Capitolul XXXI

„Nu stă un zid în picioare până ce nu i-ai dat un suflet de om…”

De două zile viscolul opinteşte-n ferestre, să despice sticla şi să năpustească înăuntru.

N-a izbutit nici ieri, nici astă-noapte, nici toată dimineaţa.

Chiuie afară bezmetic, învolbură zăpada în caiere dezrăsucite, dă ocol casei să zguduie uşile, smulge o şindrilă din streaşină şi o împlântă în coasta unui troian ca un cuţit, zbârnâie-n lamă, o răsuceşte şi o astupă adânc, pare o clipă că s-a ogoit şi atunci firele aspre de ninsoare sună-n geam ca nisipul. Pe urmă, din nou se dezlănţuie-n şuier, dănţuind de pe o creastă a nămeţilor în alta.

Satul s-a pitulat zgribulit după pereţi de cetate.

Nu străbate suflare de om ori de vită.

Oamenii s-au ghemuit lângă vetre, să clănţănească din dinţi şi să-şi perpelească palmele la jar; vitele s-au încolăcit în aşternuturi de paie, cu boturile albe de promoroacă; câinii dârdâie în şopruri; toată noaptea au urlat, răspunzând lupilor.

Din şcoala cea nouă şi neisprăvită au zburat leaţurile acoperişului zvârlite-n drum – dar nu acolo caută viscolul. Acolo şi-a încheiat pohodul. A smuls, a răsturnat căpriori, a potopit, a clădit omătul tot una în încăperile cu intrări desfundate. E la el acasă, stăpân în casă pustie.

Acum vrea să străbată dincoace, la căldură, şi dincoace nu biruie. De câte ori îşi încoardă toate puterile să izbească în ferestre, sticla cât e ea de gingaşă, vibrează, dar ţine opust; abia o aţă subţire dacă se prelinge prin cercevele, să clatine perdelele albe din odaie.

E cald înăuntru; prea cald.

Cald cum se cuvine să fie într-o odaie de bolnav.

Şi Nina aiurează.

În pat, cu capul scufundat în pernă şi cu părul răvăşit în inele umede, îngână prin somnul care nu e somn, ci numai torpoare de febră.

Îngână:

— Gleielul… De ce nu s-aude gleielul…?

Ana îi ţine mâna fierbinte şi oftează.

Nicolae Apostol îi ţine cealaltă mână şi încleaştă dinţii.

Mariţa Bot îşi ascunde ochii, privind într-o parte, spre ferestrele cu flori late de gheaţă şi cu perdelele înfiorate de şuviţa vântului.

—.m-mico, de ce nu mai cântă gleielul?

Ana se pleacă să-i şoptească, deşi ştie zădărnicia răspunsului într-o ureche de copil aiurând:

— Are să cânte, Ninişor… Deseară… Întotdeauna cântă el seara…

Întrebarea se repetă monoton şi încăpăţânat:

— De ce nu cântă gleielul meu…?

— Deseară, Ninişor, deseară…

Povestea greierului e legată de boala Ninei.

Din prima seară când a fost culcată în pat, cu o uşoară arşiţă care n-avea de ce pricinui mare îngrijorare, de atunci a prins ea de veste că-i ţine tovărăşie un greier.

Ana îi dăduse să bea o ceaşcă de ceai fierbinte, un praf de răceală în linguriţă, o învelise până la bărbie şi o rugase:

— Nu e aşa că stai cuminte, Nina? Mă duc să caut ceva în cămară şi mă-ntorc…

— Dal mi-e ulât singulă, mămico…

Se alinta.

Boala o făcea dintr-o dată persoana cea mai impor-tantă din casă. Tăticu îi pusese termometrul. Mămica o dezbrăcase s-o culce. Mariţa venise cu apa fierbinte pentru ceai. Avea acum şi ea drept să comande şi toţi s-o asculte. Nu în fiecare zi îl loveşte pe-un copil noro-cul să se îmbolnăvească! Mâine n-are să se mai ducă la şcoală. Toţi aveau să întrebe ce e cu Nina, să se întris-teze că e bolnavă, să se repeadă în recreaţie până aici, ca să afle de la Mariţa cum îi mai este. Şi când vecinul de bancă, Ghiţă Colţun, va gângăvi ca întotdeauna la despărţirea în silabe, ori când Amăriuţei Ileana va arăta nişte mâzgălituri pe placă în loc de scrisul frumos şi citeţ, atunci toţi la locul ei gol vor privi şi la dânsa se vor gândi îndată: „Ce păcat că nu e Nina aici! Să vă alate ea ce-nsemnează despălţilea în silabe! Să vă alate ea ce-nsemnează sclis!”

Deci Nina se alinta:

— Mi-e ulât singulă, mămico… Atunci de ce mai sunt bolnavă dacă mă lăsaţi singulă…?

— Numai cinci minute, Nina, şi m-am întors… Hai, cuminte, Ninişor! Mă duc să scotocesc eu nişte leacuri băbeşti din cămară.

A rămas singură cinci minute.

Atunci, în tăcere, a auzit ea deodată, după sobă: „Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

Un greier alungat de-nceputul iernii de-afară îşi găsise culcuş cald în vreo ascunzătoare a olanelor şi dădea glas de recunoştinţă sau poate ştire vreunui tovarăş pierdut: „Ţiric-ţiric. Ţiric-ţiric.”

Ana a găsit-o dezvelită, în capul oaselor, surâzând, cu degetul pe buze şi făcându-i semn de tăcere.

O mustrare supărată:

— Ce înseamnă asta, Nina? Aşa ne-a fost vorba?… De ce mi te-ai dezvelit…?

— Ssst! Ascultă, mămico… Îl auzi?

Greierul continua chemarea lui mecanică: „Ţiric-ţiric.”

Ana zâmbise şi ea, poate unor amintiri depărtate de copilă, când cântul unui greiere era o fericire şi un miracol!

Dar vorbi îndată, cu sufletul ei înăsprit de acum:

— Bine-bine! E un greier… Acesta nu-i un motiv să te dezveleşti şi să nu stai liniştită după ce-ai luat doctorie şi ceai.

A învelit-o din nou până la bărbie. Greierul ţârâia înainte. Pentru Nina dispăruse rolul ei important de bol-navă. Renunţase la el.

O preocupa greierul.

— Îmi pale bine, mămico, că a păcălit-o pe fulnică…

— Cum adică, Nino?

— Nu s-a mai dus la dânsa să-i ceală de mâncale şi să-i facă molală… Toată vala ai cântat, acum zoacă dacă poţi! El o fost mai deştept… O venit la noi… Tlebuie să-i punem de mâncale…

— Ceva friptură şi-o cafea după masă? întrebase Ana surâzând.

— Ba nu vleau să lăzi mata de mine!… Să-i punem filmituli…

— Bine, Nina. O să-i punem şi firimituri. Deocam-dată stai cuminte, ca să te faci bine…

Greierul, dezmorţit de căldura sobei, cânta în răstimpuri: „Ţiric-ţiric.”

