Capitolul XXX

„Un glas din mormânt a cerut izbăvire.”

Patru făpturi se strecurau pe rând din casa învăţăto-rului, furişându-se una după alta, ca să treacă măcar de două ori pe zi în ograda şcolii şi să cerceteze cât a mai părăduit ploaia din clădirea neisprăvită şi lăsată de izbelişte.

Ana îşi făcea drum ocolit, chip că merge la grajd ori la curtea depărtată a păsărilor.

Cu şalul pe cap, privea de la portiţa din grădină într-o parte şi în cealaltă, zvâcnea dincolo, tupilându-se. După un sfert de ceas se întorcea udă leoarcă şi se închidea în odaie să plângă pe ascuns. Mariţa Bot venea afurisind şi blestemând răutatea oamenilor. Se răcorea pe căţei şi pe mâţe. Apuca un gătej şi stropşea fără pricină nevinovatele dobitoace cu atâta necaz, încât acum toate o împungeau la goană când dădeau ochii cu dânsa şi se piteau prin cotloane scheunând, stupind şi mieunând.

Nina, fiindcă observase aceste expediţii, făcea şi ea la fel. Aştepta să scape de sub supraveghere, trăgea o fugă până la cealaltă curte, mai luneca în noroi, mai cădea într-o băltoacă; apărea murată până la piele şi blestema şi ea, ca Mariţa, „lăutatea oamenilol”, care a adus atâta jale şi tulburare în casă.

Iar Nicolae Apostol, cu capul gol şi cu obrazul spălat de ploaie, urca schela şi intra în încăperi cu molozul chiftind sub paşi, muşcându-şi buzele până la sânge când vedea că prin acoperământul provizoriu de leaţuri a prins a şuroi altă dâră, şi umezeala roade din cărămida roşie ca din rana vie.

O bufniţă alungată de cine ştie unde îşi găsise acolo adăpost.

Îl privea de pe-o bârnă cu ochii enormi de sticlă gălbuie.

Noaptea dădea drumul la un vaier lugubru.

Şcoala din Ponoare începea să capete înfăţişare de ruină înainte de a fi ajuns la sfeştanie.

Nicolae Apostol se zăvora în camera lui, cu fruntea încleştată în palme. Şi ploaia potopea, potopea mărunt, monoton, pornită pe veşnicie.

Două zile şi-a răscolit încă mai sălbatic amarul scriind foştilor camarazi risipiţi în mai ospitaliere unghere de ţară.

Apucase din vară să-i cheme pentru această mare şi târzie sărbătoare a vieţii sale, hotărând inaugurarea cu două zile înainte de începutul anului şcolar. Primise răspunsuri din vreme. De la unii, oarecum mirate că atât de târziu gloria unei promoţii mai dădea semn de viaţă; de la alţii, voioase şi prieteneşti; de la câţiva, scuze şi reci urări.

Căci fiecare îşi urmase de atunci drumul său.

Hortopan îi trimisese o dată cu scrisoarea o mono-grafie groasă de-un lat de palmă, înfăşurată într-o bandă roşie, care anunţa recompensa unui însemnat premiu al Academiei. Iliescu se oferea să sosească înainte cu o săptămână şi să organizeze el un cor măiestru pentru festivitatea inaugurării. Amza nu se putea mişca, fiindcă aştepta al şaselea copil pe drum şi îl ţineau pe loc treburi de întinsă plugărie. Tincu era deputat şi-i făgăduia un discurs, poate ca să nu-şi dezmintă porecla de moară hodorogită a clasei. Volintiru ajunsese inspector, nu credea să poată veni, încurcat toamna până peste cap în importante chestiuni de numiri, detaşări şi transferări.

Câţiva nu dăduseră nici o ştire; poate morţi, poate îndepărtaţi de breaslă spre alte îndeletniciri mai mănoase.

O mare bucurie îi adusese scrisoarea lui Sache Dodon, cârlanul, care se anunţa cu trei lădoaie cu cărţi, daruri pentru bibliotecă.

Acum o lună, când arşiţa sfârlogea vârful ierbii şi răsunau din zori ciocanele zidarilor în cărămidă, toate aceste răvaşe i-au tresăltat în piept ameţeala dulce a biruinţei.

Seara le recitea Anei înainte de a le orândui în cutie. Fiecare nume deştepta amintiri aţipite până în ajun într-un zăcământ ascuns, dar cald păstrate acolo. Se pomenea furat de peripeţii vesele, de întâmplări duioase, de episoade memorabile în istoria promoţiei; se aprindea însufleţindu-le, şi toate îi păreau simple şi bune, şi toţi îi păreau simpli şi buni, chiar flecarul ajuns deputat, chiar linguşitorul ajuns inspector după ce-i milogise vreme de şapte ani tezele ca să poată copia greşit câteva pasaje nărod înţelese.

Ana chibzuia locuri de găzduire pentru atâţia oaspeţi. Voia să-i identifice numaidecât pe fotografia cea mare a absolvenţilor din seria în care directorul îşi sprijinea bătrâneţele şi nădejdea pe umărul lui Nicolae Apostol. Nina se căţăra pe genunchi, să-şi dea şi ea părerea despre mutra unuia ori altuia.

Sfârşeau seara într-o încântare.

Adormeau noaptea cu un surâs stăruind pe buze.

Acum toate au devenit deodată zadarnice şi moarte.

Nicolae Apostol trimitea ştiri risipiţilor camarazi că i-a înşelat. Făcuse chemări de botez. Le contramanda cu anunţuri de înmormântare.

Sărbătoarea cea mare a vieţii lui era amânată pentru un ceas pe care nici el, nici nimeni nu-l mai putea cunoaşte.

Când a isprăvit răvaşele şi le-a dat drumul la toate, a tras din sertar caietul aşezat de Mariţa pe marginea mesei într-o dimineaţă din săptămâna trecută.

