ce aşteptam în mâl printre anini, am auzit pufăitul trenului. Trecu încet, gâfâind, un tren lung de marfă, local, şi am zărit câţiva soldaţi germani, masivi, în picioare, pe scări. Călătoria lor mi se păru semn bun: zona era încă liniştită.

Am străbătut calea ferată şi am căutat din ochi colina lui Otino. Era greu să te descurci printre sălcii, dar crestele colinelor se observau cu uşurinţă. Am pornit pe un drumeag care mi s-a părut cel bun şi l-am urcat ciulind urechea la târâitul greierilor, să aud paşi sau frunze trosnind, între timp, pe cer, stelele străluceau puzderie.

Pe Otino nu l-am găsit, dar colina era aceeaşi. Eram obosit, flămând, miam târât picioarele prin brazde. Am zărit în faţă o colibă într-o vie, din acelea pentru pândar. Coliba era făcută din zid, fără uşă; m-am strecurat în întunericul 150 ei şi, învingându-mi scârba, m-am întins pe pământ, reze-mându-mă de sac.

M-am trezit în noaptea adâncă, înţepenit. Spinarea şi ceafa mă dureau. Un câine lătra, prin preajmă. Mi-l închipuim vagabondând în noapte şi chinuit de foame. Prin uşă nu se strecura prea multă lumină ca să pot zări câmpul, în întunericul acela, lătratul câinelui era vocea întregului pământ, în somn, tresăream.

Am părăsit coliba înaintea zorilor, să nu fiu văzut ieşind. Luna apunea. Privind înapoi, am observat că de fapt coliba era o simplă capelă părăsită; mai păstra doar un geam roz, spart. „Nici dacă ai căuta-o”, gândeam. Am rostit în tăcere o veche zicală.

Răsăriră zorile, şi-mi era frig, foame şi teamă. Am stat ghemuit într-un lan de grâu, blestemând rouă, gândindu-mă din nou la morţii aceia şi la sângele acela. „A mă gândi, înseamnă a mă ruga pentru ei”, spuneam.

La lumina zilei, regăsind casele scunde, le-am dat femeilor ştirea. Otino plecase la câmp. Am cerut voie să-l aştept într-un şopron cu fân. Mi-au dat pâine şi ciorbă, şi mâncând, linişteam femeile în legătură cu proporţiile masacrului.

— Vor face curăţenie numai dincolo de Tinella, spuneam, altfel nici n-aş fi putut veni încoace.

Urmară zile cu vânt care mătura povârnişurile şi de acolo de sus vedeam crestele una după alta, pomişorii plăpânzi, casele şi şirurile de arbori din pădurile îndepărtate. Otino mi-a arătat clopotniţa bisericii şi un colţ al drumului unde avusese loc măcelul. El cutreiera plaiurile de pe creastă; vedea oameni, vorbea şi asculta, într-o dimineaţă văzurăm în pădure o coloană de fum; în aceeaşi seară se auzi în sat că avusese loc o altă ciocnire înspre Tanaro, că o coloană de nemţi şi fascişti se căţăraseră pe povârniş, arzând, împuşcând şi jefuind. Noaptea dormeam în fân; îmi împrumutaseră o pătură.

Către seară, vântul acela afurisit se oprea, şi încercam să aud împuşcături, zgomote. Rămâneam cu Otino pe câmp, sub stelele nemaipomenit de vii; şi în târâitul prelung al greierilor sfredeleam întunericul căutând incendiile şi rugurile aprinse. Se întâmpla să zărim urme de foc pe întinsul întunecat al crestelor.

— Fiţi atent, îmi spunea Otino, să treceţi pe acolo. Acolo unde au ars, nu mai păzesc.

Voiam să-i plătesc ceva pentru ce mâncăm. Mama lui nu spuse nu; se întreba doar, suspinând, de ce nu se sfârşea războiul. „De-ar ţine şi un secol, spuneam, cine trăieşte mai bine ca voi?” Mai stăruia sub şopron pata de sânge a unui iepure înjunghiat.

— Îl vedeţi, spuse Otino, aşa vom sfârşi cu toţii. Petre-cându-l spre via în care nimerisem în noaptea aceea, îi spusei că mi se părea un adăpost bun.