Aşa a început boala Ninei. Fără să anunţe nimic ameninţător.

O răceală de copilă care-a alergat dezbrăcată afară şi a pişcat-o primul frig al iernii. Era şi un greier să-i ţină de urât. Nici Ana, nici Nicolae Apostol nu s-au alarmat mai mult cât se cuvine. Dar linia termometrului s-a urcat în fiecare zi. Au chemat doctorul. E a cincea oară de când vine şi s-au împlinit două săptămâni de când Nina zace cu capul între perne.

De trei zile e încă mai rău.

Numai seara, după ce se aprinde lampa, pare că se întoarce dintr-o lume depărtată, să roage pe toţi din jurul ei cu privirea: „Vă rog, linişte, să ascultăm acum greierul…”

Şi greierul, fidel la datorie, răspunde chemării: „Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

Aseară a lipsit. A tăcut. A fugit? A murit? L-a omorât căldura prea mare a sobei sau gerul prea mare de-afară? L-a amorţit undeva în culcuşul lui tăinuit?

Nu l-a aşteptat numai Nina. Toţi: Ana, şi Mariţa, şi Nicolae Apostol făceau linişte, vorbeau în şoaptă, călcau în vârful degetelor, ca să nu-l sperie, parcă rugându-l să înceapă. Greierul n-a mai cântat, şi Ninei i-a fost mai rău.

— De ce nu cântă gleielul meu? Unde-i gleielul meu?… L-a omolât lăutăcioasa de fulnică…

A adormit târziu, cu aceste cuvinte. Prin somn şi în torpoare a scâncit aceste întrebări. S-a deşteptat cu ele…

— Vleau gleielul meu! Mă log, chemaţi-l pe gleielul meu…

— Are să cânte iarăşi, deseară, Ninişor dragă… Deseară!

Ţinând mâna copilei, Ana ridică ochii spre Nicolae Apostol ca şi cum în puterea lui ar sta să învie ori să aducă greierul care de-aseară a amuţit. Are supersti-ţioasa credinţă că dacă în astă seară greierul va cânta din nou, toate se vor sfârşi cu bine, şi Nina va birui boala.

Nicolae Apostol în chipul împietrit nu lăsa să se vadă nimic din lupta lui lăuntrică. Fiindcă în el o înfricoşată luptă lăuntrică se dă.

Îşi pipăie cu mâna cealaltă scrisoarea din buzunar. E acolo. Iar chinuirea lui de la această scrisoare porneşte.

Ana nu ştie.

Obrazul ei e golit de sânge, privirea istovită, trăsăturile crispate de suferinţă şi nesomn; dar tot lui îi poartă de grijă. Îi spune în şoaptă, cum vorbesc acum toţi în casă:

— N-ai dormit toată noaptea. Du-te puţin şi te odihneşte. Lasă-ne pe noi… Pe urmă faci tu cu rândul…

Nicolae Apostol consimte, clătinând din cap. Îşi desprinde mâna de mâna Ninei.

Dar nu se duce în cealaltă cameră să se odihnească, Îndată ce a închis uşa, desface scrisoarea şi o reciteşte a zecea oară. De ce tocmai acum îi vine, într-un asemenea ceas?

Scrisoarea e scurtă.

În altă clipă i-ar fi adus pe buze cel mai sălbatic chiot de biruinţă. Căci, uite, o dreptate tot există undeva pe lume, şi atunci când ai ostenit alergând după dânsa, vine ea la tine să te caute. E scurtă scrisoarea şi e de la un vechi, bun şi uitat tovarăş. Pe Virgil Săulescu, profesorul de liceu şi căpitanul rezervist, l-a cunoscut în lagărul de prizonieri din Germania. Cu el a pus la cale evadarea. Cu el a fugit. Şi cu el a fost prins la jumătatea drumului, ca să fie amândoi judecaţi, puşi trei luni la temniţă grea, pe urmă trimişi în alt lagăr de represiune.

Uitase.

S-au pierdut din vedere. Îi citise uneori numele prin ziare. Parcă se îndoia că poate fi vorba de acelaşi om. Deputat, discursuri, campanii de opoziţie, pe urmă lider al majorităţii… Nu putea fi tot el. Sau dacă era tot el, cu atâta mai trist! Încă un om înghiţit de politică. Şi deodată scrisoarea aceasta!

Întâmplarea făcuse ca fostul său tovarăş de evadare şi de pătimiri din lagărul de prizonieri să se întâlnească acum cinci zile cu Ţică Ştirbulescu, şi acesta să vorbească despre comuna Ponoare, despre învăţătorul din Ponoare, despre cruntele lui ispăşiri fiindcă încercase crima neizbutită de a ridica o şcoală împotriva tuturor conjuraţiilor vrăjmaşe. Iar fostul său camarad din tim-puri grele deodată îşi amintise de toate şi socotise că a venit ceasul să-i dovedească prietenia. Fusese la minis-ter, aflase că există oarecare denunţuri, plângeri şi rapoarte absurde, un ordin de anchetă aşteptând până când îi va veni poftă de plimbare vreunui inspector. Vorbise cu ministrul de-a dreptul.

Îi scria să se urce în primul tren şi să vină neapărat la Bucureşti cu actele doveditoare. Îl asigură nu numai că toate zădărnicirile vor fi pentru totdeauna spulberate; dar temutul vorbitor al majorităţii mai căpătase cuvântul ministrului că va acoperi toate cheltuielile de lipsă pentru ca şcoala să poată fi isprăvită în primăvară. Adăuga prietenul că nu e loc să socotească aceasta, drept o mărinimie politică, obligându-l la vreun legământ. Aflase de la Ţică Ştirbulescu îndârjirea lui împotriva unor asemenea tocmeli şi o cunoştea de altfel mai demult, din îndelungatele lor nopţi de captivitate. El nu-i va cere nimic. Ministrul nu-i va cere nimic.

Punea o singură condiţie: să nu întârzie nici douăzeci şi patru de ore de la primirea scrisorii.

El pleacă peste câteva zile la un congres interparlamentar din America. Iar guvernul e pe ducă. Şi se poate să cadă din zi în zi. Bugetul e pe drojdie şi, ca orice guvern care se respectă, grăbea şi acesta să lase succesorului vistieria goală. Încât soarta şcolii din Ponoare e astăzi, mai mult decât a fost întotdeauna, în mâna lui Nicolae Apostol.

Scrisoarea a întârziat pe drum dm pricina viscolelor şi înzăpezirilor de trenuri.

Poate Virgil Săulescu se va fi mirând de ce n-a sosit încă.

Poate începe şi el să creadă că denunţurile, plângerile şi rapoartele aflate la minister n-or fi fiind atât de ab-surde, de vreme ce învăţătorul din Ponoare se sfieşte a da ochii cu ministrul şi a lămuri tulburile întâmplări.