Era un caiet vechi, prăfuit, cu foile galbene şi cu colţurile ciuciulite, cu cerneala decolorată, ca un fantomatic scris al unei fantome. Pe scoarţa caietului, un nume şi un an: Andrei Colibăşeanu, 1883. Îl descoperise Mariţa Bot în pod, sub o grindă, într-o cutie de tablă plină cu butoni şi peniţe ruginite, capete de creion, petice de hârtie, câteva tăieturi din gazetele celuilalt veac. E poate tot ce rămăsese pe urma răposatului dascăl din Ponoare; fusese cruţat de logofătul Pintilie când a reparat casa şi a înălţat tavanul; cruţat de lucrătorii lui Nicolae Apostol mai târziu, când a pornit la a doua primenire a locaşului – înadins ca să-i vină sub ochi într-un asemenea ceas.

Scoarţele caietului au fost odată albastre; acum erau pale şi pătate de rugină.

Înăuntru, o primă foaie albă, iar pe a doua, începând de sus de tot, însemnări de mâna lui Andrei Colibăşeanu. După scrisul mărunt şi înghesuit, s-ar fi spus că întâiul dascăl din Ponoare pornise cu hotărârea să păstreze un migălos jurnal al faptelor şi vieţii sale; că-şi economisea spaţiul ca să încapă cât mai întinsă cronică într-un singur caiet.

Dar scrisul îndată se lăţea moale, rândurile se răreau, cuvintele cădeau fără vlagă, amintind exemplele tratatelor de grafologie când vor să ilustreze un temperament deprimat şi învins. Ici-colo apărea o zvâcnire de voinţă şi de hotărâre. O zi din săptămână, din lună şi din an, mai apăsat subliniată pe frontispiciul unei pagini, câteva rânduri din vechea caligrafie.

Şi iarăşi scrisul istovit, măsurând curbele de cădere dintr-o viaţă de om, tot aşa de fidel cum un tablou sinoptic înfăţişează în diagramă ruinarea treptată şi falimentul final al unei întreprinderi.

La început, în alte vremuri, Nicolae Apostol ar fi zvârlit caietul cu scârbă şi cu duşmănoasă pornire, ca tot ce-i amintea faptele şi viaţa unui mişel trădător al breslei.

Acum spovedania îi era scumpă.

Abia acum pe om îl înţelegea.

Abia acum în el regăsea un frate dureros; unul de-ai lor, căzut singur, obscur, neştiut de nimeni, asemeni santinelelor uitate în retragerea expediţiilor la margine de pustiu, ca să le putrezească stârvul ciugulit de corbi şi să le înălbească oasele fără un nume.

*

Însemnările din caiet erau acestea:

10 aprilie 1883. Duminica Floriilor. În sfârşit, iată-mă cu numirea în buzunar! Mâine plec. Cum vor fi fiind oare aceste Ponoare, despre a căror existentă acum am aflat întâia oară?… Am căutat punctul negru pe hartă. L-am găsit departe, departe de toate căile mari ale lumii. Cu atât mai bine! E ceea ce eu singur am cerut şi-am vrut. Dar ce ciudate idei în capul celor de la minister! Un post înfiinţat de astă-toamnă; o şcoală care n-a funcţionat încă; un titular care a refuzat să se prezinte şi a dezertat înainte de a-şi vedea satul şi şcoala. Zadarnice orice obiecţii. „Mergi şi-ţi fă datoria! Şcoala figurează în buget. Trebuie s-o avem la număr. Scoate o serie de absolvenţi de clasa întâi, ca să putem înfiinţa la anul şi a doua… Interesul ne impune să facem dovadă că au funcţionat toate şcolile care figurează pe tabloul nostru!…” ş.a.m.d. Să scot absolvenţi de-o clasă în două luni? „O bătălie mare se câştigă şi într-o singură zi. Lui Napoleon i-a fost destul o singură dimineaţă!” Aceasta e ideea domnilor din minister! Orice-ar fi, plec! După o iarnă întreagă de spital, după atâta timp pierdut, acum mă simt tare şi însetat de muncă. E o primăvară fără seamăn afară!… O simt clocotind şi în mine. Astăzi am trecut pe la Şosea. E ultima zi când mai văd Bucureştii. Poate cine ştie când, peste câţi ani, voi mai călca pe aci, unde nu mă mai leagă nimic. La Şosea, mare petrecere boierească. Vânătoare de papernant. Echipaje, călăreţi, trâmbiţaşi, jachete roşii, şepci negre, cizme de lac. D. Alexandru Marghiloman conducând vânătoarea cu prinţi şi cu prinţese; pe urmă dans, muzică şi petrecere. Ce vor fi ştiind despre toate acestea viitorii mei consă-teni din Ponoare? Ce vor fi ştiind despre viitorii mei consăteni din satul Ponoare domnii aceştia cu jachetele lor roşii şi cizmele de lac? I-am privit de departe, amestecat în mulţimea de gură-cască. Două lumi. Două lumi despărţite de-o prăpastie, de-un ocean. Datoria mea mi-a apărut mai înfricoşător încărcată de răspundere. Mâine plec. Oare presimte cineva din satul acela îndepărtat cu ce inimă şi cu ce hotărâre vine spre dânşii tânărul dascăl care trebuie să fabrice în două luni absolvenţi de-o clasă, din ordin?

Marţi, 12 april. Trist sat, sărac sat! Se arată lucru din greu. Gospodarul Lecachi Colţun, tot drumul cât m-a adus de la oraş ca căruţa lui, n-a contenit să-mi istorisească necazuri pe care nici nu le pot pricepe complet. Dar primăvara, ce minunată, cu cireşi înfloriţi pe marginea drumului şi cu pajişti ca în tablourile bucolice! Fac literatură. În lături cu ea! Am venit cu o mentalitate de orăşean. Mai întâi pe aceasta trebuie s-o stârpesc. Nimic mai primejdios ca romantismul târgoveţilor când se apropie de viaţa rurală. Sunt ca doamnele de la curtea Mariei-Antoaneta, făcând pe păstoriţele şi jucându-se cu mieluţe înzorzonate cu panglici. Mieii de aci au scai în blană. Dar sunt mai adevăraţi!

