Prefaţă

Când, la sfârşitul anului 1933, a apărut romanul Apostol, închinat unui învăţător de sat, Cezar Petrescu era un prozator de mult consacrat, autor a peste 25 de volume – romane, nuvele şi schiţe – toate apărute în spaţiul unui singur deceniu. În afara acestora, scriitorul publicase un număr impresionant de articole în ziare şi reviste, el însuşi socotindu-le, ceva mai târziu, la vreo cinci mii. Apostol este, prin urmare, o scriere de maturitate, cu atât mai semnificativă în opera lui Cezar Petrescu cu cât numai în alte trei volume ale sale de până atunci mai întâlnim tablouri din viaţa satului, probleme ale mediului rural. Primul dintre acestea este chiar volumul de debut, Scrisorile unui răzeş (1922); scriitorul imaginează aici un personaj, pe presupusul autor al „scrisorilor”, care se refugiază în tihna răzeşiei părinteşti, de unde trimite răvaşe mâhnite foştilor prieteni rămaşi prizonierii cafenelei şi ai asfaltului, din atmosfera cărora el s-a smuls. Unele din aceste răvaşe cuprind şi scene din viaţa satului, întâmplări sfârşind trist şi vădind concluzia pesimistă a fugarului din oraş, care nu-şi găseşte nici în satul natal liniştea râvnită, reazemul dorit pentru răvăşirea lui sufletească.

Romanul Întunecare (1927-1928) este a doua din cele trei cărţi pe care le-am menţionat. De-a lungul tabloului apăsător al primului război mondial, scriitorul dezbate în mai multe capitole problemele ţăranilor ostaşi, purtaţi mai întâi în lungi concentrări şi manevre, apoi aruncaţi în focul bătăliilor de pe front şi în retragerea din Moldova. Dincolo de suferinţele şi dezastrele pe care le străbat din cauza războiului, ţăranii îm-brăcaţi soldăţeşte duc cu ei amarele şi grelele întrebări despre soarta lor, revolte mocnite, înăbuşite în suflet, nădejdea firavă, amestecată cu deznădejdea că nici atunci n-avea să se schimbe ceva din greul vieţii lor.

C omoara regelui Dromichet (1931), a treia din cărţile amintite, continuă să pună întrebările cărora nici celelalte două nu le dăduseră un răspuns. În paginile acestui roman, primă parte a ciclului intitulat mai întâi Pământ şi cer apoi Aurul negru, scriitorul construieşte un simbol grăitor, cu ajutorul poveştii despre un închipuit tezaur al regelui dac Dromichet, căutat în vechime şi de macedonenii năvălitori în aceste locuri. Satul Piscul-Voievodesei pleacă la un moment dat aproape în întregimea lui, cu mic, cu mare, în căutarea comorii – zadarnic, fireşte. Însă o altă comoară se arată – petrolul, care încape pe mâinile unor patroni români şi străini şi datorită căruia cei mai mulţi din ţărani sunt jefuiţi de peticele lor de pământ şi reduşi la o mizerie şi mai neagră decât până atunci.

În toate aceste cărţi, nădejdile pe care le hrănesc la început unii din eroi se spulberă în cele din urmă. În satul răzeşiei părinteşti din Scrisorile unui răzeş, ochiul cercetător al noului-venit, dornic de pace şi viaţă liniştită, descoperă paragi-nă şi ruină; erau stinse licărele de lumină care însufleţiseră privirile oamenilor, generaţiile mai noi plecau să-şi afle noro-cul aiurea, uitând pe cei din sat de îndată ce-şi încropeau o stare oarecare. În romanul Întunecare, Radu Comşa, eroul principal, ieşit din război schilod şi descumpănit, cu viaţa sfărâmată, pleacă însetat către lumea satului, să-şi afle acolo un liman; dar îl întâmpină pretutindeni mizeria, uitarea jurăminte-lor de pe fronturi de către puternicii zilei, goana după învârteli şi câştig uşor, febra politicianistă care bântuia satele. În Comoara regelui Dromichet, singurul din sat care nu s-a lăsat amăgit de banii oferiţi de consorţiul petrolifer şi nu şi-a vândut pământul, Zaharia Duhu, are şi norocul să afle râvnitul tezaur. Dar numai după ce mari prăbuşiri îi zguduiseră sufletul, după ce toată tinereţea şi copiii satului pieriseră într-un incendiu, astfel că el lasă îngropată comoara, abătând pe deasupra ei cursul unei ape, îngropându-şi şi taina ei în suflet. Sarcina dezgropării comorii, adică sarcina aflării unei soluţii pentru problemele nerezolvate ale fraţilor săi din sat, Zaharia Duhu o încredinţează viitorului, fără să ştie nici cine, nici când şi cum va putea aduce satului aşteptatele răspunsuri cu privire la soarta ţărănimii.

Toate aceste cărţi aduceau mărturii ale conştiinţei scriitorului despre existenţa unei grave problematici a vieţii satului în acea epocă, despre conflicte adânci, în care erau angajate toate categoriile sociale ale mediului rural şi păturile conducătoare ale societăţii. Însă o dezbatere mai largă despre aceste proble-me Cezar Petrescu nu întreprindea încă într-o carte de sine stătătoare.

Romanul Apostol este primul pas important către o astfel de carte, care avea să fie ciclul 1907, caracterizat, din păcate, de mari confuzii şi soluţii false. Pentru prima oară în opera lui Cezar Petrescu, în Apostol, satul constituie fundalul unic al anei acţiuni largi. Lumea satului, cu problemele care o frământau, este privită de scriitor din perspectiva pe care i-o dădea urmărirea drumului unui învăţător, venit în toamna anului 1908 la un adevărat apostolat, într-un sat dintre cele mai înapoiate – şi prin aceasta mai tipice – ale României burghezo-moşiereşti.