Răvaşul e scurt, a fost ticluit chiar acolo, hârtia poartă frontispiciul cabinetului ministerial; în cuvinte, în caligrafia nervoasă, în tonul care nu admite vreo obiecţie recunoaşte firea hotărâtă a omului cu care a pornit de-a curmezişul unei ţări duşmane să înfrunte toate primejdiile. Un asemenea prilej nu va mai întâlni niciodată. De trei ceasuri scrisoarea îi arde buzunarul, şi Nicolae Apostol e cu tălpile încleştate de pământ ca într-un vis rău.

Afară viscolul năpusteşte-n ferestre, a smuls leaturile din acoperişul şcolii neisprăvite, a năpădit troienind încăperile cu intrări desfundate, iar dincolo, în cealaltă cameră, Nina, cu tâmplele scăldate în năduşeală, îşi cere aiurind greierul ei…

Cum să-şi găsească odihnă?

În sertar răscoleşte hârtiile, actele, chitanţele doveditoare.

Sunt toate în cămaşa lor de dosar, numerotate, clasate, să lumineze într-o jumătate de oră chiar îndărătnicul de cea mai vădită rea-credinţă.

Dar între el şi singurul judecător din clipa aceasta se întinde jumătate de ţară măturată de crivăţ, cu trenuri întârziate în gări şi cu firele telegrafice rupte. Şi dincolo, Nina…

Lumina se învineţeşte în fereastră. Acuşi e noapte – încă o zi pierdută, poate pentru totdeauna. Din nou rânduieşte actele în scoarţa dosarului. Se ridică iarăşi de pe scaun, păşeşte iarăşi până la sobă, de aci iarăşi la fereastră, din nou îndărăt; captiv în cuşcă, aşa cum a petrecut cele trei luni încarcerat după încercarea lor de evadare. Măcar de s-ar putea trimite o telegramă! Ar scrie una lungă cât o scrisoare, o sută de cuvinte, oricâte, deşi nu o telegramă îi cere prietenul şi ministrul, ci o înfăţişare cu actele în mână.

Nicolae Apostol a ridicat ochii, a încordat auzul.

Crivăţul deodată a stătut. Brusc, ca o şuvoire retezată cu stăvilarul.

Nu se mai clinteşte nimic, nimic nu se mai bate în streaşină.

O mare tăcere încremenită. Omul cu inima sfâşiată abureşte gheaţa din geam cu suflarea; prin rotocolul translucid priveşte în înnoptarea albăstrie. După atâta urgie şi vaier, neclintirea pare anormală. Poate e un semn bun; în sfârşit, un semn bun.

Stihiile au fost poate închise în peştera lor şi din nou are să sclipească mâine un soare luminos în nămeţi.

Mai citeşte scrisoarea o dată. O împătureşte şi o aşază să-i ardă iarăşi buzunarul.

În vârful picioarelor intră să vadă ce face Nina.

Dincolo-au aprins lampa. Şi Nina nu mai e cu ochii închişi. Surâde; cu degetul la buze, îi face semn să tacă:

— Ssst! Nu-l spelia! A venit ial gleielul meu…

Într-adevăr, greierul s-a întors, s-a dezmorţit, a înviat.

Fidel şi voios, îşi ţârâie chemarea lui: „Ţiric-ţiric! Ţiric-ţiric…”

Obrajii Ninei au altă viaţă. Doamne, poate totul n-a fost decât un vis rău: încă o încercare crudă, dar ultima!

„Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

— Parcă i-a dat viaţa acest greier… lămureşte Ana. Cum a început adineauri, Nina a şi mişcat capul şi a prins a zâmbi…

„Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

— Tăticule, mămică… Aţi văzut că tot n-a putut să-l omoale lăutăcioasa ceea de fulnică? Lasă, c-am să-i alăt eu ei…!

„Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

Nicolae Apostol gândeşte, cu mâna mică a Ninei în mâna lui: „Este un tren care pleacă dimineaţa din oraş… Are legătură şi cu cel de la haltă… Dacă aş porni dimineaţa la patru… Mai bine ar fi poate cu cel direct din oraş… M-ar aştepta sania acolo…”

— Când am să mă fac bine, numai eu am să-i dau lui de mâncale, nu e aşa, mămică?… Să-mi stlângi filmituli…

— Da, Nina, da! Acum stai liniştită, ca să te poţi face bine…

„Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

— Poate dă Dumnezeu… şopteşte Ana, ridicând ochii spre Nicolae Apostol.

Nicolae Apostol pipăie scrisoarea în buzunar. Plicul îi arde degetele.

Dar gândul roade stăruitor: „Dacă pornesc dimineaţa la patru…”

Cu o mişcare somnambulică întinde scrisoarea Anei.

Ana o citeşte, ţinând-o într-o singură mână, fără s-o desprindă pe cealaltă de pe mâna Ninei.

„Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

— Şi acum ce vrei tu să faci? întreabă mama dureros. Vrei să pleci? Ai putea tu să pleci în asemenea momente?

Nicolae Apostol răspunde tot somnambulic, cum a întins plicul adineauri:

— Dacă aş porni dimineaţa la patru…

Ana oftează. Ea îl înţelege. Ea singură ştie cum au fost zilele şi nopţile lor de patru luni încoace.

Cedează, cu o sfâşiere de inimă, dar cedează:

— Să vedem cum are să-i mai fie pină la patru dimineaţa… I-a mai scăzut febra… N-ar trebui să pierdem aceasta; nu, n-ar trebui… Ţie nu ţi se pare că arată mai bine…?

Nina zâmbeşte dintre pernele albe, cu o uşoară încruntare de nerăbdare la îmbinarea sprâncenelor subţiri:

— De ce nu tăceţi? îmi speliaţi gleielul…!

„Ţiric-ţiric.,”

Greierul nu se sperie. S-a învăţat cu toate sunetele casei. Ştie că aci n-are nici un vrăjmaş. A scăpat şi de morala furnicii, amorţită undeva, în pământul îngheţat, sub troian.

„Ţiric-ţiric… Ţiric-ţiric…”

— Am să mă duc. Trebuie să mă duc!… hotărăşte Nicolae Apostol. Până atunci te culci tu, Ana. Rămân eu cu Nina…

— Pentlu numele lui Dumnezeu, tăceţi odată…!

„Ţiric-ţiric…”

Nicolae Apostol a plecat la patru din noapte, prin întuneric, cu sania despicând pârtie în troiene cât statul de om.

A prins trenul la gară, şi trenul a purces la rându-i să despice alte troiene, gâfâind şi întârziind în staţii, cerând alte locomotive de ajutor, aşteptând pluguri să deschidă calea. A ajuns târziu, noaptea, dar tot a ajuns. Înainte de a trece la hotel, cu nerăbdare, s-a oprit la adresa fostului camarad de armă, dascălul de liceu Virgil Săulescu. Teama lui cea mare nu era întemeiată.

Prietenul nu pornise la îndepărtatele lui congrese.