Miercuri, 13 april. Şcoala figurează în buget. Dar nu există pe teren. Nici local, nici bănci, nici elevi.

Joi, 14 april. Drum la oraş. D. revizor lipseşte. Vacanţă. Nu aflu pe nimeni să înţeleagă că tocmai această vacanţă ar trebui folosită pentru a înjgheba o cameră de clasă cu trei-patru bănci, ca îndată după Paşti să poată funcţiona aşa-zisa şcoală.

Duminică, 17 april. Prima sărbătoare a Învierii într-un sat străin, unde toţi privesc la surtucarul de mine cu bănuială şi luare în râs. Încerc să mă amestec, să intru în vorbă… Rezultatul destul de îndoielnic.

Miercuri, 20 april. Primul conflict cu d. primar Ţăpu. Să sper că şi ultimul. La întrebarea cum putem înjgheba şcoala, m-a trimis la curte, la un oarecare d. Sofian, la „boierul”. „Mi se pare că şcoala nu-i a boierului, e a comunei!” mi-am dat părerea. „Ba e a boierului! Şcoala e a boierului, şi comuna e a boierului, şi noi toţi suntem ai boierului!” Ciudat! Parcă am sosit aci ca un duşman al tuturor.

Joi, 21 april. Încerc altceva. Rostuiesc eu o casă. Deschid şcoala, care „figurează în buget”, pe socoteala mea, din puţinele mele economii. Pe urmă, când va trece vacanţa şi va sosi d. revizor, voi obţine restituirea cheltuielilor.

25 april. Şapte elevi, prinşi cu arcanul. Mi se pare că mai uşor îi era lui Napoleon să câştige o mare bătălie în-tr-o singură dimineaţă decât să-i învăţ pe aceşti şapte pui de sălbatici alfabetul până în luna iunie. Şi, totuşi, ce lumină în ochii lor când izbuteşti să-i domesticeşti puţin!

7 mai. Neplăcută întrevedere cu d. Sofian. Contrast între bibliotecă şi idei. Maniere de mare senior, privind cu dispreţ la servii fără drept de cuvânt. Om tânăr, Paris, studii – la ce-i vor fi folosit acestea?

8 mai. La revizorat cuvântul de ordine: „Ia contact cu d. Sofian!”

9 mai. D. primar Ioniţă Ţăpu, despre care acum am aflat că e vechil boieresc în timp de opoziţie, vine să-mi restituie cheltuielile. Plăteşte el casa rostuită de mine. Cel puţin am scăpat de această grijă pentru moment. Mâine, în toată ţara, paradă, fanfare, defilări, discursuri. Ce naiv eram acum douăzeci de zile, când îmi făceam şi eu planuri de-o serbare, să adun oamenii, şi cu acest prilej să le vorbesc de independenţă, de Peneş Curcanul, de şcoală şi iar şcoală!

10 mai. Nimic. Mi-e dor să vorbesc cu un om.

17 mai. D. revizor, în drum spre curtea boierului Sofian. Popas de cinci minute. „Foarte frumos! Vezi că se poate face ceva cu puţină iniţiativă? Îmi place. Pare că nu-ţi lipseşte iniţiativa…” Mulţumesc.

20 mai. Din şapte au mai rămas cinci. Cinci elevi! Ura! Trăiască învăţământul primar gratuit şi obligator!

22 mai. Din cinci s-au făcut opt. Explicabil. Plouă de ieri.

28 mai. Un ziar citit aci parcă aduce veşti de pe altă lume, din alt continent. Camere de revizuire. Retragerea opoziţiei. Revizuiesc ce? Se retrag pentru ce?

7 iunie. Se apropie sfârşit de an şcolar. Pentru cine voi fi jucând şi eu comedia aceasta? Mă uit în oglindă. N-am nimic din chipul lui Napoleon. Şi totuşi trebuie să câştig o bătălie, fiindcă mi-a fost comandată.

8 iunie. Pricina e că sunt aici singur, prea singur. N-am cu cine schimba un cuvânt, de la cine aştepta un sfat. Voi îndeplini o formalitate. Voi trece şapte elevi, sau 6 din 7, în clasa a doua, chiar dacă nu ştiu decât să se iscălească. Ordinul trebuie executat! Dar din toamnă mă voi aşterne cu temei la lucru. Voi repeta clasa întâi întreagă cu toţi… Doamne, dar ce spun programele? Ce spun manualele de pedagogie? Nici nu le-am scos din ladă. La ce-ar folosi?

20 iunie. Ah, cine-ar fi crezut vreodată şi cui i-ar fi trecut prin gând? Din şapte elevi, am promovat în clasa a doua opt! Al optulea a răsărit pe neaşteptate în ajunul examenului. Chestia frecvenţei nu se mai putea pune. Egalitate şi fraternitate, o dată ce legea, regulamentele şi programele, tot, au fost reduse la neant din ordin. Iar spre a mea umilinţă, cel de-al optulea elev a fost şi singurul care cunoştea tot alfabetul, tabla lui Pitagora, Tatăl Nostru, Crezul şi fabula Toporului şi a pădurii. „Unde-ai învăţat?” „Acasă!” „Cum ai învăţat?” „Cum am putut!” „Cu cine?” „Mai mult singur. Mai întrebam pe părintele, că mămuca-i slugă la părintele…” „Bine, băiete! Premiul întâi cu cunună!”

12 iulie. Ce lungă vacanţă se anunţă! Un om – unde să găsesc un om? În aşteptare, scot cărţile de pedagogie din ladă şi mă pun să recapitulez toată învăţătura, ca să mă afle toamna pregătit pentru o ispravă spornică.