Un om tânăr, plin de curaj şi de încredere în forţele lui, gata să dea piept cu viaţa – acesta este învăţătorul Nicolae Apostol, eroul romanului, la începutul drumului său. În opera lui Cezar Petrescu, el e departe de-a fi un caz izolat. Asemenea oameni cutezători, înzestraţi cu alese însuşiri care-i îndreptă-ţesc să fie optimişti la început, întâlnim şi în alte cărţi ale scriitorului. Avocatul Radu Comşa (Întunecare). profesorii Alexandru Opriş (Comoara regelui Dromichet) şi Grigore Panţâru (Oraş patriarhal), magistratul Sergiu Miclăuş (Duminica orbului), studenta Sabina Lipan (Calea Victoriei), elevul Adrian Petreanu (1907) fac parte din aceeaşi familie. Ei străbat, în variante diferite, aceeaşi dramă, atât de caracteristică epocii de până la sfârşitul celui de al doilea război mondial: drama intelectualului cinstit, care urmăreşte un ideal, dar care, neîncadrându-se modului de viaţă al vechii societăţi, opunân-du-se ei, încercând uneori s-o înfrunte, este în cele din urmă îngenuncheat, distrus, adesea suprimat de aceasta. Grigore Panţâru, glorie a universităţilor din ţară şi străinătate, sfâr-şeşte ca necunoscut şi acrit dascăl într-un târg obscur; talen-tele lui Adrian Petreanu se închircesc şi mor în funcţionarul cu burtă şi chelie, pierdut într-un birou de minister; Sergiu Miclă-uş ia calea beţiei şi a stupefiantelor; Alexandru Opriş este trimis să moară pe front, iar Radu Comşa şi Sabina Lipan sunt împinşi să-şi pună ei singuri capăt zilelor. Niciuna din vechile aspiraţii ale tinereţii lor nu izbutesc s-o împlinească aceşti oameni, care ar fi avut, de bună seamă, dreptul la altă soartă decât cea rezervată lor în societatea burgheză.

Există în opera lui Cezar Petrescu o altă categorie de oameni, de asemenea înzestraţi şi plini de îndrăzneală, dar a căror prăbuşire este consecinţa dreaptă şi necesară a însuşi principiului pe care şi l-au luat ei drept călăuză în viaţă. Partizani ai legii junglei capitaliste, în care cel tare îl zdrobeşte şi-l elimină pe cel mai slab, inginerii Adrian Sântion (Plecat fără adresă) şi Dinu Grinţescu (Aurul negru), afaceristul Ioachim Grult (Duminica orbului), ziaristul Ion Ozun (Calea Victoriei), Vladim Străvolniceanu (Vladim) îşi fac loc către vârfurile societăţii burgheze, ajung să se numere printre puternicii zilei. Dar preţul acestui suiş în ierarhia capitalismu-lui este zguduitor; ei renunţă tocmai la ceea ce defineşte omul: umanitatea, căldura faţă de semenul lor, fără însă ca prin aceasta să fie scutiţi de soarta pe care, mai curând sau mai târziu, o rezervă, în junglă, fiarele mari celor mai mici decât ele.

Exemplul lui Adrian Sântion este cel mai grăitor. Omul acesta îşi suprimă orice pornire, orice sentiment şi-l înăbuşă, slăbiciunile şi le ascunde cu ferocitate şi înlătură egoist din calea lui pe cei mai slabi, sau pe cei care îndrăznesc să nu-i fie supuşi plecaţi. Şi tocmai pentru că ascensiunea lui este cea mai vertiginoasă şi mai brutală, şi sfârşitul lui e pe măsură: falimentul total, ruina, după care personajul îşi curmă viaţa.

Astfel de oameni, din categoria lui Adrian Sântion sau a lui Radu Comşa, sunt iremediabil condamnaţi prăbuşirii: ei nu pot răzbi, nu se pot menţine, nu pot rezista şi cad zdrobiţi, fie pentru că şi-au legat destinele de clasa aflată în plină descom-punere, fie pentru că aspiraţiile lor, în contradicţie cu obiectivele lumii capitaliste, îi îndemnau la oarecare opoziţie, la încercarea de a urma o cale conformă propriilor năzuinţe.

Cei de felul lui Adrian Sântion sunt urmăriţi de adversitatea scriitorului şi a cititorului; iar dacă pe ceilalţi îi însoţeşte de-a lungul paginilor nu revolta, ci mâhnirea pentru soarta lor, aceasta se datoreşte faptului că scriitorul a arătat cât de puterni-că este presiunea pe care a exercitat-o asupră-le societatea capitalistă, pentru a-i înfrânge, anexându-şi-i sau eliminându-i definitiv.

Urmărind drumul acestor eroi fără glorie, scriitorul zugră-veşte amplu, multilateral, lumea prin care ei trec, cu care se află în luptă sau cu care pactizează. Apare, astfel, în cărţile lui Cezar Petrescu o deosebit de bogată şi semnificativă galerie de personaje şi tablouri aparţinând claselor exploatatoare şi prefigurând căile variate prin care societatea capitalistă îşi urma descompunerea către prăbuşirea ei totală.

În Întunecare asistăm la întregul proces de trădare a burgheziei şi moşierimii faţă de poporul purtat în război pentru scopurile şl interesele clicilor de profitori; în Calea Victoriei este urmărită, pe diferite planuri, presiunea distrugătoare a atmosferei marilor oraşe capitaliste asupra oamenilor înşelaţi de iluzia unei vieţi cinstite în regimul burghezo-moşieresc; Aurul negru zugrăveşte invazia capitalului monopolist, ciocnirile dintre diversele trusturi care-şi dispută întâietatea în jefuirea bogăţiilor ţării şi în ruinarea oamenilor. Alte cărţi ale scriitorului denunţă, noi aspecte ale aceluiaşi regim, scoţând în relief exploatarea, jaful, corupţia, demagogia politicianistă.

Opera lui Cezar Petrescu aduce astfel o critică la adresa societăţii întemeiate pe atotputernicia banului şi tinzând la dezumanizarea omului, la schilodirea conştiinţei lui. În epoca dintre cele două războaie, când s-a desfăşurat activitatea scriitorului, această operă a fost o expresie a protestului pe care-l ridicau mase largi împotriva capitalismului, corupţiei şi venalităţii, ridicate la rang de lege.