Cu geamantanele gata, îşi amânase înadins plecarea, ca să-l aştepte. S-au îmbrăţişat şi nu l-a lăsat să se culce la hotel. A trimis servitorul să urce sărăcăcioasa lui va-liză de învăţătoraş, s-a mâhnit când a aflat ce lăsase acasă Nicolae Apostol şi a încercat să-l îmbărbăteze; i-a făgăduit că a doua zi dis-de-dimineaţă are să-l urmărească pe ministru cu telefonul, ca să-i poată da drumul acasă cu primul tren, şi până târziu s-a trudit să-l zguduie din îngândurare cu amintirile lor vechi şi amare, care acum se învăluiau în duioşie.

Iar, într-adevăr, a doua z: toate au fost gata până la amiază. Nicolae Apostol se întorcea spălat de netrebnicele prepusuri, cu o adresă de mulţumire şi de felicitare din partea ministrului, cu ordonanţă de plată pentru o sumă care acoperea toate rămăşiţele cheltuielilor, până la ultimul mâner de uşă şi dulap de bibliotecă.

Le avea toate, şi totuşi nimic nu i se luminase pe figură.

— Vezi că şi din oamenii cei mai răi, şi din politica cea mai ticăloasă tot se poate stoarce ceva bun, încrun-tate Apostole?! îl dojeni prietenul, încântat că încheiase atât de repede o faptă bună. Îmi pare însă că nici cu aceasta nu eşti destul de mulţumit…

— Sunt! Dar de ce toate cu acest preţ?… Dreptate aveam şi acum trei zile, şi acum patru luni… Fără tine nu mi-ar fi recunoscut-o nimeni… Sau mi-ar fi recunoscut-o cine ştie când. Târziu. Prea târziu…

— Ce vrei? Ţara, prietene! Aşa e ţara! Aşa sunt oamenii! Aşa sunt vremurile! M-am resemnat şi să tund părul de pe broască, dacă se poate. Tot e ceva! strânse sceptic din umeri Virgil Săulescu. Se uită la ceas şi continuă: Şi fiindcă aşa e ţara, Apostole, şi n-am izbutit s-o schimbăm nici eu, nici tu, hai să mergem până la capăt, pe vadul vechi… E şleau bătut şi sigur. Hai să te descurc tot eu şi tot cu metodele mele, până la sfârşit. Până la tren mai ai o oră jumătate. Mergi cu mine la Finanţe şi aranjez cu secretarul general să încasezi imediat ordonanţa. Altfel, ai să mai stârceşti cu dânsa pe la uşi până la sfântul-aşteaptă…

Virgil Săulescu l-a târât şi la Finanţe.

Nicolae Apostol se lăsă dus, străin de larma capitalei, de încrucişarea vijelioasă a automobilelor, de strigătul vânzătorilor de ziare vestind prematur criza guvernului, de femeile în blănuri scumpe şi de bărbaţii întorcând priviri lihnite după ele, buimăcit de atâta forfoteală şi de atâta mulţime pentru care nu exista nici satul Ponoare, nici şcoala viscolită de acolo, nici tot ce-i stătea lui căscat în minte: o odaie în care o fetiţă, cu arşiţă de patruzeci de grade, aşteaptă să-i cânte un greier venit din fabulă şi din basm: „Ţiric-ţiric! Ţiric-ţiric…”

Înc-o dată măsură cât de uşor şi de repede se deschid pentru alţii uşile câte i-au fost lui întotdeauna închise.

Temutul prieten, salutat în dreapta şi-n stânga, a mers ţintă la o intrare. Uşierul a deschis ploconindu-se, secretarul general a lepădat ţigara şi s-a ridicat de la birou să primească un lider al majorităţii şi un raportor al bugetului cu toate onorurile cuvenite. L-a poftit să ia loc, a citit ordonanţa, a sunat la telefon, a dat un ordin, a trimis ordonanţa prin uşier, şi într-un sfert de oră Nicolae Apostol îşi apăsă cu latul palmei în buzunarul de la piept teancul hârtiilor nou-nouţe, încă neatinse de mână de om.

— Cum vezi, toate se pot face! glăsui Virgil Săulescu, scoborând scările şi răspunzând distrat la saluturi. Tu nu ştii ce-a însemnat aceasta… Casa închisă; s-a deschis. Avizul încă neprimit; a mers şi fără aviz. Toate se pot face…

— Toate, prietene! Ai dreptate. Toate se pot face, dar nu pentru toată lumea…

— Ei, asta-i! Atunci la ce mi-ar folosi politica?… Să lăsăm povestea, Apostole! Nu vreau să ne despărţim împungându-ne. Pentru mine e chestie închisă. Am încercat şi eu să îndrept politica. N-am izbutit. Singuri şi răzleţi nu vom izbuti niciodată M-a stricat ea pe mine. E mai tare. Ce să-i fac? Dreptul celui mai tare… Acum merg să te predau şi la gară, pachet. Drum bun şi să aud numai de bine…

Camaradul providenţial l-a dus cu automobilul la gară.

S-au îmbrăţişat în amintirea unei vieţi care-i conto-pise, deşi de atunci aceeaşi viaţă îi despărţea.

— Drum bun, Apostole!

— Şi ţie drum bun…

Drumul îndărăt a fost pentru Nicolae Apostol mai lung, cu toate că trenul îl străbătea acum mai repede prin troienele o dată deschise. În oraş, la han, îl aştepta sania, cum a rămas înţelegerea.

Hangiul a încercat să-i oprească, fiindcă se aflau încă în puterea nopţii. Nicolae Apostol a arătat revolverul încărcat, blănile groase de oaie.

Nimic nu-l putea ţine locului.

Cerul sticlos, cu stele jucăuşe de ger şi cu luna plină, le va lumina calea.

— Cât mai repede, Ioane!

Ion îşi făcu semnul crucii, dădu bici. Nicolae Apostol îşi potrivi revolverul la îndemână.

— Zice c-o mâncat lupchii două femei din Prigoreni! îl puse în curent Ion. Vorbeau nişte creştini din partea locului… Le-ar hi găsit cică numai încălţările şi brâiele.

— Tot ce se poate, Ioane. Dar de lupi n-avem a ne teme. Dacă am scăpat eu de oameni, n-am a mă teme de lupi.

— Adivarat! întări Ioa. Aşadară, înţeleg că vii cu veşti bune de la Bucureşti?

— Mai teamă mi-i acuma de cele de acasă.

Ion tăcu. Tăcu şi Nicolae Apostol.

Au mers aşa un ceas, şi alt ceas, cu luna în faţă, de-a curmezişul câmpurilor albe şi pustii.

Când a prins a se apropia satul, a început şi Nicolae Apostol să se frământe cu neastâmpăr. Dorm oare?… Va intra încet, ca să nu-i deştepte. Pe dindos, la bucătărie, pe la Mariţa… Are să intre încet-încet; şi mâine dimi-neaţă, când va deschide ochii Ana… Acum nu se mai temea de cele de-acasă.

Pe măsură ce se apropia, se temea mai puţin, într-o siguranţă absurd crescută în el. La a treia casă vru să oprească şi să scoată zurgălăii calului. Dar n-a mai fost nevoie.