18 iulie. Consătenii mă privesc ca pe-un trântor. Un trântor în straie nemţeşti, care umblă pe câmpi cu terfeloage în buzunări.

15 septembrie. Al doilea conflict cu d. primar Ţăpu. Pe chestia înscrierilor în şcoală şi a frecvenţei obliga-torii. „Vezi-ţi de treabă! Oamenii au nevoie de ploduri la câmp, la vite!… Lasă şi dumneata pe la toamnă, târziu, când or da ploile, după culesul păpuşoiului…!” Legea? Mâine mă duc la oraş, la revizorat.

16 septembrie. Mai lungă-mi fuse calea, acum, la-ntors acasă!… D. revizor m-a luat în primire cu aceleaşi cu-vinte ale domnului primar.

29 septembrie. Doamne, ce se întâmplă cu mine? Deodată parcă nimic din toate acestea nu mă mai interesează şi nu mă privesc. Ca un negustor într-o prăvălie fără clienţi – dar într-o prăvălie a altuia – intru dimineaţa în unica sală goală de clasă. Mă uit pe fe-reastră să văd dacă nu vine ploaia să-mi aducă elevi. E senin, frumos, senin de toamnă lungă. Casc şi citesc. Pe urmă închid prăvălia şi mă duc să casc acasă. Orice încercare să conving un părinte cu vorba e de prisos. N-au cerut ei şcoală! Li se pare că vânez elevi fiindcă altfel îmi voi pierde leafa. Poate ar fi mai bucuroşi să mă vadă plecat de aci. Ce caut eu, un venetic, printre dânşii? Nici măcar n-am venit să deschid cârciumă, ca d. Aizic Gold, junele ovreiaş care forfoteşte de câteva zile în faţa hanului proaspăt spoit, lăudându-şi marfa şi poftind clienţi la prăvălie nouă.

1 octombrie. Nimic. Cer senin; vreme frumoasă; deci şcoala goală.

9 octombrie. În sfârşit, ploile şi, în sfârşit, primii musafiri la şcoală. De ce deznădăjduiam? Ceva se poate face. La început ceva. Pe urmă mult; poate tot. Răbdare.

10 octombrie. Ziua de azi îmi pare prima mea adevărată victorie. Azi-dimineaţă au fost numai nouă. Patru din cei vechi, de astă-primăvară. Cinci proaspeţi, din clasa întâi… După-amiază au venit paisprezece. S-au adus unii pe alţii. Aşadar, cele două ore jumătate de azi-dimineaţă au trecut pentru dânşii atât de repede, încât s-au convins că şcoala nu e neapărat o corvoadă, şi clienţii vechi mi-au adus alţi muşterii. În felul meu procedez ca d. Aizic Gold la cârciuma sa. Clienţi serviţi prompt, marfă bună. Vom face vad. Vom face vad!

12 octombrie. Recitesc rândurile de alaltăieri. A mai scăzut optimismul Din nou timp frumos: deci din nou elevi mai puţini. Dar câţiva tot au rămas. Semn bun.

20 octombrie. Bună şi plăcută zi, cu fostul meu coleg de şcoală. Gheorghe Ceapă. E învăţător la Suseni. A aflat că sunt aci. A venit să mă vadă. Şi, fireşte, să-mi dea sfaturi, ca unul care e mai vechi în breaslă tocmai fiindcă a fost mai codaş elev în şcoală şi s-a lăsat de dânsa pe drum. E mulţumit. N-are planuri mari, dar are deocamdată brişcă şi cal. S-a însurat cu o grădinăreasă, fată de grădinăreasă sau aşa ceva. Îl preocupă mai mult grădina decât şcoala. De altfel, multe lecţii e silit să le înveţe o dată cu elevii. Dar de ce-l bârfesc? Mă credeam mai bun. După câtă sănătate sufletească mi-au adus cele câteva ceasuri petrecute cu el, a gândi la învăţătura şi la notele lui din şcoală, la porecla Ceapă-buccie de atunci, înseamnă curată ingratitudine. Să trăieşti, prietene Gheorghe Ceapă!… E bine că te ştiu pe undeva pe aproape. Poate îţi voi întoarce vizita cât de curând şi îţi voi aduce ştiri bune, să sper, veşti cât mai bune.

6 decembrie. Sf. Neculai. Zăpadă până la genunchi. Al treilea conflict cu d. primar, pe chestia lemnelor. Nu-mi rămâne decât să alerg cu talerul la d. Sofian, la d. Ştirbulescu. Capitolul cerşelilor a fost neglijat în pregătirea bunului normalist. Lipseşte. Aviz domnilor reformatori.

Ianuarie 1884. An nou. De ce nu pot să mă conving că va fi şi an bun?

30 martie. Am presimţit just. Nu-mi aduce nimic bun acest an nou. Dar dezgustul mă opreşte să le recapitulez toate. Primăvară. Se împlineşte peste câteva zile un an de când am sosit aci. Ce-am făcut de atunci? Cu mine, cu planurile şi cu hotărârile mele ce-am făcut? Gheorghe Ceapă a venit să mă cheme la el pentru sărbătorile Paştilor, să-mi arate casa, gospodăria, nevasta şi odraslele. Nu-mi trebuie. Nu vreau să ştiu de nimeni, să văd pe nimeni. Sunt obosit de stat degeaba. Invidiez oamenii care-au ieşit cu plugurile la câmp îndată ce s-au topit nămeţii şi s-a zvântat puţin pământul. Toţi fac ceva. Au conştiinţa că fac ceva, chiar dacă rodul muncii e mai mult pentru d. Sofian şi d. Ştirbulescu decât pentru dânşii! Încredinţează pământului o sămânţă din care va răsări colţ tânăr, vor secera spic plin. Eu aştept să-mi apară şi să-mi dispară elevii aduşi de vânturi. Am adus aci o sămânţă care nu-i trebuieşte nimănui… Putrezeşte în traistă şi putrezeşte în mine… Vântul mi-a suflat iarăşi aproape toţi elevii la câmp. L-am văzut dimineaţa pe d. Sofian. De sus, de pe cal, strunind zăbalele şi făcând armăsarul să joace, mi-a rostit o aspră morală, ca unui argat necuviincios, fiindcă am cutezat să mă plâng că primarele şi jandarmii nu-şi împlinesc datoria scrisă în lege. „Care lege…?”. şi a dat pinteni calului. „Care lege?” N-avea nevoie să mai adauge: „Legea sunt eu!”