Nici un reazem, nici o lumină nu află în lumea capitalistă personajele diferitelor nuvele şi romane ale lui Cezar Petrescu. Mesajul scriitorului despre această lume şi despre cei care voiau să se salveze de la naufragiu legându-şi soarta de ea este unul de condamnare. Iar dacă în tabloul care cuprinde atât de multilateral clasele şi practicile aparţinând societăţii capitaliste, pe oameni şi moravurile lor, ar fi apărut şi lupta clasei munci-toare, idealurile acestei lupte, chipuri reprezentative ale proletariatului revoluţionar, atunci, fără îndoială, protestul şi critica din opera lui Cezar Petrescu s-ar fi împlinit prin indicarea unor perspective de viitor, prin zugrăvirea unor eroi care să merite a fi pilde pentru contemporanii lor. Lipsa lor limitează viziunea realistă, iar în unele cărţi duce chiar la alterarea ei, prin indicarea unor soluţii false ale problemelor sociale, aşa cum se întâmplă în ciclul 1907.

Nu acestea sunt însă dominante în ansamblul operei lui Cezar Petrescu; ele sunt mai degrabă semnificative pentru contradicţiile care caracterizează pe mai mulţi dintre scriitorii acestei epoci şi care au drept rezultat inegalităţi în creaţia lor, uneori îndepărtări de realism.

Sensul pozitiv principal al operei lui Cezar Petrescu stă în critica făcută de pe poziţiile maselor largi de oameni simpli şi cinstiţi împotriva diferitelor forme ale vieţii politice şi sociale din România dominată de capitalul monopolist. De aici provine valoarea de document social, de oglindă plină de adevăr a acestei opere, care îl situează pe scriitor în rândul realiştilor noştri critici de seamă, continuator, în epoca dintre cele două războaie, al marilor realişti din secolul trecut.

Prefacerile care s-au produs şi în domeniul literaturii, ca şi în întreaga viaţă a ţării noastre după Eliberare, au constituit pentru Cezar Petrescu terenul unui nou avânt al creaţiei sale, cu adaosul unor înţelegeri mai adânci asupra societăţii şi oameni-lor. Războiul lui Ion Săracu (1945), povestire a dramei omului de rând, împins de dictatura fascistă în războiul criminal antisovietic, şi apoi deşteptarea lui după ce armata română a întors armele împotriva hitleriştilor; câteva cărţi pentru copii, apoi scenariul cinematografic Nepoţii gornistului şi piesa de teatru Pârjolul (scrise în colaborare), precum şi povestirea Ajun de revoluţie 1848 dovedesc sporirea forţei sale de investigare şi redare a fenomenului social. Cu volumul de nuvele Vino şi vezi! (1954) şi cu ultima parte a romanului Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine (1955), reluare a vechilor întâmplări despre Ion Săracu, Cezar Petrescu a devenit un scriitor al contemporaneităţii, inspirat de aspecte ale construirii socialismului, de bucuria puternică şi de optimismul vieţii noastre noi. Activitatea sa publicistică din această perioadă s-a ridicat de asemenea la o treaptă pe care n-o putea atinge gazetăria sa din trecut. Premiul de Stat cu care a fost distins scenariul Nepoţii gornistului este un semn al preţuirii de care s-a bucurat noua orientare şi activitate a scrii-torului, pe linia celor mai bune tradiţii ale scrisului său, care cunoscuse în anii democraţiei populare un nou avânt. Scriitorul s-a stins pe neaşteptate, la 9 martie 1961, în vârstă de peste 68 ani, în timp ce lucra la romanul Vladim, a cărui încheiere n-a apucat s-o mai scrie.

În tabloul întunecat al societăţii capitaliste, plină de prăbuşiri şi ispăşiri tragice, de înfrângere morală a oamenilor care încercau să păstreze o fărâmă de cinste, în acest tablou realizat de Cezar Petrescu înainte de 1944, învăţătorul Nicolae Apostol, eroul romanului Apostol, aduce o rază de lumină şi de încredere, cu toate că nici el nu este pe deplin un triumfător. Dar, pe câtă vreme ceilalţi eroi ai cărţilor lui Cezar Petrescu sfârşeau nedemn, unii josnici, alţii numai umiliţi, unii cu conştiinţa violentată de legile junglei capitaliste, alţii fără orice urmă de conştiinţă umană, înfrângerea lui Nicolae Apostol nu întinează sufletul eroului, pentru că el şi-a legat viaţa de o faptă mare, închinată binelui obştesc, s-a ataşat forţelor sănă-toase ale societăţii, oamenilor simpli din popor.

El a plecat să îndeplinească ceea ce socoate că e o datorie şi-o misiune a lui: apostolatul în mijlocul satelor, aşa cum fusese învăţat în anii şcolii normale. Dintr-un punct de vedere, el e avertizat că va înfrunta, dacă nu ostilitatea, cel puţin indiferenţa mai-marilor. „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol, îi spune bătrânul director al şcolii la încheierea studiilor. N-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Câteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume, însă, mi se strânge inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi la bătălie, unde mulţi sunt osândiţi să cadă răpuşi.”

Cuvintele acestea cuprind un zguduitor adevăr. La începutul acestui secol, ai electricităţii, automobilului, al zborului în atmosferă, învăţătorul era privit cu suspiciune de proprietarii moşiilor, ca un instigator la răscoale, de vreme ce contribuia, după slabele lui puteri, la sfâşierea întunericului care stăpânea satele ţării noastre. Propaganda pe care o făceau unele grupări politice ale burgheziei, îndemnând pe absolvenţii şcoalelor normale să ia drumul satelor, era şi ea cel mai adesea o demagogie ca atâtea altele şi urmărea scopuri precise: să facă din învăţători instrumente ale politicii de menţinere a maselor în stare de înapoiere, să şi-i transforme în unelte mai iscusite decât vechilii şi primarii, pentru a neutraliza spiritul de revoltă al ţărănimii în continuă creştere. Mulţi dintre cei plecaţi cu intenţii bune, cu încredere în misiunea lor culturalizatoare, nu mai făceau faţă adversităţilor de tot felul şi deveneau curând slujbaşi ascultători ai politicienilor şi moşierilor; îşi durau o gospodărie, cu ajutorul înlesnirilor ce li se ofereau, de vreme ce se domesticiseră, dobândeau pământ, îşi orânduiau o moară, o prisacă, adică intrau să îngroaşe rândurile chiaburimii, care îşi consolida în epocă privilegiile şi poziţia de prelungire a clasei burgheze în lumea satelor. Este drumul pe care apucă Gherasim Saftu, noul preot al satului Ponoare, unde se află Apostol.