A văzut un om ieşind pe poartă, trecând prin faţa şcolii cu zidurile înfundate de nămeţi, apărând în bătaia lunii şi venind către dânşii. Era părintele Gherasim Saftu, şi deodată, într-o spaimă mai cruntă ca aceea care a simţit-o când schijele i-au sfărâmat pieptul, a înţeles.

Părintele Gherasim Saftu l-a cuprins de umeri, de mijloc, l-a purtat ca pe-un copil când învaţă să meargă.

Atât spunea:

— Ai să mă ierţi! Trebuie să mă ierţi pentru câte am spus şi am făcut. Ai să mă ierţi. Trebuie să mă ierţi…

A urcat scările, a deschis uşa; părintele Gherasim Saftu a rămas afară cu capul gol, cu fruntea rezemată de stâlpul cerdacului.

El a intrat.

Înăuntru se aflau şi preoteasa, şi alte femei din sat, şi una bătrână pe care n-a văzut-o niciodată, cum ies unele făpturi ale morţii din vizuini numai când au simţit a mort.

S-au dat toate la o parte şi l-au lăsat să pătrundă în cealaltă cameră, unde pâlpâie luminări de ceară aprinse.

A căzut cu fruntea pe patul mic, peste trupul mic, şi mâinile lui cu ale Anei s-au amestecat, şi lacrimile lor s-au amestecat, şi suspinele lor s-au topit într-un singur geamăt.

Târziu de tot, când a ridicat ochii goliţi, Mariţa Bot, cu spatele lipit de uşă, astupa semnele crestate acolo: „Tăticule, numai să vezi mata cât am clescut de data tlecută…”

Iar greierul, fidel la datorie, nu contenea chemarea lui caldă, fără să ştie că nu mai are de-acuma pe cine chema: „Ţiric-ţiric. Ţinc-ţinc. „

E p i l o g ,Îndărăt sunt morţii, înainte – viaţa; drumul nu se opreşte niciodată.”

— S-arată să fie o toamnă foarte frumoasă! Spuse noul-venit, Mircea Dodon, un tânăr roşcovan la faţă şi cu o pornire pretimpurie spre îngrăşat.

Cu ochii mici, verzui şi veseli, care n-aveau nimic contemplativ în privire, măsură satisfăcut şcoala cu livada încărcată de fructe, rondul de flori din faţă, satul, coli-nele mai de departe, cerul de septembrie molatic şi pal.

— O toamnă foarte frumoasă! repetă. Mai rar o asemenea privelişte!

— Da! întări Ion Amza. Toamnele de aci sunt foarte frumoase. Chiar când încep ploile cele mocnite şi lungi, nu ţi se urăşte. Îţi închipuieşti că într-un sat ca acesta, cu livezi, cu gospodării înstărite şi cu drumuri pietruite de nădejde, trec mai uşor chiar săptămânile de ploaie. E un loc binecuvântat.

— Ai avut noroc! exclamă cu pizmă Mircea Dodon. Mare noroc să capeţi catedră aci! La Sofienii mei cred că nu m-aşteaptă aceeaşi procopseală…

— Ba de fel. Ai să mergi şi ai să vezi. Nu-i chiar ca aici. Un sat mai mic, dar tot gospodăresc şi destul de vrednic. Mai toate satele dimprejur s-au ridicat în câţiva ani din vechea lor ticăloşie şt resemnare. A fost destul ca reşedinţa comunei s-o ia înainte, ca toate să se ţină după aceste Ponoare, în ciuda pustiului şi sărăciei de odinioară. Fireşte, nu-s sate model, ca în pozele cărţilor. Dar nici ruinile care cutremurau pe părinţii noştri.

Amândoi au tăcut un timp, uitându-se la casele albe ascunse-n livezi, la şoseaua şerpuind spre culmea dealului din faţă, cu pomi tineri plantaţi de o parte şi de cealaltă.

Ion Amza îşi aminti datoria de gazdă mai veche şi pofti noul-venit să ia loc pe banca dintre brăduţi:

— Să stăm jos! Mai avem de aşteptat măcar jumătate de ceas până se întoarce moş Nicolae de la cimitir.

— Ţi-e rudă de-i spui moş Nicolae? întrebă Mircea Dodon, aşezându-se cu mâna rezemată de spata băncii.

Ion Amza începu să râdă:

— Nici nu mi-e rudă şi nici nu e atât de bătrân domnul Nicolae Apostol ca să-i spun moş… Dar aşa mi-a venit pe buze de la început, acum trei ani, când am sosit să-mi iau postul în primire şi l-am cunoscut. Mi-a venit să-i spun moş Nicolae ori moş Apostol, fiindcă e sfătos, răbdător şi blajin ca un unchiaş… E mult mai înţelept şi mai trăit decât îl arată vârsta…

— Cum nu se potrivesc părerile despre oameni! exclamă Mircea Dodon. Tata spunea despre dânsul că în şcoală era toarte focos. Scăpăra! Mi l-a zugrăvit aşa ca pe-un armăsar care mereu se frământă să rupă zăbăluţa.

— Şi de la tata ştiam acelaşi lucru… mărturisi Ion Amza. Numai că şi eu, şi dumneata, şi părinţii noştri am uitat cu toţii că dânşii l-au cunoscut acum douăzeci şi şase, douăzeci şi opt, treizeci de ani. Atunci, în şcoală, va fi fost într-adevăr altfel. Viaţa a trecut, a lăsat urme şi răni, a potolit multe avântări şi a alinat multe ama-ruri…

— Văd că vorbeşti şi dumneata ca un unchiaş! zâmbi Mircea Dodon cu un sclipet de veselie în ochii mici şi verzui. Mi se pare că te-ai molipsit de înţelepciune.

Ion Amza se apără, zâmbind la rându-i:

— Ba deocamdată încă nu! Trebuie să mărturisesc că încă n-am prins înţelepciune. Mie încă îmi vine să zburd. La fiecare două-trei luni îmi dă prin cap altă năzbâtie de reformă şi vin cu dânsa în proţap la moş Nicolae! Moş Nicolae mă ascultă surâzând cu un fel de mâhnire. „Mai încet, tinereţe! îmi spune. Viaţa omului e lungă, şi din nefericire nimic nu se poate face bătând din palme… Din nefericire multe nu se pot schimba nici cu cel mai fierbinte avânt singuratic. Vor fi cu putinţă numai într-o schimbare generală, din temelii…” Pe urmă văd că are dreptate. Graba e duşmanul cel mai mare al binelui. Eu o învăţ acum, şi învăţătura mi-e uşoară, fiindcă stă el lângă mine să mă ţină în frâu când vreau să iau câmpii. A lui a fost mai grea, fiindcă era singur, făcea pe socoteala lui experienţele şi fiindcă nu avea încă nimeni încredere în experienţele lui… Numai la un an după ce-am ajuns aici mi-am dat pe deplin şi treptat seama ce-a pătimit dânsul aici şi cu ce-preţ le-a săvârşit toate. Le-am aflat de la unii şi de la alţii. Le-am reconstituit în orice caz, prea puţine din toate acestea le-am cunoscut de la el. Nu-i place să vorbească despre ce a făcut şi cum a făcut… Tata n-a greşit când m-a trimis aici.