18 septembrie. Şi totuşi acelaşi d. Sofian de acum şase luni trimite azi după mine să poftesc neapărat la curte. Ca să-mi dea ordine? Să mă cravaşeze cu privirea din şea?… Să mă duc? Nu? Trebuie! Altfel, mă pomenesc poate mâine umflat cu jandarmi şi dus fedeleş la scară.

19 septembrie. Nu d. Sofian mă chemase. Doamna Sofian. E vorba să mă angajeze preceptor la băiatul cel mai mare, crescut cu guvernantă din Şviţera. Îl cheamă Lăscăruş pe copil; ştie nemţeşte, franţuzeşte, dar nu ştie să scrie un cuvânt românesc. Pare inteligent. Are ochii doamnei Olga Sofian. Prea femenini pentru un băiat. Prea dulci.

20 septembrie. M-am angajat. În fiecare zi, docarul de la curte mă va duce şi mă va aduce, să predau noului meu elev noţiuni de gramatică, geografie şi istorie românească. A rămas surprinsă guvernanta elveţiană când m-a auzit vorbind nemţeşte. Surprinsă a fost şi doamna Olga Sofian. I-am povestit întâmplarea. Cum am aflat acum doi ani despre concursul de bursă pregătit pentru altul şi pentru cu totul alte studii. Cum m-am prezentat la concurs şi cum comisiunea, jenată, n-a avut ce face. Mi-a acordat bursa şi dreptul de a sta în Germania un an. Cum însă în al doilea an bursa a fost desfiinţată, ca să fie din nou înfiinţată şi acordată celui pentru care luase fiinţă, de astă dată fără riscurile unui concurs. „A fost o şansă pentru dumneata să poţi studia fie şi cât de puţin şi în străinătate…” mi-a spus d-na Olga Sofian. „Nu, doamnă. Poate o nefericire… Mi-a dat iluzia că aş putea face mai mult decât fac acum…!” M-a privit lung, gânditoare. „Am să mă interesez de şcoala dumitale. Am să discut aceasta şi cu Lascăr… Dar ce le trebuie în definitiv ţăranilor şcoală?”

21 septembrie. Poate de-abia acum mă apropii de împlinirea hotărârii cu care am venit aci. N-am închis ochii toată noaptea. „Am să mă interesez de şcoala dumitale”… Nu-mi mai pare atât de nebunesc gândul să văd înălţându-se aci, în satul acesta de oameni istoviţi, o şcoală care să-i deştepte din toropeală. „Am să mă interesez de şcoala dumitale”… Doamnă Olga Sofian, şcoala nu e a mea. E a tuturor de aci. Ce bine-ar fi dacă s-ar putea spune a noastră, a tuturor îndelaolaltă: ţărani, proprietari, dascăl, toţi câţi au acelaşi drept la viaţă sub soare şi la lumină.

8 octombrie. D-na Olga Sofian e înaltă şi subţire ca o smicea de salcie. Îmi pare câteodată prea plăpândă când o întâlnesc coborând scările să se plimbe în parc. „Cum te împaci cu elevul dumitale, domnule Colibăşeanu?” „Face progrese, doamnă. Pot spune uimitoare…” „Te rog să nu-l surmenezi. E debil. Mai mult ai să ai de furcă, peste câţiva ani, cu băiatul meu cel mai mic, cu Mitif. Acesta e zdravăn şi promite să fie rebel.” Despre şcoala din sat, nimic. Voi proceda încet, cu tact, în tot decursul iernii, ca în primăvară să punem piatra de temelie. De ce nu? De ce nu? Pentru d. Sofian, o şcoală n-o să-i facă spărtură în buget mai mare decât calul care a murit alaltăieri, fiindcă l-a gonit un vizitiu beat. Ce scenă! Cravaşa sângerând obrazul vizitiului; doamna Olga Sofian, cu palmele astupându-şi ochii: „Lascăr, te rog, ce faci, Lascăr? Încetează, te rog. Văd copiii… Ce educaţie e aceasta pentru dânşii?…” Lăscăruş a plâns la lecţie. Pentru calul care era favoritul tuturor? Pentru argatul bătut? E o lume atât de departe de mine, de tot ce simt şi înţeleg eu!

9 octombrie. Departe, dar nu străină. Doamna Olga Sofian a vrut să asiste la o lecţie. M-a invitat apoi la cafea în salon. E încântată de progresele lui Lăscăruş. Mult mai îngrijorată de apucăturile lui Mitif. Pare surprinsă de cunoştinţele mele în chestii de educaţie. Mi-a cerut câteva nume de autori care au scris despre educaţia preşcolară a copilului, ca să comande cărţile… Ce gene lungi! Despre şcoală n-am îndrăznit să aduc vorba. M-am temut să nu par interesat, brutal, avid, ca un ins care profită de atenţia pe care i-o acorzi ca să stoarcă o promisiune, un angajament.

27 octombrie. Din nou vizita lui Gheorghe Ceapă. Bietul, ce va fi crezut oare despre mine? Eram preocu-pat, distrat, aşteptam docarul ca să mă ducă la Sofieni. I-am vorbit în câteva cuvinte despre şcoala care acum sunt aproape sigur că se vă ridica aci, în Ponoare, prin graţia doamnei şi domnului Sofian; mai mult prin a doamnei Olga Sofian.