— Dacă ar fi de ajuns să dormi în biserică pentru a fi în siguranţă, spuse Ocino, bisericile ar fi pline.

— Aici nu mai e biserică, am răspuns, au spart nuci cu picioarele şi au aprins focul pe pământ.

— Când eram copil, aici veneam să ne jucăm.

Am intrat discutând despre sat, unde toţi trăiau cu teama că şi de-a lungul căii ferate va fi împuşcat vreun neamţ sau vor opri un camion.

— Au ars biserici? Am întrebat deodată.

— De-ar fi ars numai biserici, spuse el, n-ar fi nimic.

Într-o seară culeserăm toate vreascurile pe care le găsirăm şi, cu mănunchiuri de foi uscate de porumb aruncate peste ele, aprinserăm un foc în colţişorul de sub fereastră. Aşezaţi apoi în faţa flăcărilor, fumarăm câte o ţigară aşa cum fac băieţii. Spuneam, glumind:

— Ştim şi noi să dăm foc.

La început eram liniştit, şi am ieşit să cercetez fereastra, dar oglindirea focului era slabă, şi, pe deasupra, ferită de o ridicătură de pământ. 152

— Nu se vede, nu, nu, spuse Otino.

Atunci am vorbit din nou despre oamenii din sat şi despre cei ce se temeau mai mult ca noi.

— Nici ei nu mai trăiesc. Asta nu-i viaţă. Ei ştiu că va veni momentul.

— Suntem cu toţii în tranşee.

Otino râdea, în depărtare răsună o împuşcătură.

— Încep, spusei.

Încordarăm auzul. Acum vântul tăcea şi câinii lătrau.

— Să mergem acasă, am spus. Noaptea aceea am petre-cut-o zbuciumându-mă, tremurând de gânduri. Foşnetul fânului mi se părea că umple noaptea.

A doua zi am cercetat din nou linia colinelor care mă aşteptau. Erau albe şi uscate de vânt şi de anotimp, strălucind sub cer. Din nou m-am întrebat dacă groaza ajunsese în păduri, acolo sus. Am urcat ulicioara, să cumpăr pâine în sat. Oamenii mă priveau din uşi bănuitori şi curioşi. Pe câte unul îl salutam. Din piaţă, în sus, se vedeau alte coline, ca o turmă de nori trandafirii. M-am oprit lângă biserică, în soare. Din lumină şi tăcere îmi încolţi în suflet o fărâmă de speranţă. Mi se părea cu neputinţă tot ceea ce se întâmpla. Viaţa avea să reînceapă într-o zi la fel de sigură şi fermă cum era clipa aceasta. De prea mult timp uitasem acest adevăr. Sângele şi jaful nu puteau dura o veşnicie. Au rămas o clipă cu spatele la biserică.

Din biserică ieşi o fetiţă. Privi înjur şi coborî strada. Pentru o clipă înflori şi în ea speranţa. Cobora grijulie în bătaia vântului, pe pietrişul aspru. Nu se întoarse spre mine.

În piaţă nu era ţipenie, şi acoperişurile negre, îngrămădite, care până mai ieri mi se păruseră o ascunzătoare sigură, păreau acum vizuini din care alungi prada cu focul. Totul era să înduri flăcările, până când într-o zi s-ar fi stins. Pentru a regăsi pacea, trebuia doar să rezişti.

Seara se zvoni despre o acţiune în valea vecină, împotriva unui sat de femei şi bătrâni. Se jurau că e adevărat, în realitate, nu se auzise nici o împuşcătură: staulele fuseseră jefuite şi fânul ars. Oamenii, fugiţi prin văgăuni, auzeau viţeii mugind şi nu puteau să le vină în ajutor. Se întâmplase dimineaţa târziu, tocmai în clipa în care eu priveam dinspre biserică.

Otino secera pe câmp şi, auzind vestea, continuă secerişul.

— Totuna e, am exclamat, să încerc din nou să trec. Se îndreptă de şale trecându-şi mâna peste ochi.

— Plecaţi noaptea, când nu-i aşa de cald.

Vorbirăm din nou în noaptea aceea despre plecarea mea, hotărând că era mai bine să urmez cursul Tinellei decât să mă caţăr pe coline. A doua zi plecai, şi seara eram acasă cu ai mei, dincolo de păduri şi de valea Belbo.