— Cum?… se miră Mircea Dodon. Şi pe dumneata tot tătânele dumitale te-a trimis aci?… Ce curios! Pe mine, la fel. Când mi-am luat diploma, tata mi-a spus acelaşi lucru: „Ca să iasă un dascăl ca lumea din tine, trebuie să faci măcar doi ani ucenicie la Nicolae Apostol!” După asemenea vorbe, nu e nevoie să-ţi mai arăt ce cult are el pentru acest moş Nicolae… E şi uşor de închipuit! În şcoală, domnul Apostol culegea jucându-se toate premiile şi concursurile. Tata era în gloata cea mare… Sache Dodon, Cârlanul, aşa-i spunea… Singura lui celebritate i-o făceau colacii şi colivele trimise de bunicu-meu, părintele Mihalache Dodon, Dumnezeu să-l ierte, din care se înfrupta toată şcoala… Şi aşa am ajuns eu astăzi aici. I-a scris Domnul Nicolae Apostol i-a răspuns că tocmai se înfiinţează o şcoală, deocamdată numai cu două clase, la Sofieni… I-a făgăduit că mă ia sub aripa sa. Se pare că are trecere aici în judeţ, la revizorat, printre oamenii politici, la minister… Peste tot. A fost destul să scrie el ca să capăt numirea aşa cum a vrut-o tata, pe vremea asta, când e atâta bătaie pe locuri. Face politică de se bucură de atâta ascultare?

Ion Amza prinse a râde din toată inima:

— Să-ţi dau un sfat! Să nu-i vorbeşti cumva de po-litică şi de partide. E singura discuţie în care se supără şi îşi pierde cumpătul. Nu numai că nu face politică, dar are ură pe politica de procopseală şi a dezbărat toate satele dimprejur de patima politicii după năravul partidelor…

— Asta-i ceva nou! se minună proaspătul venit.

— Nou, şi pot spune extraordinar! Ai să asişti poate la vreo alegere, fiindcă nu trece un an, doi să n-avem alte alegeri în ţară. Ai să vezi atunci cum toate bandele de agenţi electorali ocolesc satele acestea. E ştiut acum că oamenii de pe aici, doar cu rare, foarte rare excepţii, dau ascultare numai lui moş Nicolae. Vin, îl întreabă: „Ei, ce ne facem, domnule învăţător? Votăm alţi răi?” Dânsul îi lămureşte şi îi luminează: „Nu vă lăsaţi amă-giţi, fiindcă nimeni nu vă doreşte binele până ce nu s-o înjgheba un partid cu adevărat al muncitorilor”. Iar ei nu-i ies din cuvânt. De aceea toţi cloncanii politici de prin partea locului, domnul Emil Sava, domnul Spirică Necşulescu şi alţii, nu-şi mai trimit dălcăuşii la noi… Acum se întrec, cum vin la putere, care să facă un pod, care o şosea. Ştiu că vorbele şi palavrele nu mai prind la oamenii noştri… S-au legat în hora asta şi comunele de primprejur. Aşa se întâmplă drăcia-dracului că moş Nicolae, care nu face politică şi are dezgust de politica partidelor de procopseală, hotărăşte el soarta multor liste în alegeri. Împinge de o parte ori de alta patru-cinci mii de voturi ca nimica, iar voturile acestea cântăresc greu în balanţă, după cum cârmuitorii partidelor în luptă fac legământ ori nu pentru unele îmbunătăţiri măcar prin partea locului. Aşa, satele tot se aleg cu ceva.

Mircea Dodon se răsuci pe speteaza băncii, să privească mai bine şcoala chipeşă, încăpătoare şi veselă în spoiul ei alb, cum nu mai văzuse încă alta. Spuse:

— Atunci nu mă mir că a izbutit să capete aşa şcoală!

Învăţăcelul mai vechi al lui Nicolae Apostol protestă cu indignare:

— Aici te înşeli! Şcoala n-a căpătat-o de la maimarii zilei. A făcut-o el singur, cu sânge şi cu multe suferinţe… E o istorie pe care nimeni n-are s-o ştie niciodată deplin, fiindcă n-o spune la nimeni. Unele amănunte le-am aflat de la alţii. Altele, nu! Se pare că odată, atunci când a fost în joc soarta scolii acesteia şi viaţa fetiţei lui, şi-a lăsat fetiţa pe patul de moarte şi a plecat să-şi salveze şcoala.

— Dar asta-i cruzime! Nu-i ceva prea lăudabil pentru un părinte…

Ion Amza zâmbi cu tristeţe:

— Se poate să fie şi ceva crud. Dar e ceva în afară de egoismul omenesc. Meşterul Manole nu şi-a zidit şi el nevasta la mânăstirea Curtea-de-Argeş? Iar nimeni nu-l osândeşte acum pentru aceasta! A devenit erou de legendă… Eu înţeleg mai bine, ca unul care sunt feciorul unui învăţător ce nu s-a învrednicit să înfăptuiască nimic în felul meşterului Manole. Suntem şase copii. Tata s-a îngrijit de noi, s-a îngrijit de pământ. E om cu stare. Cu mai multă stare decât are nevoie un învăţător. A adunat zestre fetelor. Am fraţi mai mici la Universitate, la şcoala militară, la liceu… Dar şcoala din satul lui e cum a găsit-o acum douăzeci şi şase de ani… Dacă toţi ar face numai aşa, în slujba noastră ne-am reduce să încasăm lefurile şi să aşteptăm minuni de acolo de unde nu pot veni.

Flăcăul lui Sache Dodon, Cârlanul, nu-şi stăpâni sclipirea ironică din ochii verzui:

— Până una-alta, mă conving de un lucru: moş Apos-tol al dumitale şi-a găsit un ucenic înfocat… Încă n-am auzit pe cineva vorbind cu atâta evlavie despre un om.

Ion Amza îşi privi noul camarad cu atenţie. Voia să afle dacă nu străbate o batjocură răutăcioasă pe chipul noului-venit.

Dar nu era aceasta.

Era numai o nepotrivire de fire.

Mircea Dodon, nepot de preot bine hrănit, fecior de dascăl bine hrănit, el însuşi bine hrănit, socotea toate cu o fără-de-grijă uşuratică şi judeca viaţa cu o voioşie prea tânără. Pe când el, smead la faţă, cu ochii arzători de o patimă care-l muncea de trei am, patimă aici deş-teptată, părea mult mai copt, fiindcă se folosise de experienţa părintelui său sufletesc.

Neîncrederea de o clipă se risipi.

