Capitolul I

„Nimeni, n-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, nici cu urale şi flori…”

Halta era în câmp.

O clădire dreptunghiulară, posomorâtă şi hâdă în bura de toamnă. Trei salcâmi piperniciţi. O magazie într-o râlă, pe piloţi, cu uşile vraişte. Şi câteva vagoane de prund, ruginite şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Române. Toate ca în România acelui an, 1908, cu doi ani după măreaţa Expoziţie jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. Toate potopite de-o lâncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorâtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece şi cugetele.

Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprâncenele stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răguşit spre vagonul de poştă. Rotunji mâna pâlnie la urechi, să prindă răspunsul.

Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci păşi mânios într-acolo, în noroiul negru, peste băltoace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cât exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălţăminte.

„Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii „Triunghi”!” gândi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol.

Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse.

N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surâsului vesel cu alt surâs vesel.

Revenit la realitatea încruntată, îşi târî cele două geamantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal.

Nu se arăta nimeni.

Le coborî singur, neîndemânatic; iar rotind privirea, se simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, într-o pustietate duşmănoasă de la capătul lumii.

Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta.

Ploaia îi biciui obrazul.

A fost ca o dojană, ca o deşteptare, ca duşul din dimineţile săptămânii de preparaţie pentru examene şi concursuri, când, după ceasuri prea puţine de somn, surmenat, căpăta proaspătă energie sub împroşcarea gheţoasă. Îşi sumeţi pieptul şi ridică fruntea în ploaie.

A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis-mentul directorului bătrân şi blajin când i-a pus diploma în mână, după ce l-a îmbrăţişat părinteşte pe frunte, ca pe-un fecior purces în pribegie: „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol! N-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Câteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume însă, mi se strânge inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi la bătălie, Unde mulţi sunt osândiţi să cadă răpuşi. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În atâţia ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Eşti un flăcău tare. Îţi dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înţelegi tu? taina e să nu deznădăjduieşti de la cea dintâi dezamăgire şi să n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decât de la tine…!”

Într-adevăr, nu-l întâmpinase nimeni cu pâine şi sare, cu urale şi flori.

Nici la minister, la Bucureşti, unde-a stârcit o săptămână pe scări şi pe culoare; nici la revizorat, în capitala ţinutului, ieri şi astăzi dimineaţă; nici aci, în gara pustie de câmp, nimeni nu arătase vreun semn de emoţie că Nicolae Apostol, premiant întâiul în toate clasele şcolii normale, laureat la toate concursurile şi bucuroasă nă-dejde a unui lung şir de dascăli, pleca să-şi împlinească destinul – în anul de la Mântuire una mie nouă sute opt!

Un drumeţ, necunoscut printre necunoscuţi. Aceasta era. Atât, şi nimic mai mult.

Omul cu şapca roşie şi cu galoşi pentru reclama firmei „Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mâna. Şeful de tren sună din goarna de alamă, deşi nimeni nu era să urce şi nimeni să coboare.

Vagoanele se urniră în ploaia sură…

La ultimul macaz, locomotiva prinse putere şi se avântă cu surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de pustietăţile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu oraşe luminoase şi tumult de mulţimi, cu larmă de glasuri şi vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi gră-dini rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viaţă care-i va fi de-acum tot atât de himerică şi îndepărtată ca existenţa fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte.

Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura învălurată de vânturi.

Omul cu şapca roşie se oprise în prag, scuturându-şi galoşii enormi şi privindu-l curios, ca pe o apariţie suspectă care strica orânduiala staţiei de unde nu se urca nimeni şi unde nu cobora nimeni.

Tinărul îşi luă inima în dinţi şi porni să înfrunte pe reprezentantul galoşilor „Triunghi”.

— Îmi daţi voie? întrebă scoţându-şi pălăria cu o cuviincioasă sfială.

— Mă rog! Ce pofteşti? mormăi omul mustăcios, fără să se mişte din uşă.

— Sunt învăţătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întâia oară aci. Şi aş rămâne îndatorat dacă sunteţi atât de bun să mă lămuriţi cam ce distanţă e până la sat şi cum aş putea ajunge până acolo…

Nicolae Apostol vorbea surâzând cu toată tinereţea lui irezistibilă, care simţea nevoie de simpatie şi de voie bună, căci viaţa nu-i înveninase încă sufletul şi nu-i înăsprise glasul. Vorbea încântat că spune ca din carte şi aştepta cu nevinovăţie un semn că a cucerit simpatia celui dintâi om întâlnit pe aceste coclauri.