Alteori – şi nu puţine au fost şi aceste cazuri – învăţătorul care se îndârjea să meargă pe drumul lui de purtător al ştiinţei de carte, să nu abdice de la misiunea lui, era pur şi simplu zdrobit, nimicit moral şi fizic. Acesta este destinul înaintaşului lui Apostol din satul Ponoare, Andrei Colibăşeanu, venit şi el cu intenţii generoase, cu un sfert de secol înainte, şi sfârşind tragic o zbatere neputincioasă, fără să fi putut îndeplini ceva din ceea ce intenţionase.

Între pornirea către chiverniseală şi parvenire a lui Gherasim Saftu şi între dezarmata renunţare la luptă a lui Andrei Colibăşeanu – singurele căi ce păreau să se deschidă în faţa sa – pe care din ele va apuca Nicolae Apostol?

Scriitorul a încercat să dovedească în romanul său că mai exista o cale, neasemănătoare cu celelalte, care ducea la împlinirea năzuinţei generoase cu care pornise în lume învăţătorul Nicolae Apostol.

Idealul lui nu e de a se căpătui, el stăruie în hotărârea de a lumina pe cei obijduiţi. Atunci când moşierul Lascăr Sofian vrea să-i ofere casă, oarecare avantaje materiale pentru el, Nicolae Apostol refuză şi nu acceptă decât ca această danie să fie făcută pentru şcoală. El plăteşte tot ce i se oferise gratuit pentru reparaţia casei în care se va muta şi îndreaptă spre şcoală carele cu lemne dăruite lui de moşiereasa Catinca Ştirbulescu.

Calea pe care merge Nicolae Apostol este aceea a cinstei şi demnităţii. Banii adunaţi din subscripţie publică, pentru şcoală, Apostol îi depune la bancă, unde stau ani de zile, în aştepta-rea unor condiţii prielnice pentru a putea ridica noua clădire; el înfruntă orice fel de încercare a mai-marilor zilei – de la moşierul Lascăr Sofian, până la sluga lui credincioasă, primarul Ioniţă Ţăpu – de a atenta la probitatea şi independenţa lui spirituală.

„Nu ştiam că m-am tocmit logofăt la curte!” îi replică îndârjit Apostol lui Sofian, care-şi voia în sat un învăţător docil, supus, gata să lucreze pentru permanentizarea neştiinţei de carte, nu pentru lichidarea ei.

„Nu dumneata ai să mă înveţi ce trebuieşte să fac, şi nu dumneata ai să-mi pui condiţii, îl bruschează Sofian pe tânărul învăţător, care nu voia să primească danie în folos personal. Pentru şcoală voi face ce voi crede eu de cuviinţă şi când voi crede eu de cuviinţă.

— În acest caz, cu toată părerea de rău, mă văd silit să nu pot primi, domnule Sofian”, încheie discuţia Apostol, mai puţin dârz, în urma lungii discuţii avute cu stăpânul Ponoarelor, dar nu mai puţin hotărât.

Întreaga carte cuprinde dramatica strădanie a unui om simplu, cinstit şi bine intenţionat de a-şi apăra în faţa societăţii idealul lui, închinat luminării celor mulţi şi necăjiţi, de a-şi urma un drum al său, cu toată împotrivirea societăţii, ba chiar înfruntând-o.

Apostol duce o adevărată luptă de-a lungul întregului roman pentru a putea să-şi păstreze această integritate morală, pe care el o socoate mai presus de orice şi pe care predecesorul său, Andrei Colibăşeanu, înfrânt şi descumpănit, o jertfea beţiei, vieţii dezordonate. Pentru a-şi păstra neatinsă cinstea, Apostol refuză târgurile politice care i se propun şi la capătul cărora – îşi dă seama – ar putea dobândi şcoala. Dar cu ce preţ ar dobândi-o? Este drept că, până la urmă, Apostol nu va avea încotro şi va trebui să accepte un fel de pactizare – nu din suflet, parţială, dar pactizare totuşi – cu oamenii şi practicile regimului: intervenţii, protecţii etc. Dar o face numai când se convinge că altfel, în regim burghez, nu e cu putinţă să realizeze ceva folositor celor mulţi. Şi o face numai în vederea realizării unui scop obştesc şi numai păstrându-şi o anumită independenţă de gândire şi manifestare. În acest fel, în înfrânge-rea, mai degrabă zis în brutala îngenunchere de care nu e scutit nici Nicolae Apostol, se păstrează nealterată conştiinţa eroului, el capătă o superioritate morală vădită asupra oamenilor regimului, se ridică deasupra lor şi devine, în această măsură, în aceste limite, un om către care se îndreaptă simpatia cititorilor. Că această superioritate implică un lung şir de jertfe, aceasta o pune în evidenţă romanul Apostol, dacă ne gândim la seria de privaţiuni şi necazuri, culminând cu moartea singurului copil, întâmplată pe când învăţătorul era nevoit să bată treptele ministerelor pentru a obţine banii şi aprobările necesare continuării lucrărilor la şcoala cea nouă.

Astfel, eroul romanului Apostol se deosebeşte de alţi eroi ai romanelor şi nuvelelor lui Cezar Petrescu, în primul rând prin aceea că el îşi păstrează o fărâmă de suflet şi de entuziasm, neîntinate de viaţa în regimul burghez. Şi poate izbândi acest lucru numai pentru că şi-a legat viaţa de popor, de o operă menită să contribuie la slujirea poporului. În epoca promovării imensului egoism şi a ucigaşei concurenţe în goana după pro-fit, mesajul lui Nicolae Apostol este unul de generozitate şi căldură sufletească. Este aici un prim şi fundamental merit al romanului.

Iar dacă ne gândim prin câte încercări a fost nevoit să treacă eroul, câtă suferinţă i-au pricinuit presiunile morale exercitate asupia lui de cei cu care venea în contact, pentru a-i frâna şi împuţina zi de zi entuziasmul creator, generos, ne vom da seama că autorul a intenţionat, pe lângă relevarea unui exem-plu, şi demascarea unei lumi. Această lume se compune din moşierii Sofian, Necşulescu şi Ştirbulescu, indiferent de păre-rile şi preferinţele lor politice, din toate slugile lor de pe moşie şi din aparatul de stat, din lumea politicienilor, ca Emil Sava şi clientela lui din Ponoare.