Urmă avântat:

— Am evlavie fiindcă omul acesta m-a deşteptat dintr-un somn. Când am venit aici, eram un vierme. Ţi-am spus în câteva minute care a fost atmosfera de acasă… Tata se achita şi se achită de slujba lui ca un funcţionar bucuros că nu-l apasă prea mare control de sus. A că-pătat dragoste de ban. Dragostea s-a făcut nesaţiu. El e arendaş, morar, orice, în afară de dascăl cu tragere de inimă pentru dăscălia lui. Aşa am crescut… Tot ce-am învăţat la şcoală n-a deşteptat altceva în mine. Îmi părea rău numai că am fost sacrificat oarecum. Sunt copilul cel mai mare. Tata m-a dat la normală numai fiindcă pe atunci nu era destul de cuprins şi fiindcă eu căpă-tasem o bursă. Pe ceilalţi fraţi mai mici i-a înlesnit să urmeze cariere, ca să spun aşa, mai nobile. Unul se face ofiţer. Altul – magistrat. O soră a urmat literele… Mă consideram o victimă. Îmi pusesem în gând să fac şi eu ca tata, doar ceva încă mai mult. Să mă instalez la o şcoală, să-mi caut întâi de sufleţelul meu, să mă însor, să învârt şi eu o afacere ca dânsul, de arendăşie sau de pădure sau de moară… Cu obştiile ştiam că se pot face destule învârteli! Pe urmă, când voi simţi că am prins destul cheag, să mă arunc şi în politică şi să mă pricopsesc de-a binelea… După război, atâţia dascăli de tară au ajuns deputaţi şi prefecţi! Eu de ce nu? Cu aceste gânduri am venit aici…

Ion Amza se opri să privească departe, poate nu peste dealul din fată, ci în el însuşi, cel de atunci.

— Te plictisesc toate acestea? întrebă deodată.

— Nu! pronunţă Mircea Dodon. Când te aud, parcă aud cele ce povestea tata despre începuturile lui. Şi el şi-a descoperit chemarea după ce-a ieşit din şcoală, abia când s-a frecat de viaţă. Numai că el n-a luat-o în tragic. S-a înhămat la ham şi a tras înainte cum l-au ajutat puterile…

— Eu am avut alt noroc… Pornisem aşa, iar aci am dat peste acest mucenic al nostru, neştiut de nimeni. El, şi mai cu seamă faptele sale mi-au deschis ochii… Când venisem, de-abia era inaugurată şcoala de un an. Atunci se înfiinţaseră încă două catedre. Ca şi dumneata, m-am minunat de această şcoală măreaţă. L-am invidiat pe moş Nicolae că atât de bine ştiuse să se învârtească. Numai pe urmă am aflat cu ce preţ le-a plătit toate… Au dânşii o femeie de credinţă a casei, una Mariţa Bot. De la dânsa am prins eu câte un cuvânt despre peripeţii de necrezut… Duşmăniile de aci, politică, prigoane, preotul şi un politician hotărâţi să-l îngenunche ori să-l extermine, primarul, un fost elev de-al lui, dându-şi mâna cu dânşii în această nobilă operă… Şi deodată toate s-au şters, s-au năruit, au căzut la pământ. A biruit el! Dumneata spui că a fost crud când între copilă şi şcoală a ales şcoala?… Nici nu-ţi închipuieşti însă cum s-au petrecut lucrurile… Se întorcea în sfârşit cu hârtia care punea capăt tuturor piedicilor, cu banii pentru termina-rea clădirii. Acasă îl aştepta fetiţa cu mâinile pe piept… Tot timpul cât fusese bolnavă ascultase uu greier… Era bucuria ei… Un greier al casei, ascuns undeva în sobă. Cântând: „Ţiric-ţiric”. Toată iarna a mai cântat şi după ce au dus-o la groapă. Imaginează-ţi nopţile lor! Un tată şi o mamă care şi-au îngropat copilul, iar greierul continuând cântarea lui o noapte, zece, o sută, până în primăvară… Şi un semn la uşă, unde măsurau cât a crescut copila la fiecare şase luni… Semnul există şi acum, crestat cu briceagul… Aceasta nu e cruzime. Eu o numesc mucenicie, martiraj, eroism, sacrificiu – aşa i-aş spune dacă el n-ar avea oroare de cuvinte sforăitoare. El spune cu simplitate că şi-a făcut datoria… Vezi, aşadar, că pentru un asemenea om nu se poate să nu am evlavie… De altfel, sămânţa lui a prins mai adânc în mine. Aici mă simt un parazit. Am venit la lucru de-a gata. Mai stau anul acesta şcolar care începe. Dar la toamna viitoare plec aiurea, cer o mutare într-un loc unde este totul de făcut din nou…

Ion Amza tăcu.

Noul-venit privi cu alţi ochi impunătoarea clădire în jurul căreia fâlfâia nevăzută umbra unei copile moarte, pentru care o iarnă întreagă cântase un greier chemând-o zadarnic: „Ţiric-ţiric, ţiric-ţiric…”

Prin ferestrele deschise se vedeau pereţii proaspăt spoiţi pentru începutul de an nou şcolar, tablourile murale, hărţile mari.

Niciunul dintre dânşii n-aveau de unde să ştie cum a fost vreodată şcoala cea veche şi sprijinită în proptele, unde Nicolae Apostol, coborât singur într-un sat apatic şi împresurat de vrăjmăşii, desena el, cu creioane colorate, hărţile pe coli de hârtie lipite, şi tot el croise copiilor din Ponoare cea dintâi privată.

Mircea Dodon ceru nedumerit o lămurire:

— Şi cine e acest Andrei Colibăşeanu? De ce se cheamă şcoala „Andrei Colibăşeanu”? Vreun donator, ceva?

Ion Amza răspunse cu un fel de înverşunare:

— Nu e un donator! E numele celui dintâi-învăţător din Ponoare. Aici nu-l înţeleg eu pe moş Nicolae. Acest Andrei Colibăşeanu a fost vreo douăzeci şi cinci de ani învăţător în sat. N-a făcut nimic. A sfârşit rău, în beţie şi ticăloşie. Iar moş Nicolae, în loc să-i lase netrebnicia uitată, a găsit de cuviinţă să-l slăvească, dând numele lui celei mai frumoase şcoli din judeţ. L-am întrebat… Mi-a răspuns că sunt prea tânăr ca să înţeleg. Mi-a spus că breasla noastră numără şi astfel de oameni căzuţi la datorie, neştiuţi de nimeni, omorâţi din viaţă… De aceea a vrut el să boteze şcoala cu numele unui anonim ca acesta. Are şi el curiozităţile sale… Un om nu poate să fie perfect.

— În sfârşit! râse înveselit Mircea Dodon. Bine că te-am prins şi cârtindu-l puţin. Mă luasem de gând cu atâta evlavie şi apostolat…

Celălalt se apără:

— Nu-l cârtesc. Însă nu-l înţeleg!… Aceasta e tot. Sunt unele lucruri la el care îmi scapă. Bunăoară acuma. S-a dus cu soţia la cimitir. Aceasta o fac în fiecare duminică. Înţeleg. Se duc să pună flori şi să aprindă can-dela la mormântul fetiţei. Pentru dânşii nu există măcar consolarea altui copil. N-au mai avut altul. Era prea târziu. Se duc şi se întorc, foarte împăcaţi acum cu viaţa. Cu un fel de tristeţe care îi înnobilează, şi atât!… Le-a rămas şcoala, care prin ei există, satul, care prin ei este aşa cum îl vezi. Dar de ce mai poartă grijă şi de mormântul acestui Andrei Colibăşeanu? I-au făcut cruce de piatră. Şi aprind candelă. Nu-i înţeleg. Un beţiv şi un ticălos care ne-a făcut breasla de ocară nu merită asemenea cinste. Ion Amza se ridică de pe bancă: Uite-i că vin!