În loc de răspuns, individul cu şapcă roşie, cu mustăţi de brigand şi cu galoşi de reclamă puse el întrebări repezi şi mânioase:

— Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle? De unde mi-ai ieşit dumneata învăţătorul cel nou de la Ponoare?

— Din tren. Din trenul care-a plecat… continuă să surâdă Nicolae Apostol.

Dar încă o dată surâsul se şterse, ucis de încruntarea împrejurărilor.

Urmă, cu alt glas:

— Vreţi să vă arăt numirea? O am aci…

Spunând, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, neputând să înţeleagă de ce omul cu şapcă roşie pare atât de indignat fără pricină.

— Bine-bine! Lasă numirea! mormăi şeful, de gară. Nu e nevoie s-o văd. Te cred pe cuvânt. N-am încotro…!

— Îmi pare bine că am început să vă inspir încredere! încercă iarăşi un ton şugubăţ tânărul căzut aci din toată lumea.

Omul din uşă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine că el nu găseşte nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu să se frământe pe loc, ameninţând un personaj necunoscut şi invizibil. Se frământa pe loc fiindcă pro-babil galoşii încărcaţi de noroi – câte trei ocale de fie-care, aprecie aproximativ Nicolae Apostol – nu-l lăsau să se desprindă de pe scoarţa planetei, să sară şi să se plimbe agitat.

— Va să zică, aşa, coane Lascarache? gemu cu un rânjet amar sub mustăţi. De ăştia mi-ai fost? Trei luni mă porţi cu şosele şi cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul şi mă trimiţi pe linie moartă. Biiine, şefule! Are să ne vină şi nouă odată chestia la macaz!

Nicolae Apostol privea şi asculta cu uimire.

Omul cu şapcă roşie îi ghici nedumerirea şi scurtă orice explicaţie:

— Cu dumneata n-am nimic! Ce eşti dumneata, la o adică, de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni mă ţine cu vorba că-mi numeşte pe cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane din pământ toată vara. Treizeci pentru grâu îmi cere. Poftim treizeci pentru grâu, coane Lascarache! Optspce pentru orzoaică… Poftim, optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele din pământ şi aştept numirea din ceas în ceas. Când colo, cazi dumneata plocon!

Tinărul se sili să-şi ticluiască o figură cât mai necăjită la amănuntele acestei întâmplări şi îngăimă cuvinte de scuză pentru o vină de care era cu totul străin:

— Îmi pare foarte rău, domnule… domnu?

— Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun-cându-şi numele ca o provocare menită să bage spaima-n duşmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu.

— Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că numirea mea e cauza unor…

— Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor-ghiu. Cunoaştem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecât să ştii unde-s Ponoarele dumitale? Uite, încolo! arătă cu mâna spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în neguri lăptoase numai dealuri arate şi negre.

Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti să descleşte galoşii giganţi de pe scoarţa planetei şi strigă către cineva din casă:

— Lenţo! Unde eşti, Lenţooo? Vino să afli ce bucurie mare ne-a pregătit conu Lascarache al nostru…!

Uşa se trânti în încuietoare de zăngăniră geamurile.

Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pustie, unde coborâse numai de zece minute şi atât îi fusese destul să-şi descopere un duşman.

Se uită cu strângere de inimă la geamantanele părăsite în şuroiala ploii.

Unul era vechi.

Îi fusese tovarăşul de drum la dusul şi la întorsul din vacanţe în tot timpul şcolii. Biet geamantan cu pânza cafenie, jupoiată şi roasă la colţuri, cu încuietorile ruginite, unde încăpuse atâţia ani toată mica lui zestre de bursier sărac şi orfan.

Dar celălalt geamantan era nou-nouţ: îl cumpărase, după îndelungă chibzuială şi după aspre economii, când s-a eliberat din armată, şi îl păzise până acum ca ochii din cap. Cerneala iniţialelor se prelingea într-o pată violetă. Şuroaiele făcuseră dâră. Pânza începea să se coşcovească; colţurile să se descleie.

Aveau şi ele acum o înfăţişare de părăsire şi de deznădejde, ca şi stăpânul care rotea ochii de jur împrejur să afle un suflet omenesc.

Le cără pe rând sub adăpostul iluzoriu al unui salcâm.

De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură răutăcioasă şeful de staţie, iar de la spatele lui, peste umăr. o femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lăbărţat – probabil Lenţa, cealaltă victimă a domnului Lascarache.

Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare prefăcută şi merse în dosul gării să găsească vreo cârciumă, vreun han, vreo căruţă.