Clasa moşierilor este denunţată în însăşi esenţa ei, şi cu acest prilej autorul realizează câteva portrete deosebit de expresive, reprezentative de exploatatori lipsiţi de scrupule.

Satrapul Lascăr Sofian este convins că „ţăranul nu vrea să scape de stăpân. Vrea un stăpân chibzuit, care să-i poarte de grijă.” Pe moşia lui el n-are nevoie de oameni cu ştiinţă de carte, el vrea să aibă în ţărani „nişte ignoranţi muncitori chibzuiţi, deprinşi să-şi vadă de plugul şi de sapa lor”. Teoria lui despre ţara noastră era aceea specifică reacţionarismului conservator: „Suntem ţară de plugari. Plugăria are nevoie de braţe şi de conducere. Braţele le dau ei (ţăranii, n. n.); conducerea o dau eu. Acestea sunt raporturile… Tot ce stă la mijloc între mine şi dânşii e iluzie stricătoare de minţi.”

Demagogul Spirică Necşulescu are alte metode: el cunoaşte necazurile ţăranilor, le e avocat în procese de tot felul, îi stoarce şi şi-i aduce la picioare pe căi liberale: el face apel la „bunăvoia” omului înşelat şi prostit de vorbăria şi falsa famili-aritate a moşierului lacom, care-şi agoniseşte braţe de muncă făcându-le datornice. „Nu-i apăr procesul ca avocat – se destăinuieşte perfid Spirică Necşulescu lui Apostol. Îl apăr ca un proprietar din partea locului, care mai ajutoră şi el cum poate, să uşureze necazurile oamenilor vecini cu modesta sa moşioară. Adică pledez fără onorariu…”

Catinca Ştirbulescu nu ezită să pună mâna pe bici şi să-l lovească fără milă pe ţăranul Tudose Bot. Raporturile moşierilor cu ţăranii, în acei ani 1908-1915, când se petrece prima parte a acţiunii cărţii, sunt în acest fel dezvăluite în adâncime. Anumite atitudini ale eroului, în momente-cheie ale cărţii, pun în lumină şi mai clară aceste raporturi, bazate pe exploatare, cum e, de pildă, replica atât de precisă pe care i-o dă Apostol lui Lascăr Sofian cu privire la teoriile despre rostul moşierilor. „Există pământ, dar nu e al celor ce-l muncesc”, spune tânărul învăţător. Recunoaştem în aceste cuvinte ecouri-le lui 1907, ale frământării pentru pământ şi drepturi, care a caracterizat sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru.

În opoziţie cu această lume şi cu reprezentanţii ei mai mărunţi – atotputernicii din comună: primarul Ioniţă Ţăpu, notarul Ilie Bosânceanu, şeful de post Stănică, zis Care-va-să-zică – se conturează figura lui Apostol; în luptă cu această faună care urmăreşte să-l îngenuncheze, este definită formarea caracterului tânărului învăţător.

Băieţandrul dezgheţat de la început, generos şi dezinteresat, trăind puţin cam cu capul în nori şi în orice caz foarte încrezător în litera cărţilor pe care le purta cu sine, începe să fie pus în faţa unor probleme pentru al căror răspuns şcoala nu-l pregătise. Viaţa în regimul burghez începe să-l strunească, să-l şfichiuiască încă din primul moment: el se loveşte de ostilitatea a trei slujbaşi din partea locului – şeful gării, notarul şi popa din sat – care voiau să-şi aducă învăţători în Ponoare, neamuri de-ale lor; lipsa unei clădiri pentru şcoală, absenţa copiilor de la cursuri, refuzul părinţi-lor de a-i trimite, abilitatea cu care este anchetat din ce partid face parte şi nepăsarea autorităţilor comunale şi judeţene faţă de sforţările lui sunt numai preludiul duşmăniei deschise ce-l va însoţi pe Nicolae Apostol în opera că-reia se consacrase. Câtă deosebire între acest mediu ostil, menit să înfrângă elanurile creatoare, şi atmosfera de încredere şi dragoste cu care este primit un tânăr învăţător în satul care trăieşte în condiţiile democraţiei popula-re, aşa cum îl va zugrăvi Cezar Petrescu în nuvela Ai carte, ai parte, din volumul Vino şi vezi! Cele mai alese însuşiri îi sunt promovate învăţătorului Mihai Iacoban, care se poate dezvolta astfel din plin. Alte nuvele ale aceluiaşi volum, apărut în anul 1954, insistă asupra condiţiei noi în care se desfăşoară munca învăţătorului în satul actual, din anii construcţiei socialiste. În special nuvela Învăţătorul Dominic Străjeru nu mai e singur este o replică directă la împrejurările înfăţişate în romanul Apostol şi la o schiţă încă mai veche a scriitorului, Doi dascăli, publicată în 1920 şi cuprinsă în primul său volum, Scrisorile unui răzeş. Drumul învăţătorului, misiunea lui înaltă, legătura lui cu oamenii satului au preocupat astfel pe Cezar Petrescu de la începuturile sale literare, până către încheierea destinului său scriitoricesc, când realităţile i-au dat ele răspunsul întrebărilor pe care şi le pusese. Măsurăm mereu, prin această punere faţă în faţă a condiţiilor noi de muncă ale învăţătorului şi a celor de altădată, cât de grea era misiunea lui Nicolae Apostol, cât de preţios efortul său, cât de explicabile şovăielile şi chiar greşelile lui. Rezultatele pe care el le obţine sunt mici, dar semnificative; pentru că o pornire interioară, izvorâtă din conştiinţa lui generoasă, îl mână totdeauna către forţele pozitive, sănătoase, nealterate ale satului.

El se leagă de copii şi începe a sădi cu răbdare în sufletele lor cunoştinţe şi idei care vor rodi peste ani. Apostol se consacră apostolatului! Faţă de entuziasmul, adesea inconştient, al eroului de la începutul romanului, echilibrul lui senin de la sfârşit înseamnă reliefarea de către scriitor a unei idei importante care străbate romanul: nobleţea scopului urmă-rit pe căi cinstite poate păstra şi apăra curată conştiinţa în faţa neîntreruptei apăsări din partea regimului burghez.