— Pare un ţăran. Un fel de răzeş… spuse Mircea Dodon cu deziluzie.

Ana şi Nicolae Apostol se apropiau de marginea drumului pietros cu paşi lânceziţi de moleşeala dimineţii de septembrie, ori poate de anii câţi îi purtau cu dânşii, ori poate de amintirile mâhnite din cimitir.

El era îmbrăcat în straie de şiac, purta pălăria în mână, să-şi lase fruntea lată în bătaia soarelui molcom. Ea era îmbrăcată în rochie neagră în pliuri, de stofă călugărească, şi cu bluză albă de ţară, cusută la mâneci, pe umeri şi piepţi cu fluturi negri de arnici.

Amândoi aveau tâmple surite.

Dar amândoi pliveau senin înainte.

Nicolae Apostol l-a recunoscut îndată pe noul-venit. I-a întins mâna cu bucurie:

— Nu-i nevoie să te numeşti! Semeni leit cu Sache Dodon al nostru, de acum douăzeci şi şase de ani. Ia poftim; poftim, că astăzi eşti oaspetele nostru la masă. Haide să-mi dai veşti de la Cârlanul nostru.

După masă au pornit tustrei: Nicolae Apostol, Mircea Dodon şi Ion Amza; au pornit spre Sofieni, să dea în primire noului dascăl şcoala cea nouă.

Au făcut drumul agale pe jos, în lumina lină a începutului de toamnă, cu funigei plutind legănaţi în văzduh.

De la şcoală, Nicolae Apostol s-a abătut la vechea şi părăsita curte a boierului Lascăr Sofian.

După expropriere, Dimitrie Sofian vânduse şi restul moşiei la ţărani. Conacul rămăsese pustiu, aşteptând o folosinţă care prea mult întârzia. Feciorul fostului stăpân cheltuia ultimii bani în străinătăţile lui. Aici totul se prefăcuse, şi încă se mai primenea. Bordeiele pălmaşilor de atunci îşi dezghiocaseră învelişul de lut. Din scoica veche, lepădată, au răsărit pe ici-colo case tinere în livezi tinere.

Numai clădirea cea mândră şi parcul sălbăticit se părăgineau, trase la o parte din calea veacului.

Nicolae Apostol o luă înainte.

Cei doi învăţăcei rămăseseră în urmă să cerceteze arbuştii rari, crescuţi în neorânduială şi năpădiţi de liane.

Nicolae Apostol a urcat treptele, acuma pustii, pe care de atâţia ani le cunoştea.

Deodată a zvâcnit schelălăind un câine jigărit, un câine al nimănui, fugind cu coada între picioare şi ascunzându-se sub un hambar strâmb în piloţi. Şi o amintire de mult aţipită într-un ascunziş al tuturor amintirilor s-a deşteptat împâclind privirea învăţătorului din Ponoare.

A rotit ochii. Toate acestea le mai văzuse. Le mai ştia. Le recunoaşte.

Aşa i-au mai apărut lui o dată, atunci când cobora treptele însoţit de câinele cel mare şi negru, cu zgarda nichelată şi cu mersul decorativ. Erau ferestrele lumi-nate, se auzeau înlăuntru zumzet de muzică şi zângăt de pahare, afară mulţimea ospăta în jurul focurilor şi al buţilor desfundate. Într-o stranie nălucire de o clipă, totul se stinsese, amuţise, ca să apară aşa cum arată acum. Le recunoştea toate Nicolae Apostol.

Clădirea părăginită cu ferestrele oarbe, parcul sălbăticit, brazii ciungi, grajdurile ruinate, toată curtea golită de alaiul de-atunci şi de glasul stăpânului; totul mort, negru, pustiu, sfârşit, chiar şi câinele acesta de adineauri, al nimănui, dormind pe granitul peronului acoperit de muşchi şi de lăstarii crescuţi printre lespezi.

O lume se pregătea s-o înlocuiască pe cealaltă.

Povestea celei dintâi se apropia de încheiere. A cesteilalte abia va să înceapă.

Învăţătorul din Ponoare coborî treptele cu mersul lui pretimpuriu bătrân.

Jos îl aşteptau învăţăceii cei tineri. Trecură fiecare de o parte şi de alta. Mircea Dodon rosti:

— După câte-mi spune colegul Amza, acest Lascăr Sofian a fost un teribil satrap al ţinutului. Asemenea oa-meni au ţinut ţara în loc…

Nicolae Apostol îl potoli cu blândeţe:

— Da şi nu. Nu trebuie să-i osândim atât de repede. Îşi apăra o lume a lui, care murea. Era cel puţin un duşman pe fată. Mai primejdioşi mi-au părut întotdeauna ceilalţi, demagogii, care, sub cuvânt că grăbesc lumea cea nouă, o împing cu viclenie pe drumuri rătăcite numai ca să-şi îndestuleze nesaţiul lor…

Mircea Dodon lăsă să treacă un timp, nedumerit de asemenea păreri.

Târziu, nu-şi putu stăpâni gândul:

— Mă miră asemenea vorbe de la un om care-a făcut tot ce-ai săvârşit dumneata.

— Mirările au să-ţi treacă! îl asigură domol Nicolae Apostol. Cu timpul au să-ţi treacă, atunci când ai să înţelegi că drumul nostru prin viaţă nu-i scris cu o linie dreaptă şi neîntreruptă într-o carte. E plin de ocoluri, de şovăieli, de opriri. Da căderi chiar. Unii au putere să se ridice… Alţii rămân acolo, căzuţi. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta nu-l avem. Cel mult îi putem plânge…

Nicolae Apostol privi cu ochii lui uzaţi drumul pe care altădată păşea un flăcăiandru cu hainele pirpirii suflate de vânt.

— Da! repetă. Îi putem plânge, dar să nu întârziem prea mult jelindu-i. Viaţa e aspră. Nu-ţi îngăduie să priveşti înapoi nici ca să regreţi, nici ca să osândeşti. Priveşti ca să aduni de acolo puteri vechi şi să porneşti mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sunt, şi sunt multe…

Pe urmă paşii lui au tresărit mai vii. S-ar fi zis că în praful potecii caută urmele altor paşi, lăsate acolo de tânărul de odinioară, când învăţătorul cel nou din Po-noare urca dealul în singurătatea neprimitoare a unui sfârşit vântos de toamnă şi când îl privea din spate, cu o brazdă încruntată între sprâncene, stăpânul de atunci al acelor locuri.

Sfârşit