20 noiembrie. Au plecat. Toţi. Pentru trei luni. D. Lascăr Sofian ca să participe la adunările Camerei, doamna Olga Sofian să-şi vadă prietenele, să meargă mai apoi o lună pe Riviera – Nisa, Monte Carlo… Din nou rămân singur până la primăvară, când voi relua lecţiile cu Lăscăruş. Iar cu şcoala nu s-a fixat încă nimic. Am sentimentul că mi-am trădat puţin cauza. N-am fost destul de stăruitor. Am amânat o discuţie precisă. Uitam că ţara lor e mai mare… A mea e numai aci. Satul Ponoare, comuna Ponoare.

21 noiembrie. Ce noapte oribilă şi ce ruşine! Cum de-am ajuns la cârciuma lui Aizic Gold şi de ce n-am rezistat ispitei să gust din vinul său proaspăt desfundat? Am trecut să cumpăr tutun; primarul Ioniţă Ţăpu cinstea cu oameni din alt sat, cărăuşi în drum. M-a luat repede cu vorba. Mă simţeam cu un fel de gol… Un pahar, două, zece… Toţi au plecat, şi eu am rămas cel din urmă, până când d. Aizic Gold a început să tragă obloanele. Mă doare capul.

8 decembrie. Într-un ziar din Bucureşti, printre persoanele care au alcătuit asistenţa unei recepţii de Sf. Neculai: „Doamna Olga Sofian, într-o splendidă toaletă mauve…”

18 decembrie. În acelaşi ziar: „Iarna geroasă adună în fiecare după-amiază la Cişmigiu tot ce capitala po-sedă mai distins. Patinajul a ajuns o furie şi uneori face ravagii când o graţioasă patinoară, lunecând, lasă să se vadă din zbor un colţ din albele şi dantelatele desuuri. Doamna Olga Sofian…”

19 decembrie. E adevărat. Uitam. Toţi fac parte din acea lume pe care, în ajunul plecării din Bucureşti, am văzut-o cu şepci negre, jachete roşii şi cizmuliţe de lac, jucându-se de-a vânătoarea la Şosea şi la Băneasa… Aici ori acolo, sunt aceiaşi. Cum şi-ar mai aminti oare despre şcoala din Ponoare şi despre învăţătorul din Ponoare? D. primar Ioniţă Ţăpu îmi face cu ochiul când mă întâlneşte: „Hai, domnule învăţător! Văd că te-ai dat pe brazdă… Când mai cinstim un păhărel la jidov?” Fac semn ca să scap: „Altădată!” Dar vinul lui Aizic are şi el meritele sale. Te doare capul a doua zi. Seara însă uiţi tot şi toate se par uşor de realizat!

1 ianuarie 1885. Alt an nou. Ce amestec am descope-rit în mine, în celălalt an, încheiat astă-noapte! Mă tem de mine. De ce nu pot striga: „Ajutor!”?

13 martie. S-au întors. Au început pregătiri pentru muncile câmpului. D. Sofian porunceşte din capul scărilor, argaţii foiesc, mă priveşte curios: „Dumneata?”

14 martie. Nu mai am ce căuta la curte. Au renunţat la concursul meu de educator. Pentru Lăscăruş au adus un preceptor din Bucureşti, un student în convalescenţă. Doamna Olga Sofian şi-a cerut scuze pentru acest aranjament neprevăzut cu o graţie care mi-a făcut mai du-reros gândul că nu o să mai am pentru ce bate drumul până la curte. Lăscăruş a venit să-şi ia adio de la mine. Noul preceptor, studentul în convalescenţă, m-a măsurat de jos în sus cu un aer superior şi zeflemist. În definitiv sunt numai un învăţător dintr-un sat de calici. Se va fi mirat că nu port opinci şi că nu stau cu pălăria în mână. Sunt trist. S-a îndepărtat visul cu şcoala înălţată din mila domnului şi doamnei Sofian. Sunt trist pentru şcoală? Numai pentru şcoală?

15 martie. Aizic a desfundat un butoi nou de vin. Butoiul nou, dar vinul vechi… Găseşti uneori şi ce să vorbeşti cu oamenii simpli de aci, când prind chef de taifas şi au deşertat câteva pahare de vin. De-o pildă, cum îmi spunea Năstase Colţun: „Asta-i, domnule învăţător. Omul nu poate să sară peste umbra lui.” Într-adevăr, nu poţi sări peste umbra ta.

29 iunie. Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Împărţirea premiilor. Haha! Premii cu cunună pentru copiii troglodi-ţilor din Ponoare! Oare în Congo se împart premii puilor sârguitori de negri?… Doamna Olga Sofian a trecut cu trăsura spre oraş. Probabil vizite, patroane… Am salutat până la pământ. Nu m-a văzut. Eram în uşă, la cârciuma lui Aizic Gold.

3 mai 1886. Ziare din alt continent aduc veşti stranii. D. Nicolae Fleva demisionează cu scandal din primăria capitalei. Bătăi, urgie, opoziţie, focuri de revolver la întruniri. Opinia publică indignată! Unde-o fi publicul acela, cu a sa opinie indignată?… Publicul de la Aizic Gold n-are despre toate acestea nici o opinie. Nu e indignat. Nu ştie că există un d. Fleva, nici că „Vizirul trebuie să plece”. Singura noastră opinie priveşte calitatea vinului din butoiul lui Aizic. Vinul e destul de bun; în orice caz, împacă totul şi toate, pe toţi.

1 septembrie. Doamna Olga Sofian nu mai este din această lume. Înmormântarea a fost ieri. A trecut prin viaţă ca o făptură care nu fusese urzită pentru această viaţă. M-au adus doi oameni pe braţe astă-noapte de la Aizic. Cine-or fi? Nu-mi aduc aminte. Oare acolo, beat, n-am plâns? Nu-mi aduc aminte.