Un tablou, cum e acela realizat în romanul Apostol, cu privire la relaţiile dintre moşieri şi ţărani, tabloul satului aflat la dispoziţia micilor sau marilor satrapi, este, fără îndoială, unul realist, chiar dacă multe păreri, sentimente sau trăsături de caracter ale personajelor, aparţinând unei clase sau alteia, pot constitui obiect de discuţie. Trebuie subliniată, însă, în această privinţă, fie şi în treacăt, preocuparea neîntreruptă a scriitorului, vizibilă de altfel în toată opera sa, de a crea caractere complexe, oameni cu contradicţii şi frământări, cu evoluţie şi reacţii neaşteptate. Varietatea chipurilor de moşieri a fost o dovadă. Nicolae Apostol, însuşi, este surprins într-o serie întreagă de împrejurări, care pun în lumină un caracter complex, un om bogat sufleteşte, cu o variată gamă de manifestări în relaţiile cu oamenii din jurul său. Creşterile şi scăderile entuziasmului său, contradicţiile care nu-i lipsesc, ducându-l până la iluzia că e iubit de fiica moşieresei, pentru care asistă pasiv la biciuirea ţăranului Tudose Bot, ne zugrăvesc un om real, asemănător altor mii, ca şi dânsul.

Alături de el trăiesc în roman oamenii satului, mulţi din ei conturaţi cu claritate. Încă de la primele pagini îl cunoaştem pe bătrânul vorbăreţ Lecachi Colţun, poreclit Zamă-Lungă, portretizat cu iscusinţă în capitolele iniţiale ale cărţii. Prin acesta ia cunoştinţă mai întâi învăţătorul cu satul în care avea să-şi ducă apostolatul. De loc zgârcit în ce priveşte istorisirile, bătrânul Colţun face la rândul lui câteva expresive portrete şi descrieri, pe care faptele ulterioare prezentate de scriitor le vor amplifica şi împlini. Filosofia bătrânului este aceea a resem-nării, a scepticismului, rod al înşelărilor de-o viaţă pe care le îndurase din partea mai-marilor zilei.

Cu subtilitate şi simpatie l-a zugrăvit scriitorul pe hangiul Aizic, care are nevoia de dibăcie, adesea chiar de şiretenie pentru a-şi putea păstra mica-i negustorie între atâtea concurenţe, obligaţii şi duşmănii. El îl primeşte pe Apostol în gazdă, îşi îndeplineşte datoriile faţă de el mai mult decât conştiincios şi chiar începe să prindă dragoste faţă de învăţător; dar în acelaşi timp nu întârzie să se prezinte la Sofian, pentru a-i cere părerea şi încuviinţarea şi a se descărca astfel de răspunderea că ţine drept chiriaş pe un om care poate nu e pe placul moşierului.

În redarea muncii lui Apostol în şcoală, în zugrăvirea chipu-rilor de copii, de asemenea, scriitorul a realizat imagini de un viguros realism, cu atât mai mult cu cât a urmărit eroii în transformarea lor de-a lungul anilor, căutând să reliefeze ce devin unele însuşiri sau defecte, apucături din copilărie, atunci când oamenii respectivi ajung la maturitate. Sârguincioasa Mariţa Bot, fată inteligentă, care însă nu-şi poate valorifica aptitudinile din cauza lipsurilor în care trăieşte; Vasile Ţăpu, copilul a cărui agerime şi isteţime de la 14 ani se transformă în viclenie şi spirit despotic când ajunge el primar în locul tatălui său; Alexandru Toader Blănariu, copilul naiv, cu suflet bun şi înţelegător, care devine om de cuvânt, statornic şi muncitor – astfel de chipuri indică varietatea de destine şi caractere în sate, dezvăluind o viaţă intensă, frământată, prezentând interes şi noutate pentru cititor. Tabloul-realizat este astfel unul bogat şi plin de adevăr.

Calea folosită de autor pentru caracterizarea eroilor săi şi a faptelor pe care ei le săvârşesc este însă uneori de natură să dea naştere la nedumeriri, şi aici se ridică o altă problemă a acestui roman, care trebuie discutată mai pe larg.

Pe unii cititori ar putea să-i surprindă, de pildă, profilul lui Lascăr Sofian, moşierul reacţionar înrăit, reprezentând cele mai retrograde principii conservatoare, dar care găseşte în el îndemnul să sprijine şcoala din Ponoare, să-i lase chiar o donaţie prin testament, să-i dea un ajutor lui Apostol în aranjarea locuinţei. Motivarea pe care-o aduce în principal autorul este una de ordin oarecum sentimental: Sofian făcea mereu comparaţie între modestia şi strădania învăţătoru-lui – sărac, dar demn şi dornic să realizeze ceva pentru alţii, uitându-se pe sine – şi între propriul fecior, Mitif, care-şi irosea timpul în oraşele Franţei, cheltuind cu nemiluita. E o explicaţie întrucâtva acceptabilă, nu lipsită de verosimilitate la acest personaj, şi legată în chip logic de egoismul lui: Sofian nu făcea decât ceea ce voia el, ceea ce ordona el, iar fiul lui reprezenta o voinţă contrarie, ieşind de sub puterea şi controlul moşierului. Tendinţa principală a lui Sofian era de a investi şi construi – pentru sine, fireşte; tendinţa principală a lui Apostol era de asemenea de a investi şi construi – însă pentru binele obştesc. În ce priveşte scopurile activităţii lor, ele erau fundamental deosebite şi, de aici, ciocnirea între cei doi eroi ai romanului; dar între dorinţa lor de a activa se poate stabili o apropiere, adică exact terenul pe care se produce în roman apropierea amintită între cele două personaje, rămase totuşi ireductibile, fiecare pe poziţia sa.

Este drept însă că acestei motivări logice, necontrazicând realitatea, scriitorul îi adaugă o orientare deosebită, care contrastează şi care aduce prejudicii viziunii realiste a cărţii. Răzbate din paginile romanului sensul că moşierul Lascăr Sofian, ceilalţi proprietari, autorităţile săteşti şi cele judeţene, cu toată ostilitatea lor, cu toţii pot fi, totuşi, îndemnaţi la acte altruiste, „dacă ştii cum să-i iei”.

Această idee este adesea sugerată în carte, mai cu seamă de către noua învăţătoare venită la şcoala din Ponoare, Ana Puşchilă, viitoarea soţie a lui Apostol.

Ana Puşchilă este o fiinţă prietenoasă, întreprinzătoare, cu un viu spirit practic, care se pricepe să domolească îndârjirea lui Apostol în relaţiile cu cei din jur, pentru a obţine ceea ce doreşte, pentru realizarea visului urmărit de amândoi: construi-rea şcolii. Simpatia cu care e zugrăvit acest personaj în paginile romanului nu trebuie să ne împiedice a observa că prin el în primul rând se strecoară şi această idee că vechii stăpânitori puteau fi „domesticiţi”, aduşi la sentimente mai omeneşti, chiar împotriva concepţiilor lor, dacă sunt puse în mişcare resorturile lor umane, dacă se foloseşte oarecare şiretenie, o anumită maleabilitate etc. Apostol se ferise de astfel de practici; Ana Puşchilă nu le ocoleşte, şi, o dată cu ea, ajunge şi Apostol să le constate eficacitatea.

Concluzia scriitorului despre astfel de metode este, în mod clar, eronată, şi ea l-a putut ademeni numai în lipsa unui răspuns real la multele întrebări pe eare le pune cartea sa cu privire la destinul satului în orânduirea capitalistă. Firesc, şi puterea romanului de a convinge scade, pe măsură ce reuşesc încercările Anei Puşchilă, adică pe măsură ce forţele reprezentative ale regimului trecut se înclină docile, binevoitoare la apelurile celor doi învăţători.

În loc să răspundă unei realităţi, această parte a romanului este expresia dorinţei scriitorului, solidar cu cei doi eroi ai săi, de a vedea idealul lor înfăptuindu-se, fără însă a şti care este calea prin care poate fi smuls satul din înapoiere, mizerie şi întuneric. Concluzia cărţii nu este însă, prin aceasta, mai puţin conciliatoare; ea rezultă dintr-o serie de împrejurări caracteris-tice epocii, descrise în roman, şi care şi-au spus şi ele cuvântul în structura romanului Apostol, ca şi în alte cărţi ale scriitorului Cezar Petrescu. Este vorba de reminiscenţele sămănătoriste care se manifestă în această carte şi care sunt de natură să altereze într-o măsură viziunea realistă, puternică.

În Epilogul romanului Apostol suntem purtaţi în satul Ponoare după trecere de ani mulţi de la venirea tânărului învăţător. Lupta lui Apostol şi a tovarăşei lui de viaţă ne este înfăţişată prin roadele pe care le-a dat; cinstea lui, abnegaţia lui în munca de ridicare a satului au triumfat în bună parte: şcoala a fost construită, oamenii – cei mai mulţi – s-au convins de folosul învăţăturii; ei au urmat exemplele înţelepte din sfaturile şi faptele învăţătorului şi şi-au durat case mai bune, au cultivat pământul bine, altfel decât în trecut. Starea lor materială a sporit şi, o dată cu ea, s-a întărit în ei convingerea că politica trebuie folosită într-un anumit fel, cum îi sfătuieşte Nicolae Apostol: „Aşa se întâmplă, drăcia-dracului – spune un personaj al cărţii – că moş Nicolae, care nu face politică şi are dezgust de politica partidelor de procopseală, hotărăşte el soarta multor lisle în alegeri… Împinge de o parte ori de alta patru-cinci mii de voturi ca nimica, iar voturile acestea cântăresc greu în balanţă, după cum cârmuitorii partidelor în luptă fac legământ ori nu pentru unele îmbunătăţiri măcar prin partea locului. Aşa, satele tot se aleg cu ceva.”

Faţă de perspectiva întregului roman, partea în care apar rezultatele strădaniei lui Apostol şi a soţiei sale reflectă contradicţia din care n-au putut ieşi aceste personaje literare: pe de o parte, autorul intenţiona să dea un exemplu de combatere şi înfrângere a politicianismului, de păstrare a conştiinţei şi demnităţii şi totodată de realizare a unui scop nobil, închinat maselor, opus obiectivelor claselor dominante; pe de altă parte, realitatea vieţii de toate zilele în regimul burghezo-moşieresc îi arăta că înfrângerea, îngenuncherea politicianismului şi politicienilor de către oameni simpli, luptători izolaţi, era cel puţin o utopie. A zugrăvi totuşi ca posibilă o atare rezolvare – şi în Apostol părerea aceasta este încă mai întărită prin existenţa altui sat, care ar fi parcurs încă înainte drumul Ponoarelor, datorită tot unui învăţător – aceasta convine viziunii sămănătoriste, care-şi mai spusese cuvântul în opera scriitorului, în special în lucrări ale sale de început, şi avea să şi-l spună cu şi mai multă ascuţime în ciclul 1907, apărut în preajma celui de al doilea război mondial.

Sămănătorismul căuta să ascundă contradicţiile dintre mo-şieri şi ţărani, înlocuindu-le cu tabloul unei paradiziace înţele-geri şi convieţuiri între exploatatori şi exploataţi. Procesul de diferenţiere a satelor, ridicarea chiaburimii şi adâncirea pauperizării păturilor celor mai numeroase ale ţărănimii, acestea dispăreau în viziunea sămănătoristă, înlocuite prin ridicarea gospodăriilor chiabureşti la rangul unor exemple de muncă stăruitoare.

În romanul Apostol, aflarea unei laturi dezinteresate a binefacerilor lui Lascăr Sofian faţă de şcoală şi învăţători face parte şi ea din viziunea conciliatoare, caracteristică sămănăto-rismului, cu toată motivarea sentimentală pe care o dă scriitorul. Atitudinea de compătimire şi întrucâtva chiar de înţelegătoare absolvire cu care-l priveşte, spre sfârşitul cărţii, Nicolae Apostol pe cel mai înverşunat adversar al obiectivelor sale şi al oamenilor din sat nu-şi află justificarea în şirul întâmplărilor la care am asistat.