10 aprilie 1896. Răscoale ţărăneşti la Bacău şi aiurea. Ce vor? Şi ce pot, chiar dacă ar şti să voiască şi ce să voiască? Măsor tot timpul cât am fost aici un dezertor, nu o santinelă. Mă uit în oglindă, şi nimic nu mai recunosc din chipul meu de acum treisprezece ani. Obraz buhăvit, ochi îndobitociţi de vită. De când nu m-am tuns oare?… Sunt tot eu acela? Cireşii de afară totuşi au înflorit ca şi atunci, în primăvara când m-a adus Lecachi Colţun cu căruţa lui. La Aizic datoria a crescut. D. Las-căr Sofian abia mai ridică un deget la pălărie când îl salut. Răscoale ţărăneşti? Pentru ce? Ce mai vor? Ce ştiu ei? Ce pot voi şi ce pot şti?

2 decembrie 1898. Revizorul a strigat la mine şi m-a numit un beţiv care dezonorează tagma învăţătorească. Dar şcoală nici acum nu vor să zidească. Nici legea s-o aplice. Sunt un beţiv! Nimeni nu întreabă însă cum am ajuns un beţiv şi de ce am ajuns un beţiv.

3 decembrie. Laşitate! De ce ieri dădeam vina pe împrejurări din afară de mine? Sunt un beţiv fiindcă eram predestinat să ajung un beţiv. Răul era în mine. Victima e şcoala din Ponoare; vinovatul, învăţătorul din Ponoare.

1 ianuarie 1900. An nou, veac nou. Pentru morţi anii nu se mai numără. Nu mai citesc gazete. Undeva se află o capitală unde se hotărăsc schimbări de guverne, se anunţă programe şi reforme. Ce pot să intereseze toate acestea pe un învăţător beţiv dintr-o comună ca Po-noare? Am visat-o astă-noapte pe Olga Sofian. Cobora scările de la curte, în parc, să se plimbe. S-a oprit, mi-rată: „Ce cauţi aci? Acum ai şcoala, aşa cum ai dorit-o… Am avut destule neplăceri cu Lascăr până ce l-am con-vins să admită toate devizele dumitale… Nu lipseşte nimic din ce-ai vrut! Şi, spre surpriza mea, aflu că stai mai mult la cârciuma lui Aizic decât la şcoală…” „Dar n-am şcoală, doamnă. Nu există nici o şcoală! Aţi fost înşelată, doamnă. Nu există nici o şcoală, v-o jur…!” N-a ascultat. Mi-a întors spatele şi s-a dus în parc să se plimbe. Am căzut pe trepte, cu obrajii în palme… Pe urmă m-am ridicat să viu în grabă până la Ponoare. Poate s-a zidit şcoală şi eu nu ştiu. Fugeam pe câmp şi gâfâiam apăsându-mi pieptul. Nu era iarnă, cum izbeşte acum viscolul în fereastră. Era primăvară dalbă, cu flori de cireş, ca în ziua când am sosit în Ponoare. Fugeam să văd mai repede şcoala care s-a ridicat în lipsa mea, fără ştirea mea, dar după planul şi devizul meu… Nu-mi părea imposibilă această minune absurdă. În vis nimic nu-mi pare imposibil. Haha! În locul şcoalei mă aştepta hanul lui jupân Aizic. Iar jupân Aizic, din uşă, îmi flutura un cont… Mi-a spus dimineaţa Safta că am plâns, am gemut şi m-am zvârcolit în somn.

2 ianuarie 1900. Ce-aş mai avea de însemnat aci? Totul este sfârşit. Blestemat ceasul când am început acest caiet… De două ori mi l-a smuls Safta când am vrut să-l zvârl în foc. Ce ştie ea? Ce-şi închipuie că se află scris aci? Câteodată mă ameninţă că nu-mi dă hainele să plec la Aizic. Îmi ascunde încălţările. Mă reped şi o bat. Da, mă reped cu pumnii şi o bat!… Pe urmă cad şi eu pe marginea laiţei, cu tâmplele în pumni. Ea m-a cules de pe drumuri. Ea mă spală, mă cârpeşte, îmi dă de mâncare chiar când leafa mea s-a dus întreagă la Aizic. Iar eu, în schimb, o bat. Ca să fie totul complet, i-am făcut şi un copil. Scânceşte în leagăn, şi când vin beat, îl scuip… El îmi zâmbeşte, şi eu îl scuip. Un nenorocit mai mult. Dar ce importă un nenorocit mai mult în satul Ponoare? Poate să fie unul mai mare ca mine? Unde mi-o fi ascuns Safta cizmele?

Nicolae Apostol ridică privirea rătăcită de pe caietul cu înfricoşatele spovedanii.

Aşadar, aceasta a fost?

N-avu însă când să cugete mai mult asupra însemnă-rilor în care regăsea atâtea zile trăite de altul şi totuşi nu străine de el. N-avu când să măsoare toate asemănă-rile – chiar acele simetrice episoade: Olga, Matilda.

Paşi repezi sunau afară. Urcau scările. Ascunse caietul în sertar, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l surprindă cineva despoind un cadavru.

Intră fără să bată, trântind uşa, Ţică Ştirbulescu.

Era îmbrăcat în manta de cauciuc, mirosea a ploaie. Îi scăpărau ochii de-o mânie loială şi bărbătească.

Îi scutură mâna:

— Ce-i, tată Apostole? Ce-am auzit? Acum un ceas am sosit… De-abia m-am spălat şi am început să desfac bagajele, când aflu toată ticăloşia… Adevărat?

— Adevărat… Cum vezi, am vrut să făptuiese o crimă oribilă! Oamenii de bine au prins de veste şi m-au împiedicat la vreme…

Ţică Ştirbulescu îi urmări cu ochii micşoraţi mişcările lâncede, surâsul amar. Îl zgudui de umeri:

— Şi stai?