Pe de altă parte, în înseşi obiectivele lui Nicolae Apostol apar elemente ţinând de concepţiile sămănătoriste cu care oficialitatea vremii împuia minţile proaspeţilor învăţători. Meniţi să fie principali purtători ai acestei ideologii diversioniste către sate, învăţătorii erau denumiţi „luminători ai poporului”, „sare a pământului”, „apostoli ai neamului” şi educaţi să vadă cauzele înapoierii vieţii satelor nu în exploatarea nemiloasă, ci în alcoolism, în neştiinţa de carte, în nepriceperea de a urma pilde instructive sau de a munci pământul în chip raţional etc. Efecte ale mizeriei erau date drept cauze ale ei. Canalizându-le atenţia către rezolvarea acestor plăgi – reale, fără îndoială – regimul îi abătea de la sesizarea adevăratei cauze a mizeriei populaţiei, care era exploatarea. Apostol e convins şi el că luminarea minţilor prin şcoală va aduce rezolvarea totală a problemei satului.

Totodată, însă, eroul se depărtează de viziunea sămănătoristă prin licăririle de conştiinţă că nu poate fi vorba de lichidarea mizeriei ţăranului dacă acesta nu devine stăpân pe roadele muncii sale, dacă nu-şi capătă independenţa faţă de moşier.

Aşadar, în însăşi concepţia personajului principal se manifestă influenţe ale ideologiei epocii şi contradicţii. Cititorul de azi, care a învăţat să cunoască exact, în adevărata lumină, oamenii şi problemele societăţii burghezo-moşiereşti, va şti însă să înţeleagă la justa lor valoare intenţiile romanului. Scriitorul a fost preocupat să afle soluţii răului social pe care-l constatase şi-l dezvăluise cu revoltă în cartea sa. Ca mai înainte preotul Trandafir din nuvela Popa Tanda a lui Ioan Slavici, şi Nicolae Apostol (ca şi alt învăţător din roman, Gheorghe Ceapă) crede că a găsit calea de urmat. Lipsa ei de valabilitate nu izvorăşte dintr-o preocupare de conciliere a ceea ce nu se poate concilia: antagonismul dintre exploatatori şi exploataţi, ci din dorinţa scriitorului de a găsi o rezolvare pozitivă gravelor probleme sociale constatate. Personajul central nu este aşadar alterat în însăşi esenţa lui, chiar dacă în profilul său intervin elemente străine unei imagini realiste. Dominante la Nicolae Apostol rămân pornirile pozitive, generoase, pilduitoare datorită preocupării lui de a sluji pe cei mulţi şi obidiţi, de a con-tribui cu abnegaţie la propăşirea lor.

În acest sens trebuie să înlăturăm o anumită apreciere care a circulat în ce priveşte presupusa opoziţie sat-oraş pe care ar stabili-o romanul Apostol. Este drept că sămănătoriştii pre-dicau refugiul la sate, privite ca ostroave de linişte şi împăcare, unde, spuneau ei, se păstrează cele mai alese calităţi şi tradiţii ale neamului, spre deosebire de oraşe, pe care ei le considerau drept ucigătoare de conştiinţe. Tabloului oraşului decăzut îi era opus tabloul satului idilic, lipsit de contradicţii. Ce urmărea această ideologie este limpede: îndepărtarea de oraşul în care proletariatul revoluţionar se ridica tot mai puternic, ascunderea luptei proletariatului revoluţionar, încercarea de a stăvili interesul tot mai activ al satului pentru revendicările ridicate de mişcarea muncitorească.

În romanul Apostol, însă, plecarea tânărului învăţător se petrece nu în numele opoziţiei dintre satul idilic, „lipsit de probleme şi nevoi”, şi oraşul bântuit de prăbuşiri şi contradicţii, ci în vederea luptei pentru lichidarea înapoierii satului. Apoi, departe de a prezenta un sat nediferenţiat, lipsit de conflicte, oază de împăcare, romanul Apostol dă un tablou realist al exploatării moşiereşti şi chiabureşti, al politicianis-mului care învenina viaţa satului înainte şi după primul război mondial.

Aşadar, motivul sămănătorist al refugiului la sat nu poate fi apropiat de tema romanului Apostol, care rămâne valoros în special prin crearea unei imagini elocvente a suferinţelor şi mizeriilor îndurate de ţăranii aduşi la sapă de lemn în regimul bazat pe exploatare.

Lupta lui Apostol, drumul lui în societatea caracterizată de astfel de relaţii, încercarea lui de a smulge de la cei avuţi pentru a construi o şcoală şi a contribui la luminarea satului, toate acestea, constituind un fir epic al construcţiei literare, sunt utilizate pentru a răspunde unui obiectiv larg – acela de a desfăşura tabloul realist al satului în societatea burghezo-mo-şierească. Însuşi faptul că scriitorul îşi poartă eroul şi pe front, iar apoi, după război, îl însoţeşte în epoca de jaf şi mai sfruntat practicat de burghezie, vădeşte preocuparea de a realiza o perspectivă de ansamblu asupra satului românesc, cu oamenii şi problemele lui, aşa cum se prezenta acest sat în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Romanul acuză deopotrivă societatea de dinainte de primul război mondial, ca şi pe cea de după sfârşitul lui, arătând caracterul lor comun; doar unele practici s-au mai perfecţionat, s-au rafinat – fondul, adică exploatarea, a rămas acelaşi, nevoile oamenilor, aceleaşi.

Romanul Apostol are astfel merite incontestabile în ce priveşte zugrăvirea plină de realism a unor aspecte esenţiale ale vremurilor de altădată şi, ca atare, este îndreptăţit să se bucure de preţuirea cititorului de azi, care a avut de luptat împotriva aceleiaşi lumi cu care s-a războit şi de care a fost lovit Nicolae Apostol.

MIHAI GAFIŢA.

În memoria dascălului meu.

NICOLAE APOSTOL căruia i-ar fi plăcut această povestire a unei vieţi unde am încercat să închid într-o coajă amară sâmburele dulce – ca dreptatea, ca binele, ca iubirea, ca biruinţa ca însăşi viaţa – aşa cum m-a învăţat el.