— Dacă ai aflat totul, atunci ştii că n-am stat. Tot ce omeneşte s-a putut face am încercat. Acum aştept…

— Dar se macină cărămida… Plouă înăuntru. Am trecut înainte de a veni aci şi-am văzut toată mizeria… Cum poţi tolera aceasta?

— Mă mir şi eu! Se vede că puterea de îndurare a fiecăruia ne depăşeşte întotdeauna imaginaţia.

Ţică Ştirbulescu se plimbă agitat prin cameră. Apa şiroia de pe el pe scoarţa de zestre a Anei. Se opri după un timp, cu mâinile în buzunarele pardesiului de ploaie, cu picioarele răşchirate, privindu-l cu o sinceră compătimire.

Spuse:

— Îmi dai voie să fiu sincer?

— Fii, Ţică! Aceasta nu ţi-a lipsit niciodată…

— Sunt, şi te rog să mă asculţi până la sfârşit. Să nu spui nimic până ce nu termin. Promiţi?

— Promit.

— Cum văd, eşti într-o perioadă de deprimare. Te-ai zbătut, urmează deprimarea. Lasă-mă să văd eu şi să acţionez eu. Mama spune că ştie mai multe găina decât oul. De data asta, dă-mi voie să ştiu şi să pot eu mai multe decât dumneata, care m-ai clocit pe vremuri… Toată porcăria ştiu de la cine porneşte. O coaliţie de imbecili şi de canalii. Şi-au dat mâna tusea cu junghiul. Eu pot să ţi-i fac knock-out pe toţi. Cu armele şi cu metodele lor. Primul e Vasile Ţăpu. Aş putea să-l iau în palme. Nu-l iau. Pot să fac ceva mai bun. Să fac să-i dea ordin prefectul. Cum vezi, ajung direct la prefect. Iar pe el ştii cum ţi-l pun la punct? În doi timpi şi trei mişcări! Îl am la mână. O dată, chestia cu stâlpii de telefon!… N-ai de unde şti că aceştia au fost furnizaţi de către Fişel Einhorn. Iar Fişei Einhorn de douăzeci de ani e clientul coanei Catinca. De la noi cumpără lemne de foc pentru depozitul lui, de la noi stejar de traverse şi, evident, tot de la noi a furnizat şi stâlpii de telefon. Am aflat astă-seară de la el cât a încasat prefectul, bani în palmă, ca să se caseze alte licitaţii şi să-i treacă oferta lui. Una la mână! A doua… Cunoşti chestia cu tăbliţele? Ai tăbliţă cu număr la poartă, ai tăbliţă cu număr la car, la brişcă. Au toţi. Au fost obligaţi să se execute şi cei mai pârliţi ţărani din Ponoare, din Sofieni, din tot judeţul. Ştii cât s-a câştigat net la o tăbliţă? Şaptesprezece lei cincizeci. Nici mai mult, nici mai puţin. Cunosc cifra exactă, fiindcă pentru judeţul nostru furnizorul a fost o asociaţie, o bandă, tot sub conducerea lui Fişel Einhorn. Şi ştii cât a încasat domnul prefect de la fiecare tăbliţă? Şapte lei cincizeci. Fă socoteala, O sumă destul de rotunjoară. Acestea se ştiu vag. Eu pot să trec de la vag la precis şi să-i smulg lui Fişel Einhorn declaraţie, hârtie, ce vrei. Am metodele mele. I le extirpez ca o tumoare… Lasă-mă să continuu. Cu aceste acte în mână, mă prezint în douăzeci şi patru de ore la prefectură. Joc cu cărţile pe faţă. Vrei scandal, onorabile? Ai scandal! Nu? Poftim hârtiile şi lasă omul în pace să-şi facă şcoală… Subscrie, fie din bugetul dumitale, fie din ce-ai furat, vreo cincizeci, o sută de mii de lei. Aceasta, pe deasupra, să afle lumea cât de generos eşti… Te asigur că ei n-au să spună nici pis… Rămân onorabilul părinte Gherasim şi nenea Spirică Necşulescu; celălalt front. Am ac şi de cojocul lor. E mai simplu. Aci nici nu e nevoie să dau eu din mâini. Coana Catinca îşi iubeşte destul „păduchiosul mamei” ca să se dea în vânt pentru el şi să ţi-i pună dânsa la rezon. Încât nici nu te mişti. În trei zile cel mult, dacă stau ploile, ai să poţi reîncepe lucrul. Admis?

Nicolae Apostol vorbi încet:

— Cu acest preţ, nu pot! Îţi mulţumesc, însă nu pot…

— Dar eşti absurd, tată Apostole! sări Ţică Ştirbu-lescu de la fereastra de unde vorbise, ca să-l scuture din nou de umeri. Eşti absurd şi romantic!

— Sunt absurd şi romantic, Ţică! E nostim şi drăcesc ce-mi propui tu. Dar e un şantaj. Nu pot. Mă ştii că atunci când spun o dată nu, nu rămâne!…

Ţică Ştirbulescu lăsă mâinile în jos cu un gest de dezarmare:

— Altfel nu se poate… Cu oamenii aceştia altfel nu se poate… Are să mai treacă multă vreme, până ce vei osteni, până ce te vor vedea capitulând. Doar dacă se schimbă guvernul, atunci numai poate că Emil Sava are să dea şi el zor ca să inaugureze o şcoală care va purta numele unui fost ministru din partidul său…

Nicolae Apostol rectifică:

— Şcoala, în orice caz, nu va purta numele unui fost ministru, din orice partid fie el. Se va chema şcoala „Andrei Colibăşeanu”, pe numele celui dintâi învăţător din Ponoare.

Ţică Ştirbulescu se uită atent la Nicolae Apostol, să-i citească în ochi semnul de sminteală.

Share on Twitter Share on Facebook